Maria Rugină: Împăcarea Sinelui cu sine
Împăcarea Sinelui cu sine
Luând Dumnezeu aburul din mintea bărbatului, i-a dat:
–Formă;
–Rigoare;
–Unicitate;
–Mister;
–Umor;
–Siguranță;
–Elan;
–Țintă;
–Evlavie.
Așezându-i pe creștet cununa împlinirii, fără de saț, i-a sorbit Domnul Lumina, până când Vibrație Violetă de Vis se făcu aceasta…
A clipit Preaînaltul din ochiul atoatevăzător, a cuprins Nesfârșitul cu brațe căutânde, a slobozit în eter chemare arzătoare, dar nimic nu s-a ivit. Toate hăurile repetau, reverberând, sunetul nedual din negura singurătății sale.
Cugetând Domnul în delung, până la capătul fără capăt al gândirii, a rostit cea dintâi regulă a Ființării: Limitarea libertății unuia spre libertatea celuilalt.
Și atunci, s-au aliniat în lumina Sa coloși aprinși, nestăviliți. S-au răsucit și au pornit pe căile hărăzite, arătându-și în rotire toate fețele, spre înlesnirea căutării.
Măreția Ordinii cerești L-a mulțumit pe Dumnezeu, dar nu I-a putut stinge frământările. Așa că, a dezlegat Domnul baierele Timpului, spre măsurarea singurătății nemăsurate, iar Cugetarea Sa a răsunat până dincolo de vreme : iubirea risipită e mai dureroasă decât iubirea nerostită !
Și iată că Minune se făcu, întâia : o rugă sfâșietoare trezi neînceputul – ,,Dă-mi mie, Doamne, fața nevăzută a Nevăzutului, întru iubire veșnică !”
Preafericit în Nefericirea Sa, a aprins Domnul fulgerul iubirii, întronând legea făcutului din nefăcut: Fie!
În umbra feței nevăzute a Lunei, știindu-se îngătuită în iubirea sa, Vibrația Violetă de Vis – abur de minte omenească și suflet divin – a început să fie, respirând prin Pământ. Acesta, părtaș la marea Taină, îi întoarce sărutul răsuflării cu elanul seminței și cu parfumul liliacului în floare. Astfel, Puterea Neputerii a rupt lanțurile singurătății, rupându-se pe sine.
Și cerurile s-au împăcat!
Maria Rugină
