PARVENITISM
Pentru el (parvenitul) nu există reguli şi nici scrupule: apelează la metode nu tocmai cinstite, dar important este să-şi atingă scopurile.”(Cristina Rogobete)
Un tânăr mi-a mărturisit că a votat de două ori, că s-a dus cu credința că votul său va însemna ceva, însumându-se voturilor celor care doresc schimbarea țării în bine, dar s-a convins foarte curând după aceea că s-a înșelat, că de fapt votul său precum și al celorlalți tineri nu a ajutat la nimic bun, fiindcă cei aleși i-au dezamăgit total, că ei tinerii nu vor putea schimba viitorul acestei țări din cauza celor care și-au plănuit, pregătit și realizat ajungerea în posturi de conducere, izbutind să-și asigure lor și numai lor bunăstarea, Romania de astăzi rămânând condusă, pe toate treptele, de încrengături mafiote, de parveniți, de impostori care se manifestă pe față prin ignorarea și sfidarea poporului. „Asta e democrație? se întreba tânărul. De astăzi înainte nu mă mai interesează nimic! Fa-că ce vor!” Ar trebui să ne doară această blazare a tinerilor!
Dorința de parvenire este o racilă veche și universală, pe care nu au trecut-o cu vederea scriitorii vremurilor, fiindcă literatura este cea care se ocupă de sufletele oamenilor. Balzacianismul, de exemplu, a caracterizat „o epocă în care individul burghez, rapace și însetat de avere a vrut să parvină cu o exuberantă explozie de energie, violență și individualism”. Așa au apărut în literatură romane cu intrigi tenebroase, uneori chiar ridicole, conflicte violente, pasiuni, toate dezlănțuite în jurul zeului epocii – banul.
„Comedia umană”, ciclul de romane, nuvele și eseuri care mai poate fi intitulat și „Iluziile pierdute ale lui Balzac”, constituie o frescă a societății franceze din prima jumătate a secolului al XIX-lea, urmărind destrămarea visurilor, a idealurilor oamenilor, în societatea abjectă în care se trăia. Vai, sinusoida vieții!… Într-una dintre cărțile sale, Honoré de Balzac afirma: „Fericirea are nenorocirea să pară ceva absolut.”
Să ne amintim și de romanul „Moş Goriot”, în care tânărul Rastignac şi bătrânul Goriot trăiau într-o lume dominată de bani, iar cele două fiice profitau de Moş Goriot, în dorința lor de parvenire. Acesta, orbit de dragostea paternă, supunea totul dorinţelor fiicelor, crezând că astfel ele îşi vor găsi fericirea. Dăruirea de sine a tatălui nu a găsit nici un ecou în sufletele păcătoase ale fetelor. Tânărul Rastignac, al cărui suflet mai păstra reminiscenţe ale umanismului, a fost martorul evenimentelor triste şi în același timp, complice. O lume în care demnitatea umană este distrusă de dorinţa de parvenire! Nu este similară timpului în care trăim?
În romanul „Ghepardul” scris ca un poem de către Giuseppe Tomasi di Lampedusa și în filmul turnat după roman, cu actorii în rolurile principale – Burt Lancaster și Claudia Cardinali, a fost dezvăluită atmosfera socio-politică italiană de la mijlocul secolului al XIX-lea. Prințul Salina aranjează căsătoria nepotului său Tancredi cu fiica unui bogat negustor – Angela, pentru a-și putea menține statutul social și stilul de viață. Compromisul este străin zilelor noastre?
De asemenea, în romanul „Drumul spre înalta societate” a scriitorului englez John Braine, după care s-a turnat filmul avându-i protagoniști pe actorii Simone Signoret și Laurence Harvez, film care a primit un premiu Oscar pentru profunda introspecție psihologică, Joe Lampton, un tânăr de origine socială modestă, are ambiția de a-și depăși condiția socială prin pătrunderea în lumea businessului și succesului. Pentru realizarea acestui vis, își propune să o seducă pe fiica celui mai bogat industriaș din localitatea în care-și ducea viața. Lucrurile iau o întorsătură neașteptată, căci inima-i vorbește, se îndrăgostește de o altă femeie, provenită din același mediu social modest. E sfâșiat de dilema: să renunțe la dragoste sau la visul de mărire? Decizia pe care o ia, cea a visului de mărire, nu-i va aduce fericirea așteptată… Întreb, îndeosebi femeile: Nu este actuală tema, personajul?
Succesul răsunător al romanului „Drumul spre înalta societate” a determinat apariția unei mult dorite, poate și intuite, continuări: „Viața în înalta societate” a aceluiași scriitor. După zece ani agitați lângă o femeie pe care nu o iubește, un fiu pe care îl neglijează și o fiică pe care o adoră, personajul are o revelație: își dă seama că familia este bunul cel mai de preț, iar aventurile trecătoare sunt doar amăgiri ale fericirii. Ni se dezvăluie sufletul bărbatului, dar și judecata sa, demnitatea cu care renunţă la tentaţii vieții şi decide să revină la valorile ancestrale. Este o carte captivantă despre dragoste și răzbunare, despre așteptări înșelate și valori regăsite. Mulți se vor recunoaște în acest personaj! Și nu va fi prea târziu pentru fericire?
Dorința de parvenire nu a fost ignorată nici în literatura noastră. Nicolae Filimon în romanul „Ciocoii vechi și noi” face un „portret” al ciocoiului din Bucureștiul aflat la finele epocii feudale și de avânt al burgheziei. Ninu Păturică, cel venit „cu picioarele goale băgate în niște iminei de saftian”, are o înfățișare deplorabilă, dar tânărul este stăpânit de o forță și un orgoliu puternic de a se înălța cât mai sus, prin orice mijloace, adică de a parveni. Ajunge posesorul câtorva moșii din sudul Buzăului, al viilor din Valea Călugărească. Devine administrator de moșie, mare stolnic, se căsătorește cu chera Duduca; își renegă chiar și părintele. Nu are trăsăturile omului zilelor noastre?
Parvenitism! Dorința de a parveni a redevenit un ideal al celor ce conduc destinele unui număr mai mic și chiar până la cel al milioanelor de oameni. Stând și analizând, această dorință de parvenire se naște în sufletele unor oameni imorali, invidioși și egoiști care folosesc o gamă întreagă de mijloace precum lingușirea, minciuna, lăcomia, înșelătoria, furtul, batjocura, cinismul, viclenia, compromisul, și uneori chiar violența. Retrăim, se pare, o viață balzaciană, caragialească, dar mult mai crudă fiindcă este pe deplin conștientă, oamenii dornici de parvenire sunt diabolici, mințile lor sunt mult mai instruite în acest scop.
Retrăim, da, un timp asemănător celui de pe vremea marelui nostru dramaturg Ion Luca Caragiale. Și deoarece cred că românul nu poate trăi fără a-l prețui pe Caragiale, amintesc Comediile sale care au fost inspirate din viața burgheziei române din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. A analizat și redat cu extraordinaru-i talent formele parvenitismului, considerându-l ca trăsătură tipologică a omului. A dezvăluit ambiția și orgoliul unei lumi care ajunge într-un moment favorabil afirmării grosolane, o lume în care legile divine sunt ignorate voit, evlavia se mimează doar, sentimentul religios nu mai pătrunde în cutele adânci ale ființei. Specificul parvenirii este ilustrat de către dramaturg într-un mod particular, prin oameni, situații și limbaj caracteristice societății burgheze românești, la începutul afirmării ei. Caragiale s-a ocupat de diferitele niveluri sociale, de la micul înavuțit al mahalalei, la marea burghezie de provincie.
Să ne amintim de „O Noapte furtunoasă” în care jupân Dumitrache „mirosind” asemeni unui animal că a venit vremea sa, fără să cunoască calea onorabilă prin care și-ar putea modifica statutul social, citind doar ziarele locale, neînțelegând nimic din acestea, deduce totuși că el este un exponent al poporului suveran și trebuie să iasă în față. Se crede un cetățean zelos care participă la viața politică a țării, dar e un analfabet; se crede un soț care ține la onoarea sa de familist dar este înșelat în propria casă de omul său de încredere (astăzi de un prieten sau șoferul soției!?), principala sa trăsătură de caracter fiind vanitatea, dorința de a ajunge undeva în ierarhia care nu era, cum s-ar spune, „de nasul lui!” Nu este actual acest personaj cu „onoarea sa de familist”?
Sau „Conul Leonida față cu reacțiunea” în care satirizează beția de cuvinte și incapacitatea oamenilor de a gândi profund, superficialitatea lor, admirația tembelă a soției sale care-i cultivă egoismul și incultura: „Ei, bobocule, apoi cum le știi dumneata toate, mai rar cineva!” Explicațiile împărtășite de Leonida soției sale Efimița, privitoare la ipohondrie: „Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! și după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, firește, și nimica mișcă.” Nu este actual acest personaj văzut de noi deseori la televiziune? Micul funcționar la pensie, în egoismul său, dorește republică doar pentru a avea pensie. Nu găsim similitudini, „de par egzamplu”?
Sau „O scrisoare pierdută”, comedie de moravuri politice în care parvenitismul este cel al eroilor marii burghezii provinciale; instinctele de parvenire sunt aici mai puternice, iar vanitatea se manifestă în forme mai agresive în timpul campaniei electorale pentru alegerea de deputaţi. Deznodământul are nota sa comică, noul candidat Dandanache dovedindu-se a fi mai ticălos decât Caţavencu, ajungând pe lista de candidați printr-un șantaj ordinar, folosind o scrisoare de amor, pe care a găsit-o întâmplător. Și nu înapoiază scrisoarea, pentru că ,,mai trebuie ş-altădată” (viclenia omului!). Caţavencu, nemaiavând obiectul şantajului, scrisoarea, devine umil şi conduce festivitatea organizată în cinstea rivalului său politic Agamemnon Dandanache. După alegeri, atmosfera este veselă, cu toate că votarea fusese ,,o mascaradă”: Nae Caţavencu este mulţumit de ,,binefacerile unui sistem constituţional! “, iar Ghiță Pristanda – angajat al primăriei orașului unde se desfășoară acțiunea piesei, omul bun la toate al prefectului Ștefan Tipătescu, care îl folosește adesea pe post de slugă personală, îi cântă în strună: ,,curat constituţional!”. Dandanache toastează: „În sănătatea alegătorilor… cari au probat patriotism și mi-au acordat… asta… cum să zic de!… zi-i pe nume de!… a! sufradzele lor; eu, care familia mea de la patuzsopt în Cameră, și eu ca rumânul imparţial, care va să zică… cum am ziţe… în sfârșit să trăiască!” Iar Cațavencu: „În sănătatea venerabilului şi imparţialului nostru prezident, Trahanache!”. Și șoptindu-i încet lui Tipătescu: „Să mă ierţi şi să mă iubeşti!”. Apoi expansiv: „Pentru că toţi ne iubim ţara, toţi suntem români!… mai mult, sau mai puţin oneşti!“… Și muzica cântă pentru a sărbători flagranta încălcare a constituţiei privind corectitudinea alegerilor pentru Camera Deputaţilor…
Recunoaștem întrucâtva fariseismul practicat în zilele noastre?
Dar să transcriu și primele rânduri din schița „Cam târziu”: „Târziu de tot în noapte, trei vechi prieteni stau de vorbă într-o berărie — despre ce?… Ei! despre ce pot sta de vorbă trei români aşa de târziu?… despre politică, fără-ndoială. […] Amintindu-și de vremurile tinereții lor:— Ei! frumoase vremuri! exclamă unul.— Ei, aş! răspunde amicul Costică.— Nu mai apucăm noi aşa vremuri! zice altul.— Parol? întreabă Costică.— S-a dus! suspină al treilea… Am trei copii, Costică.— C-eşt’ copil!?
[…] Până să se golească cele din urmă halbe, un supliment de anchetă nu strică. Cât de important va fi acest supliment, se va vedea îndată. Prietenii ţin să afle pentru care afacere „foarte serioasă” a venit în Capitală munteanul lor. Nu le trebuie multă stăruinţă, ca să obţină satisfacţie curiozitatea lor. Costică a venit aci cu o petiţiune iscălită de mai multe zecimi de cultivatori de prune: trebuie s-o dea mâine unui deputat, s-o prezinte la Cameră, ca să oprească votarea impozitului pe grad. — Bine, Costică, acuma vii?… ai venit cam târziu!— Ei, aş!— S-a votat legea!— Parol?— Camerele s-a-nchis de sâmbăta trecută!— …’Ş’ copil!?”
George Călinescu, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii noastre, a folosit formula balzaciană a faptelor comune creând o frescă a vieții burgheze bucureștene de la începutul secolului XX. Romanul „Enigma Otiliei”, apărut în 1938, este reprezentativ încât personajele sunt tipuri realist balzaciene, lipsite de moralitate, „vidate de conținut sufletesc, asemeni eroilor lui Caragiale care trăiesc doar prin cuvânt”. Este redată societatea degradată sub puterea mistificatoare a banului, întreaga acțiune a romanului construindu-se în jurul averii lui moș Costache. Precum Balzac, și Călinescu a arătat că banii și averea pot avea puteri distrugătoare asupra eticii unei societăți. Otilia ajunge de nerecunoscut…
Nu sunt astăzi degradate relațiile familiale din cauza banului, a averii? Câte procese nu sunt din cauza oamenilor hrăpăreți, care doresc să dobândească mai mult și mai mult, pe căi necinstite?
Și am ajuns, iată, la vremurile noastre, la o societatea polarizată în care trăim: o minoritate arogantă, snoabă, dornică de parvenire și o majoritate lipsită de drepturi care luptă pentru supraviețuire, tentată fiind de compromis. Minoritatea este formată din indivizi care au și atins bunăstarea (lăudabilă dacă este făcută prin muncă și inteligență!), dar unii continuă să manifeste lăcomia pierzând reperele umane, creștine. Pentru acești oameni legea „nu este bătută în cuie”, ea există doar pentru „prostime”. Majoritatea, după cum am spus, o formează cei care duc o luptă acerbă pentru existență, care se lovesc de lipsuri, îngrădiri și suportă aroganța, cinismul celor înavuțiți pe nedrept. Oamenii, în schimb, au dobândit un egalitarism în exprimare, au abandonat „limba de lemn” folosită în comunism și folosesc una care seamănă „a lătrat de câine” după cum bine spunea cineva, lipsită de tonalități duioase, de respect. Unele formule de politețe au dispărut, se comunică folosind cuvintele (atât în comunicarea verbală cât și în cea scrisă): băi, măi, tu ăla… Pare mai apropiat, mai intim, mai prietenesc?! Uneori completat cu o înjurătură… Oricum cuvântul „dracul”, de multe ori însoțit de „mama lui” este foarte des folosit în fraze. Un om cu principii este luat în râs, este considerat rigid: „Ești depășit, frate!” Sau sincerității, naivității li se atribuie apelativul de sentimente inadecvate, vorba lui Caragiale: „C-eşt’ copil?”
Și mă-ntreb: Suntem departe de lumea lui Caragiale sau o retrăim? Mai abitir!
Se practică în plus, în vremurile noastre, o etalare exagerată a sexualității, machiajul exagerat făcut pe parcursul întregii zile ascunde adevăratul chip al femeii, dar este și o irosire de timp care ar putea fi folosit în alte scopuri, decolteurile sunt cât se poate de adânci, sânii cât mai umflați (siliconați!) și scoși cât mai afară din îmbrăcăminte, adică cât mai goi. Și expunerea se face în orice loc public! Oare ținuta nu trebuie adecvată locului? Rușinea? Mai roșește vreo adolescentă sau adolescent? În jurul nostru avem muzica asurzitoare, manele în loc de muzică populară românească sau clasică; kitsch-ul este prezent în toate. Degeaba am scăpat de comunism (dacă am scăpat!?) căci viața spirituală continuă să fie ținută în lanțuri; ea nu este simțită, ci mai mult mimată, să dea bine la festivități!!! Unicul țel este obținerea banului și cu el mărirea, prin orice mijloc. Chiar evlavia se exprimă în cât mai mult beton turnat în capele ornate cu tot felul de fantezii spurcate. Dacă nu ai bani astăzi, nu ai nici posibilități, nici drepturi, nu ești respectat, nici sănătatea nu-ți este îngrijită, nici măcar compătimit nu poți fi, demnitatea persoanei umane nu mai contează, ea nu mai reprezintă un reper moral. „O viață avem!” „Viitorul e un portativ gol.” „Să mâncăm și să bem, prezentul contează, căci mâine vom muri.” „După mine, potopul!” Se uită că bucuriile materiale sunt efemere. Uitate ne sunt bucuriile spirituale! Nu! Viitorul nu poate fi „un portativ gol”! Pe el sunt scrise note pe care le vom putea descifra cândva… Viitorul este și al nostru, și al copiilor noștri, și al copiilor – copiilor noștri! Adică al Țării noastre. Al planetei noastre!
Oare comportamentul vicios nu se repercutează asupra viitorului nostru? Unde vrem să ajungem cu acest mod de viață? Iisus Hristos ne-a spus, și nu trebuie să uităm: „Eu sunt Învierea și viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri niciodată” (Ioan 11, 25-26 ). „Teme-te de Domnul şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Eclesiastul 12:13-14).
Oamenii de valoare nu mai au curajul să iasă în față fiindcă sunt întâmpinați cu „pietre”, în numele unei proaste înțelegeri a democrației. Scrie cineva: „Creşterea parvenitismului, a numărului de parveniţi e direct proporţională cu corupţia şi invers proporţională cu meritocraţia”. Trist, dar adevărat!
Da! Lumea nu a deschis încă bine ochii. Vinovăția știm exact cui aparține? Poate o analiză corectă a deficiențelor societății în care trăim nu ar strica, pentru a vedea că nu mergem pe drumul bun, cel arătat nouă și a încerca remedii pentru salvare, până nu e prea târziu!
Închei cu versurile: O lume nouă visez, un nou anotimp,/ Renască iubirea din orice pe pământ./ Binele și forța împletească-se ca două fire;/ Din cerul fără margini cadă imensa fericire!/ Cel slab să-nfrunte a ceasului tărie,/ Cel tare, cu judecata să rupă a lanțului inel/ Și viața noastră va arata altfel!/ Plugul conștiinței ară inimile-n adâncime,/ Spre demnitate, înțelepciune, iubire, libertate!
Vavila Popovici, Raleigh
Sursa: Convorbiri – Vavila Popovici SUA
