Cuvânt și iubire

Mihai Rădulescu: “Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste”, vol. II

4 Jun 2013 by admin, Comments Off

CERUL VĂZUT PRINTRE LACRIMI

“Slăvit fii, Doamne, care dând lumii suferinţa,

Ne-aduci o isbăvire atâtor dezmăţări,

Şi cu prinosu-i pururi curat Tu dai putinţa

Doar celor tari să suie spre sfinte desfătări.”

(Charles Baudelaire – “Binecuvântare”)

Iscusit condeier şi aprig combatant al erorilor din închisorile comuniste, “om al durerilor şi cunoscător al suferinţei” (Isaia 53, 3) – ca fost deţinut politic – d-l profesor univ. Mihai Rădulescu – ne oferă un prilej de “sfinte desfătări”.

De data aceasta alcătuieşte nişte “COVOARE” (STROMATA), viu colorate ideatic, după modelul lui Clement Alexandrinul, având ca idee de bază “dezvăluirea contactului produs de Chemarea de Sus acelor cu sufletele deseori golite de orice aspiraţie la a se mai înălţa, contact readucător de viaţă, brusc sfinţitor, odihnitor, a toate tămăduitor, uneori mântuitor când omul o primeşte” (p.13), bineînţeles cu referire la “victimile de ieri ale tiraniei roşii” (ibidem).

Excursul naratorului, fără-ndoială, se desfăşoară emoţionant, sub lumina următoarelor versuri ale lui Radu Gyr:

“În chinul temniţei mă frâng

Sub grele lespezi mute

Şi înfiorat de doruri plâng

În amintiri pierdute.

Omătul spulberat de vânt

Se cerne prin zăbrele

Şi-mi pare temniţa mormânt

Al tinereţii mele.”

Foarte mulţi eroi ai istorisirilor autorului au avut într-adevăr “temniţa mormânt”, după ce au văzut “cerul prin lacrimi” (Gustave Flaubert) şi s-au convins că “dragostea între oameni şi într-ajutorarea creştină au fost mai prezente ca nicăieri în altă parte (…). Aici m-am convins că sfinţenia nu este utopie (…), că este realizabilă de cei ce doresc cu tărie s-o atingă” (p.57).

Comentând pasaje din cartea: “Viaţa aşa cum a fost. Însemnări” de Corneliu Cornea (Arad, Ed. Gutemberg, ediţia II, revăzută şi adăugită, 2003), domnul profesor ne învaţă că: “suferinţa este calea păcii dintre oameni, a dragostei, a mântuirii” (p.61).

Am putea spune că în toate capitolele cărţii de faţă autorul, aşa cum mărturiseşte, îşi reduce “rolul personal la acela al unei smerite călăuze, nepotrivindu-se modestiei să impună tăcerea unui condei atât de viu colorat (…), pentru a-şi promova propria poftă orgolioasă de cuvântare” (p.78).

“Numai suferinţa covârşitoare este un dar dumnezeiesc care înnoieşte făptura. Numai străbătând prin dogoarea ei, te apropii din nou de taina vieţii şi a lui Dumnezeu”, citează autorul nostru pe Nichifor Crainic (p.87), spre a demonstra că “pe aceia care nu mai puteau suferi, Dumnezeu îi chema la stăpânirea de sine. Iar dacă aceasta nu mai avea cum apărea, îi chema la ascultarea stăpânirii de sine prin călăi, pentru ca porunca Lui să nu fie zădărnicită” (p.95).

Literatura română de detenţie se îmbogăţeşte cu siguranţă prin publicarea rodului noilor osteneli ale autorului, mai ales că aceasta se vrea un argument convingător în susţinerea tezei că: “Dumnezeu ne trimite cu perseverenţă Chemări pentru a ne aminti că suntem ai Săi, şi nu părăsiţi într-o lume străină şi rece” (p.134).

Iată cum d-l profesor celebrează şi prin acest volum “preoţia sa obştească” (I, Petru 11, 9) aşa cum este înţeleasă ea în Ortodoxie, deoarece din fiecare capitol răsună chemarea la credinţă.

De fapt, demersul autorului poate fi redat cu propriile sale cuvinte: “Socotesc că este dovada spiritului creştin ce răzbate prin cenuşa tuturor suferinţelor îndurate, precum ghioceii prin zăpadă, să depună mărturie asupra vitalităţii seminţelor credinţei curate, adevărate, incoruptibile, semănate în sufletele noastre de Biserica Ortodoxă Română în ani” (p.141).

În final, considerăm că d-nul profesor îşi face o dată în plus sfânta datorie pentru memoria foştilor colegi de suferinţă, mărturisind în scris din prea plinul amintirilor, având adânc săpate în suflet cuvintele autorului “Confesiunilor” celebre: “Şi-am dat drumul lacrimilor, pe care le reţinusem, ca ele să curgă atât cât vor, supunându-le inimii mele, şi în ele mi-am aflat liniştea” (Fericitul Augustin “Confessiones”, liber X, cap.XII).

Considerăm că lucrarea de faţă este aducătoare de linişte sufletească pentru autor, şi ziditoare de suflet pentru cititor, deoarece împărtăşim convingerea că autorul nu a lăsat prin acest volum “nebăgate în seamă aceste apariţii fulgurante îndărătul gratiilor, ale dumnezeirii, apariţii ce ne-au întărit, ne-au îndrumat, ne-au salvat vieţile şi sufletele din iadurile pământeşti” (p.100). Ea este în acelaşi timp şi rămâne model de “sfântă desfătare” pentru orice cititor.

Cu arhiereşti binecuvântări,

† GALACTION

Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

10 decembrie 2004 la praznicul sfinţilor mucenici Mina, Ermoghen şi Eugraf.

***

DESPRE SINGURĂTATEA OMULUI ŞI CHEMAREA LUI DUMNEZEU

Nu cred că există simţământ mai tulburător decât acela al izolării omului pe pământ, izolare aparent fără tămadă. Ai sentimentul că nu există nici o şansă pentru tine de a comunica. Că nu există nici un umăr de frate să-ţi susţină capul mâhnit de moarte. Că eşti iremediabil lipsit de apărare în faţa vrăjmaşilor naturali, cum sunt bolile, îmbătrânirea (duşmani personali), dar şi a cataclismelor (duşmani atât personali, cât şi ai speciei, ori ai tuturor vieţuitoarelor). Că eşti absolut singur şi n-ai de unde primi un sfat bun atunci când ai de ales calea pe care s-o apuci către un viitor şi aşa nesigur. Că fericirea şi succesul te îndepărtează la fel de mult de prieteni ca şi insuccesul şi nenorocirea. Temerea te dezarmează, ca şi curajul. Te confrunţi cu propria-ţi lipsă de chibzuinţă, când este să făptuieşti. Toate acestea şi multe altele te fac să resimţi necontenit şi cu asprime exilul pe pământ, locul de pedeapsă unde te-a aruncat neascultarea iniţială a strămoşilor. Şi mai presus de orice te biruie groaza de moartea ce-ţi pândeşte paşii la colţul fiecărei zile, fiecărui ceas.

O lume a tăcerii. O lume a insului respins de pretutindeni, de toţi şi de toate. O lume fără iertare, nici cruţare. O lume fără nădejde. O lume închisă ermetic, fără scăpare posibilă. Zidit de viu. Lipsit de aer. Lipsit de orizont. Lipsit de spaţiu. Nemişcat. Carceră desăvârşită. Sicriu.

Unora li se poate părea exagerare. Alţii n-au resimţit acestea decât o dată-n viaţă. Sau prea neînsemnat şi nu destul de apăsător. Optimiştilor nu le pică bine să le reamintim că adevărata faţă a condiţiei umane arată astfel. Pesimiştii ne cer să-i încurajăm, chiar dacă lucrul este mai rău decât se înfăţişează la prima aruncătură de privire.

Cât se îngreuiază povara unei atari receptări a realităţii dacă te mai afli şi în temniţă? Dacă greşelile tale te-au lipsit de libertate? Dacă ţi-au încărcat conştiinţa cu obezi ce te ţin agăţat de trecut într-un mod fără scăpare? Dacă eşti încătuşat de faptele tale anterioare? Dacă eşti înlănţuit de ispitele tale, de viciile tale (hai să le spunem pe nume!) Dacă eşti doborât de bolile tale sufleteşti? Sau – disperarea disperărilor… – dacă te găseşti în detenţie datorită greşelii altora? Să se afle scăpare oare?

Unii dintre noi cunoaştem calea rugăciunii. Însă dacă nu suntem obişnuiţi cu ea sau dacă o săvârşim fără tragere de inimă, ori fără încrederea că vom fi ascultaţi, la nimic nu ne foloseşte. Cei mai mulţi nici măcar nu am auzit că ne-am putea îndrepta către Dumnezeu cu sufletul şi cu cuvintele. Nimeni nu ne-a deschis ochii asupra universului de dragoste pe lângă care trecem îmbeznaţi, cu gândul aiurea. Ignorăm că din acel ocean al Iubirii divine ne-am născut şi că locul nostru acolo este, la picioarele Creatorului, în plină lumină. Nu ştim că numai atunci când suntem înconjuraţi de căldura privirii Sale ne simţim apăraţi. Rămânem singuri, din necunoaştere.

Dar singurătatea noastră nu înseamnă că Dumnezeu ne-a părăsit. Aceasta nu s-a întâmplat, nu se întâmplă şi nu se va întâmpla niciodată. Dimpotrivă, noi suntem aceia care L-am părăsit. Pe când Dumnezeu caută iubirea noastră. Drept care ne cheamă întruna.

Dumnezeu ne cheamă fără încetare. Nu ne rămâne decât să stăm de veghe pentru a-i auzi Chemarea. Chemarea lui Dumnezeu vine către noi în orice împrejurare. De fapt, ea este necontenită. Numai noi, prea adânciţi în ceea ce considerăm ‘problemele’ noastre, prea adânciţi în egoismul nostru, nu auzim Chemările Domnului. De aici, simţământul singurătăţii iremediabile în care ne sufocăm.

Cartea de faţă încearcă să reveleze câte chipuri distincte are Chemarea pomenită. O face întru slujirea fraţilor noştri rămaşi surzi şi orbi la Chemare. O face ca aceştia să lepede în urmă-le singurătatea, această cumplită boală a pământenilor.

Deşi Chemarea survine în toate straturile sociale, în toate împrejurările, în toate nevoile omeneşti, autorul a cules în acest volum, cu preponderenţă, mărturii despre Chemarea lui Dumnezeu din temniţele comuniste pentru deţinuţii politici, deoarece victimile acestor penitenciare au scris un număr impresionant de memorii. Or, ele constituie mine de aur pentru descoperirea Chemărilor lui Dumnezeu, că au fost sau nu surprinse de aceia cărora le-au fost adresate. Rolul autorului este să le scoată la iveală, să le sublinieze, să le constate rostul, forţa, deschiderea către dialogul dintre om şi Făcătorul său. Şi mai ales să le înfăţişeze cititorilor, pentru ca aceştia să le recunoască, la rândul lor, atunci când le sunt adresate, să se convingă că nu suntem niciodată părăsiţi, ci mereu căutaţi de Creatorul şi Părintele nostru iar, după ce dăm curs Chemării, sărbătoriţi ca fiul risipitor, când revenim la Tatăl.

Omul suferitor în gherlă se simte alungat din societate, părăsit, izolat mai cu temei decât în orice altă împrejurare. El este cel mai deschis către Chemare (deşi se prea poate să nu fie conştient de aceasta). Am întâlnit numeroase cazuri de inşi ce şi-au pierdut credinţa. Ori n-au avut-o niciodată. Însă, atunci când s-a făcut auzită Chemarea, au tremurat de fericire, recunoscând-o. Am întâlnit oameni care şi-au pierdut credinţa, nădejdea şi dragostea. Când Le-a fost trimisă Chemarea, au primit-o cu braţele deschise şi, prin mijlocirea ei, au urcat în carul de foc al reîntoarcerii către învăţătura lui Hristos şi şi-au tămăduit toate rănile spirituale. Omul nu trebuie să fi fost condamnat politic, cum se petreceau lucrurile sub vechiul regim, pentru a fi Chemat de Dumnezeu. Dimpotrivă, aş crede că acela care a păcătuit împotriva Poruncilor divine (în termenii noştri moderni: încălcătorii de rând ai Codului Penal, prin minciună, prostituţie, jaf, tâlhărie, omucidere şi celelalte nedreptăţi şi pângăriri) este mai căutat de Chemările lui Dumnezeu decât cel drept. Pentru că celui drept o Chemare unică îi este deajuns pentru îndreptarea către Domnul, pe când celui strâmb, orbirea îi stă piedică să perceapă Chemarea neîntreruptă pornită în căutarea sa.

Odată auzită Chemarea şi dându-i-se credit, pornim către Mântuire. Doar urmând drumul Chemării. Reţinând aceasta, ne îmbogăţim cu darul cel mai de seamă de pe pământ: îl putem urma pe Părintele nostru. Nu mai suntem singuri. Nu mai suntem părăsiţi. Nu mai suntem sortiţi morţii, ci

Înviem.

Mihai Rădulescu

***

CHEMAREA LUI DUMNEZEU ŞI ASCULTAREA OMULUI de Părintele Cleopa

Fraţi creştini, vreau să vă vorbesc despre chemarea lui Dumnezeu şi de ascultarea omului de Dumnezeu şi de ascultarea tuturor zidirilor Sale.

Dar vreau mai ales să vorbesc despre chemarea neamului celui cuvântător al oamenilor şi să vă spun în câte chipuri ne cheamă Dumnezeu pe noi.

Dumnezeu cheamă popoarele pământului la pocăinţă prin foamete, cu secetă, cu boli, de parcă le-ar spune: Iată, Eu sunt Acela despre Care spune Ieremia proorocul că voi da ploaie peste zece cetăţi şi peste două nu voi ploua. Şi iarăşi, voi da ploaie peste două cetăţi şi peste zece n-am să dau ploaie, ca să vă arăt că Eu sunt Dumnezeul norilor şi Tatăl ploilor, cum a zis şi Iov.

Am auzit că la televizor, când se dă buletinul meteorologic, se arată harta ţării spunându-se: aici plouă, şi se arată vreo 10-15 puncte unde plouă în ţară, iar în cea mai mare parte a ţării nu plouă. Auzind aceasta, foarte m-am folosit. Şi mi-am adus aminte de cuvintele proorocului Ieremia şi mi-am zis: Iată cum se împlinesc sub ochii noştri, că plouă în câteva sate şi în 20-30 nu plouă. Deci în mâna lui Dumnezeu sunt ploile şi norii şi furtunile şi vânturile. Căci spune Hristos: Anii şi vremile le-a pus Tatăl întru a Sa stăpânire. Nimeni nu-I poate cere socoteală Lui de ce a lăsat seceta sau furtuna; nimeni nu poate opri vânturile şi ploile, nimeni nu le poate aduce, decât mâna cea atotputernică a lui Dumnezeu. Deci, iată, uneori ne cheamă Dumnezeu cu seceta, alteori cu grindina, alteori cu fulgere, când trăzneşte pe mulţi, alteori ne cheamă cu foamete, alteori cu boli.

Alteori dă Dumnezeu boală şi molimă şi nu este casă unde să nu fie un bolnav. Alteori ne cheamă cu războaie, alteori cu robie, alteori cu glasul Scripturilor când zice: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Şi altă dată zice: Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie.

Deci iată că ne cheamă Dumnezeu şi prin stihii, şi prin cutremure şi prin secetă; ne cheamă prin boli şi prin necazuri, prin scârbe, prin toate cheamă popoarele la El să cunoască că este un Tată în cer şi că poate face cu popoarele câte voieşte.

Ce spune Isaia? Doamne, Tu ai zidit pământul ca pe o nimica şi toate popoarele pământului înaintea Ta sunt ca o picatură într-o cadă (Isaia 40, 15). Ce putere are o picătură într-o cadă? Sau ce este de vei lua o lingura de apă din oceanul cel fără de margini al mărilor? Aşa suntem noi de mici şi de slabi înaintea lui Dumnezeu. Ne cheamă Dumnezeu prin glasul Scripturii, ne cheamă prin glasul zidirilor ce pornesc asupra noastră cu secetă sau cu ploaie prea multă sau cu cutremur; ne cheamă Dumnezeu prin arşiţă, dar ne cheamă şi în alt fel.

Cum? Prin glasul conştiinţei. Nu vezi, când păcătuim sau greşim, ne mustră cugetul îndată. Te întreabă: “Omule, de ce ai făcut aceasta? De ce ai furat de la vecinul? De ce ai luat femeia altuia? De ce ai omorât pruncul nevinovat în pântece? De ce ai râs de cele sfinte? De ce fumezi? De ce nu mergi la biserică Duminica şi sărbătoarea? De ce nu creşti copiii în frica lui Dumnezeu? De ce nu posteşti cele patru posturi de peste an şi vinerea şi miercurea şi te faci asemenea cu iudeii? De ce urăşti pe fratele tău? De ce huleşti pe Dumnezeu când eşti în scârbă?”

Prin toate ne mustră conştiinţa când greşim. Ea este glasul lui Dumnezeu care ne cheamă la El: “Omule, ai greşit. Eu te iert, dar să nu mai faci. Vino la Mine, căci la Mine este izvorul iertării, al iubirii şi al milostivirii. Pune început bun de azi înainte, să nu mai păcătuieşti”.

Deci conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în inima noastră. Această lege s-a pus înainte de toate legile omeneşti.

Zic o seamă de oameni puţin credincioşi: “Pe noi, creştinii, Dumnezeu o să ne judece şi o să ne pedepsească după Evanghelie, dar popoarele care nu cunosc pe Dumnezeu, cum este China, cum este Japonia, India, care se închină la zei şi la vrăjitori, cum are să le pedepsească Dumnezeu? Căci n-au avut Evanghelia şi n-au ştiut ce este păcat. De aceea nu se pot îndrepta”.

Auzi ce spune dumnezeiescul Apostol Pavel în Epistola sa către Romani: Cele nevăzute ale lui Dumnezeu, de la începutul zidirii lumii prin făpturi înţelegându-se se văd, adică veşnica Lui putere si dumnezeire (Romani 1, 20). Deci toate popoarele lumii, în ziua judecăţii, se vor judeca după patru legi. Aşa dogmatisesc Sfinţii Părinţi. Cei ce n-au avut legea scrisă, se vor judeca după două legi: după legea conştiinţei, pe care a pus-o în om la zidirea lui, şi după legea zidirilor. Cum, după legea zidirilor? Iată cum:

Toate care sunt în jurul nostru vorbesc cu noi. Căci spune Sfântul Grigorie de Nyssa în Viaţa lui Moise: “Ca o trâmbiţă din înaltul cerului vorbesc zidirile cu noi şi strigă că este un Ziditor”. Şi ce spune proorocul David: Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Cum vorbesc cerurile cu noi? Cum vorbeşte tăria cu noi şi vesteşte puterea lui Dumnezeu? Iată cum: Când te uiţi seara la cerul înstelat şi-l vezi plin de stele şi împodobit ca un candelabru plin de lumină şi vezi luna plină strălucind pe cer şi rânduiala cea prea frumoasă cu care se conduc stelele şi galaxiile şi constelaţiile cerului cu atâta precizie, încât nici cei mai mari savanţi ai lumii nu ajung să facă calendarul după ele, atunci zici cu proorocul: Doamne, ce este omul, că-l pomeneşti pe el sau fiul omului, să-l cercetezi pe el? Şi atunci îţi dai seama că aceste stele, aceste mişcări ale lor sunt făcute şi purtate de mâna lui Dumnezeu. El a fost Creatorul, El este Cârmuitorul lor. Îţi dai seama că lumea aceasta are o minte care le [o] îndrumă, că este un Dumnezeu Care le-a făcut [a făcut-o] şi o mână nevăzută care le [îi] poartă de grijă, ca şi nouă.

Aşa vorbesc cerurile cu noi, încât văzându-le, cunoaştem prin ele pe Ziditorul cerului. Când ne uităm la soare şi-l vedem cum luminează, că nu putem să-l privim decât câteva minute şi orbim, ne aducem aminte de Cel ce a făcut soarele atât de frumos, atât de luminos. Şi ne dăm seama că Cel ce l-a făcut pe el, Soarele dreptăţii, străluceşte de miliarde de ori mai mult ca el. Şi aşa soarele laudă pe Dumnezeu. Căci se zice: Laudaţi-L pe El soarele şi luna, laudaţi-L pe El toate stelele şi lumina. Cum laudă soarele pe Dumnezeu? Cum Îl laudă luna, stelele, cerurile, tot firmamentul, toată zidirea? Prin existenţa şi prin mişcarea lor. Căci “altele sunt contemplaţiile zidirilor şi altele sunt legile lor”, zice Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalie. Contemplaţia are loc când ne gândim la cine le-a făcut. Iar legile lor sunt rânduielile după care se mişca în univers. Şi amândouă sunt făcute de Dumnezeu: existenţa lor şi legile după care se mişcă ele. Aşa vorbesc cu noi soarele, luna, stelele şi cerurile, florile şi păsările, animalele şi fiarele, văile şi apele, noianurile şi aerul, vânturile şi toate stihiile. Toate vorbesc cu noi şi ne spun că este un Ziditor, un Dumnezeu în cer Care le-a făcut, le ţine şi le mişcă.

Deci după legea conştiinţei şi după legea zidirilor se vor judeca cei ce n-au avut legea cea scrisă. Începând de la Moise, căruia Dumnezeu i-a dat tablele Legii pe Muntele Sinai, poporul iudeu se va judeca după Legea scrisă, iar toate popoarele care au cunoscut Evanghelia, se vor judeca după Legea darului, legea dragostei şi a desăvârşirii. De la începutul lumii, astăzi şi veşnic, zidirea vorbeşte despre Ziditorul ei.

Un necredincios oarecare mergea pe Oceanul Atlantic, pe un vapor mare, un transatlantic. Şi un sărman misionar predica pe vapor noaptea despre Dumnezeu, despre minunile Lui care se văd pe cer, sus, pe pământ şi în ape. Iar necredinciosul, ca să ia în batjocura pe misionar, a luat binoclul şi se tot uita lung la stele. Iar misionarul lui Hristos predica cu foc, pentru că Dumnezeu dă putere multă în cuvânt celor ce-L binevestesc pe El şi-L predică pe Dumnezeul Cel adevărat, pe stăpânul Zidirii. La urmă vine cel necredincios şi zice către preot: “Părinte, tot predici pe Dumnezeu, dar eu m-am uitat prin binoclu la stele şi nu L-am văzut. Nu ştiu unde-i”. Iar misionarul lui Hristos i-a spus: “Bine zici frate, că nu-L vezi, şi în acest fel nici n-ai să-L vezi în veacul veacului. Dar ştii de ce? Ca să-L vezi pe Dumnezeu trebuie să cureţi inima de necredinţă şi de păgânătate, căci aşa ne învaţă pe noi Evanghelia, spunându-ne în fericirea a şasea: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Deci drept ai zis, pentru că nu L-ai văzut şi nici n-ai să-L vezi în veacul veacului, până ce nu-ţi vei curăţi inima ta de necredinţă, de răutate şi de păcate. Atunci ai să-L vezi pe Dumnezeu prin lumina credinţei”.

Aşa şi azi. Sunt mulţi oameni care nu aud chemarea lui Dumnezeu. Şi dacă nu o auzim, o să pună biciul pe noi, o să ne cheme mai aspru.

Dacă ne vom întoarce, El o să dea ploaie timpurie şi belşug şi sănătate şi fericire, că în mâna Lui este viaţa şi moartea. Iar dacă nu, ştie El cum să tragă frâul calului. Căci zice Ilie Miniat că lumea aceasta este ca un cal sirep, care aleargă pururea spre pierzare, aleargă la păcate, spre fundul iadului. Dar Dumnezeu va pune frâu acestui cal neastâmpărat. Şi care e frâul calului? Care e frâna lui Dumnezeu cu care trage lumea la Dânsul? Sunt bolile, seceta, robiile, războaiele, moartea, suferinţele şi toate necazurile. Când este război, ce cerem? “Dă, Doamne, pace!” Când suntem bolnavi cerem: “Dă-ne, Doamne, sănătate”. Când nu plouă: “Dă-ne, Doamne, apă, că murim de sete!” Când suntem robi: “Scapă-ne, Doamne, de robie!” Deci bine ne face Dumnezeu. Ştie El să ţină în frâu această lume, care aleargă ca un cal sirep la prăpăd, la pierzare. Auzi ce spune proorocul: Însă cu zăbala şi cu frâul, Doamne, fălcile lor vei strânge, ale celor ce nu se apropie de Tine. Nu ne apropiem de bună voie, ne pune zăbală şi frâu şi ne întoarce înapoi, pentru că are putere, căci este Dumnezeu, Care poate să coboare în iad, să ridice, să omoare şi să facă viu.

Deci, fraţii mei, când vom înţelege că Dumnezeu ne cheamă prin boli, prin suferinţe, prin pagube, prin necazuri, prin robie, prin secetă, să nu stăm împietriţi, ci să ne întoarcem acasă la Tata şi să zicem: “Iartă-ne nouă, Doamne, păcatele şi ne miluieşte pe noi”. Atunci Bunul Dumnezeu ne iartă, pentru că El nu ne ceartă din ură. Adevăratul părinte nu bate copiii săi din ură. Doamne fereşte! Care mamă sau tată ar vrea să-şi bată copiii degeaba, să-şi bată joc de dânşii? Nu! Ci dacă vede că vreunul azi nu ascultă şi mâine nu ascultă şi poimâine nu ascultă, şi-i încăpăţânat şi-i răspunde împotrivă şi face după voia lui cea rea, pune mâna fără să vrea pe vargă sau pe curea sau pe băţ. Pentru ce? Pentru că vede că acest copil a pornit pe căi rele şi merge din rău în mai rău, se duce în prăpastie şi dacă îl va bate mai pe urmă, va fi prea târziu.

Aşa face şi Dumnezeu cu noi. Noi suntem toţi fiii lui Dumnezeu după dar. Auzi ce zice Scriptura: Eu am zis: dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Prea Înalt toţi. Iar voi ca nişte oameni muriţi şi ca unul din boieri cădeţi, adică ca unul din diavoli. Dacă suntem fiii lui Dumnezeu după dar şi avem darul punerii de fii prin Sfântul Botez, avem Biserica mamă şi pe Dumnezeu Tată, dupa cum zicem pururea: Tatăl nostru Care eşti în ceruri. Dacă-i aşa, să stăm pururea cu ochii minţii la Tatăl nostru şi să ştim că dacă nu vom voi de buna voie să-L iubim şi să-L cunoaştem că există, El va pune mâna pe vargă. Dar mai bine să ascultăm din dragoste şi să-L iubim pe Dumnezeu şi să facem poruncile Lui din cuminţenie, ca El pururea să aibă milă de noi şi să ne poarte de grijă.

Apostolii au ascultat de Hristos, proorocii au ascultat, cerul ascultă, pământul ascultă, roua ascultă, grindina ascultă, stelele ascultă, noianurile şi toată natura ascultă! Numai omul, fiinţa cea raţională, nu vrea să asculte de Părintele său Cel ceresc. Dar băgaţi de seamă că mâna lui Dumnezeu are şi varga cu care ne poate bate. Deci să stăm bine, să luăm aminte! Să nu uitaţi, de astăzi înainte, că orice necaz care vine peste noi, este o chemare a lui Dumnezeu. Căci zice: Dumnezeu bate pe tot fiul pe care-l primeşte.

Şi să nu cârtim dacă suntem chemaţi într-un fel sau altul, căci spune Apostolul Pavel: Fiecare, întru ceea ce este chemat, întru aceea să rămână! Te-a chemat Dumnezeu sărac, nu dori să te îmbogăţeşti; te-a chemat să fii călugăr, călugăr să rămâi până la moarte; te-a chemat să fii preot, preot vrednic să fii; te-a chemat să fii meseriaş, meseriaş bun şi cinstit să fii; te-a chemat să fii filosof sau mecanic sau în alt serviciu, aşa să rămâi. Dar să slujeşti cu cinste, să cunoşti că Dumnezeu este Cel ce te-a chemat într-un fel sau altul şi fiecare din noi întru ceea ce este chemat, întru aceea să rămână! Amin.

O LEGENDĂ POPULARĂ PRIVITOARE LA ELIBERAREA ÎNAINTE DE TERMEN DIN ÎNCHISORILE COMUNISTE PENTRU POLITICI

Mai înainte de a înfãţişa cititorului legenda de mai jos, împrejurãrile în cari a fost culeasã şi de a-i comenta conţinutul şi naşterea, se cuvine sã-l informez cu privire la personalitatea monahalã în jurul cãreia s-a constituit ea. Erou în primul rãzboi mondial, cu pieptul acoperit de decoraţii, argeşeanul Nicolae Măndiţă nu şi-a putut părăsi camarazii căzuţi în lupta de apărare a Patriei şi, când s-a hotărât ridicarea unui monument întru slăvirea amintirii lor, punându-se şi temeliile unei mici aşezări monahale în preajma acestuia, pe o culme a Târgului Ocna, la Măgura, Nicolae Măndiţă, spuneam, s-a retras acolo, sub numele călugăresc Nicodim.

În conformitate cu o decizie bine chibzuită, el a trecut la o migăloasă şi dăruită catehizare a poporului, în vederea căreia, cu jertfirea somnului şi a tuturor banilor câştigaţi la altar, a scris şi a publicat nenumărate cărţi de învăţătură creştin ortodoxă, devenind, în timp, cel mai prolific autor din acest domeniu.

Şi mai stârnitoare pentru curiozitatea noastră este calea aleasă în vederea difuzării scrierilor sale, după ce a rămas câtva timp în dependenţa expunerii prin vitrinele librăriilor din ţară. Anume a format o echipă de ipodiaconi care cărau volumele cu raniţa prin cele mai ascunse cătune din munţi. Treptat, difuzorii s-au înzestrat cu o căruţă. Nu peste mult timp au schimbat-o pe o autodubă. În cele din urmă, ea se metamorfoză în caravană cinematografică ce proiecta filme religioase însoţite de comentariile lor ad-hoc. Biletul condiţionând asistarea la proiecţii era gratuit; în schimb, erai dator să cumperi o carte, pentru a-ţi fi îngăduit să vizionezi filmele.

Pe de altă parte, credincioşii ce solicitau să fie spovediţi de către Părintele Nicodim primeau canon să citească mai multe cărţi: de la patru – Sfintele Evanghelii – la şaptezeci şi cinci, preferate fiind cele ce numărau fiecare câte trei sute de pagini. Un supliment de canon, pentru inşii cu o caligrafie lizibilă, era să copieze de mână anumite cărţi mai importante şi să le dăruiască sau împrumute spre lectura celor interesaţi. Astfel, alături de cărţile tipărite, circulau şi cărţi în manuscris. Nealfabetizaţii erau sfătuiţi să recurgă la vreun cititor cu glas tare, prin mijlocirea căruia să-şi dobândească şi ei cunoştinţele ortodoxe socotite obligatorii de către duhovnicul răspânditor de cultură creştină. Până ce nu se izbutea săvârşirea canonului întreg, Părintele Nicodim nu accepta să cuminece credincioşii solicitanţi. Toate acestea le-am expus pe larg în: “Calea cărţii” (două ediţii).

El a creat nenumăraţi cititori fervenţi, ba chiar şi doi scriitori: Gheorghe (Jorj) Ionescu, autor al unei biografii a Părintelui (în trei ediţii) şi Anica Ţupu, autoarea unei autobiografii în versuri ce cuprinde detenţia politică suferită, publicată de subsemnatul (în volumul: “Singurătatea Anicăi Ţupu de vorbă cu sine însăşi”).

Este firesc ca o atare activitate neprecupeţită închinată izbânzii spiritualităţii, sub domnia cruntă a ateismului, să-i fi supărat pe promotorii ideologiei luptei de clasă. Drept pentru care, după eliberarea tuturor deţinuţilor politici din România, fu în grabă creat un lot avându-l în frunte pe bătrânul protosinghel, prilej când douăzeci şi trei de tone de tipărituri au fost date la topit (vezi: “Cămara cu suflete sau Cartea interzisă”, vol. I, şi: “Întemniţarea Părintelui Nicodim”, vol. II).

O amplă cercetare a vieţii sale şi a ucenicilor lui efectuez de mai mulţi ani, stimulat de Editura Agapis, întemeiată de ucenicii Părintelui, în aspiraţia recuperării operei sale şi răspândirii ei în rândurile doritorilor de cultură ortodoxă. Datorită uneia dintre dubele ei cu cărţi ce circulă prin întreaga ţară, am fost şi eu purtat pretutindeni pe unde sălăşluiesc admiratori ai verbului nicodimian, pentru a fi pus în legătură cu acei bărbaţi şi acele femei care-i cultivă amintirea, eu dedicându-mă, după cum spuneam, recuperării imaginii sale imprimate în inimile urmaşilor.

Cu unul dintre aceste prilejuri, în satul Schitu Frumoasa, din judeţul Bacău, am cules de la Ion Marcu următoarele, ce ne preschimbă în martori ai unui fenomen extrem de rar: naşterea unei legende folclorice; ea trebuie înscrisă între cele hagiografice. Nimic până astăzi nu m-a pregătit pentru acest aspect al dragostei purtate de popor amintirii lui Nicodim Măndiţă. Va să zică, se dovedeşte că folclorul rămâne viu şi activ în cazul acestui monah. Aceasta ne încunoştinţează asupra însemnătăţii poziţiei dobândite de el în inimile ucenicilor săi.

Subiectul legendei este următorul (ulterior cităm legenda în propriile cuvinte ale aceluia care ne-a transmis-o). Un frate dintre credincioşii care se spovedeau la protosinghelul Nicodim, din mare dragoste, respect şi dorinţă jertfelnică, se adresă Puterii, cu rugămintea de a fi lăsat să ia locul aceluia, în beciul unde îşi săvârşea pedeapsa, el fiind tânăr şi putând prelua pe umerii săi sarcina anilor rămaşi a-i fi efectuat monahul condamnat. Uşura astfel bătrâneţile Părintelui Nicodim, îngenunchiate de lege. «Nu», a răspuns reprezentantul Puterii, «Doar dacă sunteţi doi să faceţi restul condamnării împreună. Cu unul nu fac nici un târg!». S-a mai rugat omul cât s-a rugat. În cele din urmă a plecat şi s-a întors însoţit de al doilea individ determinat a-şi dărui din dragoste de semen libertatea. «Tu vrei să faci puşcărie în locul lui Nicodim?» «Vreau!» «Bine. Aşteaptă. Da’ tu vrei?» «Vreau şi eu.» «Atunci, batem palma. Voi doi o să faceţi puşcărie în locul lui şi pe el îl ‘liberez!» Şi i-a dat drumul protosinghelului înainte de termen.

În cuvintele lui Ion Marcu, în cadrul convorbirii mele cu el, cele de mai sus sună astfel:

“Îmi amintesc că, atunci când a fost arestat el, doi fraţi şi-au luat angajamentul să facă ei să-i reducă din pedeapsă.” [Prin “fraţi” se înţelege “ucenici”.] “O vrut unu’. Unu’ o zis că nu. O zis ăia: «Dacă doi vor să facă… să-i facă pedeapsa doi…»: îl liberează! Şi iată cum: Părintele când a fost arestat, ca să-l scoată pe el de acolo unde era, până amu făcuse, făcuse vreo câţiva ani, nu ştiu, şi-o luat angajamentul, s-a dus la…: «Dacă unu’ din noi vrea să-i facă, Părintele-i bolnav, îi bătrân, să nu moară acolo.» «Nu. Dacă doi vă angajaţi să faceţi în locul lui…» Adică era bătrân, Părintele, şi să nu moară acolo. Şi au făcut pedeapsa Părintelui.” “Fraţii ăştia erau în libertate?”, am voit să aflu. “Păi, în libertate, da! S-au dus şi au făcut în locul lui, acolo. De bună voie, de bună voie.” “Îi cunoaşteţi?” “Nu-i cunosc eu. Fratele Jorj îi cunoaşte. Nu-i cunosc.” “Şi câtă puşcărie au făcut?” “Cât îi rămăsese lu’ Părintele.” “Nu v-a interesat să-i cunoaşteţi şi dumneavoastră…” “M-a interesat, dar eram mereu plecat.”

Textul ne oferă şi numele aceluia care a pus în circulaţie legenda: Jorj Ionescu. Care este sămânţa de adevăr din care izvorăşte această legendă cvasicontemporană? Părintele Nicodim s-a bucurat într-adevăr de o reducere a pedepsei, revenind în libertate înainte de termenul condamnării. Însă în nici un caz acea reducere nu se întemeia pe înlocuirea lui cu altcineva, ci avea o motivare juridică. Revenind la legendă, în pofida insistentei propagande pe plan naţional cu privire la ‘caracterul umanist al socialismului’, pentru care omul era, pasămite, ‘cel mai preţios capital’, poporul a înţeles că din ghearele securităţii nu erai slobozit decât la încheierea socotelilor, după cum fusese înscrisă condamnarea de către judecător, în cel mai bun caz; ori prin reţinere “administrativă”; sau prin deces. Adevărul este că, după graţierea din 1964 a tuturor deţinuţilor politici din România, pentru cei azvârliţi în închisori imediat în continuare, regimul penitenciar s-a îmblânzit oarecum. Acesta este şi cazul celor cercetaţi de noi acum.

Printre uşurările introduse în viaţa noilor deţinuţi politici se numără şi aplicarea ‘condiţionalului’. Acesta presupunea eliberarea înainte de termen a deţinuţilor care-şi îndeplineau norma la locul de muncă: la atâtea zile de muncă reducându-se un număr mult mai mic de zile din condamnare. În perioadele anterioare, de ’condiţional’ beneficiaseră numai deţinuţii de drept comun, astfel reintegrându-se borfaşii, tâlharii, criminalii, mult mai degrabă decât specificase hotărârea tribunalului, în societatea ce se presupunea că avea mare nevoie de ei. Ca urmare a extinderii aplicării ‘condiţionalului’ şi la ‘politici’, Părintele Gavril Stoica, din acelaşi lot cu ucenicii Părintelui Nicodim, se eliberă şi Sfinţia Sa înainte de termen. Norodul nu era pus în temă cu aceste schimbări de atitudine oficială faţă de condamnaţii politici, până şi existenţa celor din urmă fiind sever tăinuită. Rearestarea duşmanilor de clasă rămăsese în umbră, ascunsă de orbitoarea eliberare în masă a aceloraşi. De fapt, prea puţini români sunt chiar şi astăzi conştienţi că imediat după marea eliberare produsă de comunişti au şi reînceput arestările inumane şi că lotul Părintelui Nicodim Măndiţă a fost cel dintâi aruncat în temniţe, îndată după graţierea din 1963-1964. Cu aceşti ortodocşi practicanţi s-a reluat sacrificarea semenilor noştri de către criminalii care deţineau puterea. Împotriva acestei jertfiri intervenise în forţă Occidentul, obţinând de la comuniştii români graţierea generală ce încerca să dovedească absenţa terorii din ţara noastră.

Aşadar, încă nu pătrunsese în conştiinţa populară ‘aplicarea condiţionalului’, nici orice alt soi de reducere de pedeapsă, ci ea socotea, după cum o educase realitatea de până atunci, că din închisoare nu ieşeai înainte de termen.

Intervenţia miraculosului folcloric aduce un corectiv acestei stări de fapt. După modelul baladei Meşterului Manole, instituind o variantă a legendei străvechi, apare credinţa că dintre zidurile temniţei poţi scăpa prin jertfirea altcuiva pentru tine. Avem de-a face cu o echivalenţă a sacrificării soţiei Meşterului Manole. Cu alte cuvinte, zidirea de viu în gherlă, conform povestirii imaginate, a doi ucenici ai Părintelui Nicodim constituie o condiţie de înflorire a catedralei libertăţii aceluia care era meşter între meşteri ai lucrării sufletului omenesc, anume cel numit.

Din conţinutul legendei culese de noi în satul Schitu Frumoasa – Bacău, de la Ion Marcu, în vara anului 2000, se mai desprinde o credinţă populară locală. Anume, că Părintele Nicodim era atât de iubit de către ucenicii săi Încât aceştia s-ar fi sacrificat cu dragă inimă, lăsându-se închişi în locul său, dacă astfel l-ar fi putut elibera. Revelarea celor de faţă constituie o adevărată sărbătoare a reînvierii folclorului românilor după jumătatea de veac de strădanii administrative antiromâneşti urmărind falsificarea şi chiar eradicarea lui din sufletul naţiei. Aceasta nu reprezintă doar o legendă hagiografică, ci după ştirea noastră, ea constituie prima legendă culeasă şi semnalată până în prezent din domeniul temniţelor politice din România (cel puţin cea dintâi cu caracter complex, cu o motivare a unei situaţii neobişnuite, cu început şi încheiere, cu mai multe personaje). De unde importanţa ei.

Ni se cuvine să ne reîntoarcem la o afirmaţie a lui Ion Marcu, anume că el nu i-a cunoscut pe cei doi autosacrificaţi, ci Jorj Ionescu. De aici, se poate deduce că cel din urmă nu numai că a transmis legenda, ci poate a şi lansat-o, el fiind cunoscut ca un foarte apropiat ucenic al Părintelui Nicodim, autorul monografiei poporane pomenite, decis să impună chipul protosinghelului în rândurile celor mai respectabile figuri ale monahismului românesc, ceea ce, dealtfel, şi era, o atare cosmetizare a realităţii nefiindu-i de trebuinţă marelui scriitor, duhovnic şi pedagog.

Probabil că acesta este adevărul. El însă nu micşorează valoarea tentativei de a explica pe calea legendei eliberarea înainte de termen a deţinuţilor politici, sub comunism, prin jertfa dragostei.

Din cele înfăţişate se mai deduce. Suferinţa bătrânului binevestitor şi slujitor al Domnului, Părintele Nicodim, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu chemă la jertfă pe cei doi ucenici legendari. Ei au fost pregătiţi să-şi jertfească libertatea de dragul eliberării duhovnicului lor mult iubit. Nu au pregetat nici o clipă s-o facă.

Cum putem înţelege aceasta? Suferinţa pentru credinţă devine Chemare la o suferinţă similară a martorilor ei. Devine Chemare la Iubirea creştinească stârnitoare a jertfei de sine. Devine Chemare la uitarea egoismului, la lepădarea de acesta. Devine Chemare la ascultarea de Făcătorul nostru, prin ştergerea oricărui gând la sine şi înlocuirea acestuia cu gândul sacrificiului cerut de bunăstarea aproapelui nostru năpăstuit.

Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste pătrunde, pe această cale regală, în folclorul românesc, în legendă.

NODUL DIN OBLON ŞI CRĂCIUNUL

Cititorii de carte pioasă care-l însoţesc cu inima pe Părintele Nicodim Măndiţă anual, cu prilejul parastasului slujit în cimitirul Sfântei Mănăstiri Agapia, cunosc, poate, volumul meu apărut la Editura Agapis, într-a doua ediţie, în anul 2002, intitulat: “Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste”. Cu istorisirea de faţă reiau mai vechea mea investigare făcută în această direcţie, pentru a o completa cu ştiri noi adunate de prin amintirile îndelung suferitoarelor victime de ieri ale tiraniei roşii. Ideea de bază a volumului citat, ca şi a tabletelor ce urmează să le public aici, este dezvăluirea contactului produs de Chemarea de Sus cu sufletele deseori golite de orice aspiraţie la a se mai înălţa, contact readucător de viaţă, brusc sfinţitor, odihnitor, a toate tămăduitor, uneori mântuitor, când omul o primeşte. Respectiva Chemare se produce în variate chipuri, prin mijlocirea multor căi osebite, nu totdeauna aşteptate, nu rareori părând a fi neutre – fără legătură cu dumnezeirea –, dar totdeauna auzită de cel căruia îi este adresată, că este vorba despre omul în zeghe vărgată sau caraliul pus să-l căznească.

Pentru a limpezi conceptul, să luăm un exemplu. Îl culeg din scrierea memorialistică a lui Dumitru Oniga: “O, brad frumos…” (în “Memento”, anul XI, nr.15 (72), decembrie 2001). Autorul ne ajută să coborâm în infernul unei celule din Aiudul iernii 1953-1954. Întâmplarea face să fie prezenţi doi reprezentanţi ai Sfintei Moldove: profesorul Traian Drăgoi, din Burdujeni, ca şi semnatarul notei, odinioară elev la Suceava. Fereastra sufocată de un oblon, după obiceiul temniţelor gătite pentru condamnaţii politici în acel timp, nu îngăduia nici aerului să primenească atmosfera încăperii, nici cerului să se aştearnă peste năzuinţe mai mult decât cu o fâşie bolnavă şi zdrenţuită, vizibilă între scândurile şolocatrei şi zidul umed exterior. Numai că una dintre scândurile din care era alcătuit paravanul de dimensiunea ferestrei avea un nod. Deţinuţii băgaseră de seamă că acesta putea fi extras şi pus la loc ca un dop, taman atunci când apăreau controalele administraţiei.

Astfel, vicioasa lor singurătate se amăgea cu un minim contact cu exteriorul, ce le îngăduia să fie preveniţi din celulele alăturate când soseau percheziţiile de pomină organizate de conducerea gherlei, ei aflând din timp ce anume li se pregătea. La fel, mai erau informaţi ce deţinuţi noi sosiseră şi cine părăsea penitenciarul, cu destinaţie necunoscută. Era o neînsemnată aruncare de privire către libertate, un ochean prin care se strecurau uitături lingave şi mult nădăjduitoare.

Să nu creadă careva că deţinuţii şedeau agăţaţi cât era ziulica de lungă de acea minusculă bortă providenţială. Dimpotrivă, a te sui să pipăi cu vederea curtea constituia o încălcare a disciplinei interioare, ce te putea costa sănătatea, mai ales iernile, căci era plătită cu ciomăgeli, ori cu lungi izolări la ‘neagra’, o încăpere de pedeapsă fără de geamuri la fereastră sau lipsită cu desăvârşire de ferestre, cu hrana primită tot la a treia zi, cu dormitul întins pe murdărie îngheţată. Va să zică, dacă se încumeta cineva să privească afară, altul trebuia să-l ocrotească, verificând ‘orizontul’ ca o mangustă, să rămână pitit lângă uşă, cu urechile ciulite la mişcările de pe coridor, să dea de veste apropierea orişicui.

Am insistat atâta asupra acelui nod al lemnului deoarece prin el se vor urmări cele petrecute în noaptea de Ajun în curtea penitenciarului. Un glas cutremurător de senin, al tenorului Zaharia Marineasa, se înălţă dintr-o altă cameră, umplu zarea de plumb, se revărsă iarăşi peste zidurile şi betoanele penitenciarului, aducând cu el un melancolic omagiu Cerului pentru binecuvântata Naştere, colindul conceput de Radu Gyr:

“O, brad frumos ce sfânt păreai

În altă sărbătoare,

Mă văd copil cu păr bălai

Şi ochi ca de cicoare.

Revăd un alb şi scump cămin

Şi chipul mamei sfinte,

Imagini de Crăciun senin

Mi-apar şi azi’nainte.

Un pom cu daruri şi lumini

În amintiri s-arată,

În vis zâmbeşte ca un crin

Copilul de-altădată.

Copil bălai, Crăciun şi brad

S-au dus cu alte zile,

Acum doar numai lacrimi cad

Pe-ngălbenite file.

Azi nu mai vine Moş Crăciun

În seara de cenuşă

Ci doar tristeţile s-adun

Să-mi plângă lângă uşă.

În chinul temniţei mă frâng

Sub grele lespezi mute

Şi-nfiorat de doruri plâng

În amintiri pierdute.

Omătul spulberat de vânt

Se cerne prin zăbrele

Şi-mi pare temniţa mormânt

Al tinereţii mele.”

În continuare, citez de-a dreptul din amintirile lui Dumitru Oniga, fragmentul fiind prea însemnat întru susţinerea teoriei mele, pentru a-mi îngădui să-l repovestesc: “Ne-am uitat în curte şi gardianul care făcea rondul în jurul închisorii împietrise într-un loc şi asculta ţinând capul aplecat”. Când vocea care amintise de noaptea sfântă îşi încheie solia, aceea a paznicului, în mod neaşteptat dojenitoare însă fără ura obişnuită, ceru să înceteze gălăgia şi să se închidă ferestrele de la etaj. (A le deschide în asemenea împrejurări era strict interzis…) “Apoi a plecat să facă înconjurul clădirilor.” Autorul simte fiorul frăţietăţii creştine abătându-se asupra temniţei ca o aripă de înger: “Probabil a fost un om cu frică de Dumnezeu. / Noi am închis geamul, am căzut cu toţii în genunchi şi am stat aşa, fără să scoatem un cuvânt, numai cu zbuciumul lumii noastre interioare. După un timp, l-am auzit pe profesor: / “Naşterea Ta, Hristoase Dumnezeule…” şi cuvintele curgeau cu un tremur în glas şi cu lacrimi în ochii tuturora”.

Chemarea lui Dumnezeu se săvârşise prin stihurile colindei osândite. Ea ştersese vrăjmăşia din sufletul ghintuit al caraliului şi adusese pe obraji plânsul bucuriei atât de abătute ce cutreiera inimile celor asemenea fiarelor înlănţuiţi.

ÎMPIETRIREA

Mărturiile pe care le adun aici, sub acest titlu generic, nu au un rost statistic ci unul de încurajare, de căutare a unui model, scopul de a-l dumiri pe biet creştinul care şi-a pierdut busola că nu este niciodată părăsit, ci că grija lui Dumnezeu, Tatăl nostru al tuturora, îl urmăreşte cu dragoste şi-l cheamă lângă sine, după cum procedează cloşca atunci când şi-adună puii sub căldura aripilor.

Astfel, de pildă, stau lucrurile cu Aurel Suciu, cel de odinioară. Un grup de 22 elevi au fost introduşi într-o cameră a închisorii Piteşti în anul 1951. Au găsit în ea 22 foşti studenţi. După cum mărturiseşte Mihai Buracu, atunci “am trăit poate cea mai frumoasă perioadă din detenţia mea” (“Et in averno ego!”, în “Memento”, anul XIII, nr.2 (74), aprilie 2002). Această afirmaţie am găsit-o şi la alţi supravieţuitori ai acelor zile fără precedent. La ce se referă ea? “Studenţii aflaţi acolo trăiau o viaţă de o frumuseţe extraordinară; îşi făceau rugăciunile în comun, cântau, sculptau în os medalioane şi cruciuliţe de o frumuseţe deosebită şi aveam astfel senzaţia că trăiesc într-o altă lume, la care nu visasem până atunci că se poate trăi.” Şi nu numai atât. I-au adoptat pe cei mici, i-au format, i-au educat în spiritul Gărzii de Fier, le-au dat un ţel în viaţă, i-au îndoctrinat asupra scopului ultim al existenţei: mântuirea prin prietenie, prin dragostea al cărei prototip era Hristos însuşi. Au devenit centrul aspiraţiilor celor care nu-şi luaseră încă bacalaureatul, li s-au instituit model îndrăgit şi stimat mai presus de oricine, vrednic de urmat. Şi aşa mai departe. În taină îi trăgeau de limbă asupra înclinaţiilor, activităţii şi planurilor lor politice. Victimile nevârstnice nu-şi dădeau seama ce se petrecea între ele şi cei mai mari. Aceştia din urmă aflau de la cei dintâi toate faptele lor din libertate şi gândurile de altă dată, dar şi din temniţă, preferinţele lor, aspiraţiile ce aveau, încurajările ce primeau de la părinţi la vorbitor, însuşi crezul şi nădejdile politice ale acestor persoane adulte atât de îndrăgite…

Prin februarie, la înapoierea de la o plimbare de seară, au găsit în cameră alţi 22 de tineri, toţi înarmaţi cu bâte, bice, curele, bucăţi de fier ş.a.m.d. Cu stupoare i-au văzut şi pe cei dragi, care îi întâmpinaseră la sosirea lor, reintraţi odată cu ei de ‘la aer’, cum se numea scurta preumblare unul îndărătul celuilalt , scoţând de sub saltele alte arme albe asemănătoare. Fură supuşi la bestiale brutalizări de către unii şi ceilalţi, acuzaţi că deveniseră legionari, că aveau să sufere noi condamnări, chiar şi la moarte, pentru că se organizaseră în închisoare în mod ilegal.

Aşa au început pentru ei ceea ce a rămas, în istoria detenţiei politice din România comunistă, cunoscut sub numele: “reeducările de la Piteşti”, sistem de distrugere a noii generaţii de români, prin mijlocirea cozilor de topor din rândurile lor chiar. Ele constau în căznirea omului până devenea la rândul său (înnebunit de spaimă) căznitorul aproapelui, până devenea turnător, până era complet robotizat în mâinile securităţii, organizatoarea acestor odioase experimente pavloviste ce urmăreau mutaţii ale speciei noastre, crearea unor complexe psihice ireversibile, de tip provocare-răspuns, întocmai cum se constatase că funcţiona sistemul în cazul câinilor asupra cărora se încercaseră, în Rusia, cele dintâi reacţii stabile de acest tip, sub denumirea: reflexul condiţionat.

Revenind la şcolarul de la care am plecat, acelaşi Mihai Buracu, care, într-o lună-două, a albit la 21 ani, din a cărui relatare ne-am informat pentru cele de mai sus, scrie: “Am văzut cum Suciu Aurel de la Arad a fost luat de gât şi izbit de perete cu atâta brutalitate, încât în momentul în care i s-a dat drumul, s-a prelins ca o cârpă, lăsând imprimată pe zid o dâră mare de sânge. Am fost convins că (…) a fost ucis”.

Dacă torturile s-ar fi oprit aici şi tot ar fi fost bine. Însă, cum este de bănuit, ele au crescut în intensitate, în inventivitate, în cerinţe, în dezumanizare, până ce Aurel Suciu şi-a pierdut credinţa şi nădejdea. Şi nu numai el. “În primul rând s-a căutat uciderea valorilor morale, a dragostei şi, prin aceasta, depărtarea de Dumnezeu; ştiut fiind că Dumnezeu este dragoste”, scrie, la rândul său Aurel Suciu în aceeaşi revistă, sub titlul: “Satanizarea”. “Celor care au conceput, iniţiat şi aprobat această satanizare, le era teamă că în sufletul vreunuia ar mai fi loc pentru valori morale, pentru dragoste. Nu a fost nici măcar o încercare a ceea ce se numeşte educare sau reeducare, ci, sub această marcă a fost cultul nonvalorii, al urii, a fost satanizarea. Dacă ar fi fost dorinţă de educare, de înnobilare sufletească, trebuia să fie prezentă omenia, dragostea. Era primul pas spre satanizarea generală.”

Nu a urmări suferinţele fizice şi morale în continuarea aşa-ziselor ‘reeducări’ ale lui Aurel Suciu este important aci. Socotesc că descifrarea evoluţiei pierderii credinţei sale este mult mai însemnată pentru noi.

“După ce am părăsit Piteşti şi Gherla [un alt loc al aceloraşi suplicii unde cei nereeducaţi în primul penitenciar au fost conduşi pentru a-şi ‘desăvârşi’ deformarea!], am trecut printr-o stare de golire, de împietrire sufletească. Spaimele mă urmăreau. Nu mă puteam ruga, nu puteam intra în biserică”, adaugă privitor la perioada de libertate ce a urmat.

Veni şi timpul căsătoriei. De data aceasta înfăţişarera înaintea altarului deveni obligatorie. Reacţia mirelui fu paradoxală: “Cât a ţinut slujba religioasă, curgeau lacrimile pe faţa mea.” Aceasta credem că a fost cea dintâi formă a Chemării, deoarece chipul lui, aşa cum ni-l prezintă, seamănă cu înfăţişarea înlăcrimată a atâtor bătrâni citaţi în “Pateric”, care, arătându-se Domnului, în înstrăinarea lor totală, l-au întâmpinat pe hotarul inimii cu lacrimile curate ale părerilor de rău pentru viaţa dusă până atunci.

Şi cuvintele Chemării s-au făcut, la rândul lor, şi ele auzite. Mama sa i-a lăsat moştenire, ca tămadă a tuturor stărilor de spirit ale nesiguranţei, neîncrederii, vecine cu alte posibile căderi, i-a lăsat moştenire o rugăciune, spuneam, cu un anume ritm de rostire. Aurel Suciu puse în practică cele învăţate de la maica sa ocrotitoare (ca totdeauna mamele constituie primul nostru îndrumător pe calea rugăciunii) şi rezultatul îl poate oricine citi în convorbirile cu el, căci Aurel Suciu a devenit unul dintre cei mai smeriţi propovăduitori ai iertării şi ai dragostei de vrăjmaşi din câţi am întâlnit, în urma acelei Chemări ce i-a fost făcută prin aceea care i-a dat naştere.

PĂRINTELE BURUIANĂ

Cu cei iubiţi de Stăpânul şi care-i răspund lui Dumnezeu cu dragoste, Părintele poartă un altfel de dialog. De fapt, pentru întâia oară pomenim ideea de dialog: până în prezent n-am descifrat în întâmplările expuse decât Chemarea Sa. Despre răspunsul omului uneori avem ştire din memoriile studiate; alteori, nu. Or, dialogul există numai în măsura în care omul îi răspunde Domnului.

În cele ce urmează, nu numai că Dumnezeu într-altfel vorbeşte decât chemând la Sine pre făptura sa omul, dar chiar îl binecuvântează cu zâmbetul Său şi rezolvă încurcătura în care s-a trezit implicat eroul întâmplării, cum numai Creatorul o poate face, răsplătind smerenia, voinţa de bine, osârdia, curăţia, ce toate caracterizează personajul, cu un dar neaşteptat. Deşi materialnic darul, atâta suferinţă se va fi adunat în sufletul convorbitorului Său încât hrana trupească ce se întrevede în finalul povestirii se preschimbă pe dată în replică duhovnicească.

Florin Constantin Pavlovici ne oferă, în scrierea sa: “Tortura pe înţelesul tuturor”, prilejul cunoaşterii acestei chemări săvârşite lângă el, când îşi povesteşte amintirile din lagărul Salcia. El istoriseşte păţania părintelui Buruiană. Creindu-se o brigadă de cosaşi, s-au înscris în ea, în chip voluntar, vreo douăzeci de plugari din Răstoaca (Putna) şi alături de dânşii preotul Dumitru Buruiană, care număra de pe atunci vreo doisprezece ani de puşcărie lăsaţi în urmă dar înscrişi tot mai anevoie în corpul său emaciat.

Din prima zi când au ieşit la muncă, ţăranii s-au pus pe treabă ca nişte scăpaţi din gurile gheenei. Cum spune naratorul: “Coasele vâjâiau în brazda mustoasă, răstocanii înaintau vijelios, distanţa dintre dânşii şi părintele Buruiană creştea văzând cu ochii.” Aceasta făcea să crească mânia însoţitorilor militari, căci, pentru a-l păzi şi pe moşul din coadă cu aceeaşi vigilenţă depusă pentru supravegherea fruntaşilor, ei trebuiau să-şi rărească rândurile. Numai că ordinul era să ocupe marginile într-o formaţie cât mai strânsă, pentru a nu-i trece prin mintea slabă vreunuia dintre condamnaţi să evadeze, dacă ar fi constatat că avea loc pe unde s-o facă. Judecată de securişti!…

De aceea, ostaşii îl grăbeau neîncetat pe slujitorul Domnului cu îndemnurile lor deloc cruţătoare, de aceea preotul se tot ruga să-l aştepte şi pe el, tot striga încetişor inşilor din ce în ce mai depărtaţi să-şi facă pomană, cruţându-i bătrâneţile şi să zăbovească până avea să-i ajungă din urmă. De aceea unii dintre dumnealor se întorceau către dânsul cu un rânjet parşiv pe buze, bătându-şi joc de neputinţa lui.

În cele din urmă, unul dintre soldaţi fu proscris să-l păzească personal pe la jumătatea ogorului, pe când ceilalţi muncitori în zeghe, într-o goană, luară şirurile de la capăt, cu o veselie şi o hărnicie de neimitat.

Atunci se ivi în zare, ca din basme, calul ofiţerului politic. După un obicei adoptat de câtva timp, individul apărea pe nevestitelea la locurile de muncă, să consemneze numele deţinuţilor spărgători de normă. Cum remarcă distanţa existentă între părintele Buruiană şi ceilalţi – părelnic rămaşi în urmă fără doar şi poate – îl întrebă pe preot de nume, îl scrise din goana armăsarului şi pieri la fel de grabnic cum răsărise.

În colonie, cu prilejul orânduirii în coloane pentru a fi număraţi înainte de distribuirea mesei de seară, se înfiinţă în faţa puşcăriaşilor politrucul şi: – “Deţinutul Buruiană Dumitru, un pas înainte, comandă el. Pentru merite deosebite în producţie, ţi se acordă dreptul la scrisoare şi pachet. După număr să te prezinţi la grefă.”

Miraţilor cosaşi, ce-l chinuiseră, neţinând seama de atât de îndelungata lui temniţă, pricină de istovire până la limită, şi râseseră de el, preotul le şopti: “Aţi văzut, fraţi creştini, că Dumnezeu nu bate cu băţul? Bate cu pachetul.”

Eu aş interpreta altfel: n-a fost bătaie deloc, ci Dumnezeu i-a zâmbit clericului cu drag şi cu blândeţe, nemairăbdând să-l vadă atât de întristat că nu găsea înţelegere la semenii săi.

A fost o Chemare dulce, blândă ca o răsplată.

GEAMANTANELE CU BANI

“Când eram secretarul general al Primăriei urbane Cozmeni (aveam foarte mulţi secretari sub conducerea mea)”, îmi povestea un vechi deţinut politic, aruncat în temniţe în două rânduri, “s-a alcătuit o comisie compusă din Primul Preşedinte al Tribunalului, din Prefect, din Primarul oraşului, din medicul primar, din reprezentantul suprem al fiscului, din directorul Băncii şi toate notabilităţile din oraş, o comisie pentru evaluarea vânzărilor efectuate de către stat de imobile şi multe alte lucruri. S-au adunat sume foarte mari şi eu am fost numit secretarul acestei comisii. Fiind secretar şi în acelaşi timp şi casier, după ce s-au adunat toate sumele, le-au depozitat în nişte coşcogeamite geamantane şi m-au trimis să depun totul la Bancă. Le-am cărat la Bancă şi casierul mi-a spus: – “Imposibil să număr tot de-acuma până-n seară, pentru a-ţi da chitanţe. Vino mâine dimineaţă.” Atuncia mi-am luat toate geamantanele şi am tras la hotel până a doua zi dimineaţa. La hotel nu mai aveau cameră liberă decât la mansardă. Am urcat la mansardă, am pus geamantanele acolo şi, spre deosebire de alte zile când îmi mai îngăduiam să ies în oraş, nu puteam lăsa nepăzită suma aceea extraordinar de mare.

“M-am închinat şi m-am culcat devreme.

“După ce am adormit, am simţit că cineva mă trăgea de mână. M-am trezit. Văd că nu era nimeni în cameră! De fapt, nu mă trăsese nimeni. Aşa simţisem eu. Zic: – “Cine m-a… că nu-i vis?! Cineva mă trage de mână.” Mă duc la uşă, să verific dacă nu-i descuiată, că eu o încuiasem. Când mă culcasem era-ncuiată.

“Când o descui, m-a răbufnit un fum foarte dens. Nu mai puteam respira. Mi-am dat seama că hotelul luase foc. După două-trei minute, am început să aud ţipete de deznădejde, stridente. Oamenii săreau pe fereastră. Nu mai aveau loc să se-nghesuie pe trepte. Strigăte, mai ales ale unor femei disperate. Incendiul era mare. Gălăgia şi mai mare. Atunci am luat un cearşaf de pe pat şi am răsturnat toate geamantanele în cearşaf, l-am înhăţat la spinare (eram destul de voinic) şi am coborât treptele.

“Norocul meu a fost că la ieşirea din hotel am dat peste un funcţionar al Primăriei, aflat pe-aproape. Când auzise rumoarea asta mare şi că s-a dat alarma de incendiu, a venit şi el să vadă ce era cu focul. I-am dat bagajul acela adunat în cearşaf şi eu am vrut să mă întorc să mă-mbrac, să-mi iau şi eu câte ceva, că aveam o sumă de lucruri la care ţineam foarte mult: amintiri de la tata. Chiar le pusesem pe fereastră în hotel. Şi n-am putut să mai urc. Aşa mă îneca fumul că nu am mai putut urca să iau nici hainele, nici… Nimic, nimic, nimic!

“Atunci am ieşit din hotel şi m-am dus la Primărie, aşa cum eram îmbrăcat, în négligé. La Primărie, m-am aşezat în camera de gardă. Mai târziu, am primit un telefon de la poliţie: – “Domnu’ Icsulescu?” – “Da.” – “Domnu’ Icsulescu, suntem informaţi că trebuia să depuneţi o sumă la Bancă, o sumă foarte importantă.” – “Da.” – “Suntem informaţi că dumneavoastră n-aţi depus suma respectivă la Bancă.” – “Da.” – “Suntem informaţi că această sumă aţi dus-o în altă parte şi că incendiul ar avea strânsă legătură cu dispariţia sumei şi că a fost foarte bine venit, în sensul acesta. Vă rog să vă grăbiţi la poliţie să ne daţi detalii în legătură cu aceste informaţii.” Eu am spus: – “Nu pot să plec de aici. N-am haine. Nu sunt îmbrăcat. Dar poftiţi dumneavoastră la Primărie.” Au sosit la Primărie şi i-am lăsat să debiteze tot ce au vrut, eu pozând că, într-adevăr, supoziţia lor ar fi fost adevărată şi că n-aveam încotro şi trebuia să recunosc. Când le-am arătat cearşaful, au rămas puţin aşa, eu prefăcându-mă iniţial că recunoşteam vina.”

Faptul că această întâmplare mi-a fost comunicată de către un fost deţinut vădeşte preocupările acestora legate de “Chemarea lui Dumnezeu”, chiar dacă ei nu le teoretizează aşa cum o fac eu. Lucrul nu este de mirare, condamnările din perioada comunistă, în majoritate fără temei juridic, obligând victimile să încerce a pricepe care era sensul metafizic al aruncării lor în gherlă. Un sens motivabil de către oameni neexistând, în mod obligatoriu ei deduceau implicarea divinităţii în existenţele lor, implicare interpretată ca o “Chemare”, ceea ce îi apropia de adevăr. Iar întru fundamentarea teoriei că erau “chemaţi”, ei reinterpretau momente ale trecutului ce puteau, la rândul lor, sugera o “chemare” personală, cum este cazul în relatarea de faţă, una întru salvarea personajului de moartea prin foc, pe o cale inexplicabilă prin raţiune, ci doar pe una mistică.

CHEMAREA CA MESAJ

Fostul conferenţiar universitar la Facultatea de Ziaristică, disident şi militant pentru drepturile omului în România, Victor Frunză, în faţa ameninţării roşii locale şi-a găsit ocrotire politică în Danemarca şi a revenit în Patrie îndată după Revoluţia din ‘89, aici înfiinţând o editură prin mijlocirea căreia îşi continuă lupta împotriva marxismului remanent sub farduri de ultimă oră.

În volumul “Lehamitea” (Bucureşti: evf, 1998, Sfântu’ Stiliean, p.8), el îşi avertizează cititorii: “Declar fără rezerve misticismul meu”. În ce măsură acest misticism ne interesează dincolo de curajul intelectualului, la origine un materialist ateu, de a şi-l da pe faţă, vom afla îndată. Scriitorul se explică imediat mai departe, declarând că recepţionează, independent de voinţa sa, anumite mesaje provenind de aiurea (“un Emiţător într-o corespondenţă tainică cu viaţa mea”). Insistă în a ni-l face accesibil ca idee. ”Nu eu L-am inventat. El mi-a atras atenţia asupră-Şi, când nici nu gândeam că mai poate fi şi altceva decât realitatea imediată. A trebuit doar să învăţ a-L cunoaşte […] prin semnalele repetate pe care mi le-a trimis” (idem).

Cititorul descifrează cu uşurinţă în spatele acestei discreţii terminologice prezenţa lui Dumnezeu.

Explicaţiile lui Victor Frunză continuă cu bună-cuviinţă creştină, descriind profund emoţionant, cu dragoste de estet dar şi ţărănească, două icoane ortodoxe aparţinând prozatorului, dintre care una confiscată de securitate la timpul cuvenit. Cealaltă, reprezentându-l pe Sf. Stelian, o dăruise cuiva care i-a înapoiat-o în perioada exilului pomenit.

Reîntâlnirea cu imaginea pioasă i-a adus în minte şi rolul jucat în copilăria sa de sfântul reprezentat pe lemnul ei: pe punctul de a se îneca împreună cu un băieţaş, tatăl acestuia, un Stelian, i-a salvat pe ambii. “Întâmplător, sfântul care ocroteşte copiii o fi fost în acel moment prin preajmă? Pe tatăl băiatului îl chema întâmplător Stelian? Numele nu-i pecetluia şi menirea? (…) Sfântul ăsta apare din nou în viaţa mea! Cum Dumnezeu n-am văzut până acum că vine la mine în momentele de răscruce? Ce vrea el să-mi spună acum?” (p.10).

Figura pictată, şi mai ales dublul ei duhovnicesc, par purtătoare ale unei Chemări, aşa cum o înţelegem şi noi în acest serial. Victor Frunză o dezvăluie la rândul lui, ceea ce îmi confirmă intuiţia, anume că noi, cei care am trecut măcar prin umbra temniţelor, trăim într-o lume a Chemărilor lui Dumnezeu şi că suntem datori nu numai să le ascultăm, să le înţelegem, dar că ni se cade să le şi dăm crezare şi urmare.

Dealtfel, aţi remarcat titlul volumului ce debutează cu acest text programatic; este: “LEHAMITEA”. Aceasta e starea de spirit a autorului când constată, în mai bine de zece ani, că apucăturile dictaturii boite-n roşu ieri sunt departe de a fi fost primenite. De aceea mi se pare disperată poziţia aleasă în cuprinsul opului pentru schiţa privitoare la Chemarea tăinuită de Sfântul Stelian: ea deschide cartea, ca şi când lui Victor Frunză nu i-a mai rămas altă nădejde decât una mistică, a ajutorului venit din Lumea Cealaltă.

Şi câtă dreptate îi dăm, după lectura desfăşurării necazurilor sale postrevoluţionare, cu nimic mai prejos decât cele anterioare lui 1989…

MURIBUNDUL ŞI CONDAMNATUL

Deschizând împreună romanul “Război şi pace”, întâlnim nişte împrejurări speciale (şi nespus de generalizate) de revelare a Chemării lui Dumnezeu. În analiza făcută de Lev Tolstoi trecerii din viaţă a prinţului Andrei Bolkonski (acestea sunt împrejurările menţionate), există ceva ce aparţine atât morţii cât şi temniţei, de aceea suntem cu atât mai interesaţi de observaţiile autorului.

Aceia dintre cititorii mei care au cunoscut personal experienţa penitenciară vor recunoaşte, la personajul în cauză, starea de spirit despre care vorbesc şi, pe urmele ei, apariţia a ceva superior unei stări de spirit, întronarea în psihicul nostru a unei absenţe a stărilor de spirit, înlocuite de stări fără nume, dar care nu ne caracterizează mai puţin atunci când ne este impus – abia eliberaţi din temniţe – contactul cu “cei vii” (pentru a nu ne depărta de limbajul funebru de la care plecăm), voiesc a spune: contactul cu cei liberi.

“În cuvintele lui, în tonul vocii lui şi mai cu seamă în privirea lui – rece, aproape duşmănoasă – se simţea înstrăinarea aceea faţă de tot ce este lumesc, care e atât de înfricoşătoare pentru un om viu. El, se vedea bine, greu mai putea pricepe tot ce ţinea de viaţă; dar, o dată cu aceasta, se simţea că, dacă nu mai înţelegea ceea ce ţine de viaţă, nu era din pricină că-l părăsise forţa de înţelegere, ci din pricină că înţelegea altceva, ceva ce nu pricepeau şi nu puteau pricepe oamenii vii, şi asta îl absorbea pe de-a-ntregul.”

Necunoscând decât ravagiile produse în sufletul nostru de regimul detenţiei politicilor sub comunişti, va să zică neputându-le compara cu urmele imprimate de către un regim penitenciar dintr-o ţară necomunistă sau menit pedepselor de drept comun, cele ce scriu acum sunt restrânse la aria punitivă menţionată. De aici, se deduce o înlesnire a acceptării comparaţiei pe care o fac, deoarece gherlele în oroarea cărora au fost zidiţi cei acuzaţi ca duşmani ai statului creau condiţiile cel mai potrivite unei morţi deloc lente, cum se crede, ci precipitat ‘naturale’, atrasă prin epuizarea forţelor vitale tot mai istovite şi mai sufocate zilnic. Aşadar, deţinutul temniţelor comuniste era un “cadavru viu”, pentru a rămâne în sfera ideatică a aceluiaşi titanic prozator al literelor ruse.

Iată pricina înstrăinării deţinutului, aproape duşmănoasă, de cei liberi: nu-i mai poate pricepe, ei rămânând într-o lume cu o problematică minoră în raport cu tărâmul morţii întrevăzut tot mai concret şi tot mai din apropiere de către condamnat. Cât despre înţelegerea lui de către ceilalţi, ea este o imposibilitate: deosebirea dintre experienţele noastre (personale, de grup, naţionale etc.) ne disting, distingere exacerbată, în condiţiile arestării, conducând până la o posibilă nerecunoaştere că am face parte din aceeaşi specie, sentiment extrem de puternic în cazul anchetelor şi ale condiţiilor de pază, de pedepsire ş.a.m.d., din închisori.

Romancierul completează trările prinţului Andrei, de la care plecăm, arătând că, simultan, “totul îi devenise indiferent, şi-i devenise indiferent din pricină că altceva, mult mai însemnat, îi fusese dezvăluit”. Cu atât mai mult, strecurându-se anevoie din manşonul refugiului său din faţa existenţei celorlalţi, “nu mai era în stare (…) să priceapă (…) complicatul tâlc pe care-l aveau cuvintele lui pentru oamenii vii”. Cunoaştem prea bine privirile schimbate între ele de rudele noastre sau de prieteni, atunci când le-am făcut întâile mărturisiri voalate privitoare la cele experimentate în anii cât am lipsit din mijlocul lor. Le-am văzut dezamăgirea când au pomenit în faţa noastră cu sete răzbunarea ce ni se impunea ca urmare a chinurilor îndurate şi au primit în schimb cuvintele noastre de iertare a călăilor ca pe o dovadă certă a reducerii bărbăţiei şi a capacităţii noastre de luptă, pe când pentru noi replica dată lor constituia o reacţie firească a inşilor venind dintr-o altă lume, unde preocupările celorlalţi nu mai aveau consistenţă, unde răzbunarea devenea indiferentă. “Cât de departe e el (…) de tot ce e viu”, constată suprinsă sora lui Andrei când îl revede. Acest gând l-am regăsit şi noi în căutăturile fericiţilor care nu au trecut prin universul dindărătul gratiilor. Ca şi muribundului, proaspăt slobozitului starea sa i se pare cel mai firesc lucru din lume. El se regăseşte în înţelepciunea vorbelor lui Bolkonski: “Nu e nimic de plâns aici”.

Anevoie, se naşte un început de dialog nemărturisit, ci tăinuit în pieptul deţinutului, purtat cu cei care-l înconjoară, precum în pieptul aceluia de pe patul letal: “Lor trebuie să li se pară dureros lucrul acesta. Dar cât e de simplu! (…) Ei vor înţelege asta în felul lor; ei nu vor înţelege! Ei nu sunt în stare să înţeleagă că toate sentimentele acestea pe care pun ei atâta preţ, toate gândurile acestea care ni se par atât de importante, toate sunt inutile. Nu ne mai putem înţelege unul pe altul!” şi tăcu.”

Şi, pe neaşteptate, pentru Marie, sora prinţului aflat în suspensie pe hotarul dintre viaţă şi moarte, se făcu lumină. Femeia era o veche şi profundă credincioasă, iată raţiunea pentru care izbutea să aibă o altă dezlegare a momentului decât ceilalţi de faţă, una a Adevărului: “Nu mai plângea, dar se ruga necontenit, întorcându-şi sufletul spre Cel nepătruns şi veşnic, a cărui prezenţă se simţea acum atât de puternic în preajma muribundului.” Marie auzea Chemarea lui Dumnezeu străbătând spre ea din prilejul Morţii.

Pentru a duce la bun sfârşit şi evoluţia comparaţiei pe care ne-am întemeiat mai sus, vom conchide scoţând în evidenţă faptul că, aşa cum “prezenţa” lui Dumnezeu “se simţea (…) atât de puternic în preajma muribundului”, la fel ea respira din fiece colţ de beton sau fir de colb din preajma celor siluiţi pentru convingerile lor anticomuniste ieri.

MURIBUNDUL ŞI CONDAMNATUL

FERICIŢI CEI SĂRACI CU DUHUL

Cele de mai jos vor fi amendate, de către cititorii grăbiţi sau neatenţi, ca dăunătoare generaţiei celor tineri, într-o epocă a triumfului ştiinţei, când viitorul lor depinde tocmai de şcoala absolvită.

Dar să nu ne grăbim a da cu piatra. Pentru că în spatele povestirii de faţă se ascunde o taină a ştiinţei de alt ordin, ce se cade a fi descifrată înainte de ridicarea şi azvârlirea pietrei. Aruncarea pietrei, acolo unde cade ea, înalţă hotar de netrecut între doi oameni, între două grupuri sociale. Or, oamenii există pentru a se apropia unul de celălalt, nu pentru a se despărţi şi dispreţui până la ură.

Istoria noastră debutează cu apariţia într-un sat numit Români, de pe lângă Buhuşi, a câtorva bărbaţi ce lăsau să le crească barba, care nu lipseau niciodată de la biserica parohială, duminicile ori de sărbători, care se spovedeau şi împărtăşeau la preotul local, dar aveau şi încuviinţarea acestuia de a cerceta un anume monah preţuit de ei, pe nume Nicodim, şi, cu prilejul celor patru mari posturi, să se şi spovedească, mai temeinic, călugăreşte, la el.

Bărbatul care mi-a istorisit cele ce urmează era copil în timpurile acelea. Tot observând purtarea lor deosebit de cuviincioasă, de pioasă, în obştea credincioşilor, fu, la început, intrigat de ea; pe urmă, atras; mai apoi, fascinat. Când unul dintre dumnealor îl îmbie să poarte împreună discuţii despre credinţă, se socoti pornit pe un drum de cunoaştere a lui Dumnezeu, ceea ce era adevărul adevărat, pentru că, fără s-o ştie teoretiza, asculta de Chemarea Lui, făcută prin gura consăteanului cântăreţ la biserică, deşi nu fusese şcolit pentru această slujire.

Dacă îi cunoscu puterea cu care se agăţa de noile cunoştinţe religioase dobândite, adultul îi pomeni despre ucenicii ieromonahului Nicodim Măndiţă, ipodiaconi ţinând de mănăstirea Neamţului. Ei slujeau lui Dumnezeu bătând potecile, din cătun în cătun, cu raniţa la spinare, încărcată cu cărţile scrise de călugăr, sau cu căruţa mergând din loc în loc, oprindu-se la bâlciuri, unde strigau ţăranilor că marfă mai bună ca a lor nu aveau de unde dobândi, căci din tipăriturile lor puteau învăţa oamenii cum să se mântuiască…

În cele din urmă, băietul fu întrebat de poftea a fi condus la mănăstirea cu pricina. Era o a doua Chemare, resimţită de el ca atare.

Iată propriile sale cuvinte cât se poate de explicite:

“Până în acel moment făcusem şapte clase elementare şi aveam liceul început. În acest prim an de liceu s-a produs ceva neobişnuit: am simţit o Chemare a lui Dumnezeu, ceva deosebit. M-a atras munca aceasta dedicată cultivării religioase a poporului: cărţi scrise, editate şi transmise oamenilor.”

Este foarte interesant de aflat în sufletul cui răsuna această Chemare. Să-i dăm iarăşi cuvântul celui care preferă să-şi păstreze anonimatul şi ale cărui legături cu temniţa s-au soldat într-o anchetă urmând unei ascunderi de securitate:

“Parcă mă muncea gândul că ar fi fost fără seamăn dacă şi eu aş fi putut participa la aşa ceva…” îşi spune cuvântul romantismul vârstei şi îndemnul lăuntric pe care, odată ieşiţi din tinereţe, îl simţim tot mai anevoie poruncind în pieptul nostru. La ce îndemn gândim? La îndemnul de a proceda astfel încât să folosească viaţa noastră cuiva; ba la cât mai mulţi; îndemnul de a ne jertfi pentru o idee, o cauză, pentru semenii noştri, ori, mai presus de orice, pentru Dumnezeu.

Şi nu i-a fost destul flăcăului.

“Am pornit la şcoală cu alte aspiraţii. Nu aveam în vedere o profesie anume, ci mă îndemna o sete mare de cunoaştere, cu înclinaţia spre literatură: tot ce înseamnă literatură, fie istorică, fie beletristică, cu alte cuvinte literatura propriu-zisă, pură. Citeam mult la vremea respectivă şi doream să mă consacru, în cele din urmă, literaturii.”

Însă o voce necunoscută din sine îi şopti despre alte căi posibile…

“Se deschisese în sufletul meu ceva deosebit pentru Dumnezeu şi cele sfinte, o sete, un dor care mă determinau să cer de la Dumnezeu un sprijin, un ajutor din partea cuiva care să-mi orienteze paşii în viaţă. Aspiram să-l cunosc pe Dumnezeu, să cunosc voia Lui.“

Trăirile sale secrete se concretizează, se lămuresc treptat, până ajunge să numească singur cele resimţite, conform canonului urmărit de noi:

“La vârsta pe care o aveam – fără ca să fie o alegere superficială, datorită tinereţii mele, – eram frământat. Am trecut ca printr-un fel de probă, fără s-o vreau, fără s-o ştiu… Insist: era o alegere în urma unei Chemări.”

Iar Chemarea nu se mulţumeşte a se face auzită, ci devine lucrătoare în clipa când a fost condus să-l cunoască pe Părintele Nicodim, autorul cărţilor ce-l încălziseră. “Când am ajuns la poartă şi dânsul ne-a întâmpinat, a făcut-o ca întotdeauna cu un zâmbet pe faţa lui care era atât de minunată: o figură de om duhovnicesc, de om al lui Dumnezeu… M-a impresionat. M-au cucerit blândeţea şi dragostea şi bunătatea lui.

“M-am spovedit. Printre altele am avut o întrebare: dacă era de acord ca eu să mai fi continuat şcoala sau socotea că îmi era de folos să renunţ la cursuri. Asta deoarece simţeam o Chemare care-mi cerea o dedicare de alte dimensiuni. Exista o bucurie, o apropiere, o prezenţă a lui Dumnezeu, căruia simţeam că trebuia să-I răspund şi eu într-un mod cu totul deosebit.” Resimţim aici, deşi nu o numeşte, apărând la copil nevoia de a părăsi tot ce a fost el până la acel prag, pentru a deveni un om nou, nevoia de a rupe cu trecutul, chiar dacă, din punctul de vedere al omului de lume, acel trecut era foarte onorabil şi în spiritul celei mai pioase construiri de sine cu putinţă unui tânăr care-şi formează viitorul.

Băiatul se îndrepta către poarta cea îngustă, fără să ştie bine ce făcea. Şi cum calea nouă i se părea că ar fi contrazis tot ce intuia el că nădăjduiau părinţii şi doreau profesorii pentru el, avea şi o oarecare teamă de a nu greşi. Dar chemarea către sărăcirea duhului era prea puternică pentru a nu-l fi adoptat urgent aliat şi sfetnic pe duhovnic, o sărăcire a duhului predicată în “Fericiri”, deci reflectând cugetarea creştină, chiar dacă băietanul nu era prea conştient, la ceasul acela, de perfecta sa strecurare în pielea creştinului începător.

Voi mai zăbovi o clipă încă alături de textul precedent, pentru că pomenirea Chemării, pentru mine, are o deosebită însemnătate şi doresc să atrag şi atenţia cititorului asupra acestei idei atât de importante în contextul abia părăsit. În definitiv, un copil, în temeiul Chemării, renunţă la şcoală, la o şcoală de care ar fi depins realizarea sa ca literat (după cum îi era nădejdea). Bine a făcut să socotească aceasta o Chemare divină? Acum că am perspectiva întregului vieţii sale, pot afirma că a făcut bine. Căci timpul ce l-ar fi închinat studiilor laice dintr-o şcoală comunistă el l-a dedicat deprinderii abeceului creştin. Or, aceasta avea să-i folosească peste zeci de ani, după ce Părintele şi ucenicii săi au trecut prin flăcările martirajului, după ce el însuşi a fost anchetat cu duritate, atunci când şi-a închinat integral maturitatea editării operelor Părintelui Nicodim, după Revoluţia din ‘89, când a înfiinţat o editură anume cu ţelul acesta… Există Chemări ce ne vin de la Dumnezeu iar cea despre care a fost vorba este una dintre ele.

GLASUL CONŞTIINŢEI

Cele ce urmează ne lasă să discernem o altfel de Chemare a lui Dumnezeu decât ne-am obişnuit a cerceta până acum. De data aceasta ea vine pe calea tăcută a conştiinţei personale, mijlocind un glas lăuntric ce nu este audibil, care nu foloseşte cuvinte, nici interjecţii, dar care grăieşte la fel de pe înţeles ca şi vocea folosită de noi pentru comunicarea zilnică.

Naratorul, din a cărui istorisire împrumutăm cele folosite mai jos pentru înţelegerea fenomenului cercetat, preferă anonimatul. Pe timpul anchetei menţionate, era un copil de optsprezece ani. Ucenic al părintelui Nicodim Măndiţă, el fusese trimis la Bucureşti, să ajute la difuzarea cărţilor scrise şi publicate de protosinghel odinioară şi ajunse, odată cu impunerea comunismului, a fi socotite interzise. După eliberarea tuturor deţinuţilor politici din temniţele roşii, în 1964, ajutoarele călugărului scriitor, ca şi el însuşi, în devălmăşie, fură arestate, devenind astfel cei dintâi puşcăriaşi politici ai erei noi, aceea presupusă a libertăţii impuse de Occident barbariei locale.

Obiectivele anchetei au fost, printre altele: 1. depistarea tuturor exemplarelor din cărţile editate cândva şi 2. a manuscriselor rămase nepublicate.

Deşi încă nematur, ca număr al anilor, şi cu toate că nu mai fusese niciodată pus în situaţia de a fi ameninţat şi acuzat, întrebat insistent asupra ascunzătorilor unde erau adăpostite manuscrisele părintelui Nicodim, glasul conştiinţei îi şopti să păstreze tăcerea asupra celor cunoscute de el, să nu se dea de gol. Supunându-se acestui glas, şi-a îndeplinit datoria creştinească de apărare a celor persecutaţi pentru Dreptate şi Adevăr. La asta îl chemase glasul conştiinţei. Să-i ascultăm amintirile:

“Eu cunoscând soarta celor mai importante manuscrise, “Privelişti apocaliptice” şi “Vămile văzduhului”, ştiind eu câte ceva, chiar şi în câte exemplare existau (aflându-mă cu Părinţii, auzisem unde se găseau strânse), intenţia le-a fost să afle prin mine acestea. Însă am avut tăria să nu cedez, negând că aş fi ştiut ceva.”

Urmă o ispită dintre cele mai grave: apăsarea altora în locul tău; pentru salvarea ta să îngreunezi situaţia unora care nu ţi-au făcut decât binele! Chemarea lui Dumnezeu îl îndemna pe tânăr să nu accepte tentaţia diavolului. Era prea crudă vârsta sa pentru a se revolta cu privirile sălbăticite, cu replica tunătoare, cu gestul cutezător împotriva propunerii abjecte. Dar era suficient de matur pentru ca nu cumva să rostească vorbele incriminatorii ce se aşteptau de la el. Conştiinţa nu-l lăsă să asculte de frică, deşi tremura tot, fără a se putea stăpâni.

“Au încercat să mă implice, să mă facă să consimt a-i acuza pe fraţi că mă corupseseră şi-mi distruseseră tinereţea, viitorul ş.a.m.d. Chiar dacă nu eram pregătit să le răspund cu siguranţă de sine, am făcut-o prin tăcere.”

Pălmuit, ţinut sub umbra rece a unui revolver depus înainte-i pe masă, trecând de la o viaţă spiritualizată la una hâdă, a murdăriei şi urei omului faţă de oameni, roadele comunismului, personajul cunoscut nouă a izbutit să-şi păstreze vigoarea lăuntrică şi să-şi menţină atenţia trează la cele ce-i glăsuia conştiinţa.

“Atunci când am negat că aş fi avut cărţi, mi-au tras o palmă straşnică, singura primită de la ei. Scoseseră pistolul pe masă, fără a-l îndrepta spre mine, dar cercând să mă impresioneze cu prezenţa lui acolo. Sigur că am trecut prin acestea cu multă slăbiciune. Aveam o emoţie atât de mare încât mă apuca un tremur – era şi un timp friguros de toamnă, aveam doar un pulovăr –, dar nu atât din pricina răcelii, cât de emoţia contactului acesta, trecând de la cald la un rece de minus… minus mult sub zero grade…! Adică de la viaţa duhovnicească liniştită, spiritualizată, a bucuriei, dintr-o dată să am contact cu nişte oameni pe care nici măcar nu mi i-am putut închipui cât de duri (nu vreau să folosesc cuvinte jignitoare) erau, cu comportamentul şi atitudinea lor faţă de victimă.”

Reluând spusele sale: “Am avut parte, în şir, de câteva rânduri de interogări, la primăria comunală, vecină cu noi. A fost primul meu contact cu asemenea organe de represiune. Erau foarte interesaţi să dibuie unde se aflau “Privelişti apocaliptice”, “Vămile văzduhului” şi celelalte manuscrise.”

Temerea aceasta – anume că prin el s-ar fi efectuat trădarea şi, în consecinţă, s-ar fi pierdut manuscrisele unor lucrări de mare însemnătate rămase încă netipărite – l-a salvat de temniţă, ceea ce tânărul era departe de a fi fost conştient atunci când ascundea adevărul asupra locurilor unde se aflau manuscrisele. Ce vreau să spun? Oricum, acele locuri se descopereau – după cum s-au şi descoperit – prin atâţia alţii mai direct implicaţi în ascunderea lor. Dar pe lângă aceasta, dacă se dovedea că el avusese ştiinţă cu privire la ascunzătorile operelor religioase respective, ar fi fost socotit a fi deţinut o poziţie de vârf între fraţii ucenici ai Părintelui Nicodim, a fi fost unul dintre cei de mare încredere, unul dintre conducători chiar, unul răspunzător de răspândirea învăţăturilor creştine pe calea cărţii. [Cititorul îşi aminteşte că am folosit această sintagmă, “Calea Cărţii”, pentru a denumi calea specifică folosită de Părintelui Nicodim pentru a ajunge la sufletele credincioşilor, astfel intitulând eu o viaţă pe scurt a protosinghelului, publicată atât de Părintele Nicolae Tănase, cât şi de Editura Agapis, mai târziu, într-o a doua ediţie]. Anchetatul, pentru a reveni la el, nu era conştient cât de departe băteau întrebările securistului. Rămânând un om de caracter – deci nedivulgând secretele ce-i parveniseră datorită totalei încrederi cu care era tratat de către fraţii săi întru Hristos, aceasta s-a răsfrânt asupra libertăţii sale: făcând binele şi-a făcut cel mai mare bine, ca să îl parafrazăm pe Părintele Nicodim.

Ni se pare foarte semnificativă, pentru întreaga desfăşurare a Chemării despre care vorbim aici, următoarea frază a respectivului anchetat: “N-am avut ce să recunosc decât faptul că am citit, că am avut cărţi, că le-am citit.”

Aceasta este Chemarea esenţială: să citim, să iubim cartea, să citim.

Fratele înfometat

Chiar dacă unii dintre cititorii mei de astăzi cunosc, dintr-un interviu televizat luat lui Nicolae Balotă, întâmplarea pe care o voi povesti, îi invit să ne-o reamintim împreună. Din fiece păţanie există mai multe învăţături de deprins decât ni se pare la prima vedere.

Colegul meu de celulă de odinioară mi-a fost fiinţa cea mai îndrăgită din câte am întâlnit prin gherle şi lagăre. Deaceea mă tulbură adânc orice revelaţie a sa tardivă legată de experienţa penitenciară posterioară perioadei cât am suferit împreună.

Despărţirea noastră a fost la fel de neprevăzută ca şi întâlnirea conducând la prietenia ce ne-a legat. Aidoma oricărei despărţiri în temniţe, a însemnat mult mai mult decât clipa fără deosebită pondere sentimentală când ne-am cunoscut. O astfel de despărţire constituie ceva mai dur decât despărţirea dintre doi fraţi, survenită în libertate. În afara cazurilor de excepţie (aduse de un cataclism, de un război, de o infirmitate rezultând în pierderea memoriei sau a minţilor), despărţirea dintre doi fraţi nu reprezintă ceva definitiv, ci implică revederi ori convorbiri telefonice ritmice sau corespondenţa prin care ştirile nu ostenesc alergând de la unul la celălalt. Despăţirea dincolo de gratii, în lumea îmbeznată a condamnaţilor politici, însemna, sub puterea comunistă, ruperea oricăror legături, până la ignorarea totală a faptului că celălalt mai trăia, întreruperea veştilor, a semnelor, a gândirii împreună.

Iată pentru ce asişti, după zecile de ani, cu o sete arzătoare, la orice revelare a unui moment din trecutul ce ţi-a fost interzis a-l împărţi cu fratele de suferinţă. Este vorba de o recuperare inconştientă a unei părţi din tine, prin “a despărţi” înţelegându-se mutarea unei părţi dintr-un întreg, de lângă cealaltă.

Şi iată-l pe Nicu istorisind că se afla într-o celulă cu alţi şaizeci-şaptezeci de inşi, în Jilava. Tavanul – nu am înţeles prea bine cum – avea o comunicare cu exteriorul, cu alte cuvinte cu suprafaţa pământului, fortul devenit închisoare aflându-se sub nivelul solului. Comunicarea se făcea printr-o deschizătură, printr-un fel de gaură (încerc să-mi imaginez, pe urmele relatării economicoase. Oare prin ea şi ploua, şi ningea? Ce importanţă să aibă?). La lumina soarelui, o echipă de deţinuţi de drept comun – singurii având dreptul de a fi scoşi la muncă în aer liber – trebăluia pe deasupra celulei cu pricina.

Pe neaşteptate, un zgomot de rostogolire şi cădere se făcu auzit. Prin deschiderea din tavanul celulei se ivi… un calup de mămăligă.

Acesta constituia o prismă de mălai fiert şi întărit. Cântărea, se zicea, patru sute de grame şi constituia raţia cotidiană a fiecărui om (minus în două zile ale săptămânii, când îl înlocuia o feliuţă de pâine neagră de o sută douăzeci de grame, circula zvonul). Unii îşi devorau porţia de cum o primeau, dimineaţa. Alţii o împărţeau în trei, să aibă la fiecare masă a zilei o bucată. Alţii o tăiau felii sau pătrăţele (cu mijloace improvizate, cuţitele fiind interzise) şi le păstrau pentru mai târziu. Erau unii ingenioşi care, în vederea sărbătoririi unei onomastici sau zile de naştere a vreunui coleg îşi adunau lingură de marmeladă depusă în terci cu lingură de marmeladă, pentru a conserva o cantitate suficientă ungerii feliilor de mămăligă rece suprapuse, astfel încât să formeze ceea ce botezaseră: tort.

Cum “cafeaua”, alternând cu terciul, dimineaţa, era o fiertură de orz prăjit, lipsită de orice calitate nutritivă, şi cum celelalte două mese ale zilei, îndeobşte erau compuse din alte două ‘zemuri chioare’ (nu mă voi feri de expresia vulgară dar dreaptă…), turtoiul de mălai constituia singurul fel de mâncare consistent ce-l primeam.

Va să zică era foarte preţios.

Şi acel mic tezaur le reveni, ca supliment, condamnaţilor din respectiva celulă, fără a fi fost meritat, fără a fi fost cerut, fără a fi fost nădăjduit. L-au împărţit frăţeşte în şaizeci-şaptezeci de feliuţe, câte guri hămesite număra obştea. A primit şi Nicu una (ne-a arătat de pe micul ecran, cu degetele, cât de nesemnificativă era, însoţindu-şi demonstraţia de un surâs amar şi cu destăinuirea înduioşată că era şi el înfometat…).

De unde a picat turtoiul? Nicu ne-a încredinţat că unui hoţ i s-a făcut milă de condamnaţii politici şi li l-a aruncat. În paranteze fie spus, nu mi-ar place ca vreun om cinstit, căzut, datorită aceleiaşi politici (de data aceasta economică), în ghearele partidului şi aruncat în beci, să fie jignit la lectura paginilor de faţă, el nesimţindu-se deloc “hoţ”…

Aşa încât voi întreba din nou: De unde a picat turtoiul? Şi voi răspunde că, neglijând iluzia optică, a picat DIN CER!

A binevoit Dumnezeu ca, printr-un act de credinţă, turtoiul să se înmulţească precum pâinile noutestamentare? Sau ca părticica revenind fiecărui deţinut să fi fost purtătoarea unor energii valabile pentru restul condamnării? Nu putem pătrunde în chibzuinţa Sa. Ca nişte inşi cu picioarele pe pământ, constatăm, pur şi simplu, că dăruitorul I-a auzit Chemarea la milă. Şi nădăjduiesc că se va fi găsit şi printre cei miluiţi careva care să fi priceput că era chemat la un gest similar repetabil tot restul vieţii.

RECOLTA UNEI VIEŢI

Aurel Coţa este unul dintre puţinii români care au văzut un vehicol extraterestru. “Eram în vacanţă când tata lui Victor zis Ciotu Moraru ne-a trimis în Sălişte să cumpărăm un pachet de tutun cu foiţe pentru a face ţigări. (…) Când am ajuns aproape de drumul din deal, de unde se vede Săliştea, mestecenii au început să se mişte şi să se îndoaie, se mişcau de parcă ar fi vrut să iasă din rădăcini. Se părea că vine o furtună mare, un vânt foarte mare, când am văzut pe cer un obiect rotund ca o roată de car, luminat ca o roată de foc, care se deplasa foarte repede şi era la o înălţime de cam 500 de metri” (în “Sub teroarea vremii”, p.27-28). Aceeaşi vârstă timpurie a mai gravat în memoria sa feciorelnică o imagine de neuitat, alături de turburarea Firii din precedenta, când toate păreau să-şi iasă din balamale, sub imperiul Focului. Este imaginea Încremenirii vecinice. “Mă întorc la anul 1938, când era vânătoare de legionari. L-am văzut pe TONCEAN GHEORGHE împuşcat în târgul de fân din Turda; acum locul se află în faţa vechii policlinici. Era cu ochelarii căzuţi de pe nas, cu pălăria lângă cap şi avea o tablă pusă la cap pe care era scris: Aşa vor păţi toţi trădătorii de neam” (p.22).

Între aceşti doi poli, fantasticul şi realul rece al morţii, se naşte un iezer rareori atins fie şi de cugetele cele mai înalte ale umanităţii. E darul întemniţării. “Să lăsăm să vorbească lacrima mută în adâncimea tăcerii, să mulţumim lui Dumnezeu că a binecuvântat cu suferinţă vieţile noastre” (p.107).

Numai beciul gherlelor este în stare să creeze mediul necesar comunicării cu Dumnezeu, pe care aţi simţit-o pregătindu-se. Pentru că în el “dreptul de-a gândi, de a vorbi, a devenit incompatibil cu existenţa” (p.116). În acest hău personal, în această absenţă, în acest pustiu, “deţinutul izolat, în mâinile şi la discreţia ticăloşilor, nu are cui să-i ceară şi nu poate chema în ajutor decât pe Dumnezeu” (p.114).

Odată cu răspunsul neauzit dar zămislitor de înnoire, al lui Dumnezeu, omul devine altul, o apucă pe calea sfinţirii. “Ei au fost delatori şi eu i-am iertat, dar fiindcă nu i-am uitat, mă rog la Dumnezeu pentru ei” (p.118).

În sânul acestei prefaceri, ce are loc de câte ori făptura aude şi ascultă glasul Creatorului ei, răsună cugetările unei recreări a lumii. “Soarta României nu poate fi schimbată decât de români!

Noi credeam că pentru a schimba soarta ţării, mai întâi trebuie să se schimbe ROMÂNII ÎNŞIŞI.

Dar cum trebuie să fie tipul de român care poate face schimbarea?

Tipul de român trebuie să fie:

– un om de caracter;

– un om onest;

– un om bun;

– cu dragoste de muncă;

– cu credinţa în Dumnezeu.

Credem că România nu poate ieşi din starea de degradare în care se află, numai […dacă] fiecare român va fi dispus să facă un sacrificiu cât de mic PENTRU NEAMUL SĂU” (p.170-171).

O MÂNĂ DE AJUTOR

Scrierea memorialistică a lui Ion Constantin se numeşte “Istorie trăită”. Acest titlu mi se pare că sugerează sobrietatea expunerii, intenţionată deoarece ea se voieşte, după cum specifică prefaţatorul, Sebastian Mocanu, “o cărămidă la temelia spirituală a României de “mâine” ”. O atare aspiraţie impune o reţinere stilistică, dictată, poate, şi de înclinaţia personală a autorului pentru o discreţie bărbătească şi concentrarea asupra scopului final al lucrării. Dealtfel, aproape întreaga primă jumătate a cărţii alternează amintiri seci cu citate din diverse alte expuneri, semnate de feluriţi eseişti şi memorialişti, care dezvoltă momente ale epocii atinse de evoluţia calendaristică a naraţiunii. Ceea ce numai a literatură dogorind de afectivitate nu seamănă. Pentru a limpezi ce urmărim, nu “Istorie trăită” va fi cartea ce să ne dirijeze în căutarea noastră mistică a Chemării lui Dumnezeu în temniţă (aici: lagăr, şi nu comunist, ci german). Şi totuşi…

În întregul istorisirii există un pasaj ce evită rămânerea în aceleaşi structurări de fraze geometrice cu seva bine ascunsă sub suprafaţa textului, astfel încât să nu transpară cu ispitele ei imagistice riscând să strice ambianţa severă a amintirilor. Apropierea razantă de moarte şi îngeri nu mai suferă sugrumarea sentimentelor. Descrierea bombardamentelor succesive ale americanilor deasupra lagărului de la Buchenwald impune o investire stilistică de un tip nou în volum: intensa participare la retrăirea de groază a scenei. Din cele citite până acum despre acele clipe cumplite, în diverse memorii, paginile 170-173 (ediţia Ploieşti, Editura “Printeuro”, 1999) se impun ca cea mai fidelă (sufletului) introducere în frolarea suflului îngheţat emanat de vecinătatea mormântului.

“Un bombardament-covor s-a revărsat deasupra fabricii din lagărul mare. Priveam cum în lumina soarelui, luceau argintiu bombele care cădeau ca ploaia. Pământul se zguduia ca de cutremur. Câţiva (…), care se găseau afară, în spaţiul dintre baracă şi sârma ghimpată, s-au aruncat prin fereastră în baracă” (p.171). Dar nu toţi s-au salvat. C. Zaharia, fusese rănit la cap pe când se afla în interior. Fruntea îi şiroia de sânge. Naratorul, după ce l-a legat cu o cămaşă, şi-a asumat purtarea lui la infirmerie.

Drumul era blocat, ca rezultat al bombelor căzute. “Spaţiul dintre baracă şi gardul de sârmă fusese acoperit de scânduri şi diverse obiecte aruncate din baracă. Prepeleacul de pază din imediata apropiere fusese bombardat şi el şi aruncat. Învăţătorul Gorunescu se văita groaznic; o schijă îi retezase un picior” (idem). Hotărî să ocolească baraca prin spate, dar fură opriţi de un al treilea val de avioane sosind ca lipite unul de celălalt, nor de lăcuste întunecând cerul. Aproape căzură în şezut pe postamentul barăcii, în dreptul unor saltele ajunse acolo cine ştie cum. Ion Constantin propuse să se ascundă ambii sub ele. Celălalt refuză, socotind că poziţia verticală era mai recomandabilă situaţiei sale de rănit sângerând din ţeastă.

“Când însă avioanele au ajuns deasupra noastră şi bombele explodau infernal în jurul nostru, am simţit ceva, ca o mână ce mă împingea să mă bag sub saltea. M-am vârât repede sub salteaua situată la picioarele mele, spunându-i lui Zaharia să facă acelaşi lucru. Deodată am simţit salteaua trasă înainte de pe mine.” Aproape se mânie că Zaharia, atunci când fusese îndemnat să se ascundă, refuzase să o facă, iar acum luat de groază, îndepărtase firava pavăză de pe povestitor, pentru a se folosi el de ea, după cumi se păruse naratorului. “Am făcut un salt de-a buşilea şi m-am vârât iar sub saltea. Acolo, sub saltea, nu era nimeni; suflul unei bombe o împinsese.

Am simţit o lovitură puternică deasupra capului şi mi-am pierdut cunoştinţa. Când mi-am revenit, am ridicat marginea saltelei să văd afară. Întuneric; atmosfera încărcată de fum şi praf. Parcă ar fi fost aruncate mulţime de petarde. Ici şi colo, în întuneric se vedeau limbi de foc. În huruitul avioanelor se auzea şi pârâit de mitralieră. Mi-am făcut o rugăciune” (idem). Cât despre acela pe care voise a-l salva, era mort, ciuruit de schije.

Ceea ce urmăream a trecut pe lângă noi pe nesimţite: Chemarea! Ca o mână ce l-a împins să-şi caute mântuirea vieţii şi l-a îndemnat să se ascundă de prăpăd.

Mi se va reproşa că utilizarea evidentă a comparaţiei (“ca o mână”) indică irealul mâinii şi că pomenirea ei constituie doar o modalitate de a face secunda mai pregnantă pentru cititor. Aş fi de acord cu această interpretare, dacă s-ar găsi multiple figuri de stil în scriere. Mi-e teamă că vigoarea ce o însoţeşte în cazul de faţă este un unicat. Iar dacă semănarea comparaţiilor este mai frecventă, niciodată ea nu e încărcată cu această intensitate carnală a realului. Că nu pot greşi complet o dovedeşte, ceea ce urmă ieşirii de sub acoperământul saltelei: nevoia irepresibilă de a se ruga. E răspunsul omului fragil la auzul acelei Chemări ce a luat chipul unei mâini ajutătoare…

UMILIREA FRATELUI ESTE CHEMARE

Acţiunea scenelor următoare este plasată în spitalul penitenciarului Aiud. Ion Constantin, în “Istorie trăită” (Ploieşti, Editura “Printeuro”, 1999), enumeră câţiva deţinuţi care ajunseseră în camera respectivă, aduşi de boli şi neputinţe deosebit de severe. Printre ei şi Iuliu Stetin. “Stătea în pat cu faţa în sus şi cu picioarele strânse, închircite”, anchilozat complet (p.258). Curând vom afla cât de departe ajunsese chinul bietului om.

Pentru moment, asistăm la vizita unei comisii de doctori, al cărei şef s-a apropiat de pacient, să-i verifice reflexele cu ciocanul de cauciuc. Când să-i atingă capul şi mâinile, bărbatul în halat alb strâmbă din nas pe bună dreptate şi i se adresă: “Da’ nu te-ai mai spălat şi d-ta? miroşi ca un hoit”. “Cine era să-l spele acolo?” se întrebă sora medicală de faţă, făcând aluzie la celula de unde fusese adus cel cu mâinile, degetele şi picioarele legate de reumatism (p.259). Naratorul lămureşte că, pe pielea ce-i acoperea pacientului oasele, jegul se adunase solzos.

Deşi toţi v-aţi obişnuit să căutaţi, în fiecare dintre aceste povestiri patericane, unde se ascunde Chemarea lui Dumnezeu – nici unul dintre dumneavoastră nu a auzit Chemarea în cele de mai sus. Cu toate acestea, ea a fost rostită răspicat. Povestitorul, însă, a auzit-o: “Mi-am propus să-l spăl pe Stetin acolo în infirmerie, căci de dus la baie nu putea fi vorba” (idem). Astfel pătrundem în lumea unei povestiri din “1001 de nopţi”, dintre acelea sordide, bântuite de duhuri rele, de ameninţări, de umilinţe de o intensitate pe care numai închipuirea orientală le poate născoci. Cititorul mă va însoţi în ascultarea acestei saga nemaiauzită, pagină unică în literatura română, dar şi în aceea creştină.

“Mai întâi l-am tuns. După fiecare înaintare de 5-6 cm. maşina de tuns se îmbâcsea de exfoliaţii, de jeg şi, pentru a o folosi mai departe, trebuia să fie curăţată.”

La rugămintea dedicatului coleg de temniţă, sora aduse o muşama, s-o aştearnă pe patul omului.

“Cu ajutorul a două căni metalice, folosite alternativ, un coleg încălzea apa în sobă şi eu îl spălam. Suporta foarte greu orice atingere de corpul său, ţipa. Am reuşit în prima zi să-l spăl până la brâu. Mai mult n-a mai putut suporta. A doua zi am spălat restul corpului. Deşi îl duruse mult spălarea, acum se bucura.”

Remarcăm calitatea observaţiei la care supune povestitorul clipa aceea. Camera scriitoricească de luat vederi se mută ritmic de la băieş la îmbăiat. Dacă întâiul este urmărit în mecanica mişcărilor, cel de al doilea este surprins cu reacţiile sale cu tot, chiar dacă acestea sunt din altă zonă decât a vizualului, de pildă dintr-aceea a auditivului sau din cea afectivă.

“În ziua următoare (…), am început să-i apăs din când în când genunchii. Îl durea, dar eu îi spuneam: “Cu fiecare astfel de durere se face un pas înainte spre posibilitatea întinderii piciorului.” Îl lăsam un timp, pentru a-i înceta durerea şi, apoi, iar îi apăsam genunchii. Şi, zilnic, din ce în ce mai des, timp de o săptămână, am procedat astfel, timp în care articulaţiile, treptat, treptat şi-au dat drumul şi picioarele îi puteau fi întinse şi strânse cu oarecare uşurinţă şi fără durere” (p.259-260).

Asta cât priveşte gimnastica trupului, urmând masajului. Omul mai are, însă, şi alte nevoi. “De mâncat, mânca bine, seara însă se abţinea. Motivul: nu voia să deranjeze pe nimeni din somn pentru a-l ajuta să-şi facă necesităţile. I-am spus să mă scoale pe mine” (p.260). Cititorul a băgat de seamă o nouă ascultare de Chemare. După ce a hotărât, împotriva propriei comodităţi, să-l ajute pe neputincios, de data aceasta îi arată dragostea creştinească fraternă cerându-i să se încredinţeze că şi deşteptat din somn, tot îi sta sprijin. Sănătatea semenului devenea mai importantă decât sănătatea personală. Poate că e o exagerare în ambele sensuri. Nici nemâncându-şi masa de seară, Stetin nu risca să-şi piardă sănătatea, nici fiind deşteptat Ion Constantin nu ajungea el să şi-o piardă pe a sa. Dacă am exagerat, am făcut-o fiindcă am ţinut seama de condiţiile speciale de subnutriţie şi lipsă de odihnă ale regimului penitenciar menit să ucidă condamnaţii politic. În acest caz, îmi poate fi înţeleasă exagerarea.

“Întrucât mâinile îi erau anchilozate, singur nu putea mânca. Stabilisem cu colegii de cameră să mă ocup eu de hrănirea lui” (idem).

Va să zică, de la orarul nutriţiei se trece la modalitea ei.

“Şedea cu faţa în sus, luam cu lingura mâncare din gamelă şi îi băgam în gură. Când se termina raţia, urma alta şi alta aduse de colegi fără ca el să vadă. “Nu se mai termină?” întreba el, iar eu îi răspundeam: “Nu încă.” Şi până nu constatam, pipăindu-l, că stomacul lui era plin, tare, nu-l lăsam” (idem). În sfârşit, aflăm că şi ceilalţi deţinuţi din spital auziseră Chemarea: ei renunţau parţial la porţia lor de mâncare. Extinderea răspunsului uman la Chemare este impresionantă, cu atât mai mult cu cât nu se face nici o subliniere a participării unui număr mai mare decât ne aşteptam la jertfa pentru aproape. Brusc ne dăm seama că ceea ce părea o cântare singulară se proiecta, de fapt, pe fundal unei armonii simfonice oarecum generalizate, până acum pusă sub surdină.

Revenim la gimnastică. “Când picioarele i se puteau strânge şi întinde cu uşurinţă şi fără dureri, am început să-i mişc mâinile din umeri, de la coate, din încheieturi, şi falangele degetelor, ca şi acestea să-şi dea drumul. Şi aici, după o săptămână, scopul a fost atins” (idem).

Este o tehnică scriitoricească de calitate aceea de a extinde, pe de o parte, ideea morală a ajutorării, cum s-a văzut, iar pe de altă parte, când se trece la planul fizic individual, extinderea masajelor la întregul trup. Paralelismul este benefic unei evoluţii fireşti a naraţiunii.

“O altă operaţie a urmat: am prins un prosop de somiera patului de deasupra şi l-am sfătuit pe Stetin să prindă cu ambele mâini prosopul şi să încerce să se ridice puţin şi să repete mişcarea din ce în ce mai mult. După 5-6 zile, a reuşit să stea liber, nerezemat, pe şezut. A făcut astfel de exerciţii timp de o săptămână.”

Naraţiunea se apropie de încheierea victorioasă a unei lupte cu vrăjmăşia bolii, izbândă în care am nădăjduit cu toţii. Semnalând aceasta, să nu creadă cititorul că educaţia (o autentică “reeducare” umană şi spre binele adevărat al obiectului ei, nu una cu înţelesul estropiat de către securitate, ca o mostră a intervenţiilor ei demonologice în însăşi semantica limbii naţionale, ceea ce s-a petrecut cu acelaşi termen când a desemnat crimele împotriva umanităţii, de la Piteşti, Gherla ş.a.m.d….) va să zică, să nu se creadă că educaţia la care îl supunea povestitorul pe colegul său de suferinţă, a luat sfârşit.

“Apoi, l-am îndemnat ca, stând pe şezut în pat, să încerce să mişte capul, la dreapta, la stânga, în faţă şi către spate, tot aşa, puţin câte puţin şi progresiv. Erau şi aceste mişcări însoţite de durere, dar zi de zi, era tot mai mulţumit de rezultat, bucuros că putea privi nu numai înainte drept, ci şi în lături, la dreapta şi la stânga. De-acum avea, cum spunea el, “senzaţia spaţiului”.”

Din nou scriitorul părăseşte planul fizic al reinstalării în pacientului său a puterii de a se mişca, în favoarea unei subţiri remarci psihologice:

“Într-o zi l-am văzut cum privea atent pe părintele X (de la Jilava), care tocmai se dădea jos din pat. L-am întrebat de ce se uită atât de atent la părinte. Mi-a răspuns: “Vreau să văd cum procedează, ce mişcări face când se dă jos din pat.””

Dacă aceasta a fost şi şcoala la m-am supus eu însumi singur, la vârsta de paisprezece ani, pentru a învăţa să înot, adică am pierdut o jumătate de zi să observ cum procedau broaştele, eu doream să asimilez ceva necunoscut anterior. Cazul lui Stetin este dramatic prin aceea că el se străduia să reînveţe ceva ce uitase odată cu dispariţia obiceiului de aplicare, adică cel mai natural proces deprins din cea mai fragedă copilărie: mersul.

“Cum şedea pe şezut în pat, i-am făcut cu tot corpul o mişcare de 90 de grade şi anume l-am aşezat pe marginea patului cu picioarele în jos pe podea. Apoi, ajutându-l, i-am arătat cum, sprijinindu-se cu mâna pe pat şi ridicând picioarele se poate aşeza pe pat. A făcut câteva asemenea exerciţii în ziua aceea. Le făcea uşor” (p.261).

Nu pot să nu remarc dotarea naratorului cu un real talent de educator al handicapaţilor neuromotorii, dublat cu o răbdare şi o blândeţe nelimitate, ca şi cu o putere de autoobservare şi de observare a celor din jur, atât de necesare pentru fărâmiţarea mişcărilor în elementele componente urmărite a fi predate ucenicului său.

“A doua zi, i-am spus să se aşeze pe marginea patului cu picioarele pe podea; i-am legat un prosop de patul vecin de sus şi i-am spus să se ridice pe picioare şi să încerce, ţinându-se cu amândouă de patul de sus, să facă câţiva paşi, mergând lateral, la dreapta şi la stânga. A executat aceste mişcări, dar îl durea talpa picioarelor foarte tare. “Parcă calc pe ace”, spunea el” (idem).

Pentru noi, care – oricât de vârstnici am fi – am fost supuşi la o dopare, din partea firmelor producătoare ale lumii occidentale, cu reclame televizate, intoxicante până în pragul nebuniei, textul de faţă sună cunoscut. Cine este contemporanul nostru să nu cunoască pe de rost toate sculele moderne de “fitness” cum pare că-i zice metodei, adică de gimnastică de studio sau de casă? Nu există un atare om. De aceea lectura despre strădaniile lui Ion Constantin de a improviza aparate pentru uzul deţinutului Stetin în vederea readaptării acestuia la viaţa locomotorie ne sunt familiare. În acelaşi timp, recunoaştem cantitatea de energie imaginativă necesară înlocuirii fiarelor, arcurilor, rotiţelor, rulmenţilor şi celorlalte componente cu câte un prosop, cu marginile de fier ale paturilor învecinate şi, mai ales, cu multă, multă încredere în prieten şi bunăvoinţa lui.

“Câteva zile a făcut aceste exerciţii între paturi. Când, făcând aceşti paşi, nu mai avu senzaţia de înţepături în tălpile picioarelor, l-am scos în afara paturilor, în spaţiul dintre paturi şi peretele cu uşa – un spaţiu liber de 1,5/3 m şi i-am propus să meargă, sprijinindu-se cu o mână de paturi, respectiv de pereţi.

“Două zile a făcut singur această “plimbare”, apoi l-am plimbat în acest spaţiu fie sprijinindu-se el de mine, fie ţinându-l eu pe el de braţ. Mergea binişor şi din ce în ce mai mult” (idem).

Ultimul efort fu aidoma îmbierii cu care o mamă îşi deprinde copilul să păşească.

“A urmat un pas mai departe: el, stând pe picioare drept, iar eu în faţa lui, la un pas depărtare, cu mâinile întinse spre el, i-am spus să se deplaseze fără frică spre mine. Nu prea avea încredere în sine şi în loc să lase mâinile libere, ca acestea să se mişte pentru echilibrarea corpului în mişcare, el păşea ţinându-se cu mâinile de pantaloni. Şi am făcut acest exerciţiu aşa, el mergând cu faţa spre mine, iar eu cu spatele mergând în acelaşi sens şi ţinând mereu braţele întinse spre el. O zi de asemenea exerciţii a fost de ajuns ca el să îndrăznească să meargă singur” (idem).

Trecând pe acolo doctoriţa, îl întrebă ce mai făcea. Umorul înţepenitului revenise complet: “Circul, doamnă doctor, circul”, i-a răspuns plin de voie bună.

I se poate spune şi aşa ascultării de Chemare, că nu trăim noi într-o arenă, aici pe pământ, o arenă prin care circulăm? (recunoscând astfel un dublu înţeles în termenul ales de bolnav.)

RÃSPUNSUL OBŞTEI

Cu ştiinþă a compunerii, Aristide Lefa, în “Fericiţi cei ce plâng”, îl pomeneşte pe Traian Merca, elevul care a făcut un pneumotorax spontan la puţin timp după sosirea la sanatoriul penitenciar Târgu-Ocna. Dotarea medicală locală nu îngăduia echipei de medici deţinuţi să-l salveze. Natura şi tinereţea au făcut ceea ce strădania omului învăţat nu a fost în stare şi copilul a fost salvat. Dar nu pentru mult timp: curând a repauzat. Aceasta constituie, în desfăşurarea naraţiunii, momentul Chemării lui Dumnezeu.

Răspunsul omului nu a venit direct şi nici individual. Ci lucrurile s-au petrecut de ca şi cum gravitatea celor întâmplate ar fi atras atenţia tuturora asupra pericolului planând peste cei mai bolnavi dintre deplasaţii acolo. Nu numai asupra pericolului, dar şi asupra rolului pe care l-ar fi putut juca fraţii de suferinţă în salvarea lor. Sub influenţa şoaptei divine, colectivitatea umană prezentă atunci izbuti ceva extrem de rar în experienţa umanităţii: consensul jertfei creştine.

Să dăm cuvântul memorialistului, preschimbat în istoric al unui loc al suferinţei unic prin spiritualitatea înaltă ce l-a caracterizat.

“Cei grav bolnavi nu reuşeau să se refacă mai repede, deoarece inapetenţa specifică bolii îi împiedica să poată mânca. Atunci s-a hotărât ca cei care erau mai puţin bolnavi sau chiar sănătoşi, cum era cazul meu, să renunţăm la alimentele mai consistente, ca untul, marmelada, zahărul, carnea şi altele, în favoarea lor” (p.67). Spre uzul cititorilor care nu au trecut prin universul de dincolo de gratii, trebuie ştiut că un atare regim alimentar nu era de conceput în nici un alt spaţiu punitiv. El era creat anume pentru tuberculoşii care aveau norocul să fie aduşi la Târgu-Ocna în perioada la care ne referim. Căci binefacerea aceasta nu a durat mult timp şi de ea nu au beneficiat toţi ftizicii de pe teritoriul condamnărilor politice, nici pe parcursul întregii dictaturi comuniste.

“Acest procedeu s-a menţinut pe toată durata cât au existat deţinuţi politici în acest sanatoriu. Au fost destui cei care, în acest timp, au gustat cu totul întâmplător din aceste alimente. Procedeul a fost salutar şi a ajutat mult la refacerea fizică a celor mai grav bolnavi” (idem).

Să nu se creadă cumva că acest răspuns dat Chemării provenea numai de la obştea celor credincioşi, a practicanţilor creştini. Nu.

“Curând, sanatoriul s-a umplut şi numărul bolnavilor a trecut de 150; se aflau deţinuţi de toate culorile politice, foşti poliţişti, criminali contra umanităţii, din toate categoriile sociale: ţărani, muncitori şi intelectuali. Tuturor, fără excepţie, li s-a aplicat regimul amintit şi aproape toţi şi-au dat obolul cum au putut” (idem).

Simplitatea expunerii, determinarea pulsând în adâncul frazelor expozitive, conving de la bun început. Aşa au stat lucrurile şi altfel nu puteau sta!

“În sanatoriu, se instaurase o atmosferă deosebită poate şi pentru faptul că, în permanenţă, ne luptam cu moartea. La un moment dat a trebuit să facem “poliţie” şi să-i supraveghem pe cei care, fiind destul de bolnavi, renunţau la hrana consistentă. Era necesar să-i împiedicăm pentru a nu-şi periclita propria lor sănătate. Această minunată atitudine, împreună cu o atmosferă de dragoste creştină faţă de semeni, a domnit permanent între bolnavi” (p.67-68).

Să nu se creadă că “răspunsul” dat Chemării, în varianta expusă, se mărginea la a rămâne o simplă abţinere mecanică de la mâncarea ‘mai bună’. El era ‘lucrător’, forma sufletele. Aparent anodin – constituia o şcoală tainică a duhovniciei. “Aici la Târgu-Ocna au închis ochii peste 100 bolnavi, care au primit moartea fără să cârtească sau să regrete viaţa pe care o părăseau, cei mai mulţi, în plină tinereţe. (…) Aici am avut ocazia să trăiesc clipe de neuitat şi satisfacţii sufleteşti, pe care nu le-am trăit nici înainte, nici după această perioadă, oricât de paradoxal ar părea. Am simţit şi m-am convins că dragostea creştină este cea mai puternică armă în luptă cu răul şi acest lucru ne-a ajutat, atât pe mine, cât şi pe ceilalţi, să depăşim încercările la care aveam să fim supuşi” (p.68).

Aşa stând lucrurile, autorul simte nevoia, la încheierea cărţii, să revină cu râvnă la retrăirea bucuriilor spirituale oferite de coabitarea cu atâţia trăitori creştini. “Dragostea între oameni şi într-ajutorarea creştină a fost mai prezentă ca nicăieri în altă parte. (…) Aici m-am convins că sfinţenia nu este o utopie (…), că este realizabilă de cei ce doresc, cu tărie, s-o atingă” (p.221).

UN SUFLET NOU

În cumplita iarnă a lui 1963, la Periprava, istoriseşte Aristide Lefa, i-a venit sorocul să aducă un suflet nou pe lume soaţei de douăzeci de ani a unui ofiţer din garda de securitate. “Nu putea fi evacuată nici pe apă, nici pe uscat şi nici pe calea aerului, deoarece nici un helicopter n-ar fi reuşit să aterizeze în aceste condiţii, viscolul fiind foarte puternic” (“Fericiţi cei ce plâng”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1998, p.211). Medicul oficial, căruia i se alăturase şi şeful infirmeriei unde lucrau colegii săi deţinuţi, nu izbutea cu nici un chip să se descurce. Nici unul dintre dânşii nu avea suficientă practică în obstretică. Opt ceasuri trecuseră de când se declanşase travaliul, însă dilatarea colului nu era satisfăcătoare.

Cei doi apelară la narator, practicant, şi dânsul, al medicinei. “Se punea o problemă de conştiinţă foarte dificilă. Era vorba de salvarea a două vieţi. În cazul în care tentativa de a interveni eşua aş fi fost pasibil să fiu acuzat de intenţie criminală. (…) Pe de altă parte, a nu interveni însemna să condamn la moarte cele două fiinţe. (…) În conştiinţa mea s-a dat o luptă şi am ajuns la concluzia că, orice ar fi, aveam datoria să intervin, încercând chiar imposibilul” (p.212). Este natural să fiu întrebat între cine şi cine s-a dat acea luptă. Răspunsul mi se pare firesc: între Dumnezeu şi spaimă; dar spaima, laşitatea, sunt alte chipuri ale diavolului. Dumnezeu îl chema pe hipocratele condamnat să lase de o parte orice temere şi comoditate şi să treacă la salvarea vieţilor mamei şi pruncului. Aceasta era Chemarea. Iar diavolul îi înfăţişa nefericirile ce l-ar fi putut aştepta, în cazul când…

Chemarea a biruit în sufletul său de creştin.

“Am examinat gravida. Punga amiotică se rupsese, fătul era angajat, însă dilatarea colului nu era suficientă. Cordul foetal bătea neregulat, iar contracţiile uterine erau foarte reduse” (idem). O scurtă introducere în temă a tinerei viitoare mame şi administrarea unui medicament necesar declanşă travaliul. Ispita de a nu se întemeia pe de-a-ntregul pe Chemare persistă. Frica îl sufocă pe medic. “În orice moment se putea rupe uterul şi întreaga dramă s-ar fi consumat aproape instantaneu” (p.213).

Omul simte că i-a fost încredinţată delegaţia de a-l înlocui pe Făcător şi îşi ia curajul în dinţi, pentru a nu face Creaţia de ruşine.

“Dirijând eforturile femeii, cu pauzele necesare câştigării forţelor, expulsia s-a produs, în aproximativ o jumătate de oră” (idem). Povestitorul încă nu era total convins că se afla pe calea Chemării, deoarece este atât de nesigură şansa noastră de a înţelege corect această intervenţie a lui Dumnezeu în realitatea cotidiană…

“Când am văzut fetiţa că trăieşte şi respiră, o piatră grea s-a luat de pe sufletul meu. Iancu a făcut oficiul de moaşă, iar eu m-am ocupat de expulzia placentei. O mică ruptură de perineu am rezolvat-o cu două fire de aţă. La sfârşit eram complet epuizat din cauza emoţiei pe care o trăisem. N-am să uit niciodată privirile acestei femei de douăzeci de ani care trecuse atât de aproape de moarte” (idem).

Oare ale femeii erau privirile pline de recunoştinţă sau ale Aceluia însuşi care lansase Chemarea?

TREZIREA REMUŞCĂRILOR

Coabitarea în aceeaşi celulă cu Eugen Cristescu, în perioada unor anchete extrem de dure, îi este folositoare lui Gabriel Bălănescu. “Cu amintirile şi povestirile lui evadam din realitatea pe care o trăiam” (“Din împărăţia morţii”, Timişoara, Editura Gordian, 1994, p.52). Dacă fostul şef al serviciului secret al armatei s-ar fi mărginit la a goli sacul cu poveşti (ceea ce, dealtfel, era grăbit s-o facă, fiiindcă era conştient că îi venea rândul curând să fie executat şi simţea nevoia să împărtăşească toate câte se adunaseră în sufletul şi memoria lui), dacă nu i-ar fi mărturisit colegului că avea o misiune, anume de a dubla ancheta de sus, trăgându-l de limbă, toate ar fi fost minunate. Din păcate, din când în când îi cerea să povestească şi el. Mai ales… despre gazdele ce avusese când se ascundea de urmărire!

“La toate aceste invitaţii rămâneam mut, dar încercam să ţes o amintire care să nu aibă nici o legătură cu viaţa mea, ceva julesvernian şi nu reuşeam. O totală detaşare de viaţa mea, tocmai în momentele acelea, era o imposibilitate. Pentru că tocmai atunci reveneau în minte, cu acuitate, momente din copilărie, momente din adolescenţă, şi, cu atâta prospeţime încât totul îmi părea petrecut într-un trecut foarte apropiat şi parcă totul, chiar momente din cele mai diferite, trăite la distanţe foarte mari, îmi păreau că se leagă unele de altele într-atâta încât o singură verigă dacă desfăceam, s-ar fi deşirat totul” (idem).

O ispită de înscriere în arta lui Marcel Proust a modalităţii proprii de narare o regăsim în acest pasaj discutând rememorările, şi în altele la fel de elocvente prin subţirimea investigării sinelui şi a mişcărilor urmărite în el. Comuniunea cu tărâmul amintirilor urcă până la un punct pe linia cucerită de romancierul francez ca, deodată, memorialistul român să fie dator a o părăsi, pentru că porunca lui nu este aceea de a-şi aminti, ci dimpotrivă de a fi găsit cheia uitării. Să nu trecem cu vederea că se confrunta cu zdrobitorii cărnii şi a conştiinţelor.

“O singură soluţie întrevedeam. Renunţarea totală, în conştiinţa mea, la viaţă. Să o consider nefolositoare de aci înainte, să o consider chiar primejdioasă. Acest gând îmi părea înţelept şi mângâietor” (idem).

Calităţile scriitoriceşti ale autorului se văd mai ales într-aceea că are modestia şi răbdarea de a nu sublinia jocul întreprins în vederea sugerării ideii pe care voieşte să o strecoare în mintea cititorului. Şi nu este singurul său merit de prozator stăpân pe uneltele sale. La ce mă refeream? Alegerea, în vederea comunicării, a două dintre amintirile ce-l bântuiau. Căci ele dezvăluie mai mult decât s-ar părea, fac legătura trecutului cu prezentul, în sensul explicării celui de-al doilea prin cel dintâi. Ceea ce vreau să spun se lămureşte îndată.

“Îmi revenea cu stăruinţă în minte o scenă din copilărie. Un frate al meu spărsese un geam. M-am grăbit să-l denunţ mamei. Bătaia am încasat-o eu, iar fratele care spărsese geamul a fost admonestat părinteşte, cu recomandaţia care mi-a fost făcută poate de zece ori într-un minut: “Să nu pârăşti!”” (idem).

Pe dată motorul cugetului porneşte să sucească şi să răsucească firul tors, aplicând istorioara la epoca arestării, punând cerinţa mamei faţă-n faţă cu cerinţele anchetatorului, bătaia ei de atunci cu bătăile încasate acum (revers al celei de odinioară). “Dar imediat începeau judecăţile: “Dacă nu se petreceau astfel de scene, în copilăria mea şi dacă nu mi le aminteam, ce aş fi făcut astăzi? Este omul făcut să fie bun sau să fie rău?” Detaşările pe care le încercam mă nelinişteau, dar numai în măsura în care făceam judecăţi cu privire la atitudinea mea în clipa de faţă. Încercam să pricep în ce măsură are înrâurire educaţia asupra structurii noastre. Trebuia să depăşesc toate aceste frământări – îmi spuneam – şi reuşeam, dar numai pentru scurt timp. Pentru că în fracţiuni de secundă, se aglomerau atâtea probleme, atâtea regrete, atâtea remuşcări… Mai ales remuşcări” (idem).

Cititorul a sesizat imediat relaţia dintre amintirea pârei sale, actul educativ însoţind-o pe cea din urmă, şi anchetele prezente, cu prilejul cărora tocmai ‘să pârască’ i se cerea. De aici, iscodirea fiinţei umane fie ca bună sau rea din facere, fie ca rezultat al formării pedagogice. Pornind pe un astfel de drum al discuţiilor asupra fiinţei sale spirituale şi socializate nu se ştia unde se putea opri, sub imperiul vânei de bou şi al călcării în picioare. Pentru că exista riscul ca mintea, în căutarea unei scăpări, să se oprească la convingerea că omul este determinat genetic către anumite comportări blamabile. Era o idee ca oricare alta, adică lipsită de garanţia că ar fi fost adevărată. Prin această slăbiciune, odată acceptată, putea deschide porţile pe unde să se strecoare dezastrul moral. Dar nu-i dădea memoria răgaz să ducă filosofarea prea departe, deoarece îi înghesuia în conştiinţă alte şi mereu alte privelişti ale trecutului îndepărtat, ce veneau cu grabă să-i deslege întrebările prezentului sau să i le încurce şi mai tare, punându-l pe jar.

“Cele mai insignifiante greşeli din viaţa mea liberă îmi păreau catastrofe. Îmi aminteam, de exemplu, că aveam o căţea pe când eram de 7-8 ani, pe care toţi fraţii o îndrăgisem şi, pentru că era neagră, o botezasem Negruţa. Negruţa a făcut o rană la ureche, rană care supura. În mintea mea de copil s-a născut o bănuială văzând-o că suferă. Dacă turbează? Când tata s-a întors de la serviciu acasă, l-am înştiinţat că Negruţa a turbat. Tata, expeditiv, a închis-o într-un coteţ de păsări şi a împuşcat-o. În viaţa mea, după aceea, mi-a revenit de multe ori în memorie zgomotul armei de foc şi nedreptatea pe care am făcut-o Negruţei. Dar niciodată nu a stăruit cu atâta pregnanţă ca în clipele pe care le trăiam după arestare. Negruţa mă însoţea în bătăi, în foame, în chinuri. Şaptesprezece ani cât am parcurs închisorile comuniste, Negruţa mi-a fost unul din cei mai apropiaţi prieteni. N-au fost prea multe zile în care Negruţa să nu fi fost prezentă în amintirea mea, în remuşcarea mea, în afecţiunea mea…” (p.52-53).

Rememorarea, ascunsă în cămara judecăţii pe care ne-o facem toţi, profitând de apropierea morţii (faţa cea mai utilă a arestării în temeiul unor legi ilegale, sub comunism), se rafinează până la a lăsa să transpară lucruri superioare ei. Până la a lăsa să transpară însăşi Chemarea la pocăinţă. Este ceea ce trăia Gabriel Bălănescu. Remuşcările pomenite de el, constituie punerea unui început bun pentru o nouă viaţă, curăţită de încărcătura noroită a trecutului.

DACĂ N-A FOST CHEMAREA,

CE A FOST?

O dispoziţie specială a camerei unde nimeriseră deţinuţii cu prilejul unei noi pritociri organizatorice le impuse o stare de spirit sumbră. Nimeriseră alături de morga penitenciarului. Zi de zi, scârţâitul unui cărucior le sfâşia atenţia, orice preocupare ar fi avut. În el, părăseau încăperea alăturată câte două cosciuge. Asta timp de trei-patru luni. Nu este de mirare că începură condamnaţii să se considere a se găsi într-o “anticameră a morţii”.

Gabriel Bălănescu (“Din împărăţia morţii”, Timişoara, Editura Gordian, 1994) are darul de a surprinde cu fidelitate orice mutaţie psihologică a personajelor sale. Socotesc “Din împărăţia morţii” – amintirile sale din detenţie – un model de scriere asupra penitenciarelor din România comunistă, care produs intelectual – alături de atâtea altele – dă măsura calităţii umane ce a fost victimizată în penitenciarele bolşevismului. Într-o patrie decapitată de securitate, cum este aceea în care ne zvârcolim după Revoluţia din 1989, este util păstrării dreptului nostru la demnitate să ne cunoaştem antecesorii măcar, dacă nu mai avem cine să ne conducă, ori să ne indice un drum de ieşire la lumină de sub poverile de beznă aruncate asupră-ne de către o nouă generaţie de lipitori promovate de stăpânitorii de ieri ai ţării. A-i cunoaşte pe cei dispăruţi ne oferă modele umane, deci pilde de urmat, ori cu cari, cei hotărâţi a nu-şi părăsi ţara şi neamul de izbelişte să se străduiască a semăna, pentru a nu se pierde sămânţa cea bună a românimii.

Memorialistul constată restrângerea procupărilor celor închişi în acele condiţii improprii unei vieţi senine. Priveliştea perechii de sicrie cotidiene impuse o altă orientare a convorbirilor zilnice. “Problemele politice au ieşit din interesul şi atenţia noastră. Rugăciunile preoţilor erau repetate de două-trei ori pe zi, iar problemele abordate erau exclusiv de ordin religios sau medical” (p.124). După cum se va vedea imediat mai departe, este de bănuit că, aidoma concentrării atenţiei asupra sănătăţii personale, şi tematica religioasă ce-i atrăgea pe convorbitori se limita la aspectele funerare ale legăturii cu Dumnezeu. “Suferinţa noastră morală începea să ia proporţii, şi, odată cu această suferinţă morală, şi cea fizică. Ficatul, dinţii, stomacul sau urechile, rând pe rând ne-au încercat pe toţi” (idem). Caracterul asociativ al gândirii asculta de legea dominantei, cea din urmă impunând ‘culoarea’ tuturor operaţiilor cerebrale aflate sub imperiul umbrei sale. De pe acum întrezărim o vagă prezenţă a Chemării.

“Un ploieştean (…) avea, în timpul crizelor de ficat, spasme atât de violente încât trebuia să-l ţinem de mâini şi de picioare să nu se lovească. Am cerut să fie dus la vizita medicală, de nenumărate ori, fără nici un rezultat. Am protestat la apariţia ofiţerului. Am cerut să ni se permită să scriem acasă pentru medicamente… “ca să nu cheltuiţi dumneavoastră cu noi”. A doua zi mâncarea noastră a fost redusă la jumătate, sub raportul caloriilor, din cauza acestor cereri. Adică ni s-au dat nişte lături, care proveneau cu siguranţă de la spălarea vaselor şi a ciuberelor” (idem).

Chemarea aceasta neprecizată este aceea care susţine tăria bărbaţilor martori ai suferinţei umane. Ei se simt răspunzători pentru viaţa dăruită de Dumnezeu, în calitate de confraţi, dar şi de fii. Ne surprinde atitudinea lor omenoasă cu atât mai mult cu cât se scufundau văzând cu ochii în marasmul morţii induse de vecinătatea menţionată. Pe neaşteptate, ei parcurg toate etapele ajutorării semenului, câte se aflau înaintea lor. Deodată, Chemarea devine asurzitoare. Însăşi apărarea propriei fiinţe este părăsită într-un colţ, în favoarea jertfei pentru aproapele, care-i face să-şi uite de spaimele bolilor personale. Cine le-a dat forţa unirii întru depăşiea într-ajutorării fireşti? Cine i-a făcut să sară în braţele morţii ce-i pândea pe fereastră, din căruciorul pomenit? Cine i-a determinat să-şi uite fragilitatea din naştere în favoarea salvării semenului? Cine i-a îndemnat să aleagă, între opţiunea prezervării unui echilibru precar al persoanei şi sprijinirea celui de alături, să aleagă, ziceam, pe cea din urmă?

“Am mers mai departe şi i-am prevenit că în cazul în care bolnavul va continua să fie lipsit de îngrijire medicală, vom declara greva foamei, în semn de protest.

– Declaraţi!, ne spune plutonierul.

Şi am declarat.

Trei zile am refuzat mâncarea, pentru ca a patra zi să-şi facă apariţia în pragul celulei un ofiţer îmbrăcat în alb, care era un plutonier din paza penitenciarului, şi nu de la infirmerie. Acesta era însoţit de alţi plutonieri, dintre cei mai voinici. Plutonierul care simula a fi agent sanitar, avea un clistir, aproape plin cu o soluţie care se lăsa ghicită a fi lapte cu ou. Ne-a luat unul câte unul într-o celulă alăturată şi, împotriva voinţei noastre, într-o luptă dramatică, a noastră a celor nehrăniţi (şi după trei zile de grevă a foamei!), cu câţiva gealaţi, am fost aşezaţi unul câte unul pe ciment, ni s-a deschis forţat gura şi, cu o canulă care mirosea puternic a fecale, ne-a fost turnată pe gât soluţia din clistir. A fost scutit bolnavul de ficat, care era atât de epuizat de boală, încât nu se mai putea scula din pat.

(…) După jumătate de oră, a fost luat pe targă bolnavul şi dus într-o celulă vecină, singur.

După câteva zile, am auzit prin planton că a murit” (124-125).

Ce a conferit vlagă acestor morţi-vii să lupte până la capăt întru apărarea vieţii, când ei vegetau de pe atunci în umbra morţii? Dacă nu a fost Chemarea lui Dumnezeu, atunci ce a fost?

CHEMAREA PRIN POEZIE

Gabriel Bălănescu se pomeni iarăşi mutat dintr-o celulă într-alta. Aici, “pe cele două rogojini, întinşi, nemişcaţi, două schelete: Radu Gyr şi Radu Mironovici” (Gabriel Bălănescu, “Din împărăţia morţii”, Timişoara, Editura Gordian, 1994, p.186). Cel dintâi le istoriseşte noilor veniţi cum a fost ameninţat că, pentru o poezie necunoscută lor, al cărei personaj principal este Iisus, avea să i se intenteze un nou proces. Răspunsul poetului conţine o provocare mai presus de posibilitatea securiştilor de înţelegere: “Le-am spus că pentru Isus vreau să-mi facă proces” (p.187). Adică era doritor să sufere pentru Fiul lui Dumnezeu, singura suferinţă pe care merita să o rabde, neexistând în ea nici un grăunte de egoism. (Mă mângâi, acum când a trecut atâta timp de la anii temniţei, că am ajuns pe căi personale la o concluzie similară. Ştiind că rare erau cazurile eliberaţilor care să nu revină după gratii cu un nou proces politic, mi-am zis: ‹Nimic nu merită mai grabnică reîntoarcere decât aceea pentru credinţa ortodoxă… În cazul unui proces pentru Biserică, fiece secundă petrecută în gherlă are preţul ei în aur. Poate exista pricină naţională mai autentică decât lupta pentru crezul neamului românesc?!› În pregătirea unei atari reveniri pe patul cu cuie al nesomnului viitor, m-am străduit să lucrez pentru Biserică, în învăţământul teologic.)

“După un timp de tăcere, glasul lui Radu Gyr, în tonul celei mai autentice povestiri:

Ast-noapte, Iisus mi-a intrat în celulă.

O, ce trist, ce înalt era Crist!

Luna-a intrat după El în celulă

Şi-l făcea mai înalt şi mai trist.

A stat lângă mine pe rogojină

– “Pune-mi pe rană mâna ta!”

Pe glezne-avea urme de răni şi rugină,

Parcă purtase lanţuri cândva…

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,

Ochii adânci ca nişte păduri.

Luna-l bătea cu argint pe veşminte,

Argintându-i pe mâini vechi spărturi.

M-am ridicat de sub pătura sură:

– “Doamne, de unde vii? Din ce veac?”

Iisus a dus lin un deget la gură

Şi mi-a făcut semn să tac…

…………………………………….

Când m-am trezit din grozava genună

Miroseau paiele a trandafiri,

Eram în celulă şi era lună,

Numai Iisus nu era nicăieri…

………………………………………..

– “Unde eşti Doamne?-am urlat la zăbrele.

…Din lună venea fum de căţui.

M-am pipăit, şi pe mâinile mele

Am găsit urmele cuielor Lui…

A urmat o linişte totală egală cu aceea în care ne spuneam în fiecare seară “Tatăl nostru”, sub pătură” (187-188). (Este de reţinut observaţia memorialistului cu privire la felul în care recita Radu Gyr din creaţia sa. O astfel de remarcă, utilă peste aşteptări istoriei literare, ne face să înţelegem evitarea oricărui retorism facil de către recitator şi adoptarea tonului simplu şi direct al aceluia care comunică o experienţă de viaţă.)

Simţim noi înşine o pioasă linişte coborând asupră-ne, pe aripile versurilor abia citite şi rămânând să plutească un timp nedefinit în odaie. Ea se împrumută din tihna adusă îndelung suferitorilor puşcăriaşi de Iisusul lui Radu Gyr, venit într-o scurtă împărtăşire din soarta românească a poetului şi luând chiar locul acestuia pe estrada ghilotinei unde-şi aştepta bunăvoinţa gâzilor.

Chemarea lui Dumnezeu, cuprinsă în stihuri de poetul-profet, este una la adăparea cu apă vie întru răbdarea viitoarelor cazne şi la uitarea celor trecute.

“Am adormit cu un puternic sentiment al libertăţii. Al unei libertăţi dincolo de lanţuri şi de celulă. Al unei libertăţi pe care până atunci nu o mai gustasem în închisoare. Poate că această totală şi adevărată libertate, care era cea dinăuntru, n-o avusesem niciodată, nici înainte de închisoare” (p.188). Cu certitudine n-o avuseseră: în celule, fiinţele le erau curăţite în cuptoarele lăuntrice ale arderilor spirituale şi astfel făcute vrednice de pipăirea Nevăzutului.

ÎMPĂCAREA CU DUMNEZEU

Ion Gavrilă Ogoranu se afla de multişor timp fugit în munţi, dimpreună cu alţi tineri urmăriţi sau sătui de a juca după cum le cânta partidul comunist. Tatăl său îi trimisese vorbă că tare îi era dor să-l vadă înainte de a muri. Aceeaşi sete îi ardea şi feciorului său sufletul.

Pentru a evita să fie surprins de trupele securităţii, puse întâlnirea la cale cu unchiul său Vasile. Se piti în nişte glugi de coceni. Aceştia fură încărcaţi într-o căruţă de gunoi adusă de nen-su, povestitorul izbutind, în pofida informatorilor ce pândeau pretutindeni, să se caţere şi să-şi facă loc printre ei în car. Socotise că va petrece cu tatâne-su preţ de un ceas.

Simplitatea întâlnirii lor te cutremură. Nici o efuziune; doar străpungerea căutăturilor arzătoare.

“Tata mi-a prins mâinile în mâinile lui uscate şi mă privea în ochi. Totdeauna am avut o sfială faţă de el. Făcuse atâtea sacrificii pentru mine şi eu, de când mă ridicasem, nu i-am adus decât necazuri. Şi-mi părea rău. Nu i-am respectat nici dorinţa de a mă face preot (…). Şi el nu-mi reproşa nimic. Am îndrăznit să-i spun:

– Dacă aş fi fost preot, tată, tot aici eram” (“Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Rezistenţa în Munţii Făgăraşului”, Timişoara, Editura Marineasa, 2001, vol.1, p.116). Adică tot fugar şi fără căpătâi, deoarece mulţi preoţi trebuiseră să-şi ia lumea-n cap, de teama aceleiaşi securităţi aflată în necontenită luptă şi cu creştinismul.

Vorbise fără multă judecată. Pentru că situaţia sa se deosebea de a preotului fugar ca pământul de cer. Iar tatăl lui o ştia.

“– Da, dar atunci n-aveai puşcă! N-ai avut nici tu nici un noroc în lume. A rămas cu ochii pironiţi la mine.”

Va să zică norocul i-l umbrea puşca de care nu se despărţea, că pe gura ei ar fi putut lua viaţă de om…

“Când am plecat mi-a şoptit:

– Fii mereu împăcat cu Dumnezeu! [adică nu folosi arma dacă poţi, pentru că ea te ceartă cu Ăl de Sus…; n.n.]

L-am sărutat şi am ieşit” (idem).

Numai cu câteva pagini mai înainte, eroul preot este descris în misiune, pentru ca să nu rămână literă moartă nădejdea tatălui.

Pentru nevoile sufleteşti, luptătorii căutau mai ales slujitori ai altarului fugari. Soarta acestora se asemăna cu a lor, deci erau pregătiţi a-i înţelege mai curând decât aceia care nu se despărţiseră de familii şi tabieturile vieţii dusă între ai săi. Cei dintâi “sufereau pentru Hristos şi, suferind, ne-nţelegeau şi suferinţele noastre. Îmi aduc aminte de o mărturisire făcută de părintele Moldovan, la marginea satului, în timp ce reflectoarele maşinii securităţii măturau câmpul. Tremura patrafirul preotului, dar nu a plecat până ce nu ne-a dat dezlegarea şi nu ne-a împărtăşit” (p.108).

Părintele David se alipi grupului lor pentru o bucată de timp. Le aduse cu sine smerenia cu care se ruga de parcă s-ar fi aflat în biserică, optimismul său şi împăcarea cu Dumnezeu. “Era îndurerat de uşurinţa cu care unii preoţi şi credincioşi şi-au lăsat legea unită” (p.118). Memorialistul încercă să-i amintească faptul că ei trecuseră la o biserică soră, ceea ce le înlesnise mutarea.

Cu înţeleaptă judecată, preotul scoase în evidenţă că nu biserica la care trecuseră avea însemnătate, ci motivele ce operaseră fapta. El constată că prea mică însemnătate avea credinţa pentru neamul nostru. “Mă tem că avem să-l vindem pe Dumnezeu cu bucăţica, fie uniţi, fie neuniţi. Dacă s-ar fi făcut presiuni să treacă ei la noi [adică ortodocşii la greco-catolici], lucrurile s-ar fi întâmplat la fel. Dacă Ana Pauker i-ar fi silit sau numai le-ar fi promis avantaje materiale, mă tem că şi împrejur s-ar tăia. (…) Nu ateismul îi periculos. Că a fi ateu înseamnă totuşi o problemă de conştiinţă, ci o credinţă numai de formă, redusă la câteva obiceiuri exterioare, fără conţinut. (…) Ne lăudăm că poporul nostru s-a născut creştin; nu ştiu dacă cu asta îl vom impresiona pe Isus, dar aşa cum practicăm noi creştinismul dovedeşte că parcă nu ne-am încreştinat încă” (p.118-119).

Şi un atare neam cum să izbutească a găsi împăcarea cu Dumnezeu?

CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA

Cu adevărat ales este omul curat căruia i se arată Dumnezeu sau i se face auzit. Şi acela sfânt este. Chiar dacă rareori se atinge starea de graţie pomenită mai sus şi numai de către foarte puţini, unora mai numeroşi li se acordă privilegiul Chemării însoţit de o trăire pregătitoare a întâlnirii menţionate. Deşi nu este obligatoriu ca ea să urmeze. Departe de a fi vorba despre înşelarea simţurilor, de care numai cel rău este în stare, cunoscută sub numele ştiinţific al halucinaţiei, trăirea la care fac aluzie are o componentă poetică a cărei menire este deschiderea sufletului în vederea unei comunicări mai intime cu Dumnezeu. Numind-o în termeni stilistici antropologici, este o trăire metonimică: cel mic îl înlocuieşte (în raporturile semantice, relaţionale faţă de acela căruia îi este adresată Chemarea, şi doar atât), îl înlocuieşte, ziceam, pe cel mare, omul pe Dumnezeu, care-i preia chipul, după cum omul este creat după Chipul şi Asemănarea Lui. Va să zică acest Chip, atât de important, devine vehicolul dintr-o stare în cealaltă. Numai că, spre deosebire de halucinaţie, de vicleană arătare, nimeni nu pretinde că a coborât Dumnezeu pentru uzul insului căruia îi este adresată Chemarea. Nimeni nu înşeală. Nimeni nu se lasă înşelat. Întâlnirea are un gust al setei de iertare şi de înfruptare din Cel Viu, cum nu întâlneşti în fiece zi. Am numit mai adineaori Poezia. Întâlnirea de mai jos musteşte de Poezie până la îmbătarea, întru smerenie, cu Cele Sfinte.

Textul aparţine aceluiaşi Ion Gavrilă-Ogoranu şi este extras din “Brazii de frâng, dar nu se îndoiesc. Rezistenţa anticomunistă în Munţii Făgăraşului” (Timişoara, Editura Marineasa, vol. 2).

Lihnit de foame, pătruns până la oase de umezeală, doborât de-a-n picioarelea de osteneală, rătăcitor fără ţel limpede prin teritorii insuficient cunoscute şi duşmănoase, aflate până le centimetru pătrat sub supravegherea securităţii, naratorul se înfăţişează mai abătut şi mai lipsit ca oricând de cheful de a continua lupta. Căzuseră mulţi prieteni de nădejde în jurul său şi era conştient că altă soartă mai bună nu avea pusă de-o parte nici pentru el. De mult timp, dacă nu de vreun an, fugarii, hăituiţi pretutindeni, cu bordeiele călcate, cu cămările din pământ devastate de urşi sau de trupe, ajunseseră a fura mâncare. Dar nu găseau pretutindeni săteni să aibă pâine de pe o zi pe cealaltă sau măcar vreodată. El, de pildă, nu găsise nici una de două zile. Noroc că fripsese nişte bureţi lângă tufişul unde dormise. Puterile îi scăzuseră şi, de n-ar fi fost un fagure de miere supt cu zgârcenie, să dureze cât mai mult, nu ştia ce s-ar fi făcut.

“Se însera. Mergeam prin pădure când am dat de o biserică pustie. Era din bârne, cu uşa încuiată şi bătută cu stinghii de lemn. Copăcei crescuseră până la înălţimea ferestrelor, şi ele astupate. În vale se vedea o casă cu fântână. Părea şi ea pustie” (vol.II, p.150). Cu mare artă, în atmosfera creată se împleteşte pacea patriarhală cu straniul, vestind o jale cu pricini tăinuite, putând fi datorată unei holere, unei ciume, unei alte epidemii ce lăsaseră aşezările pustiite, la îndemâna fiarelor şi a vegetaţiei pregătite să înghită orice urmă a civilizaţiei.

Fugarul ajunsese în dreptul Blajului. Locaşul aparţinea mănăstirii Cărbunari, avea s-o afle peste ani şi ani.

“Am îngenunchiat în faţa uşii bisericii şi m-am rugat. Voiam să-mi iau raniţa în spate, când, întorcându-mă, am zărit un moşneguţ cu barbă albă, ce răsărise ca din pământ în spatele meu, ca un duh al locului. Mă întrebam înfricoşat dacă nu era doar o închipuire. “Linişteşte-te, tinere, văd ce fel de om eşti, te-am zărit rugânde-te şi am venit la tine. Anul trecut spre toamnă, au trecut pe-aici alţi doi tineri ca dumneata. Au fost omorâţi aproape de-aici, la Obreja.” ” În căutarea lor pornise singur Ion Gavrilă-Ogoranu. Se despărţise de dânşii cu un an mai înainte, în august, când îi chemase un îndemn lăuntric neînţeles către un cunoscut de pe Târnave, pe care ar fi voit să-l revadă. Povestitorul încheie: “M-am despărţit de bătrân, încă întrebându-mă dacă era vis sau realitate” (p. 151).

Ion Gavrilă-Ogoranu ne transmite şi nouă, cititorilor săi, înfiorarea resimţită atât la vederea nepregătită a bătrânului cu chip din poveste, cât şi în urma comunicării făcută de acesta. Mai mult, cei din urmă fiori se îndatorează şi preciziei diagnosticului psihologic cu care l-a descifrat moşneguţul, la o singură privire scurmătoare. Căci el nu şi-a aruncat ştirea în obrazul unui necunoscut, ci exact într-al aceluia ce avea nevoie să o afle, pentru a nu mai zăbovi îndelung prin paraginile acelea duhnind a moarte.

Desigur că a fost o Chemare a lui Dumnezeu acea putere ce l-a smuls rătăcirii pe narator şi l-a îngenunchiat în noaptea adevărului în dreptul bisericuţei părăsite. Acest gest îl făcea atât de asemănător fraţilor săi de arme ajunşi acolo cu un an în urmă… Iar asemănarea a deslegat limba martorului morţii lor de anţărţ… Prin mijlocirea asemănării l-a ‘recunoscut’ el şi l-a pus în gardă. Or, această punere în gardă constituie ultima şi cea mai de seamă Chemare din acea întâmplare: Dumnezeu îl chema departe de moartea ce-l pândea…! Şi, astfel, i-a mântuit pentru a mia oară viaţa.

CHEMAREA PRIN MOARTE

Poate cã nu este deloc necesar, pentru a îndruma cititorul către Chemarea auzită de narator la capătul calvarului său, să preiau cuvintele lui Nichifor Crainic din lungul fragment asupra căruia m-am oprit, al amintirilor intitulate: “Zile albe – zile negre. Memorii, I” (Casa Editorială “Gândirea”, Septembrie 1991, Bucureşti, România), termeni cu care descrie amănunţit suferinţele provocate de operaţiile la care a fost supus în anul 1941. Cum, însă, atari coborâri ale sufletului creator în iadul bolii sunt rare în literatura română, iar calitatea celor la care mă refer întrece orice aşteptări, voi lungi prezentarea de faţă pe măsura textului originar, reducându-mi rolul personal la acela al unei smerite călăuze, nepotrivindu-se modestiei să impună tăcerea unui condei atât de viu colorat cum este acela al scriitorului citat, pentru a-şi promova propria poftă orgolioasă de cuvântare.

Drept rezultat al unei alungări din ministerul unde slujea, săvârşită cu laşitate de către Mihai Antonescu, dublată de arestarea şi condamnarea fiicei sale pe temeiul că ar fi fost legionară, datorate vendettei aceluiaşi, cu care-şi urmărea victima până-n pânzele albe, poetul constată: “Organismul meu (…) n-a mai voit să reziste” (p.354). Medicii consultaţi decretară mai multe boli grave confruntându-se pe nepusă masă în trupul ostenit de hărţuiri: otită medie dublă, mastoidită dublă, meningită purulentă şi pneumonie. După internarea la sanatoriul Gerota, în cele dintâi nouă zile pacientul de geniu fu supus la şase operaţii chirurgicale, câte două pentru fiecare dintre primele pătimiri declanşate şi pomenite de mine mai sus, “toate făcute pe viu, fără nici un fel de amorţire” (idem). La o atât de chinuitoare insistenţă asupra lor, în cele ce urmează, este regretabil că lipseşte motivarea lămurind ce anume a provocat absenţa anesteziilor obligatorii (în opinia unui nepriceput ca mine; de fapt este vorba doar despre cele două intervenţii dintâi).

“Operaţia de mastoidită seamănă cu o execuţie capitală, făcută cu securea. Aşezat pe-o ureche, primeam loviturile de ciocan şi de daltă, care trebuiau să sfărâme osul de după pavilionul celeilalte urechi. Fiecare lovitură producea un zgomot lăuntric infernal (…) în ţeasta capului, gata să sară în ţăndări la fiece izbitură. Cu orice cădere de ciocan durerea se intensifica şi zgomotul lăuntric creştea ca bubuiturile de trăznet. Mi se părea că toată sala de operaţie trebuie să fie împroşcată cu frânturi de oase. Ajutoarea doctorului îmi vârâse în gură un tub masiv de cauciuc ca să am din ce muşca. Mă enerva grozav şi l-am aruncat. Temperatura maximă în vâlvătaia căreia ardeam mă făcea să zăresc figurile în alb, ce evoluau tăcute şi grăbite în jurul meu ca într-o uluire halucinatorie. Păreau fantome de ceaţă gesticulând apocaliptic” (idem). Operarea la cealaltă ureche urma să aibă loc la un ceas după isprăvirea acesteia. Orice conjurare făcută de bolnav, de a fi amânată cu o zi, se dovedi inutilă. “Bubuiturile de trăznet au început din nou, cu senzaţii din ce în ce mai ascuţite, ca un arici de sârme înroşite în foc, zvârlit în interiorul ţestei şi străpungându-mi orice circumvoluţie a creierului. Când m-am deşteptat în pat cu capul într-un enorm bandaj, credeam că oasele dezgărdinate ale craniului se ţin numai fiindcă sunt înfăşurate strâns în fâşiile de tifon” (idem).

Deoarece febra nu ceda, dimpotrivă, era tot mai mare, medicii deciseră o nouă intervenţie (“să-mi spargă după amândouă urechile pereţii interiori ai mastoidului, care stau pe membrana cerebrală”, p. 355). Şansele de reuşită erau de 15%. Nichifor Crainic îşi rugă soţia să-i invite colegul universitar, pe tălmăcitorul Bibliei, părintele Gala Galaction, să-l împărtăşească.

“Era o zi de sâmbătă când m-am spovedit pentru călătoria din urmă. Vorbele rupte din străfundul zbuciumului meu sufletesc alunecau pe un fundal de groază sacră” (p. 356). Ziua următoare, “Gala Galaction a intrat pe uşă în odăjdiile strălucitoare cu care slujise liturghia, însoţit de un tânăr diacon blond în stihar. În delirul meu, mi s-a părut că se coboară din cer. Diaconul era ca un arhanghel. Iisus Hristos se apropia de mine înveşmântat în gloria Paradisului. Am primit Sfintele Taine şi un plâns nesfârşit şi lin a izvorât din toată fiinţa mea. Neliniştile au încetat şi o pace albă şi caldă s-a aşezat în sufletul meu. Era ca o ninsoare de mângâieri, pe care graiul nu le poate spune. De-acuma pot să mor. Ce dulce e să mori cu Iisus Hristos în tine, în trupul şi în sufletul tău! Am simţit că cuvântul acesta, dulceaţă, ca o alunecare uşoară în mister, se potriveşte şi pentru moarte” (p. 356).

Înainte de convorbirea purtată cu doamna lui, Nichifor Crainic a auzit o primă desluşire a Chemării. Prin gura preotului, i s-a lămurit mai departe cele îndreptate de Sus către el. Anume, că iertarea lui Dumnezeu îi era asigurată, în continuarea spovadei, prin canonul suferit pe patul spitalului, aceasta deoarece nesatisfacerea unui canon îl îngrijora. Sensul Chemării pare definitiv completat prin mijlocirea trăirilor dăruite odată cu atingerea Sfintei Împărtăşanii.

Următoarele două operaţii s-au desfăşurat sub imperiul narcozei. Trezirea îi prilejuieşte profesorului de mistică un recurs la esenţa gândirii patrologice cu privire la cele experimentate de el însuşi. Cu siguranţă, urmărirea ideilor lui vine ca un balsam în cugetarea fiecăruia dintre noi toţi cei chinuiţi de neştiinţă în descifrarea acestor taine. Uitând cu desăvârşire întâmplările anterioare desfăşurate în jurul său, “mi-am adus aminte perfect de ceea ce s-a petrecut în miezul spiritului meu” (p. 357). În cele ce urmează, acestea sunt susţinute cu trimiterea pomenită la cugetătorii Bisericii.

“Misticii, aceste bufniţe agere, care scrutează mai adânc ca oricine străfundul de taină al sufletului, susţin că sufletul constă din trei categorii de puteri: senzaţiile de la periferia lui, care sunt uşile şi ferestrele prin care lumea din afară năvăleşte înlăuntru, facultăţile superioare, inteligenţa, voinţa şi sentimentul, care transformă senzaţiile în reprezentări, idei şi determinări spre acte, iar în adânc un sâmbure spiritual necunoscut ce rămâne ascuns înseşi conştiinţei noastre de noi înşine. Acest sâmbure luminos, care zace inaccesibil sub orice fapt de conştiinţă, e însăşi esenţa sufletului, străfundul ori sinea lui divină, altceva decât eul psihologic în sens obişnuit, sau poate corespondentul transcendent al acestui eu de suprafaţă. Poate chipul ascuns faţă de care eul psihologic nu e decât o fotografie în raport cu originalul. Sensibilitatea periferică şi facultăţile superioare, care prefac şi centralizează impresiile, sunt puterile prin care sufletul ia contact cu lumea creată, pe câtă vreme, susţin misticii, străfundul inefabil al sufletului, esenţa lui luminoasă, sinea lui necunoscută nu vine în contact cu lumea, ci e o putere întoarsă cu faţa spre Dumnezeu. Funcţia ei e să pipăie prin bezna transcendentă şi să dorească legăturile intime dintre fiinţa omenească şi Creatorul ei. Necunoscut nouă în mod obişnuit, acest tentacul al sufletului, întins spre lumea de dincolo de noi, se revelează în culminaţia rugăciunii, în contemplaţia extatică sau în mistica unire cu Dumnezeu. El e ceea ce Biblia numeşte chipul lui Dumnezeu în om” (p. 257).

În cele ce urmează, simpla teorie dedusă din scrierile străvechi se actualizează prin înseşi trăirile gânditorului.

“În această teorie mistică a sufletului, care fără îndoială e mult mai veridică decât viziunile vagi ale psihologiei zise ştiinţifice, mi s-a părut că zăresc, cât de cât, o explicaţie a experienţei mele spirituale din timpul operaţiei. Pentru lumea din afară murisem, adică nu mai aveam senzaţii, reprezentări sau idei în legătură cu ea. Sensibilitatea şi facultăţile mele psihologice încetaseră să mai funcţioneze. Conştiinţa de lume dispăruse. Ceea ce e foarte interesant de reţinut este că eu însumi aveam certitudinea neclintită că am murit, că am plecat pentru totdeauna din lumea aceasta pământească. Şi totuşi, rămăsese ceva viu în mine de vreme ce eram sigur că am murit. Poate că trupul meu era mort, dar spiritul meu era încă viu. Această conştiinţă postumă, supravieţuitoare, acest element viu dezlegat de trup nu era oare ceea ce misticii numesc sinea sufletului, esenţa lui întoarsă către lumea cealaltă? Căci având certitudinea că am murit, cum puteam să ştiu mai departe că alunec printr-un întuneric orb, cald şi umed? Ştiam sigur că întunericul acesta, prin care lunecam încet şi uşor, e neantul morţii. Şi îmi ziceam: iată, moartea nu e o grozăvie, cum se crede, ci ceva pe care l-aş numi chiar plăcut. Nu mai e nici o durere, ci doar o alunecare lină prin această beznă caldă şi umedă. Întunericul s-a făcut însă din ce în ce mai fierbinte şi mai dogoritor. O nelinişte mare m-a cuprins atunci, o panică, pe care n-o pot spune în cuvinte. De unde această dogoare ce înfierbântă întunericul prin care lunec? Simt că mă apropii mereu de ea. Fără îndoială, nu poate veni decât sau din flacăra iadului sau din lumina raiului. O nelinişte mare cât universul m-a cuprins: Doamne, Dumnezeule, unde merg? Spre flacăra iadului sau spre lumina raiului? Voi fi osândit pe veci sau voi fi mântuit? Cine poate să mă smulgă din chinul acestei incertitudini? Ştiu că alunec mereu spre această dogoare nevăzută, pe care o simt dincolo de întunericul fierbinte şi mai ştiu că dacă sunt abătut la dreapta sau la stânga, spre rai sau spre iad, sentinţa va fi definitivă şi nu se va schimba în veacul veacului. Doamne, Dumnezeule, spre care din aceste două absoluturi mă duce soarta mea? Soarta pe care singur mi-am făcut-o! Neliniştile propriei mele sorţi, nesiguranţa aceasta din bezna morţii îmi dau o groază cutremurătoare, dincolo de orice putere a cuvintelor omeneneşti. Nu mi-a fost dat să văd dogoarea de dincolo de întunericul în care alunecam; am simţit-o numai. Experienţa mea s-a sfârşit în această beznă a incertitudinii. Pesemne, în momentul acela am revenit la viaţa în trup.

Dar această experienţă a panicii transcendente, pe care eu am trăit-o în moarte, seamănă cu un moment pe care misticii îl descriu limpede. E momentul în care sufletul extatic, purificat total şi desprins din lumea aceasta, n-a ajuns încă la unirea cu Dumnezeu, care va veni ulterior. Suspendat între cer şi pământ, sufletul trece prin noaptea de groază a neantului. I se pare că Dumnezeu l-a părăsit şi constată că e singur în abisul incertitudinii. Această panică a incertitudinii am trăit-o, după ce ştiam sigur că am murit pentru lume.

Nu voi face aici consideraţii asupra sufletului care supravieţuieşte trupului, deşi ar fi tocmai cazul. Am vrut să descriu cât se poate de exact o experienţă, o trăire, care e cea mai puternică din viaţa mea. Liber e oricine, dacă îl interesează, s-o interpreteze cum va voi. Mie personal, această experienţă extraordinară mi-a dat dovada mai mult decât toate teoriile din lume că omul e în esenţă spirit şi că spiritul nu moare niciodată” (p.357-359).

Interpretarea acestei Chemări săvârşite prin proximitatea morţii, aşa cum o face Nichifor Crainic, este cea mai largă cu putinţă şi de aceea desăvârşit congruentă cu însăşi existenţa posterioară a trăitorului. Afirmaţia sa că “a murit pentru lume”, rămâne o trăire a momentului specific. Chemarea ar fi putut fi interpretată a-l îndemna către această decizie comună monahilor, dar Nichifor Crainic nu dovedeşte lipsa de măsură de a afirma că a mers până la atari desprinderi de materie. Chemarea, pentru el, rămâne o luminare intelectuală şi atâta tot, ceea ce mi se pare suficient pentru fiecare dintre noi, dacă am ajunge până la ultimul la convingeri similare.

Chemarea lui Nichifor Crainic la smerenie

,,Drept urmare a ieşirii cu bine din operaţiile suferite, rezerva din sanatoriu ce adăpostea disperările şi nădejdile poetului începu să se umple cu nenumăraţi vizitatori, mulţi dintre aceştia deschizându-şi, larg şi pe neaşteptate, baierele pungilor, pentru a suplini banii lipsă familiei, necesari acoperirii cheltuielilor de spitalizare şi tratament, care depăşeau cu mult salariul modest al unui profesor universitar. Iată cum se oglindeşte în conştiinţa memorialistului noua situaţie.

“Când rămâneam singur în cameră, cu cartea de rugăciuni pe piept, mă gândeam la toate aceste lucruri. Dumnezeu lucrează prin oameni, îmi ziceam. El a îndemnat pe toţi medicii aceştia să-şi pună toată ştiinţa la contribuţie. (…) El insuflă personalul acesta al sanatoriului, care caută de mine nu ca de un client, ci ca de o rudă apropiată. El a şoptit acestor oameni să-şi deschidă dărnicia. Cu ce m-am învrednicit eu, păcătorul, de toate aceste semne ale bunătăţii cereşti?” (“Zile albe, zile negre”, Casa Editorială Gândirea, Septembrie 1991, Bucureşti, România, p. 360-361).

Toate pretenţiile la experienţe ieşite din comun – aparent fireşti pentru un intelectual, pentru un teolog, pentru sensibilitatea unui poet de talia lui – se năruie cu prilejul depăşirii momentului critic. Specialistul în mistică pricepe că cele mai înalte şi cele mai abisale trăiri ale sihăstriilor se pot reduce la viaţa noastră de zi cu zi, pentru acela care ştie să o citescă în lumina iubirii de Dumnezeu.

“N-am văzut nici raiul şi nici iadul în călătoria mea prin bezna de dincolo, dar El mi-a făcut parte să încerc iadul în suferinţele îndurate şi să gust raiul în năvala de bunătate a sufletului omenesc. Înainte de boală am trecut prin încercări zguduitoare, care mă făcuseră să văd că meritul nu e considerat, că renumele e o deşertăciune goală, că veninul aproapelui nimiceşte tot binele pe care vrei să-l faci. Cu inima rănită şi cu puţinătatea mea de om, mă dezgustasem de viaţă, de lume şi de tot” (p. 361).

Nichifor Crainic îşi pune o întrebare simplă, dar de aur. O întrebare pe care toţi suntem datori să ne-o adresăm, când se iveşte prilejul, şi nu numai să ne-o adresăm, ci să-i şi găsim răspunsul potrivit propriei noastre înălţări.

“Ce sens poate să aibă boala prin care am trecut? Dumnezeu mi-a dat-o la timp, m-a trecut o clipă prin neantul morţii, m-a purtat până la marginea misterului de dincolo, ca să-l compar cu mâhnirile mele de mai înainte şi să văd că, faţă de nemărginirea lui, ele sunt nimicuri pământeşti. Grozava suferinţă prin care am trecut le-a ars şi m-a purificat de ele” (idem).

Răspunsul stă la îndemână, aşa cum e pregătit de memorialist: sensul oricărei întreruperi a fluxului vieţii fireşti, va să zică, printre altele, a sănătăţii, despre care este vorba aici, nu e decât atenţionarea noastră că ne-am rătăcit, că ne-am depărtat de Făcătorul şi de legile Sale. Boala este o Chemare. Iată cuvintele lui Nichifor Crainic:

“Mă reîntorc din moarte din mila nesfârşită a lui Dumnezeu” şi nu prin vreun merit deosebit al meu… “Zilele pe care le voi mai trăi de acum încolo sunt un dar de la El, peste soroc, ca zilele lui Lazăt cel ridicat din mormânt. Am rămas cu sentimentul profund şi neclătinat că atât cât voi mai trăi e un plus dumnezeiesc peste cât aş fi avut de trăit” (idem).

Noi toţi cei care am fost dăruiţi de Domnul cu eliberarea din temniţe, cu cât mai mult suntem datori să gândim după acest tipar? Nu există niciunul dintre noi (în afară de cei înrăiţi fără tămadă) care să nu fi simţit moartea spirituală adulmecându-le stârvul la care i-a redus gherla. Întreruperea fluxului vieţii fireşti a fost, pentru noi, aruncarea dincolo de gratii şi, cu acel prilej, am simţit, fără înşelare, gustul morţii. Clipa morţii ne-a părut atât de evidentă încât de la ea înainte, indiferent de lungimea pedepsei ce ni s-a comunicat, ne-a revenit să reînvăţăm a trăi. Dacă fătul deprinde tehnica supravieţuirii sub soare, după naştere, în 9 luni de la concepere, noi am cucerit această tehnică în ani grei (pentru unii număraţi chiar peste douăzeci!)

Nichifor Crainic surprinde (continuând a trimite cititorul la bolnavul care şi-a învins neputinţele) deosebit de limpede şi reînvăţarea lumii, la care am fost toţi supuşi. De asemenea, el constată deosebirea dintre ‘înviaţi’ şi cei care nu-şi cunosc bucuria de a trăi, pentru că nu au fost jefuiţi de viaţă nici măcar o zi (sau dacă au fost, nu au devenit conştienţi a fi înotat prin apele morţii şi ei!)

“Mugurii castanilor se umflau cât nucile, roşcaţi-verzui, gata să plesnească. Nu puteam încă să mă ţin pe picioare: sora mă sprijinea în drumul până la geam. Pe bulevard vedeam trecători mişcându-se liberi în lumina soarelui, dar să ştii că mergi, să guşti bucuria fiecărui pas pe care îl faci! Viaţa constă din mii şi mii de astfel de bucurii mărunte, pe care le uităm din obişnuinţă. Numai cine le-a pierdut o dată poate să le descopere din nou în toată frăgezimea lor primordială. Boala, suferinţa până în vecinătatea morţii e o nouă revelaţie a vieţii proaspete de parcă acum a ieşit din mâna Creatorului” (idem).

Iar pentru nesmeriţii care îşi închipuie că sunt şi ei suferitori, deci au dreptul la înviere din această viaţă, ca cei morţi de vii pomeniţi, memorialistul trage concluzii aspre, pentru că luciditatea împiedică acoperirea adevărului cumplit: “S-a zis că suferinţa purifică. Dar suferinţa în doze mici şi repetate mai mult înveninează decât purifică. Numai suferinţa covârşitoare e un dar dumnezeiesc, care înnoieşte făptura. Numai străbătând prin dogoarea ei te apropii din nou de taina vieţii şi a lui Dumnezeu” (p. 361-362). «

MIHAI RĂDULESCU

(Frag. din Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste. Vol.II, 2004)

ULTIMUL RĂSUFLET

Domnul Ion Diaconescu mi-a istorisit, cutremurat încă de amintire, că, în aceeaşi perioadă când Titel Petrescu fusese contactat de Ministerul de Interne, găsindu-se nepotul lui Ion Mihalache singur în celulă, a auzit, sfâşiind tăcerea mormântală ce mucezea – linţoliu peste coridoare şi ziduri – un glas ce strigă:

– “Sunt Ion Mihalache! Mi s-a propus să abjur doctrina naţio-nal-ţărănistă şi să mă despart de Domnul Iuliu Maniu, în schimbul libertăţii; şi am refuzat!”

Era vocea unchiului său. A fost pentru ultima dată când a auzit-o.

Isprăvind cele de mai sus, gazda mea rămase pe gânduri. O uşoară paloare, cum coboară asupră-ne uneori în astfel de situaţii, îi umbri privirile. După un timp, se întrebă, ca şi când nici n-aş fi fost de faţă: – “Stai şi te tot gândeşti: a greşit, din punct de vedere politic, Titel Petrescu? A mizat că dezicerii lui i se va răspunde cu eliberarea tovarăşilor săi politici; şi cea din urmă a avut loc. Şi-a deservit cauza, dar şi-a servit prietenii…”.

Mă întrebam şi eu, în secret, ascultându-l: ‘Oare bărbatul acesta care mi-e atât de drag pentru modestia sa, bunul său simţ, buna lui dispoziţie, după atât amar de ani pierduţi sub betoanele temniţelor, regretă incoruptibilitatea fruntaşilor ţărănişti din tinereţea sa, când a fost condamnat şi el? Dacă ei n-ar fi fost intransigenţi, dacă el însuşi, după pilda lor, nu era la fel de incoruptibil, s-ar fi bucurat de libertate după numai doar câţiva ani de mizerie-n cătuşe…’. Am rămas câteva clipe să-mi rumeg neputinţa alegerii unui răspuns. Apoi mi-am dat tot singur replica: ‘Aşa e, dar curajul naţional-ţărăniştilor le-a permis să-şi păstreze imacularea, astfel ca, în urma Revoluţiei din 1989, să reînvie acest partid care, de la înfiinţare, a constituit nădejdea neamului nostru…’. Iarăşi se instaură în mintea mea tăcerea, o tăcere nemulţumită de cele rostite lăuntric. Pe urmă: ‘Şi la ce bun că a fost reînfiinţat acest partid minunat odinioară, când l-au invadat ca lăcustele comuniştii, securiştii, nechemaţii, pe când defulaţii temniţelor erau covârşiţi de numărul celorlalţi din sânul lor şi de pe margini?’

Se pare că un tânăr ‘reeducat’, a câştigat într-atâta încrederea lui Nicolski încât a primit o misiune ieşită din comun: să memoreze toate câte i le va încredinţa Iuliu Maniu, după introducerea sa în celula acestuia, pentru a le comunica securităţii.

Fruntaşul naţional-ţărănist se afla într-o stare jalnică, provocată, pe lângă condiţiile cumplite de distrugere fizică şi morală ale detenţiei în izolare totală, şi de vârsta sa înaintată.

Colegul de celulă ce i-a fost dat marelui naţionalist, i-a povestit de la început prin ce trecuse în reeducări şi l-a avertizat asupra a ce se aştepta de la el. A adăugat:

– “Sunt trimis de la Bucureşti să vă trag de limbă şi să înre-gistrez în memorie tot ceea ce îmi veţi spune Domnia-Voastră. De aceea vă rog să-mi încredinţaţi numai cele ce credeţi D-voastră că trebuie ştiut de către contemporani şi viitorime; ca urmare a acestei opţiuni să nu aveţi nimic de suferit.”

Se pare că tânărul – de pe timpul acela –, al cărui anonimat este respectat, în memoriile sale, de Dumitru Bordeianu, continuă şi astăzi să tăinuiască “testamentul” oral al omului politic, ceea ce reprezintă o greşeală în condiţiile actuale, când eforturile de recuperare a istoriei românilor nu trebuie precupeţite de nimeni. Un popor fără istorie este sortit pieirii. A păstra pentru tine fragmente din această istorie, din orice considerente s-ar ivi necesitatea, constituie un act de indiferenţă faţă de neamul nostru, faţă de trecutul şi de perspectivele sale. (Aceasta presupunând că nu şi-a întâlnit sfârşitul el însuşi, prin temniţe sau la isprăvirea condamnării.)

Onestitatea ‘reeducatului’, cutremurată de ceea ce vedea că se săvârşea cu cel mai de seamă om politic încă în viaţă al naţiei noastre, se preschimbă în milă şi-l împinse la un act major de jertfă creştinească. Izbutise să-şi păstreze un loc curat în suflet, unde nu lăsase să se strecoare otrava misiei lui, inculcată de torţionarii ce-l preschimbaseră în turnător, şi în întreaga perioadă a coabitării şi-a cedat porţia de pâine colegului prea slăbit şi a slujit neputinţelor acestuia.

NUMELE LUI DUMNEZEU

Într-una dintre cele mai frumos scrise cărþi de memorialistică din reeducări, “Tăbliţele de săpun de la Itşet-Ip” (Craiova, Editura MJM, 2003), autorul, poetul Mihai Buracu, face o afirmaţie părelnic strigătoare la cer: “Dumnezeul din înjurătură e mai dulce ca zahărul de cartofi şi roşcovele copilăriei”! (p.50-51).

Cine nu cunoaşte conţinutul scrierii, s-ar putea amăgi, din acest citat, că are de-a face cu nişte amintiri din copilărie, ale unui zburdalnic care a descoperit cât de agreabil este să încalci regulile bunei creşteri – ce te împiedică, prin gura părinţilor şi a parohului, să iei în derâdere cele sfinte, precum toţi derbedeii cartierului… Cel ce nu mă crede că este şi aceasta una dintre bucuriile anilor imaturi va să afle că – ţânc crescut pe lângă fusta mamei şi fără reproş – trecând pe lângă o staţie bucureşteană de tramvai, în care se înghesuiau poate o sută-două de persoane în faimoşii ani ai sărăciei preconizate pentru neamul său de către Gh. Gheorghiu-Dej, m-a ispitit pârdalnica închipuire formată de comediile cu Stan şi Bran, Pat şi Pataşon, ori Charlot şi am făcut un bulgăre de zăpadă, l-am tescuit bine în pumnii mei cei mici dar puşi pe fapte mari şi, când fu gata, l-am aruncat la nimereală în mulţime, dornic nevoie mare să iau seama la ce urma să se petreacă. Rezultatul îmi depăşi cu mult aşteptările. Bulgărele – deşi nu-mi descoperisem încă astfel de îndemânări de trăgător de elită – lunecase din plin, pe la spate, pe gulerul unui tânăr de vreo douăzeci şi ceva de ani. Acesta, nici una, nici două, zdupăi peste gardul scund de beton al grădinii publice unde amplasasem bombarda pe două picioare ce-mi semăna ca două picături de apă şi o rupse la fugă după mine. Eu mâncam pământul şi, simultan, eram surprins de câte înjurături puteau zbucni printre buzele mele nepângărite încă de atari blestemăţii. De unde le deprinsesem, nu ştiu; însă sunt şi astăzi conştient că-mi procura mare liniştire sufletului de vânat înspăimântat să le slobod pentru întâiaşi dată în viaţă, printre gâfâieli.

La polul opus acestei evocări se situează intenţia d-lui Mihai Buracu, ascunsă în fraza de mai sus. Numai un ins care n-a trecut prin reeducări, cazul meu, este capabil să facă asocieri precum precedenta – adevărată impietate faţă de suferinţa umană cea mai acută trăită vreodată în România.

În termenii naratorului, iată pe ce culmi ale disperării ajunseseră cei supuşi de semenii lor desfiinţării ca fiinţe umane. “Duhnim a groază de toţi şi de toate, de scârbă pentru toţi cei ce ţi-au fost dragi. Icoanele din adâncuri le ardem în mijlocul camerei pe un rug de împunsături, scrâşnete şi gemete înfiorătoare. A mai rămas ceva? Smulge-l şi, sângerând, aruncă-l pe jarul minciunii. Cu cât mai mare e pustiul rămas în urmă, cu atât mai bine. Mamele, surorile, târfe şi ele, sunt aplaudate la scenă deschisă. Invocarea sodomiei stârneşte hohote. (…) Ne aflăm într-un bestiarum pregătit să dea un spectacol de gală la Judecata de Apoi spre ruşinarea diavolilor cei bătrâni, dar şi a sfinţilor învechiţi în mila de aproapele şi facerile de bine” (idem). În termenii limbajului nostru vulgar şi nemetaforizat, victimile erau supuse, sub ameninţarea uciderii în bătaie (mai niciodată împlinită, căci bâta se oprea la timp pentru a nu atinge definitiva mântuire de zile), trebuia să născoceşti cele mai parşive închipuiri ce presupuneau descompunerea morală a întregii tale familii, realizată mai ales prin strădania ta de a-ţi satisface bestialitatea cu genitoarea şi surorile proprii. Despre Maica Fecioară, despre Răstignitul pentru noi, de la începutul evului, despre Făcătorul a toate, se scorneau alte şi alte metamorfozări ale iadului în cuvinte. Durerea fizică şi a inimii ajungea la limită.

Şi dacă, ne avertizează povestitorul, călăii se opreau o clipă din caznele la care-şi supuneau colegii de cameră şi se odihneau înjurându-i de cele sfinte, “Dumnezeul din înjurătură [devenea] mai dulce ca zahărul de cartofi şi roşcovele copilăriei”! Pentru că toate fuseseră vomate printre putreziciunile imaginaţiei şi tăvălite printre scârne atât de cumplit încât blasfemia unei simple înjurături rămânea floare la ureche şi în loc să zgârie auzul îl mângâia ca o Sfântă Pace coborâtă pe aripi îngereşti în pofida torţionarilor Securităţii (deşi o pace scrâşnită printre măselele lor), dar şi colegii tăi de detenţie, gâzi înălţaţi în rang dintre condamnaţii înşişi.

Cum de era cu putinţă aşa ceva? Înjurătura de Dumnezei să fie miere şi lapte pentru sufletele pe cale de a se pierde în vecia fără lumină?

Da. Aşa este. Fiindcă numele lui Dumnezeu, chiar şi rostit cu intenţia criminală din acele bolgii, rămâne Numele lui Dumnezeu şi constituie cea mai binefăcătoare Chemare ce unge rănile nevindecate şi dă puteri noi celor mai decăzuţi dintre suferitori.

SINUCIGAŞII

Rareori putere de distingere şi desemnare a forţelor ce acţionează asupra bieţilor de noi, atât de sigură pe diagnostic ca a lui Mihai Buracu, în “Tăbliţele de săpun de la Itşet-Ip” (Craiova, Editura MJM, 2003). Cele citate în continuare se referă la trăirile tinerilor trecuţi prin reeducări.

“În ritualul satanic şi sinucigaş, nimeni din grupul nostru nu a avut parte de o moarte fizică, dar toţi am fost ucişi sufleteşte, ne-am dorit moartea, victime şi călăi de-a valma, cei mai mulţi ştiind că nu există mântuire, că suntem deja dincolo de pragul răului şi al mai răului aflat în starea lui cea mai pură. Mi-aş fi luat viaţa, dar îmi dau seama acum că nu torţionarii, ci Dumnezeu m-a împiedicat să comit păcatul capital şi aceasta pentru a depune şi eu mărturie pentru chinurile îndurate în infernul concentraţionar comunist străbătut în anii tinereţii. Mulţi dintre cei torturaţi, după ce s-au lepădat de Dumnezeu şi apoi s-au lepădat şi de satana, nu s-au mai lepădat decât de ei înşişi, murind cu destinul de martir împlinit, alături de semnatarii pactului făcut cu necuratul la trecerea punţii dintre tărâmuri” (p.8-9).

Grupul din care făcea parte reprezintă un pâlc de elevi socotiţi vrednici de reeducare încă din temniţa de la Târgşor, unde au respins eforturile administraţiei de a-i face să colaboreze cu obedienţă. Au fost mutaţi la Piteşti, să încapă pe mâinile lui Eugen Ţurcanu.

Rezultatul tratamentului aplicat de acesta ‘îndărătniciei’ lor întru credinţa în Dumnezeu şi neam i-a condus la dorinţa ardentă a morţii, echivalentă sinuciderii faptice. Dar sinuciderea nu era cu putinţă. Conducerea temniţei, sub îndrumarea ‘specialistului’ în torturi numit, a luat toate măsurile de rigoare pentru a se evita ‘scăparea’ din pumnii şi strânsoarea reeducatorilor şi, mai mult decât atât, colegii de cameră, simultan călăi, te supravegheau zi şi noapte împiedicându-ţi luarea vieţii.

Cel puţin aşa îşi închipuiau ei că puteau acţiona: să nu te lase a-ţi face seama! Niciodată ateii nu au sesizat că Domnul lucra prin ei şi nu vor surprinde nici pe viitor acest fapt. Nu-şi dau socotinţa de asta pentru că sunt orbi în treburile misticii. Orbi cu desăvârşire. Ei n-au înţeles că sub regimul lor comunist, al necredincioşilor, s-au refăcut cele mai multe biserici şi cu osebire mănăstiri ce duceau lipsa îngrijirii cu un veac înainte chiar. Că bugetul necredinţei asigura salariul preoţilor şi al monahilor până în cele mai depărtate şi îmbeznate sihle. Că altarele aveau dreptul la vin curat şi că lăcaşurile cultice, vânate de agitatorii de partid, erau mai căutate de băutorii de cer decât în timpurile de odinioară, când prea puţini le luau în seamă.

La fel, voia Creatorului, la Piteşti, o păzeau reeducatorii: să nu-ţi iei viaţa! După cum spune Mihai Buracu, pentru că mai era scris în ceruri un mucenic, mai era aşteptat un mărturisitor… Pe aceia care nu mai puteau suferi, Dumnezeu îi chema la stăpânirea de sine. Iar dacă aceasta nu mai avea cum apare, îi chema la ascultarea stăpânirii de sine prin călăi, pentru ca porunca Lui să nu fie zădărnicită.

DUMINICA FLORIILOR

“Se fac pregătiri pentru săvârşirea unor ritualuri satanice. Se împart rolurile şi sunt fericit că am fost ales pentru a fi asinul din Duminica Floriilor, purtător al celui jertfit pe cruce. Nici nu se putea o pedeapsă mai uşoară. Sunt fericit, pentru prima oară fericit după cele două luni de la Piteşti şi după cei doi ani de temniţă. Voi purta pe şale trupul celui care va fi răstignit Vineri. Este fericirea supremă de a nu fi decât o simplă asină purtătoare de Rege al Iudeilor, hărăzit crucii şi supliciilor ei. Domnul este cu mine. Binecuvântat fie numele Lui.

“Am fost sortit să fiu asinul pe care în Duminica Floriilor din 1964, Iisus Piteşteanul a intrat călare în Ierusalimul din Camera 4 Spital. Am luat astfel parte, în patru labe, la un desmăţ şi o orgie scârbavnică, la o litughisire neagră în care şobolanii au chiţăit osanale în cinstea mai marelui lor, proslăvindu-i pofta de sânge şi de suflete tinere, nevinovate. Nu mai ştiu dacă, îngenunchiat fiind pentru a fi asinul Domnului, am sărutat falusul de săpun de la gâtul sacerdotului dement, dar ştiu că am şters cu palmele şi genunchii balele scuipate pe chipul şi înaintea celui pregătit pentru jertfă. N-au lipsit nici spinii aduşi de gardieni, nici bâtele care au înlocuit ramurile înverzite de salcie şi n-a lipsit nici judecata lui Ponţiu Pillat din Piteşti, care l-a osândit în batjocură pe hârdăul cu excremente. Şi toate acestea pe fondul înjurăturilor şi cântecelor obscene. Cu scârbă mare s-a urlat “Să se răstignească!” Fiecare ne-am dorit însă propria răstignire, intrarea în nefiinţă cu orice preţ, chiar acela, suprem, de pierdere a mântuirii sufletului” (Mihai Buracu, “Tăbliţele de săpun de la Itşet-Ip”, Craiova, Editura MJM, 2003, p.51-52).

Până şi această liturghie inversată, această imitare pe dos a întâmplărilor sfinte, această cercare de jignire a celor mai dragi şi calde agăţări ale sufletului de învăţătura despre Hristos şi despre naşterea unei civilizaţii, civilizaţia noastră, civilizaţia iubirii de semen şi a iertării vrăjmaşilor noştri, până şi ea, în cele din urmă, nu este altceva decât o readucere în conştiinţă a jertfei lui Hristos pentru omenire, deci nu este altceva decât o Chemare a lui Dumnezeu. Ateii, după cum am atras atenţia plecând de la un alt text semnat de Mihai Buracu, au fost totdeauna orbi la insinuarea celor sfinte, peste voia lor, în cele mai mărunte gesturi ale lor, născocite tocmai întru distrugerea credinţei. Şi, pentru ca puterea lui Dumnezeu să nu fie în nici un fel umbrită, aşa vor rămâne lucrurile până în veac. Repet: ateii vor slugări la curţile Domnului, oricare le-ar fi biata credinţă.

Cum am spus? Am vorbit oare despre ‘credinţa’ ateilor? Sunt conştient de ce anume am rostit?!

Sunt foarte conştient. Deoarece, alături de sensul religios al legăturii cu Dumnezeu, credinţa mai are un înţeles, printre altele. Anume: ştiinţă şovăitoare, neîntemeiată pe argumente şi logică, va să zică: ‘neştiinţă’ ce ia chip amăgitor al unei cunoaşteri. Aceasta este credinţa ateilor! Dacă ei ar protesta că se bizuie pe argumentele oamenilor lor de ştiinţă, le voi replica: ‘Voi nu aţi verificat cu experimente proprii cele afirmate de către aceşti oameni de ştiinţă. De cele mai multe ori nici măcar nu le-aţi citit opera, pentru a şti cu exactitate unde vă plasaţi în raport de ea. În cel mai bun caz, aţi cercetat oglindiri ale gândirii lor, tipărite de către alţi cititori, în probitatea cărora credeţi (atenţie: altă pâlpâire a credinţei!…). Nu sunteţi pregătiţi să repetaţi vădiri chimice, fizice, astronomice, biologice, făcute de alţii. Aţi aflat despre ele din manualele şcolare redactate de către diverşi inşi care nu au reluat experienţele trecutului, ci au citit ei înşişi în cursurile profesorilor lor despre probarea inexistenţei lui Dumnezeu, ca pe urmă să aştearnă pe hârtie impresiile culese din acele lecturi şi să le dea drept bune.

Nu aceasta este credinţa? Îl crezi pe profesor, îl crezi pe omul de ştiinţă, îl crezi pe propagandist (în cazul regimului comunist) şi niciodată nu ajungi la adevăr prin mijloace proprii; în schimb, te închini la ceea ce îţi vând ei drept adevăr imuabil….

– ‘Dar ce, tu poţi ajunge la adevăr prin mijloace proprii?’, m-ar putea întreba unul dintre ateii cu care mă cert. – ‘Desigur’, i-aş răspunde. – ‘Cum asta?’, ar hohoti dispreţuitor. – ‘Simplu: unul dintre mijloacele mele de cunoaştere este tocmai credinţa infirmată de stupiditatea ta. Cine leapădă credinţa, îşi ştirbeşte şansa de a cunoaşte. Pentru că ea constituie summumul cunoaşterii.’ – ‘Prostii! Cum să constituie credinţa un mijloc de cunoaştere?! Ea reprezintă opiumul cu care sunt înşelate masele de către clasele asupritoare…’ cum sună lozinca marxistă. – ‘Fără credinţă’, ar veni răspunsul meu simplu ca viaţa, ‘n-am putea trăi dincolo de cea mai fragedă copilărie. Crezând că mama ne vrea binele, o ascultăm şi nu punem mâna pe uşa încinsă a sobei; mâncăm tot ce ne dă, crezând că nu ne va dăuna, că nu ne va otrăvi; ne îmbrăcăm călduros când ne pregătim să alergăm la săniuş; ne ducem la şcoală să învăţăm carte; ne ferim de tovărăşiile rele; şi aşa mai departe. Iar dacă nu credem în mama şi nu facem toate acestea, ne învaţă viaţa că necredinţa se plăteşte. Ce părere ai?!’ – ‘Înţeleg; cât timp n-am ieşit din copilărie, ai dreptate… Însă, când mi se dezvoltă mintea, e o ruşine să mai admit a făptui în temeiul credinţei!’ – ‘Vrei să spui că, ajuns la anii şcolarizării, nu mai ai nevoie de credinţă, da?’ – ‘Întocmai!’ – ‘Păi, despre ce am vorbit adineaori? Nu despre credinţa în profesori şi manuale neverificate de tine, necesară progresului tău pe calea… ateismului? Quod erat demonstrandum!’ – ‘În timpul şcolii tot copil eşti, însă mai târziu, la maturitate…’, se încăpăţânează replicantul meu necredincios. – ‘La maturitate?! Dacă n-ai crede că soţia te iubeşte, te respectă, te urmează în toate, nu aleargă ca o uşernică, prin casele prietenilor tăi, nu ţi-aruncă banii în buzunarele ibovnicilor, să petreacă din truda ta, unde ai ajunge? Ai mai putea munci, te-ai mai putea bucura de viaţă? Ai mai putea privi, de atâtea dezamăgiri, soarele-n faţă? Fără credinţă, n-ai putea scurma neantul după bani. Ba nici măcar n-ai putea respira (pentru că şi pentru aceasta trebuie să crezi că nu eşti otrăvit de emanaţiile civilizaţiei antiumane în care trăim, adică să ai încrederea că Dumnezeu te va apăra, chiar dacă nu crezi în Dumnezeu… nici în intervenţia Lui în traiul nostru…).’ Am tăcut. Apoi: ‘Ce să mai vorbim? Ateii trăiesc într-o ignoranţă prostească fără margini. Am pierdut destul timp. Dacă nici aceste argumente nu-ţi dau de gândit, măcar fii consecvent ateismului: trăieşte împotriva tuturor regulilor civilizaţiei noastre. La capăt de drum ce crezi că te pândeşte?’ Cum n-are răspuns, deoarece ateii n-au cum avea răspuns, adaug fără a-i mai aştepta replica: ‘Nu ştii? Să-ţi spun tot eu. Te pândeşte sinuciderea, deoarece exişti, nu din voia lui Dumnezeu, socoţi, nici dintr-a ta, ci dintr-a nu ştii cui, într-o lume fără sens, nici temelie, pe unde îţi dai seama că nu merită să continui a bântui!’

Mai are rost să insist că atunci când Ţurcanu şi acoliţii săi îşi băteau joc de Iisus, în ‘comediodrame’ ca cele de la începutul acestui text, ei nu făceau decât să confirme că Dumnezeu se afla printre ei. Şi tot Dumnezeu îi chema pe cei chinuiţi de ei să îi aducă şi pe calea aceea cumplită prinosul dragostei lor.

GLASUL IUBIRII

Mă aflam într-o sală de conferinţe aglomerată, din Piteşti, oraşul ororilor reeducării. Un simpozion ai căror invitaţi eram evoca, în lacrimi, acel trecut rămas căscat – prăpastie fără fund.

Un nou vorbitor aduse în sală, pe calea magiei literare, aburul iubirii sale de o viaţă. Se numea: Mihai Buracu. Ascultându-l, mi-am spus: ‘Iată că există la nesfârşit materie pentru analiza ‘Chemării lui Dumnezeu în temniţele comuniste’. Trebuie să continui a scrie pe această temă [publicasem un prim volum cu titlul de mai sus], să nu las nebăgate în seamă aceste apariţii fulgurante ale dumnezeirii îndărătul gratiilor, apariţii ce ne-au întărit, ne-au îndrumat, ne-au salvat vieţile şi sufletele din iadurile pământeşti…’. Cele auzite la difuzor sunau precum urmează:

“Prin zidul de gemete şi urletele torţionarilor pătrund de afară pe fereastra larg deschisă strigătele vesele ale unor copii care se joacă pe un tăpşan din apropierea închisorii. În raiul de afară răsună deodată o voce de copil, glasul unei fetiţe: “Mihai!… Mihai!…” Pe neaşteptate se deschid porţile unei alte lumi şi vin către mine rugăciunile copilăriei şi imnurile dragostei neîmplinite.

“Trece prin hoitul meu încă viu, venind de nu ştiu unde, o voce nemaiauzită, înfiorată, mângâietoare, dictându-mi versurile unei poezii, spusă de la început şi până la sfârşit fără nici o ezitare, o poezie pe care nu am gândit-o, dar care s-a revărsat în mine ca un balsam dumnezeiesc:

“Cine mă strigă: – “Mihai!…” şi îmi bate

La porţile inimii mari şi-ntristate;

De-mi farmec auzul cu strigătul ei?”

– “Sunt eu, prea iubite, ţi-aduc ghiocei,

Ţi-aduc primăvara şi dorul să vii.

Sunt Paştile azi, iar tu întârzii

Sunt tristă, cu noaptea, te-aştept în veghere.

Grăbeşte e timpul să mergi la-Nviere!”

– “Ce stranie jale chemarea-ţi mi-aduce.

Nu-i timpul, iubito, sunt încă pe cruce.

Ia-ţi dorul de mână şi pleacă-ndărăt,

Căci scris este ceasul când am să m-arăt

Cu răni încă vii la mâini şi picioare.

Să-ţi spun: – Pune mâna şi vezi de mai doare,

Dar râzi fericită, deşi-s sângerat,

Căci scris e că astăzi din morţi m-am sculat!”

Poezia a trecut prin mine, de parcă ar fi fost zămislită de mult, învăţată pe de rost şi imprimată definitiv pe banda magnetică a memoriei, deşi nu mă gândisem niciodată la ea şi nici starea în care mă aflam nu era favorabilă inspiraţiei poetice. Totuşi ea a venit, m-a cutremurat şi mi-a dat speranţa revenirii, cândva, după Învierea din morţi, lângă fiinţa iubită. Dictată de un autor necunoscut, poezia a avut totuşi un destinatar: Marga, fata pe care o iubeam şi care m-a aşteptat timp de cinci ani, devenindu-mi soţie după ieşirea din captivitate.”

Cheia enigmei din acele clipe providenţiale ale victimei reeducărilor nu am găsit-o nici astăzi, după, cred, doi ani de la primul contact cu aceste versuri.

Nu este întâiaşi dată când mi se împărtăşeşte faptul că un necunoscut invizibil şi neaşteptat, mai curând: un necunoscut imposibil, a comunicat o poezie prin mijlocirea unui ins supus torturii, înscriind-o în memoria acestuia de parcă ar fi fost cunoscută de demult. În cartea: “Sânge pe râul Doamnei. Până când atâta suferinţă?” tratând despre rezistenţa în munţi a celor adunaţi în jurul fraţilor Arnăuţoiu, am pomenit despre vizualizarea unei mâini ce a scris în aerul celulei o poezie percepută de către o tânără însărcinată, fiică a preotului Constantinescu, care nu scrisese în viaţa ei un vers cum, spre deosebire de dumneaei, este cazul lui Mihai Buracu, poet dinainte de arestare. Dacă în două rânduri fenomenul a avut loc, sunt singur că el s-a mai ivit şi în alte situaţii care, din păcate, nu mi-au ajuns încă la cunoştinţă.

Am preluat ideea unui autor necunoscut din ultimul paragraf citat de mine anterior din “Tăbliţele de săpun de la Itşet-Ip” (Craiova, MJM, 2003, p.53-54), care idee ascunde o întrebare neprecizată: cine este acel autor? Un prim răspuns nu explică nimic: autorul căutat se numeşte: subconştientul.

Dacă am ajuns la această noţiune, cercetăm ce e subconştientul. Vom constata că nu avem datele ce să ne lămurească actul creerii subconştiente a unei poezii cu ritm şi rimă, împărţită în strofe, cu unitate ideatică şi un mesaj nu numai percutant din punctul de vedere al sensibilităţii, ci şi deosebit de clar. Iar în acesta, personal, eu citesc, după interesul investigaţiei mele, o Chemare a lui Dumnezeu.

Un al doilea răspuns (pentru mine, în mod special, el vine ca de la sine) este: autorul e Dumnezeu, răspuns ce se acordă cu concluzia mea. Dumnezeu ni se adresează în chip figurat, adoptând o persoană sau alta ca mască, pentru că ar fi foarte periculos pentru sănătatea noastră psihică şi, în consecinţă, pentru mântuirea noastră, să ni se arate sau să ne vorbească de-a dreptul, noi nefiind pregătiţi să-L vedem, să stăm de vorbă cu El, printr-o îndelungată şi aspră asceză şi curăţire prin rugăciune, cum nici Moise nu a fost pregătit pentru întâlnirea cu necunoscutul de pe munte. Totuşi, aici se vădeşte o crăpătură în poarta ce ne desparte de Ceruri, îngăduind o infirmare parţială a afirmaţiei precedente. Condiţiile speciale ale victimei reeducărilor sau ale anchetelor, cum era aceea prin care trecuse conlocutoarea mea, fiică a părintelui Constantinescu, ori Mihai Buracu, autorul adoptiv al versurilor de Paşti, pot fi echivalate, într-o sferă din care lipseşte opţiunea pentru asceză, cu asceza impusă de anchetatorii călăi. Ne mulţumeşte asta? O asceză impusă dă oare aceleaşi roade ca una aleasă? Probabil că da, dacă cel supus ei o acceptă în spirit creştin, ca venind de la Dumnezeu şi nu de la ticăloşii ce te chinuie, şi o însoţeşte de toate caracteristicile exterioare ale ascezei autentice, dintre care cea mai de seamă este rugăciunea neîncetată.

Aşadar, socotesc că am întâlnit în memoriile din temniţă ale lui Mihai Buracu o nouă Chemare a lui Dumnezeu, una foarte personală, o Chemare la Învierea din moartea fizică şi sufletească în care se lăsa să alunece victima de la Piteşti, o Chemare la iubirea – cale către Înviere, o Chemare la nădejdea Învierii din morţi, adică a ieşirii în libertate şi, finalmente, o Chemare la Credinţă, iară şi iară.

SĂ NU DEMIŢI DE LA ROSTURILE TALE

Este emoţionantă remarca lui Gheorghe Jijie, cu care debutează capitolul “Ecouri şi mărturii” din bogata sa monografie “George Manu” , publicată de Fundaţia purtând numele universitarului căzut victimă a ‘tuberculozei de Aiud’. Am folosit acest termen în nădejdea că un tânăr licenţiat în medicină va pleca de la născocirea mea obraznică pentru a studia într-o teză de doctorat manifestările şi, eventual, vindecările ‘miraculoase’ ale acestei boli necruţătoare în bolgiile Aiudului şi ale celorlalte temniţe comuniste. Fraza la care mă refeream este: “lumina pe care Dumnezeu a pus-o în mintea lui George Manu a radiat în toate direcţiile, cât timp a vieţuit, s-a propagat reflectându-se din oglindă în oglindă umană şi apoi a rămas împietrită sub forma unei icoane sfinte în adâncul fiecăruia din cei care l-au cunoscut” (p.321).

Pentru cititorii care nu au ştire despre acest aspect al existenţei celui care a fost elevul d-nei Curie, sub îndrumarea căreia şi-a susţinut teza: “Recherches sur l’absorption des rayons á” şi, la polul opus al existenţei, a fost comandant interimar al Mişcării Legionare (1943), conferenţiarul universitar George Manu a condus o adevărată şcoală în penitenciarul Aiud. Pentru această pricină, acelaşi Gheoghe Jijie a găsit o inspirată desemnare a sa prin sintagma: “Rectorul Universităţii Aiud”.

În ce măsură merita George Manu un titlu universitar de maximă însemnătate, precum cel citat? Ştiinţa sa neegalată de nimeni dintre condamnaţi l-a desemnat ca emiţătorul unic al tuturor tăbliţelor de săpun, tălpilor de bocanc (pentru cei din aceeaşi celulă), spărturilor de geam, ce circulau din om în om, din celulă în celulă, de la un etaj la celălalt, răspândind lecţii de limbi moderne (franceză, engleză, germană), însoţite de lămuririle gramaticale, de vocabularele cuvenite, de exerciţiile potrivite. Dicţionare complete dintr-o limbă într-alta, tratate de istorie, geografie, fizică, istorie literară, desigur la un nivel astfel chibzuit din punct de vedere pedagogic încât să poată folosi şi colegii de detenţie cu o pregătire mai puţin sigură şi complexă cunoştinţele puse de el în circulaţie. Cât timp a trăit George Manu, de toate acestea s-au bucurat toţi contemporanii săi de la Aiud.

Alături de mijloacele expuse mai sus pentru răspândirea învăţăturii, s-a folosit intens şi bătutul în perete sau în ţevile caloriferelor, în ritmul alfabetului Morse. Atunci când urmărirea la care-i supuneau caraliii pe condamnaţi a întrecut măsura şi se părea că nu le mai rămânea acestora nici o şansă de a mai folosi înaltele cunoştinţe ale profesorului devenite mană cerească pentru ei, George Manu inventă un sistem de comunicare nou şi imbatabil, pentru a nu se întrerupe ‘cursurile Universităţii’ sale. Este vorba despre transpunerea alfabetului Morse în noduri făcute pe fire de aţă smulse din obiele sau saltele: un nod = un punct, iar două noduri geminate = o linie. Aţa făcută tibişir era lăsată să cadă la uşa colegilor, la baie, la closet ş.a.m.d. Aceştia, culegând-o, o ‘citeau’ nu nesaţ şi studiau cele înscrise pe nodurile ei…!

O atare viaţă, închinată exclusiv celorlalţi, fu încununată, prin voia de sus, de o exemplară renunţare la ultimul bine ce i se putea face: medicamentele, antibioticele recent intrate în ţară, singurele în stare să combată tbc-ul ce-l măcina. Crăciun, comandantul Aiudului, i-a propus să-i dea streptomicină în schimbul abjurării crezului său politic. George Manu socoti că preţul sufletului său era mult mai mare decât sănătatea sa trupească. Astfel, când se pregătea să-şi dea îngerilor acest suflet păzit cu ultima suflare, ceru colegului arhitect Goga: “Spune tuturor că nu am acceptat nici cel mai mic compromis” (p.432).

Gheorghe Jijie reia spusele unui martor al repauzării profesorului. Ele sună ca o pagină de “Pateric”:

“Se stingea în fiecare clipă. Numai ochii îi mai ardeau ca două luminiţe şi pieptul i se zbătea dureros. Transpiraţia morţii îi scosese broboane pe frunte şi pe pieptul care îi era dezvelit. Deodată, ţintindu-şi privirea în tavan, a zis cu o voce de nerecunoscut:

– Iertaţi-mă, fraţilor. Daţi-mi voie să oftez o dată.

Profesorul Manu a oftat adânc. Parcă acest oftat se asemăna cu un alt geamăt, pe care Fiul Omului l-a avut pe Cruce, când suferinţele au atins paroxismul. Apoi s-a zvârcolit într-un spasm scurt, chinuitor, faţa i s-a crispat şi din pragul morţii a mai avut luciditatea de a mai spune câteva cuvinte pe care nu le voi putea uita niciodată:

– Fiţi credincioşi idealurilor voastre şi rămâneţi demni.

A mai spus câteva cuvinte pe care noi, care eram lângă el, în alte paturi de suferinţă, nu le-am înţeles. După un timp, trupul lui a început să se răcească şi pe faţa lui s-a înălţat, din străfundurile fiinţei lui, din nou, seninătatea, doar în colţul buzelor şi sub unghiul pleoapelor s-au adâncit câteva cute subţiri şi negre de durere” (p.368-369).

CHEMAREA LA VIAŢĂ

Naratorul, Puiu Năstase (“Temerarii”, Editura Metafora, 2004), evocă perioada cumplită a reeducărilor suferite. Starea de spirit, în acele condiţii, friza permanent gândul sinuciderii (vezi a treia propoziţie de mai jos, aceea neisprăvită).

“Aşteptam zorile cu resemnare. Şi mă rugam fie să fiu omorât în bătaie, fie… Nu îndrăzneam să mă gândesc la a doua soluţie. (…) Eram resemnat dar zdrobit sufleteşte şi aşteptam reînceperea bătăii. Priveam la figurile celor din jur; nici o rază de cer pe ele” Cititorul a înregistrat această secătuire a izvoarelor sacrului în acea cameră şi în acea dimineaţă ostenită de existenţă. “Figuri obosite, deprimate, întunecate şi câteva luminate parcă de o bucurie satanică; bucuria de a avea puterea de a chinui pe alţii, după ce ei înşişi fuseseră chinuiţi” (p.236-237).

Deşi încă naratorul se abţinea de a gândi la provocarea propriei morţi, felul în care evoluau lucrurile într-acolo l-ar fi condus. Dar Dumnezeu nu voia să se înfăptuiască un atare păcat.

Drept pentru care, uşa celulei fu deschisă şi gardianul strigă o sumă de deţinuţi după o listă pregătită dinainte. Ajunseră în cabinetul medical, unde fură datori să se dezbrace pentru un control general. Starea memorialistului era foarte gravă: nici măcar nu putu să-şi scoată singur hainele. După ce-i privi sângele închegat pe corp şi vânătăile, medicul îi spuse: “Nu poţi merge la lucru în halul acesta! Eşti respins!” Disperat de faptul că rămânea în continuare la dispoziţia bătăuşilor a căror victimă fusese şi până atunci, deţinutul respins căzu în genunchi şi se adresă reprezentantului administraţiei cu termenii: “Domnule doctor, trimiteţi-mă la lucru. Dacă mă trimiteţi îndărăt voi fi ucis şi mă veţi avea pe conştiinţă. Vă implor, vă implor!” Tonul, curajul de a dezvălui cele petrecute în reeducări, implorarea, atât de rară în discursul penitenciarelor şi apelul la conştiinţă, schimbară decizia medicului şi îl înscrise pentru a pleca şi el. Acestea să-l fi influenţat pe doctor în scurta sa deliberare cu sine însuşi sau Dumnezeu se folosise de buzele sale pentru a-l chema pe Grigore Năstase iarăşi în sânul creştinătăţii, din care fusese ispitit să se smulgă?

După încheierea formalităţilor, povestitorul a fost condus, dimpreună cu ceilalţi desemnaţi să plece la muncă, într-o altă cameră. De aici se vedea o biserică din Gherla.

Fericit de cele ce se petreceau cu el, se interesă ce dată era.

“‘27 octombrie’, mi se răspunde. Şi atunci deodată se face parcă lumină în sufletul meu. 27 octombrie, ziua Sfântului DIMITRIE BASARABOV, patronul Bucureştilor, în Biserica Ortodoxă. (…) Pe ziua de 26 Octombrie (Sfântul mare martir şi patron al Cruciaţilor: Sfântul Dimitrie Thesaloniceanul), moaştele Sf. Dimitrie Basarabov (fiindcă trupul lui a rămas incoruptibil) sunt scoase în curtea Patriarhiei şi tot creştinul bucureştean merge să se închine Sfântului, să-i sărute mâna şi să-i aprindă o lumânare” (p.238). Mari rugătoare pe lângă Sfântul Dimitrie Basarabov erau mama şi bunica naratorului. De aceea socoteşte el că a meritat intervenţia Proniei pentru a fi scos din flăcările torturilor şi această re-Chemare la nădejdea creştină.

UN SEMN DE SUS IGNORAT

La destul timp după liberare, la capătul primei condamnări, Petre Grigore Năstase (“Temerarii”, Editura Metafora, 2004) reîncepu a fi bântuit de turnătorii anume trimişi să-l provoace pentru a-l denunţa în vederea unei noi arestări. Dintre aceştia, unul deosebit de periculos pentru el, deoarece fuseseră colegi încă din perioada cursurilor primare, apoi, la vremea cuvenită, împărţiseră suferinţa la Jilava, deci se zidise în sufletul naratorului o mare încredere în camaraderia celuilalt, ca a unui ins bine cunoscut, verificat. Ambii trecuseră prin reeducări, memorialistul izbutind să scape printr-un gest aproape nebunesc, dar mântuitor, pe când Paul Caravia, după cum se numea al doilea, căzuse, după torturi cumplite, devenind chiar şef de cameră, deci conducător al torţionarilor acolo. Mai mult, adoptase gândirea atee.

Fără să ţină seama de avertismentele primite cu privire la fostul său amic din copilărie, Grigore Năstase, într-un elan firesc de a vrea să-l ajute a reveni la simţămintele datorate în raportul cu Dumnezeu, în loc de a-l evita, i-a căutat prezenţa, mânat de “o milă nespusă”. S-a străduit să-l convingă a reveni asupra determinării sale de a nega dumnezeirea, să-i redeschidă ochii, dar se izbea de o hotărâre de piatră. Îşi culegea argumentele din teologii ruşi vieţuind la Paris (îmi amintesc că mi-a povestit cândva), iar celălalt replica apelând la citate din ‘clasicii marxism-leninismului’. Descoperirea manuscriselor de la Qumran îi dădu apă la moară reeducatului pentru a susţine că Hristos nici măcar nu avusese o existenţă istorică.

“Îmi amintesc că la o ultimă întâlnire, când Paul a venit la mine şi a intrat în cameră, un fior puternic mi-a trecut prin şira spinării, inexplicabil şi nicicând simţit înainte sau după aceea.” Neobişnuita senzaţie, aproape imaterială, se impuse conştiinţei şi, conform elanului stârnit de ea în chip inconştient, Grigore Năstase avu o reacţie nu atât gândită cât datorată unei presimţiri. “Aproape fără să vreau, i-am spus:

– ‘Paule, tot ce vom vorbi, aici să rămână numai între noi! Îmi promiţi, nu-i aşa?’

– ‘O, desigur’ (…)

Şi ne-am despărţit, fiind convins că este irecuperabil. Ceva era rupt în el şi chiar figura lui părea că luase asemănarea lui Iuda.”

Desigur că povestitorul nu avea de unde să cunoască figura vânzătorului lui Iisus, pentru a putea să o recunoască în trăsăturile contemporane lui. Este vorba numai despre o intuiţie. Dar nu una oarecare. Cunoscuţii lui Caravia îşi amintesc voinţa dură de putere înscrisă în desenul fălcilor lui, mai ales a celei inferioare, bine căptuşită cu o muşchiulatură neevidentă dar lizibilă în încordarea ei permanentă, după cum reţin privirile sale metalice, aspru iscoditoare, lipite de chipurile din jur pentru a pătrunde în adâncul lor aşa cum lipitorile se agaţă cu ventuzele de pielea lipsită de apărare, inconştientă că urmează să i se sugă viaţa. Mustaţa deasă şi căzută pe oală sta împrejmuită pe obraji, bărbie, gât, de peri ce păreau totdeauna neraşi, atât de arţăgos ieşeau la lumină din rădăcinile grosolane. Râsul lui, ce se voia antrenant, dar din care zbucneau colţi pietroşi, cinici, plini de răutate, nu poate fi uitat cu una, cu două de către cursanţii reciclărilor editoriale, provocaţi de el prin grave atacuri anticomuniste, atât de grave încât toţi amuţeau, coborându-şi cuminţi privirile în caiete şi lăsându-l pe lector să aştepte măcar o reacţie de soiul şi pe măsura ispitelor sale, dar, mai înţelepţi decât Grigore Năstase, nu se lăsa nimeni ‘corupt’ şi continuau a tace chitic, simţind pânda omului de la catedră. Din întreaga-i făptură respira o încredere în sine oarbă şi o putere hipnotică asupra semenilor, astfel încât fără a-l cunoaşte, după cum nu ştiam nimic din trecutul său, după câteva încrucişeri ale drumurilor noastre pe stradă, m-am pomenit salutându-l cu sfială, ceea ce am continuat intermitent a face şi după ce mi-am dat seama că, de fapt, nici vorbă să fi fost prezentaţi unul celuilalt vreundeva şi că nici nu frecventam aceleaşi medii. Atât de impresionantă îi era personalitatea! Înfăţişarea sa oscila între aceea a unui şef de cadre intelectualizat şi a unui stahanovist ciocănar, a unui bandit nestăpânit şi a unui dictator ale cărui forţe nu depăşeau limitele unui birou nenorocit şi mărunt dintr-o suburbie necunoscută, duhnind a usturoi şi sudoare.

Ca urmare a făgăduinţei trădătorului, după cum specifică (era să zic: cu umor) naratorul, pe 28 octombrie 1959, de “Sfinţii Apostoli Simeon şi Iuda Tadeul în calendarul Bisericii Catolice, sfinţii mucenici Ferentie şi Neonila şi cuviosul Firmilian, în sinaxarul ortodox” (p.317; mă-ntreb de ce “sfinţii” catolici merită iniţiala majusculă pe când cei ortodocşi nu) a fost arestat.

În camera de anchetă, după vreo lună, fu adus acelaşi Paul Caravia. Trecu în revistă întreaga lor copilărie şi adolescenţă comună, punându-şi personalitatea în paralel cu cea a anchetatului, ‘legionar înrăit’, după cum dovedea, pe când el, în urma ruperii a două dintre coastele sale în reeducări, avusese revelaţia umanismului comunist. Nu uită să reia în faţa securistului şi dialogul ultim al lor, când victima îl rugase să păstreze discreţia asupra convorbirilor purtate împreună.

Chemarea lui Dumnezeu se făcuse simţită la timpul potrivit prin acel “fior puternic [care…] i-a trecut prin şira spinării, inexplicabil şi nicicând simţit înainte sau după aceea.” Din păcate nu suntem totdeauna pregătiţi să-i dăm ascultare deşi, dacă nu o facem, Dumnezeu lasă lucrurile să evolueze după voinţa noastră neştiutoare şi după slăbiciunea minţii noastre. În cazul de faţă, Grigore Năstase a crezut că avea chemarea de a-l reintegra pe Caravia în rândurile credincioşilor. Cu toate că fusese avertizat asupra mutilării personalităţii aceluia, persevera în credinţa că avea puterea să-l readucă pe făgaşul cel drept. Dumnezeu i-a trimis semnul pe care numai el îl putea recunoaşte şi n-a voit să ţină seama de acela. E vorba despre o neascultare datorată orbirii adusă de mândrie. O neascultare plătită cu o nouă condamnare.

CHEMAREA PRIN VIS

Grigore Năstase (Petre Gregory C. Anastasis (Puiu Năstase)) aflat în penitenciarul Piteşti într-un grup de prieteni, este confidentul unuia dintre ei în privinţa unui vis al lui, “un coşmar (…) în care îi apăruse Iisus palid şi însângerat, reproşându-i că şi el, Niculiţă Suciu, va fi unul din aceia care îl vor sacrifica din nou pe Golgota secolului douăzeci. Visul a fost aşa de puternic încât sibianul s-a sculat plângând şi strigând cu o voce disperată: ‘Nu, Doamne, nu!’” (“Temerarii”, Constanţa, Editura Metafora, 2004, p.205).

Reeducarea începuse în alte camere. Nu este limpede din context în ce măsură colocatarii cu autorul deveniseră conştienţi de spaimele şi suferinţele abătute asupra a numeroşi dintre ceilalţi deţinuţi ai închisorii. Cert este că nu peste mult timp şi ei vor cunoaşte destinul obştesc al studentului român în acea perioadă în locaşul diavolilor numit. Autorul nu este explicit nici asupra modului cum a suportat Niculiţă Suciu valul de ură ce urma să se năpustească şi asupra sa. Oare visul s-a adeverit? A devenit şi el torţionarul colegilor săi şi blasfemiatorul lui Iisus? Mai mult ca sigur că da, deoarece nimeni nu scăpa de aceste înjosiri odioase.

Dacă nu în sensul literal, este sigur că visul a vestit visătorului şi intimilor cărora li l-a povestit apropierea vertiginoasă a slugilor lui Antihrist şi de mănunchiul lor, astfel încât coşmarul lui Niculiţă Suciu s-a preschimbat într-un avertisment; nu numai într-un reproş, dar şi într-o Chemare, pentru toţi cei care au fost martorii relatării lui. O Chemare la pregătirea sufletească, la o împăcare cu Dumnezeu înainte de ruperea oricărei punţi către El, o Chemare la încordarea puterilor sufleteşti pentru a te opune Răului ce avea să potopească şi asupra ta, o Chemare la regăsirea lui Dumnezeu înainte de îndepărtarea de El la distanţe spirituale incomensurabile.

În aceeaşi carte, un alt vis constituie dovada mult mai evidentă a Chemării, ba este Chemarea în sine. Cel care a avut visul se numea Virgil Moşoiu şi era cumnatul lui Petre Pandrea.

Virgil Moşoiu “avea o credinţă puternică în Dumnezeu şi, pe moşia lui din judeţul Buzău, voia să zidească un schit închinat Sfintei Cuvioase Parascheva, pentru care avea o veneraţie deosebită. Mi-a povestit că, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde şi el fusese ca deţinut, căpătase o rană la un picior, care se infectase şi, cu toate îngrijirile date, nu se vindecase, ci continua să supureze şi să-l doară. (…)

“Într-o seară, după ce se rugase mai mult ca de obicei, după ce a adormit, a avut un vis.

“Se făcea că intrase într-o biserică frumoasă, unde căzuse în genunchi cufundat în rugăciune, cu ochii închişi, când, deodată, simte că o persoană se apropie şi se opreşte lângă el. Ridică ochii şi vede o tânără fecioară, de o frumuseţe cerească, care se uită blând la el şi îi spune “Te-ai vindecat”, înainte de a dispărea. Când s-a trezit şi s-a uitat la picior a văzut că rana se închisese. A pipăit locul şi nu a mai simţit nici o durere. Se vindecase într-adevăr.

“ “A fost Sfânta Parascheva”, mi-a spus şi cuvintele lui exprimau o credinţă desăvârşită” (idem, p.380-381).

Dumnezeu, prin mijlocirea acestei metaforizări, îl chemase (îl deşteptase fără a-l trezi) pe visător. Chipul Cuvioasei (sau Ea însăşi; de ce nu?) folosise atât pentru atragerea atenţiei asupra tămăduirii miraculoase săvârşită într-o clipită, după o aşteptare chinuitoare de luni de zile, dar şi pentru a chema la întărirea credinţei, a iubirii cu care visătorul se îndatorase cu acel prilej faţă de iubirea Domnului. Mai mult, este o Chemare la vădirea şi mărturisirea în faţa tuturora a puterii Făcătorului nostru, stăpân peste trupurile noastre după cum este stăpânul inimilor noastre.

Din cele de mai sus, vom reţine că o Chemare a lui Dumnezeu poate fi şi indirectă, poate însoţi din umbră o altă menire directă a visului, poate permea orice înţeles, după cum pare a se confunda cu toată Creaţia pe care, de fapt, o conduce.

O ALTĂ CHEMARE PRIN VIS

Ajuns pentru a doua oară în anchetă, în vederea unei noi condamnări, Grigore Năstase se apropie, din pricina bătăilor, de hotarul cu disperarea. Nu vede nici o altă scăpare în perspectivă decât greva foamei, singurul mijloc aflat la dispoziţia victimei în confruntarea cu călăii ei. Există inconvenientul ca slăbirea să te determine a ceda repede, îşi dă seama. În dialog cu sine însuşi, îşi judecă perspectivele; duce ideea reducerii forţelor până la limita extremă: moartea prin inaniţie. “Şi asta e o soluţie. Mori omorât de ei şi nu de mâna ta” (Petre Gregory C. Anastasis (Puiu Năstase), “Temerarii”, Editura Metafora, 2004, p.324), ca şi când Dumnezeu, judecătorul faptelor noastre, nu şi-ar da seama că în spatele crimei anchetatorilor se ascunde hotărârea noastră de a-i împinge la această crimă, adică o altă formă, mai subtilă, a sinuciderii (îmi iau viaţa cu mâna altuia!) Cert este că pe o cale sau cealaltă, autorul ştia că nimic mai favorabil lui nu exista în acea perioadă decât moartea ce să pună capăt ameninţării cu cazna. “Dacă în acel moment mi s-ar fi propus să aleg: o anchetă de luni de zile sau executarea mea imediată, aş fi ales ultima soluţie, fără nici o şovăire”, ceea ce şi face, pe calea mai lungă a grevei foamei intrată în calculele sale iniţiale. Temerea de înăsprirea tehnicilor de zdrobire a voinţei îl chinuie tot mai mult, mai ales pentru că o vizită a celularului, făcută de Drăghici, rezultă în indicaţia dată anchetatorului de a-l duce în camera de tortură din subsol pentru a-l stimula să vorbească. Pe măsura creşterii tensiunii lăuntrice victima se adânceşte în rugăciune cu un curaj sporit.

Apariţia medicului (provocată de declararea grevei) i se păru favorabilă lui Grigore. Inima îi era slabă. Bineînţeles că doctorul nu-l informă cu nimic; concluzia se datorează doar puţinului ce l-a putut examinatul citi pe chipul şi din atitudinea lui. În noaptea respectivă, povesteşte Năstase, “am un vis luminos: o visez pe mama, frumoasă şi tânără. Vreau să-i vorbesc, dar nu îmi răspunde. Dar îmi zâmbeşte, cu zâmbetul ei dulce care mi-a alinat şi încântat copilăria. Iar eu, în loc să mă bucur, parcă sunt revoltat. Aş vrea să-i zic: ‘Cum zâmbeşti mamă când eu sunt bătut şi chinuit aici, pe pragul distrugerii? Cum poţi zâmbi?’ Şi mă trezesc cu faţa udată de lacrimi” (idem).

Totuşi, în urma tahicardiei avansate, nu a mai fost supus practicii obişnuite, cu toate recomandările ministrului. Întorcând, împreună cu colegii de celulă, pe o faţă şi pe cealaltă situaţia generală, în căutarea unei explicaţii a modului cum a evoluat relaţia dintre el şi anchetator, a legat între ele trei întâmplări recente ce puteau motiva modificarea atitudinii celui din urmă.

Un învăţător reţinut a smuls briciul din mâna frizerului care-i bărbierea pe inşii din arest şi şi-a tăiat gâtul. Un avocat a murit în timpul torturii. La aceste două cazuri sinistre se adăugase şi tentativa ratată de sinucidere a viitorului memorialist Aurel State. Drăghici, căruia i se dădea raportul de fiece dată, îşi schimbă opinia cu privire la modalităţile de pus în practică pentru zmulgerea informaţiilor şi a recunoaşterii propriilor fapte de către arestaţi. Pentru a nu se înmulţi cazurile mortale (la urma urmei, tot lui s-ar fi putut să-i fie puse în cârcă într-o bună zi), ceru ca medicul să fie acela ce-şi lua răspunderea rezistenţei celor supuşi torturii. Iar omul care-şi acoperea uniforma ruşinii cu un halat alb, constatând slăbiciunea de cord a naratorului, nu şi-a dat respectivul acord.

De unde Grigore Năstase trage o concluzie legată de visul precedent (visele constituind pentru el o materie mai certă şi mai bogată în înţeles decât realitatea diurnă şi ocupându-i mintea mai mult decât aceasta, parcă, deşi exemplul său este periculos, Biserica opunându-se ispitei de a descifra visele).

“Dumnezeu mă salvase încă o dată dintr-o situaţie extrem de grea. (…) Şi tot acum am înţeles zâmbetul din vis al mamei. Ea ştia că nu voi mai fi bătut şi că lucrurile vor merge spre bine, dar nu a avut voie să-mi spună, dar a zâmbit, iar zâmbetul acela îmi va lumina până la urmă viaţa, până când Domnul va binevoi să fim iar împreună pentru eternitate” (p.326).

Explicându-şi surâsul matern din vis prin preştiinţa mamei cu privire la slobozirea fiului ei de ameninţarea caznei constatăm însemnătatea acordată de autor fiecărui amănunt al construcţiei onirice şi nevoia sa puternică de a-şi lămuri aceste detalii. Ceea ce nu apare aici – şi mă miră – este constatarea că zâmbetul mamei sale sta paravan, să tăinuiască (dar şi să vădească) o Chemare a lui Dumnezeu. Chemarea s-ar putea traduce cu: ‘nu te mai teme de bătaie; va trece timpul ei, prin mila Mea. Primeşte acest dar şi apropie-te mai mult de dragostea Mea’.

GRAIUL CLOPOTULUI CEL MARE

“Povod” reprezintă romanul (auto)biografic de debut al dlui Boris David (Bucureşti, Editura Semne, 2004). Pseudonimul ales pentru semnarea scrierii este Daris Basarab. Acesta i-a fost necesar pentru a distinge autorul de literatură beletristică de cel al mai multor lucrări ştiinţifice din domeniul cercetării metalelor rare şi radioactive, publicate în cursul unei vieţi în întregime închinată ei. Născut în anul 1929, în Ismail, a vieţuit dincolo de Prut până în 1944, când familia lui s-a refugiat în România. Va să zică, “Povod” va apare atunci când scriitorul are vârsta de 75 de ani. Iar aceasta nu s-a putut săvârşi cu mijloace proprii, ci datorită unui gest minunat al unui fost coleg de şcoală şi facultate, în momentul dezvăluirii preocupărilor secrete ale prietenului său. Atâta încredere avea în seriozitatea preocupărilor celui sponsorizat încât i-a dus manuscrisul la tipărit dar de citit nu l-a citit decât după ce a fost transformat în carte. Slavă lui Dumnezeu că spicuim şi astfel de exemple într-o lume haină ca cea contemporană.

“Povod” constituie o admirabilă frescă a evenimentelor traumatizante desfăşurate în Basarabia odată cu năvălirea sovieticilor şi instaurarea unui regim de teroare şi crimă, de nebănuit de către aceia care nu au vieţuit acolo în acea perioadă. Istorisirea este condusă până la reocuparea provinciei româneşti de către armata naţională. Victoria ei peste Prut a deschis drumul unei pături birocratice autosituându-se nu departe de conceptul modern al mafiei, ceea ce repeta situaţia locală din anii succedând alipirii de odinioară la patria-mumă.

Accentul naraţiunii este pus pe întâmplările împovărând Biserica şi pe apropiaţii ei. Cunoaşterea cu preponderenţă a acestei zone sociale se datorează faptului că părintele viitorului scriitor a lucrat, angajat laic, la Consistoriul ismailitean.

Invazia roşie a transformat întreaga Basarabie într-o imensă temniţă ale cărei ziduri coincideau cu limitele ei geografice. Această constatare susţine comentarea volumului în rubrica de faţă.

Ne aflăm la biserica Soborului, cu hramul Sfinţii Nicolae şi Dumitru. Este plină până la refuz, ca la o mare sărbătoare. Dar praznic nu este, ci adunarea tuturora aici e motivată de căutarea unui răspuns la rechiziţionarea de către N.K.V.D., peste noapte, a clădirii Consistoriului. Nimeni, cleric sau credincios, nu mai are îngăduinţa să-i calce pragul. Tocmai pentru a comunica obştii aceasta glăsuieşte Episcopul adorat de mulţimea ce se înghesuie să afle veştile şi să dobândească o mângâiere mult nădăjduită. Ba şi mai cutremurătoare lucruri încredinţează el urechilor atente de parcă ar glăsui Domnul însuşi. De acum înainte, noii stăpâni interzic tot ce poate fi interpretat drept propagandă creştină, cum ar fi, de pildă, predicile la încheierea liturghiilor. Arhiereul însuşi a fost dator să-şi părăsească reşedinţa şi să se mute la mănăstirea din preajma oraşului. Orice încălcare a noii discipline creştine orăşeneşti va conduce de azi înainte la închiderea locaşelor de cult.

Ascultând spusele conducătorului duhovnicesc, oamenii îşi cad unii-n braţele altora, cu sângele fugit din obraji. Izbucnesc în hohote de plâns.

Ca un făcut, fără să fi dat nimeni poruncă, izbucneşte mugetul clopotului cel mare. Clopotarul, ins de vreo 50 ani, a luat singur iniţiativa de a chema întreaga aşezare la rugăciune. Episcopul pricepe pe dată pericolul ce-l aruncă asupra tuturora gestul aceluia, dar nici nu se hotărăşte să mustre elanul angajatului său evlavios. Îşi pleacă Prea Sfinţita-i frunte Chemării. În urma unui semn, toţi preoţii se adună îndărătul său, înaintea Uşilor Împărăteşti, şi rostesc într-un glas şi un cuget Tatăl nostru. Smerenia e curând înlocuită de revoltă. “Tatăl nostru nu mai suna a rugă, era o cerere aproape ultimativă faţă de Dumnezeu! Dumnezeu era chemat să repare nedreptatea la care fără îndoială că şi El contribuise, chiar dacă o făcuse pentru a pedepsi, pentru a trezi la credinţă.”

Nu trece mult şi apar puştile automate. Un ordin scurt le expediază pe trepte-n sus, în căutarea pricinii umane a dezordinii de neiertat. “Clopotul a tăcut. Făcând cale întoarsă, cei doi soldaţi au revenit cu clopotarul, ţinut la respect de ţevile automatelor. Lumea a amuţit. Forfota s-a oprit. Spaima se citea pe feţele încinse de tensiunea ce-i apăsa pe toţi. Un gest de binecuvântare schiţat de episcop în direcţia clopotarului, apoi un pas hotărât în aceeaşi direcţie şi, spre consternarea micului comandant, cu o mână blândă, dar fermă, Prea Sfinţia Sa i-a împins pe cei doi soldaţi, luându-l la braţ pe clopotar şi alăturându-se grupului de clerici din faţa altarului, a strigat: “În casa Domnului, eu sunt stăpânul! Vă rog să părăsiţi Sfântul lăcaş!”” (p.17-18). Până acum, episcopul slujea noii orânduiri, adică expunea credincioşilor regulile de vieţuire dictate de N.K.V.D. Abia pricepând el Chemarea făcută de Dumnezeu prin clopot, îşi aminteşte că îl reprezintă pe Dumnezeu însuşi. Parcă i-ar fi fost luat un văl de pe ochi: “În casa Domnului, eu sunt stăpânul! Vă rog să părăsiţi Sfântul lăcaş!” Şi îl ia sub ocrotirea sa pe clopotarul care, fiind slujitorul bisericii, este slujitorul Domnului şi se cade ocrotit ca atare.

Că nu a fost numai o chemare de clopot, ci însăşi Chemarea lui Dumnezeu o dovedesc cele petrecute după ieşirea furibundă a uniformelor străine. “Strigăte de bucurie, îmbrăţişări, îngenuncheri, cruci, multe cruci, ca la ortodocşii de rit oriental, ca la pravoslavnici. De obicei, în biserică, populaţia enoriaşă participantă la slujbe era eterogenă, ruşii ocupând un loc important. Şi totuşi, ca la comandă, toată lumea vorbea numai româneşte! Nu mai era un amestec etnic, era un popor, un popor care simţea româneşte, care vorbea româneşte” (p.18). Răspunsul la Chemarea lui Dumnezeu era evident o resurecţie a dragostei dintre creştini, indiferent de neamul de origine.

Chemarea dă roade tot mai adânc evanghelice. Preotul Ilaşcu este arestat; soţia sa, urmărită pretutindeni. Este al doilea slujitor al altarului care dispare. Prezvitera e chinuită de spaime. Într-o bună zi, sună careva la uşă. Îşi învinge temerea; întreabă cine o căuta. “Suntem noi, de la biserică, v-am adus ceva de mâncare. Am aflat că aţi rămas singură. (…) În oraş nu găsiţi aproape nimic. (…) V-am adus ceva de mâncare şi o pâine de casă”, îi spun nişte femei (p.82). A trecut clipa jelaniilor pentru soarta Consistoriului. A venit clipa împlinirii poruncii lui Hristos de a ne iubi aproapele. Nu peste mult timp, ba chiar ziua următoare, altcineva o caută: tatăl naratorului. “Stai liniştită, am venit să-ţi aduc ceva de la protopopul Popescu. Ştii că după dispariţia episcopului, el face interimatul. Aşa au hotărât preoţii. Uite, ai aici nişte bani, nu mulţi, dar o să-ţi prindă bine. Banii provin de fapt de la enoriaşii Soborului. În măsura posibilităţilor, ai să mai primeşti. Astea sunt singurele surse de venit ale vechiului Consistoriu, care continuă să mai funcţioneze în umbră” (p.83).

Reacţia poporenilor la năvala barbariei este una în duhul aceleia preconizată de Domnul Iisus şi ea se săvârşeşte ca o urmare firească a Chemării de Sus.

Multe prilejuri de a se manifesta conform Chemării au avut şi în România preoţii şi credincioşii. Nu-l pot uita pe părintele Gheorghe Chiriac, cunoscut de mine prin lagărele de muncă din Baltă. Era condamnat pentru ceea ce justiţia falsificatoare a adevărului a numit: ‘ajutor legionar’. Anume a trimis nişte bani unui legionar ieşit de curând din închisoare, pentru că acesta nu avea din ce trăi, după cum i se povestise; însă preotul cu studii filosofice în Germania nu făcuse nicicând altă politică decât aceea a dragostei creştine dintre oameni. Şi, dealtfel, nici măcar nu-l cunoştea pe respectivul înfometat.

Cât îi priveşte pe acei preoţi care au fost chemaţi şi nu am aflat despre jertfa lor, îşi cunosc prea bine ascultarea de Dumnezeu şi se odihnesc întru binecuvântarea ei.

CHEMAREA PRIN TĂCERE

Când ne târam labele picioarelor încinse în bocancii fără şireturi, la asfinţit, după numărătoarea robilor, prin poarta lagărului de la Salcia, aveam preţ de jumătate de ceas slobozenie până ni se aducea zeama în hârdăul din fapt de seară în faţa barăcii fiecărei brigăzi.

Se întâmplă o dată minunea să n-am astâmpăr a mai zace în aşteptarea hranei, ci să o pornesc a colinda prin îngrădirea imensă, în căutarea a ceva ce nici eu nu ştiam cum se cuvenea să arate sau să fie.

Depăşind încă o baracă ori două, am văzut ghemuit în ţărna nisipoasă, un frate de suferinţă. Nu căzuse într-o stare de prostrare, firească pentru ceilalţi lăgărişti în acele prime minute când reveneam de la munca silnică. Creierul nostru parcă ar fi fost de vată; vasele sangvine umplute cu câlţi. Mie unuia, fericirea momentului îmi era dăruită de brusca inactivitate generalizată, echivalând cu contemplarea Golului, ca în Nirvana hinduismului, din care lipseşte viul Hristos şi orice altă forţă necesară pentru a mai continua existenţa. Aşa resimţeam eu epuizarea fizică: o invazie a Inexistenţei. Dar ceva din postura deţinutului zărit de mine clama neîndoielnic o altfel de trăire a întreruperii muncii. Era Stapânirea de sine, acceptarea unei relaxări fireşti şi nu de lungă durată. Ceva complet deosebit de propria-mi volatilizare.

Această destindere o săvârşea ridicând vârful nasului cârn (dacă nu ne-am fi aflat acolo, în acea situaţie disperată, l-aş fi numit: ‘obraznic’!) către cer. Nu drept în sus, precum guguştiucii când stau în ploaie şi aţintesc înaltul cu săgeata mică a ciocului cornos, pe când lumina văzului le este stinsă prin coborârea pleoapelor mate, pentru a îngădui stropilor să li se scurgă în josul penajului fără să-i stânjenească. Îl înălţa oarecum pieziş, acel bumb al porţii aerului. Apoi închidea ochii, cu o satisfacţie blajină ascultând căderea razelor apusului pe pielea obrajilor săi neraşi, nici spălaţi, ca ai tuturora.

Ni se îngăduia să purtăm mustăţi cu orice tăietură, fie ele şi căzăceşti, adică pe oală. El se folosea de această slobozenie: le avea bălaie, cu fir mătăsos, căzute peste colţurile gurii şi împletite ca nişte cozi de fată mare.

Irişii îi erau albastru senin, însă nu destul de larg ivit.

Îşi încrucişase picioarele sub şezut, ca un gimnoped din „Lixăndria”. Sta adâncit în sine.

Chemat ca de o poruncă hipnotică, m-am apropiat. Eram aidoma câinelui înfometat care, fără destulă îndrăzneală, priveşte lung şi smerit către un ins zăbovind locului, nu departe de el, pentru a-l încerca de nu cumva este purtătorul vreunui dram de hrană. Ajuns în dreptul său, m-am oprit şi l-am întrebat încetişor, să nu-l speriu, absent cum se afla, dacă-l stânjenea să şed lângă el. Înălţă o sprânceană. Aceasta, suspendându-se în înalt, trase după sine pleoapa de mai jos. Prin spărtura izbutită, mă privi.

Mă cântări, drept care: „Poftiiim…”, cu moliciune moldovenească. „Da’ se poate…?”

Ca şi când nu ar mai fi rămas petic destul de plăcut pe fâşia desfăşurată de-a lungul clădirii de chirpici, să-l aleg şi eu pentru odihnă, se trase, înghesuindu-se în propriu-i trup, să-mi facă loc.

Cuibărindu-mă în umbra sa, am fost fericit. Parcă aş fi atins un grad al înţelepciunii necunoscut celor mulţi, atare pace mi se aşternu în suflet.

Peste vreo jumătate de ceas, vavilonia mişcărilor nestăpânite din dreptul bucătăriei îmi dădu de înţeles că se apropia clipa împărţirii mesei.

Îmi cerui, stânjenit, iertare şi plecai. Noaptea şi ziua următoare, nu am gândit în nici un alt fel la el decât că voi reveni alături de dumnealui de cum aveam să călcăm iarăşi în strânsoarea lagărului. Trăiam o uşoară încordare datorată temerii că s-ar fi putut să nu-l mai găsesc adâncit în acelaşi ungher, într-o similară contemplare meditativă tăcută. Dar tot acolo dădeam peste el. Fiori de acelaşi soi am resimţit în fitece zi, fără puterea de a le alătura şi vreun gând, oricare, din pricina degrădarii intelectuale maxime căreia îi eram supuşi, până la anihilarea totală a oricărei activităţi mentale.

Revenii în dreptul său, apus după apus, cu regularitatea orologiului. Îl priveam politicos şi insistent, îmi făcea semn să m-aşed. Mă lăsam în pulbere lângă el. Întrebându-mă cum de fusesem într-atâta de ameţit de trudă încât niciodată nu avusesem intenţia măcar să mă prăbuşesc în ţărână de dragul de a o face, mă încântam de noul imbold şi-i purtam aceluia care mi-l dădea o recunoştinţă atât de mare încât parcă mi-ar fi deschis uşile unei nave spaţiale, invitându-mă să urc pentru câteva săptămâni în lună, alături de el.

Mă nărăvisem la tăcerea pe care mi-o dăruia.

Cât era ziulica de lungă, sporovăiam cu ceilalţi. Nu-mi era posibilă o clipă de adâncire în taină, decât dacă scriam versuri în minte. Colegii, alături de care săpam, umpleam roaba cu pământ sau o căram pe panta înclinată a dulapului până-n vârful digului, învăţaseră, fără să le atrag atenţia, că acele minute se cuveneau respectate, amuţirii lor urmându-i delectarea dedusă din momentul când decideam că poezia era suficient de elaborată pentru a le-o recita. Schimbul neîncetat de replici constituia un fel de pază de spaima confruntării cu vrăjmaşii în uniformă. Conversaţiile, oricât de stupide, te ameţeau, te împiedicau să iei contact cu realitatea dură, fără nuanţe.

Către întâlnirile cu el mă atrăgea tocmai dreptul neformulat de a nu mă mai apăra de nimica. Devenisem ucenicul său întru negrăire şi nefrică. Era ceva complet nou: schimbam cele mai înalte idei prin mijlocirea tăcerii. Mă învăţa o virtute patericană, doar prin pilda bucuriei lui de a se supune luminării stânse a amurgului.

Aveam norocul unei înalte şcoli a netulburării. Era o cufundare în puţul răcoros al puterilor neîncepute. Fără a şti nimica despre el, părutu-mi-s-a că îl cunoşteam de o lume şi o viaţă. Sosi şi seara când avui îndrăzneala de a-mi da pe faţă cele ce intuiam cu privire la noul meu prieten: – „Sunteţi călugăr?” Nu ştiu cum îmi venise ideea. Doar că se însumase în pieptul lui prea mare îndrăzneala ca să fi avut altă aşezare duhovnicească, o forţă ce se transmitea de ca şi cum aş fi fost victima aruncării asupră-mi a unei plase de prins peştele, din borangic, atât era de uşoară şi blândă la atingerea prin cădere.

Confirmă. La iscodirea asupra mănăstirii de unde provenea, mi-a răspuns că fusese ridicat din Slatina.

Nimic n-am vorbit altceva cu el până ce, într-o bună zi, furăm despărţiţi prin aruncarea fiecăruia dintre noi într-o altă colonie, la o pritocire generală, cum se obişnuia când şi când. Atât îmi fusese scris în iconomia divină să primesc drept hrană duhovnicească atunci. Atât, mai mult dăunând pesemne începătorului întru căutare ce eram. Mă chemase Dumnezeu să fiu şi eu ucenic la călugărie o scurtă bucată de timp…

Niciodată nu am mai avut prilejul să resimt cu atâta vigoare şi certitudine faptul că un monah reprezintă altceva decât oricare dintre noi, chiar şi când tace sau mai ales atunci. El constituie întruparea unei chemări cu neputinţă de înlăturat: este hotarul dintre lumea noastră şi cealaltă, acolo unde există o fisură prin care dulceaţa raiului se prelinge spre noi.

Acum, de m-ar întreba careva: ‘Ce este un călugăr?, aş şti să răspund. El m-a învăţat, fără să crâcnească: ‘Monahul este tăcere întrupată’.

A TRECUT UN SFÂNT

Amintirile din temniţe nu constituie ogorul preferat pentru rodirea şi creşterea unor imagini ale Lumii Celeilalte. Ceea ce nu înseamnă că atunci când forţa de penetrare a Acesteia se impune scrierilor din respectivul domeniu, i s-ar putea opune o similară forţă de rejecţie. Dovadă a adevărului celor spuse stau înseşi istorisirile şi comentariile adunate de subsemnatul sub titlul: “Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste”.

Totuşi, nici una dintre numeroasele lecturi ce am făcut din cărţile cu tema literaturii române de detenţie nu mi s-a părut atât de semnificativă, din punctul de vedere enunţat, precum un scurt capitol din Partea I a scrierii lui Aurel Vişovan (pretenţios adaugându-se sub numele autorului: “cu concursul lui Gheorghe Andreica”, ceea ce, recunoaşteţi, nu are nici un sens în lumea literelor): “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m’ai părăsit? “Eli, Eli lama sabactani?”” (Reeducarea de la inchisoarea Piteşti); Napoca Star, Cluj (1999). Titlul capitolului este: “Un fenomen ce şi azi mă pune pe gânduri”. El nu poate fi inţeles în extinderea sa metafizică decât dacă este corelat cu precedentul: “Prin infirmerie şi prin spital”.

În împrejurările menţionate l-a cunoscut naratorul pe cel mai bolnav dintre deţinutii internaţi în respectiva perioadă: Leonea Lupaşcu, feciorul unui preot basarabean, o pildă de răbdare şi de credinţă creştinească. Într-o bună zi, medicul îşi vesti bucuros pacienţii că a putut face rost pentru cel numit de un medicament nou, adevărată binecuvântare, botezat: aureomicină.

Apăruse printre dânşii de curând un pacient şi mai grav lovit de tbc, ale cărui oase erau susţinute de un corset de gips. Privind ce depusese doctorul pe noptieră, “Sebastian Danilă a făcut nişte ochi mari şi îngânduraţi” (p.84). Fără cuvinte, suferea că nu avea şi el acces la o tămadă lăudată ca miraculoasă. Primitorul, fără să aibă nevoie să i se tălmăcească suferinţa colegului, a grăit cu un ton categoric, vestind că nu primea medicamentul decât dacă îl împărţea cu Sebastian Danilă. Dealtfel, curând, s-a stins. Iar celălalt la trei luni după el.

La începutul lunii ianuarie 1954 sau 55, ezită autorul, fiind scoşi la plimbare spitalizaţii, “un macedonean (…) strigă brusc: – Priviţi, un sfânt! / Pe cer, deasupra închisorii trecea un obiect foarte luminos, de mărimea unui om care stătea vertical. / Să fi durat cel mult o jumătate de minut – această arătare – cât a străbătut toată porţiunea de cer vizibilă de noi. / N-am ştiut ce să spunem. S-a dat părerea că ar fi un O.Z.N. / Cînd ne-am întors în salon, inginerul Leonea murise” (p.85).

Frumuseţea construcţiei textului este că lipseşte orice comentariu suplimentar, deşi amintirea n-a părăsit cugetul naratorului nici peste ani şi ani, cum singur a mărturisit-o.

Înainte de a incerca eu însumi să mă apropriu de vreo concluzie, cer îngăduinţa cititorului de a-l încunoştinţa asupra unui amănunt al istoriei literaturii universale, recte o paţanie din viaţa prozatorului britanic Somerset Maugham, deoarece ea aduce o lumină suplimentară întru descifrarea neobişnuitei întâmplări în discuţie.

Pregătindu-se pentru scrierea romanului “The Razor’s Edge” (Tăiş de brici), cunoscutul romancier se deplasa în India, să ia contact personal cu viaţa într-un ashram, înaintea eroului la destimul căruia medita.

La însăilarea celor de mai jos au contribuit următoarele surse:

“A Writer’s Notebook” (Un carnet de scriitor) de Somerset Maugham şi evocarea “The Saint” (Sfântul), din volumul “Points of View” (Puncte de vedere) de acelaşi, precum şi: “A Sadhu’s Reminiscences of Ramana Maharshi” (Amintirile unui Sadhu privitoare la Ramana Maharshi) de Major A. W. Chadwick.

Vizita avu loc la sfârşitul anilor ‘30 din veacul trecut.

În luna martie sosi la mănăstirea hindusă scriitorul însoţit de un grup de amici. Era ora prânzului. Precauţi, vizitatorii îşi aduseseră bucatele cu dânşii. Nu voiau să deranjeze, aşa că nu solicitară decât un loc liniştit unde să se adune pentru a lua masa. Alan Chadwick, oficiind ca un fel de mâna dreaptă a lui Ramana Maharshi, le indică o verandă deschizându-se în faţa unei chilii alăturate odăii sale. La capătul dejunului, autorul “Robiilor” îşi pierdu cunoştinta. Opinia fostului ofiţer era că prozatorului, şezând în plin soare cât durase masa, i se făcuse rău din această pricină, ceea ce îl dusese până la leşin. Tot el raportează “poveştile absurde” ce au fost puse în circulaţie cu privire la o inexistentă întâlnire anterioară cu Bhagavan (‘Domnul’, denumire acordată lui Ramana), în urma căreia se instalase în englez o stare de Samadhi. Somerset Maugham, în propriile-i explicaţii, a citat numeroase leşinuri identice suferite de când se născuse.

Întâlnirea preconizată cu Învăţătorul nu a fost ratată din pricina neaşteptatei reacţii. Alan Chadwick l-a pus la curent pe Ramana asupra celor petrecute şi l-a rugat să facă o vizită scriitorului care nu mai era în stare să vină în sala mare unde sălăşluia în văzul tuturora Maharshi şi se desfăşurau şi audienţele. Propunerea fu acceptată. Numai că la orele 14, fixate pentru rendez-vous, Chadwick îl întâlni pe Maugham pe drum, pornit către larga încăpere pomenită. Îl readuse la chilie, unde era aşteptat. Cele petrecute între personajele de vârf merită cunoscute.

“Bhagavan şi Somerset Maugham şezură unul în faţa celuilalt timp de jumătate de ceas, fără să scoată o vorbă. Când se scurseră cele treizeci de minute, Somerset Maugham îşi mută nervos privirile în direcţia mea şi spuse: ‘Sa fie oare nevoie să zic ceva?’ ‘Nu,’ replică Bhagavan, ‘Tăcerea este mai bună. Tăcerea ea însăşi este convorbire.’ După un alt răgaz, Bhagavan se întoarse către mine şi spuse în felul său copilăresc, ‘Socotesc că ar fi mai bine să mergem: or să mă caute.’” (Publisher: Sri Ramanasramam, Tiruvannamalai, 1961, trad. ne aparţine; p. 37). Englezii ce-l întovărăşiseră pe romancier rămaseră să ia ceaiul cu el. După aceea, el dori să vadă sala unde vieţuia Învăţătorul. Alan Chadwick l-a condus către fereastra de apus a acesteia de unde-l observă cu interes o bucată de timp, deşi, ulterior, a scris că a intrat şi el, ceea ce nu a avut loc. La fel, cuvintele ce i le-a pus pe buze nu se potriveau de fel lui Ramana, opinează fostul ofiţer.

Şi iată că ne regăsim acolo de unde am plecat. Anume intre recunoaşterea minunii şi refuzarea ei. Cea din urmă atitudine înglobează o cantitate impresionantă de cinism. Pentru Aurel Vişovan (măcar de ochii lumii) – şi poate Şi pentru alti colegi de detenţie – nu trecuse un sfânt, ci un O.Z.N. Ca şi când existenţa ozeneurilor nu ar vădi şi ea tărâmul minunilor… Că ce altceva să fie contactul cu alte civilizaţii decât accesul la o altă lume, una ascunsă în cerurile străbătute odinioară de Apostol, în răpirea sa?… Pentru Somerset Maugham însuşi, leşinul său, deşi cu origini misterioase (îi apărea de când se născuse), nu conţinea nici un aspect metafizic, pe când pentru mulţi alţii el reprezenta dovada certă a apropierii de un sfânt!…

Personal, prefer de o mie de ori o lume a minunilor, uneia în care toate-s terne, spălăcite, bolnave de lingoare, lipsite de înrădăcinare în dumnezeire, fără o perspectivă a continuării vieţii prin moarte… Prefer ca Leonea Lupaşcu, murind cu gândul la aproapele său, să fi străbĂtut pentru ultima oară cerul colegilor din temniţă, binecuvântându-i, preschimbat în lumină, după cum prefer ca niciunul dintre credincioşii noştri (foştii detinuţi politici) să nu îndrăznească a se mai feri de deschiderea cerurilor. Prefer să trăiesc într-o lume în care să răsune Chemarea lui Dumnezeu, decât într-una unde Creatorul să nu aibă locul de a se întinde la vremea odihnei.

SCURTIMEA VIEŢII DEVINE CHEMARE

Nu în aceste rânduri se va desfăşura pletora de cazne de neimaginat la care au fost supuşi studenţii în temniţa Piteştilor, în timpul puterii lui Ţurcanu. Însă o mărturie a lui Aurel Vişovan este extrem de binevenită pentru a ne face să credem o afirmaţie ce se repetă de la o carte de memorialistică cu privire la reeducări la alta, fără a fi vreodată însoţită de ilustrarea faptică necesară: “Gânduri negre ce trebuiau exprimate îmi băteau în cap ca nişte ciocane. Alergam umilit la cei din comitetul de demascare ca să le spun şi să pot scăpa de ele, în timp ce aceştia mă batjocoreau văzându-mă în pragul nebuniei” (“Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” “Eli, Eli, lama sabactani”?; Cluj; Napoca Star; (1999), p.38). Canoniţii, cărora nu li se îngăduia nici o clipă de răgaz de la mărturisirea întregului adevăr al vieţii lor (pentru început; fiindcă, ulterior, au ajuns să confeseze – de groaza pedepselor – numai minciuni – şi dintre cele mai mârşave – cu privire la propria persoană şi la rudele de sânge!) ajunseseră a nu mai suporta să păstreze pentru sine nici cel mai trecător gând, deoarece li se crease, prin bătaie, nevoia de a-şi pune cenuşă-n cap necontenit. Astfel asistăm la urgenta ispită de deversare a conţinutului minţii, în cazul de mai sus. Este firesc ca victima unei atari depersonalizări să nu se mai poată ruga, această aspiraţie trebuind pe dată autodenunţată, va să zică să ajungă a-şi curma până şi cea mai firavă legătură cu Dumnezeu. “Şi ultimul refugiu, de a mă scufunda în rugăciune, mi-a fost luat” (ibidem).

Situaţie mai rară, tocmai gândirea logică este aceea care-i redă autorului şansa de a reveni la Creator. “Aceste torturi se arată a fi veşnice, dar (…) eu nu sunt veşnic. (…) Am o limită. (…Iar) acest dar de la Dumnezeu, ca omul să aibă o viaţă limitată, va opera şi pentru mine” (idem). Pentru a se convinge de soliditatea judecăţii sale, el continuă să investigheze cele descoperite: “Deci, chiar dacă ar ţine aceste chinuri ani la rând, chiar dacă aş ajunge să trăiesc vârsta de 100 de ani (au mai fost oameni care au depăşit vârsta de 100 de ani), dar să fi trăit cineva vârsta de 200 de ani n-am auzit! Ei bine, peste 200 de ani voi scăpa” (idem).

După cum se constată, într-această revelaţie a apărut unica sa speranţă şi consolare. Reaşezându-se într-un echilibru oricât de fragil, Aurel Vişovan şi-a putut iarăşi înălţa cugetul către Cel de Sus: “I-am mulţumit lui Dumnezeu că n-a făcut omul veşnic. / Acest gând a fost sprijinul meu atunci… şi de atunci de-a lungul anilor mei trişti” (ibidem).

Ca un semn al receptării noii lui atitudini de către Dumnezeu, acesta îl ‘deleagă’ taman pe un caraliu să fie purtătorul pe mai departe al Chemării adresate acelora care ştiau s-o audă. Primul gardian, numitul Ciobanu, operând deschiderea celulei, se adresă deţinuţilor cu: “La mulţi ani!” Aceasta îl întări pe autorul memoriilor să treacă de la comunicarea cu colegul Silviu Murgu, săvârşită până atunci exclusiv prin clipire şi încărcătura privirii, la adresarea salutului creştinesc “Hristos a-nviat!” Aurel Vişovan părea definitiv câştigat de Chemare. S-ar fi spus că se învinsese, cu toate slăbiciunile sale omeneşti, şi trecuse din nou de partea lui Dumnezeu. Dovada: învăţă “Psalmul 50” de la un nou soţ de celulă şi reluă obiceiul de a rosti rugăciunile noapte de noapte, trezindu-se anume pentru această împlinire duhovnicească.

Dar, luată ca atare, ar fi o tămăduire sufletească prea simplă…

De Sfântul Niculae 1950, o apariţie intempestivă a lui Ţurcanu îl va marca pe memorialist pe tot restul vieţii. Este vorba de ameninţarea: “Pentru tine, Vişovane, am ceva deosebit” (p.43). Dacă era într-adevăr pregătită o caznă specială, nu se poate şti, pentru că ameninţatul nu a identificat-o vreodată. Să fi uitat Ţurcanu că-i pregătea ceva ieşit din comun şi ce-i pregătea? Să nu fi avut timp s-o pună-n practică? Să fi renunţat? La ce bun să ne frământăm cu aceasta când cel mai spectaculos rezultat a şi fost atins: “Nu mai ştiu când au încetat bătăile. Nu mai ştiu ce comitet s-a format… Am simţit doar că mi se prăbuşise[ră] mintea şi sufletul, iar încercarea de a spune “Tatăl nostru” în gând mi s-a blocat la “Fie voia Ta” şi n-am mai putut să continui” (ibidem).

Scriitorul găseşte o formulă răscolitoare pentru a-şi explica trăirea. Îl obseda propoziţia biblică: “Doamne, de ce m-ai părăsit?” Iată cât de dramatic comentează starea sa: “Era întrebarea mea pe care o simţeam hăuind spre infinit, de unde nu primeam nici un răspuns” (p.44).

Aurel Vişovan coboară iarăşi în prăpastia de unde abia se aburcase. “Cea mai grea lovitură o simţeam în faptul că nu mai puteam să mă rog. Încercasem de vreo două ori, dar mă speriasem de mine însumi. / De câte ori am încercat – dimineaţa mă duceam la comitet să-i spun că m-am rugat” (p.46)

Nici lui, când îşi scrie amintirile, nu i se par suficient de limpezi cele expuse. Insistă – şi socotim că amănunţirea este necesară pentru apropierea cititorului de experienţa sa dezastruoasă. “Nu reuşeam să mă gândesc la absolut nimic. Mai bine zis nu îndrăzneam să aduc în memorie nimic din ce ar fi putut fi considerat gând banditesc. / Grozăvia consta în faptul că eram conştient de toate aceste neputinţe ale mele ce mi le reprobam. (…) Eu însumi îmi cream tragedia” (idem). După cum constată (privitor la cazurile autodenunţărilor unor fapte imorale nesăvârşite, dintre cele mai odioase, la care asista, izbutind să se sustragă şi acestei noi decăderi), “trebuia să ajungi ca ţie însuţi să-ţi fie scârbă de tine” (ibidem).

Nu voi povesti întreaga carte, chiar dacă aceasta îmi este util clădirii unor argumente convingătoare întru susţinerea tezei mele că Dumnezeu ne trimite cu perseverenţă Chemări, pentru a ne aminti că suntem ai Săi şi nu părăsiţi într-o lume străină şi rece. Ci, eludând alte şi alte pierderi ale statutului de fiu al Domnului, mă voi opri la un capitol intitulat “Miracolul”. Cele narate se desfăşoară în cursul Săptămânii Mari din 1952. O boală foarte gravă îl doborâse pe Aurel Vişovan: hepatită evolutivă febrilă, ca urmare a nevoii de a-şi denunţa un nou camarad de temniţă, pe d-nul Vasile Bouaru (care mi-a încredinţat, cu mult timp înainte de a citi aceste memorii, că erau într-un fel şi rude). Îşi refuză impulsul satanic, adâncindu-se în maladie. La nivelul subconştientului, prefera să moară, decât să mai facă un pas josnic.

Bolnav, din nou strigă la Dumnezeu. Deşi o făcea numai în deplină tăcere, avu impresia că gândul “a străbătut genunea până la marginea universului. (…) Deasupra uşii de la intrare a apărut o cruce în flăcări care ardea cum ardeam şi eu” (p.65). Cititorul va înţelege că Puterea de Sus îşi asuma suferinţa lui, prin această ardere preluată. Bolnavul simţi că era iarăşi dezlegat la rugăciune. Spuse “Tatăl nostru”, cu sufletul deschis larg. Drept răspuns, îl inundă un val de “sfântă bucurie”. Se simţea vindecat şi plin de vigoare. Se ridică înnoit. Îi pierise atât boala cât şi frica. Chemarea lui Dumnezeu fusese, în sfârşit, urmată.

DACĂ MĂ-MPUŞCAŢI…

Bătrâna Elisabeta Rizea, din comuna Nucşoara, în două rânduri condamnată pentru a fi ajutat cu alimente şi îmbrăcăminte pe cei fugiţi în munţi alături de Toma Arnăuţoiu, istoriseşte cum i s-a preschimbat condamnarea la moarte. Glasul îi este imprimat pe o casetă video, realizată de un grup de membri P.n.ţ.c.d., condus de deputatul Barbu Piţigoi. În continuare, preluăm întocmai textul din cartea noastră: “Sânge pe Râul Doamnei – Până când atâta suferinţă?”

– “(…) Cân’ a venit, eu am crezut că mă-mpuşcă. Rămânesem cu un şoc, domnule: făceam din umărul ăsta aşa.”

Ridică în mai multe rânduri umărul stâng.

– “Ştii c-aici e inima. Şi-mi trage-n inimă. Şi am rămas c-un…”

Explică originea ticului: teama de a fi împuşcată în cord.

– “Doi ani de zile am făcut aşa uite. Ruşine îmi era. Da’ de frica aia că mă-mpuşcă, mde, că aşa-mi spun ei” [cu alte cuvinte, că n-o împuşcă]. “Când mă duce şi mă scoate de acolo: – ‘Da’ de ce eş’ dumneata aşa?’ [adică atât de speriată] – ‘Căci dacă mă-mpuşcaţi, daţi-mi prin spate, nu mă-mpuşcaţi prin faţă!’ – îi spun eu la ăla. Da’ el: – ‘Da’ nu te-mpuşcă nimenea – zice – te duc în altă parte. Nu te-mpuşcă nimeni’, mi-a spus, să-i dea Dumnezeu sănătate. Da’ eram pe ducă. Când intru acolo, domnule, era plin d’-ăştia mari. Da’ a vinit Dumnezeu cu mini, că am cunoscut grefieru’, cunoscut grefiera’ de la judecată. Şi a-nceput să-mi citească: – ‘Dumneata ai fost condamnată la moarte. Şi noi ne-am gândit, am fost oameni buni şi ne-am gândit să mutăm pedeapsa la douăzeci şi cinci de ani muncă silnică. Şi degradare civică. Aşa. Cu drept de recurs.’ Da’ eu, cu mâinile-n jos, cu capu’ sus” [ia poziţie de ‘drepţi’, fără să se mişte de pe marginea patului], “‘bine că nu m-a-mpuşcat’, în gându’ meu. Da’ eu când m-am dus, eu nu am stat să nu-mi fac cruce cu limba-n gura. De un’ m-a luat şi pân’-acolo, limba mea în gură numa’ Sfânta Cruce a făcut, să nu mă vadă. Aşa. Şi îmi spune aşa, dom’le: – ‘Şi ne-am gândit să-ţi dăm aşa – zice –, cu drept de recurs.’ Da’ eu am stat: – ‘Să trăiţi, Onorată Instanţă şi Dom’ Preşedinte, Dom’le Colonel, sunt mulţumită de pedeapsa care mi-aţi dat-o. Adică nu mai fac recurs.’ Eram mulţumită de douăş’cinci de ani, decât să mă-mpuşte… Ştiam numa’ că mor.’”

Şi astăzi, când relatează, adresează un gând de bine aceluia care i-a hotărât să nu i se ia viaţa:

– “Să trăiască ăla care mi-a dat drumu’! Sănătate să-i dea Dumnezeu! Şi am plecat. Ei au văzut cum sunt şi mi-au făcut o ijecţie. Mi-au făcut o ijecţie. A venit unu’-mbrăcat în alb, un sanitar, şi mi-a făcut o ijecţie.” [S-a ciupit de pulovărul negru, la încheietură] “Aşa, şi p-ormă am văzut că-ncepe, ştii, parcă mai îmi veneam o ţâră” [ticăie mâna]. “Şi m-a luat, dom’le, şi m-a dus afară şi m-a pus cu piciorul drept întâi pe un trunchiuleţ aşa, cu un de ăla de mi-a tăiat nitu’ – că au fost nituite…”

– “Eraţi în lanţuri?” întreabă careva dintre cei de faţă.

– “În laaaanţuri, domnule, în lanţuri!… La Jilava. Şi unde?! Unde-i condamnatu’ de moarte, nu vă mint!…”

– “Lângă Reduit” explică vorbitorul anterior, să ştie cei de faţă cât de bine cunoaşte topografia temniţei respective.

– “Vai, domnule, să nu mai întâlneşti ce este pe unde am stat, că pe-acolo, vai, domnule, că nu-i părete, nu-i nimic. Auzi, da’ pe domnu’ Petrică îmi pare ca atunci l-au”… [vrea să spună: executat; se referă la luptătorul Petre Arnăuţoiu, fratele eroului de la Nucşoara, locotenentul Toma Arnăuţoiu, care Petre a căzut o dată cu fratele său mai mare]. “Şi pe urmă, nu i-am mai auzit vocea. Şi pe domnu’…, ca…

– “E vorba de domnul Petrică Arnăuţoiu…”

– “Da. Şi pe domnu’ Tomiţă.”

– “Pe domnul Tomiţă. Erau în celulă lângă dumneavoastră?”

– “’ai di mini! Ce oameni au fost… Păi, acolo au fost bagaţi, saracii, şi ei! Da’ ce, puteam lua legătura cu ei? Unde au stat acolo, vai di mini! Au fost condamnaţi la moarte, daaa… Aşa. Şi m-a scos de acolo, dom’le, şi m-a dus şi mi-a luat şi de la piciorul alalalt. Şi când mi-au dat drumu’, uite aici am simţit, domnule, aicia-n cap. Aşa a plecat sângele. Ca cum oi fi fost eu de mi le-a strâns aşa de trecuse umflătura prin fiarele alea…?”

Revine la momentul când fuseseră bătute lanţurile adineaori scoase:

– “Erau grămezile-n Jilava” [este vorba despre grămezile de lanţuri dotate cu câte un inel pentru fiecare picior], “care cum e purcoaie, cum le spunem noi, de fân. Şi a spus unu’ comandant d-ăla – aşa să-i spuie şi lui! – ‘Alege-le care sunt mai groase!’ să mi le puie de picioare. Şi m-a pus, dom’le, aşa, pe spate” [se lungeşte de-a-ndaratelea], “dom’le, pă aia şi mi l-a nituit şi p-ormă mi-a pus şi p-ăstălalt” [întinsă, a înălţat picioarele pe rând.] “Şi mi l-a nituit şi pe ăla. – ‘Scoal’-te!’ Acu’, legată de picioare şi-aşa, n-am putut. Ce mă fac? M-am dat într-o parte, dom’le, m-am dat aşa, câte-o ţâr’, câte-o ţâr’, m-am dat într-o parte. Şi m-am ridicat. Şi pe urmă am pus mâna pe caldarâm, în curte, câte o leacă, câte o leacă. M-am pus pe picioarele mele.” Toate mişcările le-a executat încă o dată, ca Atunci, în ziua cutremurătoare.

Ascult întruna acest fragment al casetei. Nu mă pot desprinde de imaginile evocate, de femeia trântită pe spate, pe ciment, încercând să se conformeze ordinului zvârlit, neizbutind să-şi găsească echilibrul, punctul de sprijin pentru a se ridica iar, rostogolindu-se, să-şi proptească palmele şi coatele, genunchii. Apoi o văd în celula umedă, cu smocuri de păr căzute la picioare, cu măselele scuipate pe jos, cu carnea gambelor umflată de-i atârna peste inelele groase ale lanţului. Mă întreb: cititoarele mele, cititorii mei, îşi pot imagina ce se petrecea în sufletul ei? Pot prelua o parte din durerea ei? Pentru ca scrierea aceasta să-şi atingă ţelul: să dispară tortura bestială din închisorile pământului… Pot ele, pot ei oare?

– “Şi a venit o scârbă de miliţiancă şi mi-a luat toate hainele, de nu mi-a lăsat nimica pe mine. Şi cu fota şi cârpa din cap, tot, şi acolo m-am nenorocit. Că acolo era umezeala aia. Să nu moară pân’ n-o sta acolo! Aşa. Şi am stat, dom’le, acolo. Când mă bagă, dau de Maria Plop” [este vorba de luptătoarea cu acest nume, mama “Pădurii” sau “Florii de Colţ”, cum i se zicea Ioanei Arnăuţoiu, născută în codru şi devenită, peste ani şi ani, violonistă la Filarmonica bucureşteană şi profesoară la Conservator, cunoscută sub numele: Raluca Voicu.] “Pe ea a scos-o. A dus-o în altă cameră. Şi m-a ţinut acolo, pân’ a venit de m-a scos. Ce am făcut? M-a scos; dupa aia m-a băgat şi pe mine-ntre femei. Şi era o fată, domnule, că dumneavoastră sunteţi din Bucureşti. Dac-aţi auzit de un Stupcaru nu-mai-ştiu-ce. A avut o fată. Şi era-n Jilava. Făcuse un cadou la unu’ din ambasadă. Aşa, şi i-a făcut cadou’ şi au arestat-o. Si când m-a dus din lanţuri, fata aia a stat de a plecat miliţianca, m-a spălat, m-a spălat fata lu’ generalu’ Stupcaru. Doina o chema. N-o pot uita nici cât oi trăi. Erau de miniştri acolo, erau de tot felu’ de femei; d’-aia mai îndrăzneaţă fata! N-am vrut să primesc mâncare, dom’le! – ‘Nu mănânc!’ Ca să mor, să termin. – ‘N-o luat mâncarea! Îi dau eu cu lingura pe gât.’ Că dacă am stat aşa acolo, n-am mai putut. C-am zis ca să mor. Şi fata aia nu bea surogatul ăla de cafea. Şi mi-l turna mie pe gât şi mâncare ce era. Zic: – ‘Mâncaţi care vrea; luaţi mâncarea, că eu nu mănânc.’ O săptămână, două, după aia-mi da fata. Când să ne scoată cu paturile, colo-şa, domnule, eu am căzut jos. Că n-am mai putut să duc nici păturica, ca n-am mai fost în stare să mai duc. Aşa. Miliţianca mi-a dat, aşa, cu piciorul. Aşa. Şi fata aia mi-a luat-o ea. Aşa. Nu mă scotea din ‘bandită’” [se referă ea la miliţiancă]. “Ne-a băgat. Am stat în Jilava, acolo.”

Cine mai are nevoie să i se spună că Elisabeta Rizea, prin simpla sa înfăţişare de om zdrobit a constituit Chemarea lui Dumnezeu pentru acea bucureşteancă, fiică de general, care pe dată a trecut la a o îngriji, ca o bună samariteană?

SUFERINŢELE APROAPELUI

“E mai cumplit să priveşti caznele celui de alături decât să înduri propriile cazne” (Mihai Buracu, “Tăbliţele de săpun de la Itşep-Ip”, Craiova, Editura MJM, 2003, p.32). Iată o afirmaţie ce revine destul de des în memorialistica de detenţie a românilor, iar în cartea din care am extras-o, cu atât mai frecvent. Socotesc că este dovada spiritului creştin ce răzbate prin cenuşa tuturor suferinţelor îndurate, precum ghioceii prin zăpadă, să depună mărturie asupra vitalităţii seminţelor credinţei curate, adevărate, incoruptibile, semănate în sufletele noastre de Biserica Ortodoxă Română în ani.

Deseori aud critici la adresa celei din urmă, ba chiar cunosc inşi care, în căutarea unei Biserici nepângărite de colaboraţionismul nu rareori criminal, au fugit în braţele catolicismului, ori şi-ntr-ale sectelor. Ei ignorau, din prea slabă judecată, faptul că slujitorii Bisericii, aidoma celor ai oricărei instituţii, s-au despărţit sub comunism în două: aceia rămaşi fideli urmaşi lui Hristos şi urmaşii lui Iuda, trădătorii de Dumnezeu şi Neam. Aceasta nu constituie o slăbiciune a Duhului Sfânt (socotindu-se, pasă-mi-te, că nu şi-ar susţine preoţii care-L poartă, n-ar avea puterea de a-i împiedica să cadă, cum i-am auzit argumentând pe unii), ci numai dreptul împlinit al libertăţii de a alege (a-L sluji pe Dumnezeu sau pe diavol). Or, a-i confunda între ei, a nega existenţa celor dintâi (a urmaşilor lui Hristos), înseamnă a pălmui iară şi iară obrazul monahilor, monahiilor şi preoţilor, a mai mare parte dintre dânşii putrezind sub pământ în morminte necunoscute, după ce s-au cuminecat cu gloanţele vrăjmaşului, au sorbit otrava picurată cu generozitate în paharul lor de către trimisul partidului, după ce au căzut sub loviturile de bâtă, de cizmă, de rangă, de vână de bou, sub şocurile curentului electric, înjuraţi, umiliţi, sorbindu-şi propriul sânge, al copiilor şi presviterelor lor, fraţilor şi părinţilor. Cu sângele lui Iisus îmbrăcându-se-n lumină, ei s-au adeverit mucenicii zilelor noastre şi i-au sfinţit încă o dată pe fraţii ăilalţi ce se înghesuie şi dânşii pe prea strâmta poartă a Domnului, căzuţi sub povara propriilor păcate şi nu rareori provocând căderea.

Biserica noastră cu cei dintâi se numără şi suntem mândri de Ea, prin ei, şi cu Ea ne îndreptăm către Mântuire, agăţaţi ca nişte ţânci de poalele Sale.

Dar nu despre Biserica Ortodoxă Română este vorba. De Ea are grijă Dumnezeu, atât în sensul propriu, cât şi în cel figurat ironic.

Este vorba despre suferinţa stârnită de suferinţa aproapelui. Dacă aceasta lipseşte, mila secătuieşte. Mila lipsind, renunţarea în favoarea semenului nu mai pogoară asupra noastră. Renunţarea părăsindu-ne, generozitatea ne secătuieşte. Generozitatea pierind, bunătatea ni se stafideşte. Şi aşa, din virtute cu virtute rămânând tot mai săraci, ajungem a nu mai semăna cu oamenii, pentru că nu mai semănăm cu Dumnezeu.

Dacă, însă, la auzul caznelor unui frate întru Domnul, ni se chirceşte inima de spaimă pentru el, e semn că încă facem parte din aceeaşi specie. Şi câinele face parte tot dintr-o specie cu câinele din cartierul alăturat, călcat de tramvai, dar parcă nici nu i-ar vedea sângele scurs. Suferinţa noastră, de care vorbeam, înalţă specia umană la rangul frăţietăţii universale a cinului îngeresc şi devine Chemare la jertfa de sine.

Ah, câţi sunt vrednici de ea şi pe câţi îi înnobilează Dumnezeu cu tăria de a da cu adevărat ascultare acestei Chemări. Nu să-ţi întorci şi obrazul celălalt, ci să-ţi întinzi obrazul în locul celui de alături… Ce uşor este să o gândeşti, aşa cum o fac eu acum, dar cât de…

Să fim toţi cei care nu am întins obrazul pentru celălalt iertaţi…

FATA ZÂMBITOARE

Petre Gregory C. Anastasis (Puiu Năstase) este un cărturar profund mistic. De aceea în memoriile sale, publicate sub titlul: “Temerarii” (Editura Metafora, 2004), abundă citate, în limba latină, din felurite rugăciuni ale Bisericii Romano-Catolice, comemorarea a diverşi sfinţi, strădania de a descifra o relaţie metafizică între cauză şi efect, la distanţă mare în timp, ca şi darea de seamă frecventă asupra viselor. Cele din urmă câte au fost reţinute pentru informarea cititorilor par a avea un caracter profetic. Biserica Ortodoxă nu încurajează analizarea viselor în scopul citirii viitorului, chiar dacă analistul se declară a fi bun creştin. Poate că Biserica Romano-Catolică, la care s-a convertit memorialistul, este mai puţin riguroasă în această privinţă. Dar nu acest amănunt ne va împiedica să ne oprim asupra lor, personal interesându-ne selecţia de vise reţinute de un scriitor sau altul, pentru a încerca o mai limpede pătrundere în psihologia autorilor.

Mai mult, unul dintre visele descrise de Grigore Năstase (pe numele său de baştină, lipsit de romantismele elino-americăneşti adoptate tardiv, după mutarea în SUA), coroborat cu împlinirea prevestirii discernabile în el, îl socotesc potrivit să ilustreze un aspect al Chemării lui Dumnezeu în temniţele comuniste. Un aspect chiar deosebit de răspândit, dacă ţinem seama că pentru cel mai mare număr de deţinuţi politici din acea perioadă, în absenţa oricărei lecturi, a oricărei alte activităţi intelectuale, impusă de un regulament al temniţelor ce urmărea idiotizarea condamnaţilor, aceştia nu aveau de ales decât să socotească visele de noapte ca pe nişte spectacole demne de reţinut, de pătruns, de discutat, de cercetat, tot aşa cum ar fi făcut-o cu o capodoperă cinematografică, o dramă teatrală sau, respectiv, o scriere profundă, chiar esenţială.

Dealtfel, între paranteze, atragem atenţia asupra caracterului natural (va să zică opus artificialului) al artei spectacolelor, cel dintâi spectacol oferit minţii noastre, după acela al realităţii înconjurătoare, fiind constituit de scenele visate. De unde se deduce necesitatea psihicului uman (şi nu numai uman!) de a se înfrupta din ‘spectacol’ ca dintr-o hrană obligatorie. Dar acestea merită dezvoltate într-o teorie a naşterii spectacolului şi nu aici. Să revenim la visul cu pricina al lui Puiu Năstase.

La 3 mai 1960, povestitorul urma să fie judecat a doua oară. El consemnează: “Nimic important în acea primăvară. Doar un vis a cărui semnificaţie se va împlini numai târziu.” Remarcăm poziţia privilegiată a visului, în propria-i viaţă, pe care i-o conferă naratorul.

“Se făcea că stăteam singur într-o celulă mohorâtă de închisoare, când, pasă-mi-te, uşa se deschide şi un grup de fete brunete şi îndoliate îmi intră în celulă. În fruntea lor, însă, era o fată blondă ca o rază de soare (un înger, desigur) care se apopie de mine cu un zâmbet ceresc şi îmi spune: ‘Sărută-mă şi îţi voi da ceva!’ ” Starea sa angelică nu este deductibilă din cele înfăţişate de vis până aici, ci este o concluzie urmând analizei lui ulterioare. “Evident, nu am stat pe gânduri şi am sărutat-o, dar sărutul meu nu a întâlnit frăgezimea aşteptată a buzelor, ci un fel de aer parfumat şi răcoros ca o briză de primăvară într-o grădină de flori înmiresmate.” Eventual din această mireasmă ‘de rai’ i-ar fi putut Năstase decripta originea. “Apoi fata înger mi-a pus în mână un caiet. L-am deschis. Pe prima pagină un desen cu o jumătate de soare galben (răsărind sau apunând) şi două cuvinte: August, Aiud.

“Şi m-am trezit. Asupra mea şi în jurul meu plutea încă o mireasmă de cer. M-am gândit atunci să interpretez visul.

“1. Prima soluţie: voi ajunge la Aiud în luna August, unde mă aşteaptă ani grei de închisoare (fetele în doliu). Dar de ce era bucuroasă fata înger? Pentru că voi face ani lungi de închisoare. ‘Nu se poate!’ am zis.

“2. Soluţia secundă: Voi ajunge la Aiud (logic ca profesor, cum apăream în toate actele de acuzare, chiar dacă nu aveam diplomă) şi acolo, după ani lungi de închisoare (fetele în doliu), voi vedea răsărind soarele, într-o zi de august.” Desemnarea deducţiei ‘logice’, cum o indică naratorul, tocmai că încurcă lucrurile. Paranteza pare interpusă pentru a marca noua sa poziţie socială, aceea de profesor; pentru că nimic din vis nu s-ar spune că-l îndrituieşte să facă precizarea. Sau se încearcă o explicare a prezenţei caietului în mâna angelică şi el îl conduce pe analist la autoetichetarea sa ca ‘profesor’? “Ce înseamnă acest “răsărit de soare”? Desigur, eliberarea şi fata înger era bucuroasă să-mi spună prin asta că nu voi muri în închisoare” (p.329-330).

Dacă respectiva consemnare nu ar avea o urmare, anunţată din timp, după cum am văzut, nu ar merita mai multă atenţie decât ca un indicator, printre altele, al înclinării spre superstiţie a autorului.

Dar continuarea textului schimbă radical perspectiva.

În ziua de 31 iulie 1964 urma să fie pus în libertate. Cel puţin asta scria pe biletul său de liberare, primit în ziua aceea.

“M-am gândit la visul de la Uranus: deci voi pleca pe 31 iulie şi nu în august, cum visasem. Dar ziua a trecut şi am aşteptat în zadar spre a fi strigat pentru transportarea la Teiuş. Toţi ceilalţi care primiseră bilete de liberare cu data 31 iulie plecaseră, eu nu.

“A doua zi, sâmbătă 1 august, spre seară, îmi aud strigat numele, deci visul fusese adevărat şi îi dădusem interpretarea bună, cu o singură greşeală, soarele de pe caiet apunea şi mă uitam la el acum cum asfinţeşte, pe când camionul gonea spre gara Teiuş. Acum imaginea din vis era completă: cele patru fete negre (erau patru abia acum sesizez) erau cei patru ani grei de închisoare, iar fata blondă, un înger care vroia să-mi arate că cel de-al cincilea an îmi va da libertatea” (p.424-425).

Iarăşi o revenire asupra descrierii visului: “cele patru fete negre (erau patru abia acum sesizez)”, ce crează oarecare neîncredere în fidelitatea punerii lui pe hârtie…

Cu toate acestea, visul e vrednic să intre în categoria Chemărilor lui Dumnezeu, de data aceasta o Chemare la curajul necesar la un început de drum atât de anevoios…

ŢANDĂRA

“– Domnule Aurel Obreja, am înţeles din discuţiile noastre că nici unul dintre cei cinci care aţi fost torturaţi de-a valma n-a bătut la rândul său, cum vi se cerea. Am priceput bine? Acesta este adevărul?”

Fragmentul ce urmează, din cartea mea: “Casa lacrimilor neplânse. Martor al acuzării în procesul reeducatorilor”, se referă la căznirea în temniţa Gherlei a cinci foşti elevi. Torţionari erau alţi deţinuţi, momiţi de Securitate să-şi chinuiască colegii de detenţie în vederea preschimbării lor în unelte ale Ministerului de Interne, provocatori, turnători, depăşitori de normă, slugi robotizate ale voinţei partidului bolşevic ce pusese stăpânire pe neamul nostru şi pe ţară, chiar şi criminali. Acea cumplită perioadă s-a numit “reeducarea”, a debutat la Suceava, a înflorit pe deplin la Piteşti , s-a extins la Gherla, la Canalul Dunăre – Marea Neagră şi în alte părţi.

“– Nici unul dintre cei cinci care am fost acolo. Nici unul. Am această satisfacţie. Nu că am fost erou – sau că am fost noi eroi. Nu pentru asta. Dacă mai continua în ritmul ăla, ca la Piteşti sau cum a fost la început şi pentru noi, nu ştiu ce se-ntâmpla. Probabil că găseau o metodă de schingiuire pentru a ne impune să batem la rândul nostru. Ar fi folosit toate tehnicile care s-au aplicat la Piteşti. Le studiaseră. Fiecare om are o sensibilitate; la strânsul degetelor până ţi le striveau; la picioare; mă rog, bătut la gât; bătut cu cantul scândurii pe cap; la tălpi. Undeva trebuia să-ţi prindă o slăbiciune.

– Este posibil ca prin bătaia în cap să fie distrus acel centru al inhibiţiei aflat pe scoarţa cerebrală şi, odată distrus acela, oamenii să devină nişte animale care nu mai judecă, nişte bestii?

– Cred. Pentru că unii înnebuneau. S-a întâmplat şi cu Titi Stoica, unul dintre noi. Nici acuma nu şi-a revenit. Un băiat extraordinar de bun. A fost internat şi în timpul lui Antonescu: în lagăr în Transnistria, lângă un lagăr de evrei. Fiind bătut la cap, a avut un şoc din asta. Ne-au îmbrăcat într-o noapte cu tot ce aveam pe noi. Au luat şi de la alţii. Ne-au pus să tragem pe noi câte trei-patru perechi de pantaloni, cojoace şi nu mai ştiu câte. Faceam ‘manejul’, adică ne roteam în jurul camerei aşa. „Hai, gata! Pregătiţi-vă să plecaţi la Piteşti!” – ne-au spus. Umblam unul după altul. Transpiraseram de nu mai puteam. Şi nu mai eram în stare să mergem. Ei, cu parii în jurul nostru. Dă-i, şi dă-i! Şi acest Titi Stoica a avut o criză nervoasă. A început să râdă; şi-mi zicea: „Mai, Aurele, uite, Maica Domnului ne zâmbeşte…” M-a impresionat atât de mult această ieşire de nebunie a colegului meu… Şi am strigat: „Bestiilor, îl omorâţi! Uitaţi-vă, a înnebunit!” – „Dumnezeu’ mă-ti!” – zic ăia. „Îi iei apărarea camaradului tău?! Lasă, că-ţi scoatem noi din cap ‘camaraderia’!” După această criză, l-au iertat pe Titi de ‘manej’, să se liniştească. Dar bătăile n-au încetat. Ne-am întâlnit cu toţii după aia. Şi-n fabrică. Rămăsese cu această… – ştiu eu cum să-i spun?… Probabil că i-a atins vreun centru nervos, că altfel nu se explica. Şi după eliberare, tot timpul se simţea urmărit. Am auzit despre el că cerşeşte la Iaşi. E speriat că-l duce cineva să-l bată. Nu şi-a făcut nici actele. Întinde mâna să primească pomana; pe unde găseşte câte ceva, mănâncă. Aşa am auzit…

– Dar n-a ajuns sa bată pe alţii… – constat interogativ şi abia mai îndrăznind să nădăjduiesc în conservarea omeniei acelui bântuit de halucinaţii datorate neputinţei de a mai răbda.

Dar halucinaţii să fi fost? Îmi amintesc că naratorul mi-a arătat într-una dintre aceste zile de când îl frecventez, o bucată de lemn de vreo doisprezece centimetri lungime, o aşchie găsită prin ruinele bisericii Sfânta Vineri, demolată de Ceauşescu. Un prieten de-al sculptorului Obreja s-a dus la locul dezastrului, în căutare de relicve sfinte. I-a adus-o. „Uite, să ai o fărâmă din ce a fost sfinţit de slujbe, iar acum de înverşunarea distrugătoare a necredinţei…” Amfitrionul meu a ţinut-o câtva timp. Într-o bună zi, ce s-a gândit? A sculptat-o, pe fondul ei, pe Maica Domnului, aureolată şi cu mâinile împreunate-n rugăciune, cu cearcane adânci ca două orbite pustiite de organele vederii.

– M-am gândit să nu ţin ţandăra aşa, ci să-i dau o valoare. Şi atunci, am sculptat-o.

De ce m-o fi podidit aceasta rememorare? Nu cumva şi Maica Domnului îsi va fi spus, pe când privea la Titi Stoica: „M-am gândit să nu las ţandăra asta de om aşa, ci să dau suferinţei sale o valoare…” Şi i s-a sculptat în inimă pe totdeauna… Şi de asta Titi Stoica nu mai poate reveni între cei asemenea lui.

De aceea n-a ajuns să bată pe alţii…

TOT RĂUL SPRE BINE

“Băjenie şi surghiun” (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001) constituie memoriile unui om prin excelenţă cuminte. Aşa după cum se şi potriveşte unui băietan crescut printre străini şi ajuns sărac peste noapte datorită politicii ruseşti, hulpavă în a ne jefui de pământ, avuţii şi suflete. Mă refer la acapararea incalificabilă a ţinutului Herţei, unde s-a născut autorul scrierii, Pintilie Iacob, ca şi la exilul permanent al fratelui său, rămas surd de timpuriu şi ale căror purtări ‘româneşti’ au displăcut ocupantului bolşevic. Pintilie, prâslea, a ascultat de părinţi, a iubit cartea, a auzit şi chemarea neamului (drept care a intrat în Frăţiile de Cruce). După cum este firesc, a luat calea temniţei. Iar din aceasta, fără a se opune niciodată disciplinii nedrepte a locului, fără a-şi vădi dispreţul şi scârba stârnite în mod natural de comportarea fraţilor români cu arma sau biciul în mână, ce-i vegheau moartea lentă, din închisoare, spuneam, nu a mai apucat să iasă până la eliberarea tuturor deţinuţilor politici din ‘64, decât cu un singur prilej şi pentru foarte scurtă durată. (Sper că nimeni nu are pretenţia să pună la socoteală şi cei doi ani petrecuţi în Bărăgan, cu domiciliu obligatoriu, drept stare de libertate…) După calculele sale aritmetice, a petrecut după gratii o treime din timpul cât s-a pestrecut regimul comunist călare pe stârvurile noastre! Deşi, iniţial, nu a făptuit nimic ce ar fi putut jena statul, iar pentru acel ‘nimic’ a încasat o condamnare măricică, printre copii, la Târgşor, mai revoltătoare a fost a doua condamnare (pronunţată de un complet judecătoresc, fiindcă a mai fost condamnat şi administrativ doar de securitatea ce-şi atribuia drepturi ilegale în drămuirea aspiraţiei la libertate a cetăţenilor patriei!) Revoltătoare, pentru că a primit ani foarte grei de detenţie în temeiul faptului că a conlocuit cu colegii de D.O., aduşi de soartă alături de el, când li s-a repartizat o casă părăsită, ceea ce, pentru nevoile anchetei de a stăpâni prin moarte vieţile noastre însemna punerea la punct a unei ‘organizaţii subversive’! Cum însă acesta a fost destinul majorităţii deţinuţilor politici în cursul celor 45 ani de groaznice samavolnicii, Pintilie Iacob, ca un om înţelept, a rămas ‘cuminte’ şi a primit fără revoltă cele menite de ursitoare înainte ca el sau părinţii săi să poată protesta.

Dintre cei în urmă citaţi, numai maica autorului i-a putut fi martoră de-a lungul unei porţiuni destul de extinse a experienţei sale bicisnice, pentru că ea însăşi a fost răpită pe nevestitelea dintre condamnaţii la viaţă ale acelei epoci crunte. Pintilie Iacob scrie cele mai emoţionante rânduri ale autobiografiei sale, pe marginea acestei despărţiri. Un prieten, Bursuc, întâlnit după mult aşteptata eliberare, îi istoriseşte despre ultima boală a aceleia care i-a dat viaţă. “Mi-a zis că el s-a ocupat de înmormântarea mamei mele, procurând cele necesare la asemenea împrejurări şi că mormântul este plătit pentru şapte ani. ‘Sanda (prietena mea) ştie unde este mormântul şi ţi-l va arăta, fiindcă şi ea a participat la înmormântare şi a fost la spital înainte de moartea ei.’

Singura mea mâhnire a fost aceea că nu i-au spus mamei adevărul despre arestarea mea. Ei au încercat în felul acesta s-o menajeze de o veste şocantă, spunându-i că am avut un accident cu bicicleta şi sunt internat în spitalul din Bacău, dar că nu-i o formă gravă şi cum mă fac sănătos voi veni acasă. Nu ştiu ce a crezut mama din cele ce i-au spus, dar mă obsedează gândul că s-ar putea să fi bănuit că eu am abandonat-o. Totuşi ea a văzut că prietenii mei o vizitau. Pe Ghiţă Bursuc îl cunoştea de mulţi ani, fiindcă am fost consăteni între cele două arestări ale mele. Dar lucrul a rămas definitiv ireparabil din acest punct de vedere” (p.232). Precum constataţi singuri, ‘cuminte’ este şi expunerea aceasta limpede ca în clasicism, cu prilejul căreia nu se fac concesii îngustimii de gândire şi simţire a unor eventuali cititori ce resimt nevoia unor ample dezvoltări punându-le la dispoziţie ‘mură-n gură’ amănuntele naraţiunii.

Dacă stilul autorului cuprinde şi o naivitate (iar fără aceasta nu se poate, căci oameni suntem!), ea stă în pregătirea cititorului pentru câte o rară intenţie umoristică, ceea ce răpeşte celei din urmă eventuala latură comică.

Altfel, lectura cărţii odihneşte (în pofida dramatismului prezent pretutindeni în paginile ei), odihneşte tocmai prin echilibrul împărtăşit de cumpănita inteligenţă şi modestie a memorialistului. Folosind o sintagmă împrumutată din muzică, din opera lui Johann-Sebastian Bach, e vorba despre un dramatism “bine temperat”.

Iar acum să ne apropiem de tema rubricii de faţă.

Elevii de la Târgşor erau împărţiţi de renumitul Constantinescu, pe atunci adjunct al Direcţiei generale a penitenciarelor, în apţi de muncă (şi dirijaţi către Canal) şi inapţi (ce urmau să rămână pe loc o bucată de timp, ca apoi s-o apuce pe drumul fără întoarcere al reeducărilor). Naratorul nu se grăbea să alerge cu entuziasm să înhaţe o roabă până nu i-o înşfăca altul… Prefera necazul cu care se obişnuise. “Am spus că sufăr de dureri de piept şi că mă simt fără putere, lucru care părea că l-a convins, fiiindcă eram şi slab la înfăţişare. Atunci a făcut semn cu degetul la stânga, adică spre grupul celor care urmau să rămână pe loc. N-am făcut un pas şi imediat a revenit indicându-mi să trec spre partea dreaptă, deci bun pentru Canal, iar ofiţerul de servici m-a trecut pe lista respectivă. În acel moment, fără voia mea, chiar împotriva voinţei mele şi cu concursul lui Constantinescu, destinul mi-a fost favorabil, ferindu-mă de încercări mai grele decât aş fi putut să le înfrunt sau să le rezist când puterile fizice şi morale te părăsesc. Când aştern pe hârtie aceste gânduri, îmi dau seama că sunt în viaţă situaţii când o nenorocire poate fi o salvare de la o altă nenorocire mai mare. Dacă nu mergeam la Canal, ajungeam la Gherla, unde se reedita varianta a doua a închisorii Piteşti şi a demascărilor lui Ţurcanu şi unde, supus torturilor şi dezumanizării, aş fi devenit şi eu la rândul meu torţionar. Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ferit de asemenea grozăvii, unice în universul concentraţionar al lumii” (p.92-93). Doar că nu “destinul” i-a fost favorabil, trimiţându-l la robota silnică, ci Dumnezeu de care nu a uitat niciodată, după cum singur mărturiseşte, şi care l-a chemat şi pe această cale a nu pierde contactul cu cele de Sus, spre liniştea sa viitoare.

CHEMAREA PRIN GLASUL UNEI MAICI

Tânărul Traian Popescu, pe parcursul unei destul de lungi întemniţări, atrage iarăşi asupră-şi fulgerele securităţii, fără s-o ştie, fără s-o vrea. În jurul său se ţese un scenariu al cărui scop este implicarea într-un complot antistatal a unor personalităţi politice de prim rang de peste hotare şi din ţară. Este vorba despre aruncarea crimelor săvârşite în cadrul reeducărilor, cu girul şi sub îndrumarea Ministerului de Interne şi, de bună seamă, a secretarului general P.C.R., pe umerii unor inşi complet nevinovaţi, acuzându-i că ar fi vrut să pângărească imaginea comunismului în ochii omenirii. Rolul ce-i incumba lui Traian Popescu era acela de presupus emisar care să facă legătura cu executanţii. Iată ancheta la lucru, străduindu-se să obţină recunoaşterea unor fapte inexistente.

“După 7 luni de anchetă continuă, într-o seară fusesem trântit la podea şi călcat cu cizmele de un colonel. (…) Fusesem aşezat pe un scaun, în faţă având instalate 2 reflectoare, unul în stânga, altul în dreapta (…). Paznicii mei nu îmi spuneau decât: Vorbeşte! Hai, spune! Vorbeşte! Spune! Totul a durat o zi şi o noapte. În acest timp am leşinat de mai multe ori şi pentru a-mi veni în fire eram udat cu apă. Neputând să mă ţin pe scaun am fost legat de el. Încercând să mă feresc de lumina orbitoare, căutam să stau cu capul în jos, însă eram înghiontit mereu pentru a deschide ochii. Mă usturau cumplit şi eram convins că voi orbi.” Scos şi la anchetă de noapte, este supus unei cazne de alt tip, a cărei descriere nu o cităm pe de-a-ntregul, ea apărând la mai toţi memorialiştii din această categorie; e vorba despre ceea ce se numeşte “vârtelniţa” sau “morişca”. “Fiecare lovitură la tălpi se transmitea prin sistemul osos până la creier, acele vibraţii dându-ţi senzaţia că vor să spargă cutia craniană. Se lumina de ziuă.” Excedat, îngrozit că avea să rămână schilod tot restul vieţii, cel torturat îngăimă împotriva sa însuşi: “Am transmis!”” (“File din procesul comunismului. Teroarea şi diversiunea politică de stat”; Bucureşti; Scara; 2004; p.196-7).

Aidoma lui Belu Silber (datorită căruia a fost împuşcat Lucreţiu Pătrăşcanu, prietenul său), “am reuşit să încropesc un simulacru de declaraţie cu câteva din elementele mincinoase furnizate de ei şi cu altele inventate de mine” (p.198).

Experienţa proceselor comuniste scoate în evidenţă tehnica justiţiei din acele timpuri de a condamna în temeiul tocmai al acuzaţiilor ce şi le aduc reţinuţii între dânşii, fără nici o altă probă, sau al autoacuzaţiilor obţinute împotriva adevărului de la victimile ei. Ancheta doar ‘sugerează’, propune minciuna, iar căznitul are perspectiva de a scăpa de canon numai dacă primeşte sugestia şi o dezvoltă în spiritul aşteptat de călăi. Aceasta s-a petrecut şi cu Traian Popescu. Drept care: “nu-mi doream decât moartea, pe care o aşteptam ca pe o binefacere. Mintea îmi sărise peste pragul normalului (…). Mă plimbam prin celulă când râzând, când plângând, încercând să încheg câte o rugăciune, din care însă mă întrerupeam cu toate eforturile mele de a continua. Ceva mai puternic decât dorinţa şi strădania mea mă oprea, smulgând parcă din mine acele câteva crâmpeie de rugă în care invocam ajutorul divin. Simţeam cum forţe diavoleşti se jucau cu sufletul şi cu spiritul meu, mulţumite pare-se de vremelnica lor stăpânire” (idem).

În aceste condiţii, prin uşa celulei de alături, tânărul auzi un glas de femeie, vibrând precum cristalul sau un clopoţel, ca struna unei harfe (sunt imaginile memorialistului însuşi), părând mai curând decât voce omenească una de heruvim… Nu putu descifra nici un alt cuvânt decât: Doamne şi Maica Domnului. Dar era suficient pentru ca în el să se petreacă o schimbare. Acele nume îl umplură de dulceaţă, îl încurajară atunci când nu socotea că se mai putea redresa. Un fior îi străbătu trupul. “M-am trezit pe loc făcându-mi cruce, automat, mâna mişcându-mi-se ca provocată de un stimul de reflex condiţionat” (p.199), se analizează memorialistul fără a-şi farda trăirea. La el nu ajunsese încă îmbărbătarea divină. Deşi “chemat” (în sensul urmărit de noi), i se deşteptă doar obiceiul deprins în copilărie de a-şi însemna pieptul cu cele trei degete alăturate. Termenul comparaţiei, reflexul condiţionat, scris cu italice, dovedeşte onestitatea scriitorului: nu vrea să se laude cu ceea ce nu se petrecuse, ci reduce întâmplarea la limitele ei de jos. Şi, totuşi… “Tremuram! De ce? De frică? De emoţie? De noutatea glasului ceresc? Cred că de toate la un loc. / M-am aşezat pe marginea patului de beton şi m-am trezit cu lacrimi odihnitoare în ochi” (idem).

Necunoscând alfabetul morse, Traian Popescu improviză o conversaţie prin perete ajutându-se de atâtea ciocănituri ale degetului cât era numărul literei în cadrul alfabetului. Se dumiri că era vecin cu o măicuţă: Teodosia, de la mănăstirea Vladimireşti. Primi de la dânsa câteva ştiri privind arestarea duhovnicului şi a unora dintre surorile sale de juruinţă. Dar mai ales primi stăruitoarea încurajare de a se ruga. Alături de Psalmul 50, se obişnuise în detenţie, încă din anul 1949, să şoptească rugăciunea inimii. “Acum nu o mai puteam rosti” (ibidem). Alese o cale aflată la polul opus vieţii de rugăciune ce-i era recomandată. Adunase hidrazidele primite pentru stoparea procesului tuberculozei.

“Mă simţeam cu totul descompus psihic, incapabil să mai reacţionez lucid, dar nici să-mi însuşesc tot ceea ce mi se cerea să spun” de către anchetatori (p.200). Întrerupsese comunicarea cu maica vecină. O reluă. Aceeaşi întrebare reveni cu perseverenţă: anume dacă se ruga. Aflând că nu izbutea s-o facă, maica Teodosia îi propuse să îşi înalţe împreună gândul către Dumnezeu. “Disperarea însă mă pătrunsese în fiecare fibră a trupului făcând să vibreze sufletul torturat care părea a nu mai fi al meu” (idem). Picătură cu picătură, balta amărăciunii creştea şi iarăşi creştea în inima sa. “Stând în genunchi cu lacrimi ce îmi curgeau şiroaie, nu mai puteam invoca nimic în afară de MAMA. Simţeam că Dumnezeu m-a părăsit întorcându-şi faţa de la mine, dar nici eu nu-l mai chemam. Sufletul nu-mi mai aparţinea, dar nu-i aparţinea nici Lui, ci necuratului” (p.200-1). Se cuvine să ne oprim asupra acestui sentiment al omului păcătos care se crede părăsit de Dumnezeu. Golul creat în sufletul său nu pare a mai putea fi umplut niciodată. Am discutat în prefaţa cărţii de faţă mai pe larg despre această cumplită disperare. A fi fără apărare, mai precis fără apărător, e tot ce poate fi mai îngrozitor. Crezându-se rămas singur, Traian Popescu nu mai are curajul să ceară susţinerea de Sus. De fapt, de teama că a fost părăsit, el este acela care părăseşte. O vagă conştienţă a acestei culpe, bine ascunsă în subconştient, îl ruşinează; aceasta este pricina pentru care nu-l mai invocă pe Creator. Nu mai poate să-şi odihnească inima decât cu gândul la maica sa părăsită-n urmă; o mamă care e legată de mâini, care oricât ar dori-o nu are cum să-şi ajute feciorul din robie. În acest pustiu spiritual se cuibăreşte diavolul. Acum este liber, în sfârşit, să se hrănească din faptele bune ale puşcăriaşului, lăsate să plutească în derivă în amintirile lui moarte.

Omul chinuit bate în perete de parcă ar îngenunchia la picioarele Crucii: “Măicuţă, rugaţi-vă şi pentru mine, eu nu mai pot, sunt sfârşit!” (p.201).

Apariţia călăului care-l bătuse fără milă îl sperie atât de tare încât îşi face seama: “Am înghiţit 80 de hidrazide, comprimate strânse cu grijă, iar cu un ciob de sticlă de la un bec spart găsit în WC cu câteva zile mai înainte, mi-am tăiat venele!!” (idem).

Regret din suflet că mărturisirea nu continuă a ne lumina asupra celor petrecute după tentativa sa de a-şi lua viaţa, anume cum a fost salvat.

Oricum, autorul scrie mai departe: “Dumnezeu nu a vrut să mă elibereze din viaţă, salvându-mi astfel sufletul care şi-ar fi pierdut şansa mântuirii. Probabil că El avea altă lucrare cu mine” (ibidem). Suicidul ratat al lui Traian Popescu trebuie considerat o Chemare a omului adresată lui Dumnezeu prosteşte şi cu păcat, dar nu mai puţin o Chemare de jos în Sus. Acestei Chemări a omului, Dumnezeu i-a răspuns cu altă Chemare, pe care omul o recunoaşte peste ani ca Îndrumare către o altă lucrare.

Vom reţine că maica Teodosia nu era o modestă rugătoare anonimă, ci poeta Zorica Laţcu, eleva lui Lucian Blaga şi colaboratoarea lui Nichifor Crainic la “Gândirea”, răposată după Revoluţia din ‘89, atunci când revenise în monahism, tot la mănăstirea Vladimireşti.

DUMNEZEU NU SE LASĂ VĂZUT CI ASCULTAT

Ioan Dunca (“zis Nelu”, vine întru completare pagina de titlu a cărţii sale, pentru a-l şti recunoaşte cititorii cu care şi-a irosit juneţile încătuşate, minus dragostea de viaţă şi umorul…) este un memorialist al detenţiei care nu şi-a pierdut tinereţea, cel puţin odată luând creionul în mână pentru a împărtăşi şi altora pocinoagele şi renghiurile pe care i le-a făcut şi jucat viaţa. Fără să recurgă la un titlu ‘cutremurător’, cum procedează majoritatea colegilor săi de intenţie, cel asupra căruia s-a oprit, unul simbolic, are un aer vag picaresc şi romantic prin contrastul puternic marcat dintre termenii săi, după cum se constituie şi naraţiunea însăşi: “Aur şi noroi” (Constanţa, Editura Metafora, 2004).

Pentru a o scurta şi a mă apropia de propria mea Chemare (aceea de a vorbi despre Chemarea lui Dumnezeu adresată victimelor din temniţele comuniste), voi coti pe nevestitelea către o cameră din închisoarea Clujului, umplută cu membrii unui lot de plozi maramureşeni îndesaţi în jurul prea iubitului lor dascăl, cunoscutul (ulterior) Aurel Vişovan. Dizenteria le storcea vlaga, la capătul unei lungi anchete şi a traumei constituite de procesul abia încheiat. După obiceiul conducerii tuturor penitenciarelor şi lagărelor comuniste, tratamentul medical era inexistent. Singura preocupare legată de boală, a infirmeriei, fu să sugereze comenduirii prăjirea pâinii deţinuţilor. Dacă nimeni dintre cei răspunzători de existenţa lor nu trecea la vreo măsură eficientă de combatere a maladiei distrugătoare, Dumnezeu o iniţie pe una dintre victime într-o modalitate de autoapărare. Chemarea Sa la jertfă fu bine auzită şi pusă în practică pe dată.

“Cineva a avut ideea ca celor bolnavi – cam jumătate din noi – să li se cedeze jumătate din raţia de pâine de către noi, cei sănătoşi, luându-le în loc zeama [adică ‘mâncarea’, N.n.], adică nimic. Nimeni nu s-a opus, presupun că nici în gând. Iar Dom’ profesor şi-a refuzat hrana timp de trei zile, în ciuda protestelor noastre vehemente şi oarecum surprinzătoare, deoarece nu aveam neobrăzarea să-l contrazicem decât rareori şi niciodată vehement. Dar de data asta vedeam – şi pe bună dreptate pericolul şi pentru d-lui – ceea ce ne îngrijora peste măsură, căci ataşamentul nostru faţă de acest OM era nelimitat. N-am avut nici un succes! (…) / Boala a cedat, băieţii au început câte unul să-şi revină la ‘normal’ şi deşi dărâmaţi fizic şi slabi că, după cum afirma un mucalit, se puteau face temeinice studii anatomice pe noi, fără ca aceasta să necesite autopsii incomode şi probabil costisitoare, eram victorioşi şi chiar ne simţeam ca atare. Victoria era dublă! Învingându-ne pe noi, am învins şi boala” (p.27-28).

Acelora care îmi vor atrage atenţia că în relatare nu se găseşte altceva decât dovada unei onorabile hotărâri omeneşti de jertfă colegială intrând în morala uzuală a grupurilor bine sudate, îi voi atrage atenţia la rându-mi asupra faptului că morala însăşi este născută datorită lecţiunii creştine şi că, mai mult, pilda sacrificiului de sine în favoarea semenului ne-a fost dată de Iisus. Părerea mea este că anterior am asistat la o nouă Chemare a lui Dumnezeu adresată omului (cum adun eu întruna din cărţile citite, întru alcătuirea acestui Pateric al Chemării de Sus). Se mai poate încerca să se infirme părerea aceasta într-un fel, dacă nu s-ar găsi şi în acest caz răspunsul potrivit. Anume, mi s-ar putea spune că nimeni dintre cei de faţă, atunci când s-a recurs la această tehnică de salvare a bolnavilor, nu a fost conştient de şoptirea divină ce întărea iubirea de aproape şi îndemna la jertfă pentru el. E drept. Dar de câte ori îl auzim pe Dumnezeu când ne îndreaptă drumul? Şi, totuşi, o face necontenit.

Nici nu avem de ce să ne întrebăm dacă am fost cu adevărat inspiraţi de Chemarea lui Dumnezeu, ci să înţelegem o dată pentru totdeauna că orice înclinaţie către bine, adevăr, dreptate şi frumos nu are alt izvor decât în Creatorul care, prin mijlocirea noastră, îşi apără, extinde, întăreşte şi îmbogăţeşte fără încetare Creaţia, că o ştim sau nu. Nimic alta nu ni se cere decât să alegem a da ascultare Chemării.

OMUL LIBER ŞI PROASPĂTUL ELIBERAT

Ioan Dunca, a cărui carte, “Aur şi noroi” (Constanţa, Editura Metafora, 2004), surprinde numeroase aspecte ale Chemării lui Dumnezeu în temniţele comuniste, sesizează aceeaşi Chemare şi în condiţiile mai mult sau mai puţin provizorii ale libertăţii.

De data aceasta, ne vom opri alături de un grup mai curând buimac decât vesel, cum i s-ar fi cuvenit să arate, când membrii lui tocmai au fost liberaţi din lagăr.

Având ţinta de a prinde un tren spre Bucureşti, o porniseră către gara cea mai apropiată, Medgidia. După atâţia ani de muncă silnică, după atâta nemâncare şi zdrobire a oaselor câtă înduraseră la Canal, după atâta nesomn, după atâta vlăguire, nu îi prea ţineau picioarele la un drum nou, chit că îi conducea către familiile lor.

De aceea apariţia unei basculante la orizont le surâse ca revederea unei vechi cunoştinţe binevoitoare. Băgară de seamă că “la volanul […ei] trona, fălos nevoie mare, un militar constructor. I-am făcut semn şi a oprit, dar nici nu a vrut să stea de vorbă cu noi, şi-a dat seama ce hram purtam” (p.267).

Prin mijlocirea proaspeţilor sloboziţi, Dumnezeu i-a adresat ostaşului o Chemare la omenie. Răspunsul neomenos al acestuia sosi cu promptitudine. Dar nu întârzie nici încheierea lecţiei Divine.

“A plecat lăsându-ne cam şui şi dezamăgiţi, dar nu a făcut 50 metri, că s-a proptit în drum cu motorul stins. Când am ajuns în dreptul lui, se holba neputincios la motor, cu capota acestuia ridicată. Ploieşteanul nostru [e vorba despre unul dintre foştii deţinuţi, n.n.] care dealtfel lucrase la atelierele mecanice (…) era as în materie de motoare. Părinţii lui au avut un atelier de depanare auto şi el crescuse, cum ziceau răii, cu benzină şi ulei de motor în loc de lapte. L-a privit cu milă pe nefericitul şofer (…) şi s-a uitat peste umărul lui (…:) – Mă laşi pe mine puţin?” (idem).

Nu trecură decât câteva secunde că motorul începu să bâzâie după nevoile lui, apoi să duduie.

Omul de la volan le făcu semn să urce, de data aceasta fericit că-i întâlnise. Însă ei îl refuzară, după regulile frăţietăţii jignite.

Individul îşi primise lecţia până la capăt. Dar lecţia adresată nouă, cititorilor, nu s-a isprăvit odată cu plecarea lui.

Abia de respirară uşuraţi de a fi scăpat de neplăcuta întâlnire că se ivi un autocamion şi şoferul acestuia opri taman în dreptul lor, nerugat. După cum pomeneşte autorul: “e adevărat că fapta bună tot îşi primeşte plata” (idem). Insul necunoscut se interesă unde aveau drum şi, după ce află, îi invită să se tolănească pe încărcătura de criblură de piatră albă. Fură conduşi cât mai aproape de gară.

“Omul s-a scuzat că nu ne duce mai departe (…) deoarece riscă un control. I-am oferit plată pentru serviciul prestat în folosul nostru, dar omul a refuzat categoric: – Păstraţi-vă banii, băieţi, veţi avea nevoie de ei” (p.268). Frăţietatea pomenită adineaori înfloreşte curată şi strălucitoare de data aceasta. Conducătorul grăi mai departe: “Aveţi mare grijă ce şi cu cine vorbiţi, că lumea-i rea. Luaţi-o pe aici, pe poteca asta şi ajungeţi în gară. Dumnezeu să vă ajute!” (idem).

Ne aflăm la capătul lecţiei despre omenie. Avem două exemple la dispoziţie. Într-unul, Chemarea este săvârşită în chip negativ; în celălalt, în chip pozitiv. Însă nu modalitatea ei are greutate, ci ce anume deprindem noi din cele două.

NU EXISTĂ PAS FĂRĂ DUMNEZEU

Scrierile despre detenţie sunt elocvente cât priveşte intensitatea credinţei autorilor lor. Într-unele dintre ele, Dumnezeu intră în preocupările permanente ale mărturisitorului. Ba chiar şi opurile închinate Cerului şi Împărăţiei Domnului. Într-altele (care îmi vin cu generozitate într-ajutor, când culeg povestiri cu tema Chemării), din când în când, se pune chiar chestiunea intervenţiei Creatorului în existenţa duhovnicească, socială sau fizică a naratorului sau a altcuiva din preajma sa. O a treia categorie nu-L pomeneşte pe Tată, nici pe Fiul, dar din paginile respective simţi înălţându-se neîncetat buna mireasmă a prezenţei Lor tacite, calde, ocrotitoare şi îndrumătoare. Mai există şi celelalte naraţiuni – foarte utile ca document, interesante ca idei, frumoase ca stil, însă găunoase cât priveşte deschiderea metafizică.

Astăzi mă voi opri asupra unui memorialist din categoria a treia de mai sus: Filon Verca, un scriitor prolific al literaturii de detenţie şi al eseului politic, pe care toţi amatorii de atari mărturii îl urmărim cu interes de mult timp. Paginile sale se intitulează: “Amintiri – cu şi despre Nicu Bălănescu” şi au apărut în revista “Memento” (Timişoara), anul XIV, nr.10 (88), decembrie 2004.

Acţiunea naraţiunii începe odată cu eliberarea din lagărul nazist de exterminare de la Buchenwald a legionarilor internaţi de Hitler.

Filon Verca şi cu Nicu Bălănescu s-au numărat printre elevii radiotelegrafişti ce urmau să fie trimişi în Patrie, alături de numeroşi alţi combatanţi, pentru a organiza rezistenţa împotriva invadatorului sovietic şi a guvernului impus de ruşi. Formarea micilor echipe se bizuia şi pe afinităţile personale dintre viitorii membri. “Fără să ştiu cu cine voi face parte din echipă, m-am gândit la Bălănescu, un caracter ferm, decis în hotărârile luate. Nu ne-am cunoscut prea bine, ne observam, mai degrabă, atitudinea pe care fiecare o manifesta în cei aproape doi ani în lagăr, supuşi la presiunea germană ‹fără succes› de a ne aservi naţional-socialismului german.” Se remarcă de pe acum o atitudine a naratorului, ce depăşeşte planul raţionalităţii pure. Opţiunea făcută de el (de o gravă importanţă pentru însăşi prezervarea vieţii sale pe viitor şi, oricum, în vederea încheierii cu succes a misiunii cu care aveau cei doi să plece în ţară) se bizuie pe o îndelungată observare. Voi menţiona că pe parcursul celor doi ani de convieţuire între sârmele ghimpate, această observare nu s-a făcut în mod continuu şi, mai ales, nu cu un scop precis – evident nu cu acela de a cântări caracterul celui observat în vederea alcătuirii unei echipe de luptă şi cu riscul jertfei maxime. În acest caz, ce alt element a mai participat la închegarea opţiunii lui Verca? Raţionalistul va răspunde: intuiţia. Este un termen căruia psihologii nu i-au găsit o definiţie. Nu e cunoscut motorul ce declanşează acest proces, nici felul în care e garantată şoapta lui. Pentru mine, cele resimţite de Filon Verca ţin mai curând de domeniul mistic şi aş numi procesul: un impuls al lui Dumnezeu. Pentru a vorbi cu cuvintele cu care l-am obişnuit pe cititor: o Chemare. Se va vedea ulterior de ce investesc în acest termen atât de mult.

Un şir de nepotriviri au condus misiunea încredinţată lor la ratare. Au fost paraşutaţi aiurea decât unde se stabilise din timp; culmea, acolo unde nici unul dintre luptători nu cunoştea regiunea. Doi dintre dumnealor, aterizând pe o turlă de biserică, au alertat jandarmeria de la bun începutul acţiunii. Ceilalţi, au rătăcit un număr de zile de trei ori mai mare decât le erau pregătite proviziile de hrană rece, după care, dibuiţi, au fost opriţi cu focuri de armă şi arestaţi. Aceasta avea loc în luna august. În ajunul Crăciunului, conform unor înţelegeri politice, săvârşite pe deasupra voinţei lor, au fost eliberaţi.

Filon Verca îl invită pe Nicu Bălănescu să petreacă împreună cu el sărbătorile Crăciunului, ba chiar să-şi clădească o casă în satul său. Numai că acela sosi cu o zi după arestarea celui dintâi. Îi făgădui mamei disperate să-i afle urma.

În perioada de tortură de negrăit, cu cămaşa şi indispensabilii muiate în sânge, abia trezit dintr-un leşin prelung, Filon auzi comisarul de servici apostrofându-l: “Verca! (…) Vărul tău aşteaptă la poartă, dacă ai schimburi de dat. Grăbeşte”. Şi-i scutura prin faţa nasului o trăistuţă, să-şi depună în ea rufele murdare.

Arestatul îşi dădu seama că aci se ascundea un semn ce lăsa de înţeles că ai săi îi descoperiseră ascunzătoarea nevoită. Pentru a le transmite că se mai găsea în viaţă, trebuia să le trimită ceva pe care să-l recunoască a-i aparţine. Singurul obiect spălat de sânge îi era batista.

Cel din faţa clădirii era Nicu Bălănescu. Făgăduindu-i mamei lui Filon că avea să dibuie urmele feciorului, “a plecat să mă caute. Mai întâi la Securitatea din Caransebeş, apoi la cea din Lugoj, şi în urmă, la Timişoara. El se prezenta întotdeauna la ora prânzului, când toţi erau plecaţi la masă, rămânând doar comisarul de servici, care nu cunoştea dosarele. Cu toate că era şi el căutat, s-a întors la Petroşniţa şi a liniştit-o pe mama, ducându-i traista cu batista pe care mama a recunoscut-o”.

Finalmente, a fost şi el aruncat în celula alăturată chinurilor camaradului său. “Când mi-a povestit, mi-a scăpat o lacrimă. Ce l-a mânat în gura lupului, ştiind bine ce îl aştepta?”

Răspunsul mi se pare limpede şi uşor de ghicit şi-l voi da sub forma unei alte întrebări: nu era Chemarea lui Dumnezeu la plinirea poruncii dragostei dintre semeni?

Această Chemare se va face auzită şi mai puternic, răscolind atât sufletele participanţilor la următoarea evadare, cât şi ale noastre, cărora ne este încredinţată relatarea ei.

Filon Verca ocupa poziţia de furier pe lângă un plutonier.

“Seara, înainte ca plutonierul să plece, mi-a dat voie să aduc din închisoare un electrician. În timp ce trupa era la masă, l-am luat pe Brindescu şi l-am dus în curte în spre zidul unde erau vreo 20 de steri de lemne, pe care urcându-se, a sărit zidul. Cu Nicu am făcut la fel. Mai rămânea să fac şi eu la fel. La companie era un căpitan, făcut din soldat [să fie iertate repetiţiile necenzurate din scurtul fragment, M.R.], pentru ‘educaţia politică’, care venea adesea în birou să mai stea de vorbă cu mine, întrucât mă ocupam şi de alfabetizarea trupei. Vizita lui a durat mai bine de jumătate de oră. După plecarea lui, mă îndrept spre zid, urc pe lemne şi, deodată, aud un sâsâit de dincolo de zid. M-a cuprins un tremur la gândul că am fost descoperiţi. Aud vocea lui Nicu şi îmi vin în fire: – Ce-i cu tine? ai înnebunit, ţi s-a urât cu binele? Nicu îmi răspunde calm: – Văzând că nu mai vii, m-am decis să mă întorc. De ce să plăteşti numai tu? Am vrut să fiu cu tine… În clipa următoare, cădeam unul în braţele celuilalt. Apoi am plecat fiecare spre destinaţia noastră.”

Preocupat, ca şi noi, să rezolve enigma psihologică propusă de aventura de mai sus, autorul adaugă: “După cele întâmplate, m-am întrebat: Ce forţă leagă pe unii oameni că nici primejduirea vieţii nu-i desparte?… Prietenia, credinţa în Dumnezeu sau conştiinţa misiunii? Poate că în toate acestea rezidă secretul dăruirii de sine”. E posibil ca explicaţia să fie ceva mai simplă şi să nu amestece, ca mai sus, planul uman cu acela divin: era doar Chemarea lui Dumnezeu la dragoste.

PORUMBELUL DIN PĂLĂRIE

Câtă nevoie are omul încolţit de vrăjmaşi de ajutorul lui Dumnezeu! Psaltirea toată se cutremură de strigătele lui. Cu cât mai mult se tem anonimii a fi fost uitaţi de Tatăl… Uneori, biet semenul nostru nici nu e conştient de intervenţia Celui de Sus, datorită căreia cade tot în picioare, atunci când nădejde nu mai are. Ceea ce este mai trist e că nici măcar după ce a fost salvat, el nu e totdeauna conştient cui datorează minunea. Or, ce este această ridicare a noastră din nimicnicie, dacă nu o Chemare a lui Dumnezeu? Şi câte atari Chemări să fie necesare pentru ca slăbiciunea noastră să recunoască sprijinul primit?

Lui Chirilă Ciuntu (“Din Bucovina pe Oder”, Constanţa, Metafora, 2004) i s-a comunicat că în numele Mareşalului Antonescu, şeful Statului, se pregătea o înscenare ce să motiveze anumite arestări pentru care nu exista o motivare juridică temeinică şi clară. Se preconiza chiar regizarea unui atentat trucat, împotriva lui. Cei ce se temeau a cădea victime nevinovate au hotărât să o ia înaintea duşmanilor, pregătindu-se a păstra o desăvârşită neimplicare în viaţa ţării, pentru a nu da nimănui prilejul unor acuzaţii mincinoase. Întru atingerea scopului ca această decizie să capete un caracter cât mai general, se alcătuiră manifeste, urmând ca autorul memoriilor citite de noi să le răspândească, depunându-le în cutiile poştale ale cetăţenilor.

Zis şi făcut! Chirilă Ciuntu şi-a umplut buzunarele cu micile stive bine ambalate şi a pornit către casă, unde intenţiona să depoziteze cea mai mare parte din fluturaşi, în timp ce cu celelalte avea să colinde Capitala, pentru a îndeplini misiunea pe care şi-o luase.

Ca să scape mai repede de pachetele incriminante, se urcă în tramvaiul care lungea strada 11 Iunie. “Patrarhia se pregătea pentru Sf. Prohod, la care era aşteptat Mareşalul Antonescu. Piaţa era înconjurată de tancuri, armată şi poliţie” (p.33).

Spre stupoarea sa, în loc de a urma traseul obişnuit, tramvaiul coti şi o luă pe alte linii, prin mijlocul pieţii. Cu minţile tulburate de modificarea rutei, purtătorul manifestelor nu găsi altceva mai bun de făcut decât să atragă atenţia asupra sa printr-aceea că, zăpăcit, sări din vagon, acolo chiar. “Într-o clipă mă trezesc înconjurat de agenţi de poliţie.” Se năpustiră asupră-i cu o singură întrebare, muşcată de toţi ca-ntr-un glas. Îl presau să declare de ce nu-şi continuase mersul cu vehicolul metalic. I se pusese un nod în gât. De neînlăturat. Mintea aburită îi oscila între diverse răspunsuri posibile, care mai de care mai fistichiu şi deloc potrivit să-l scoată din situaţia deosebit de încordată în care se găsea.

Şi iată cum coboară nişte aripi fâlfâind către el, pe o boare ce-i şterge năduşeala cotropindu-i fruntea… “În timp ce căutam răspunsul, deodată se desprinde un sergent-instructor de jandarmi din mulţime, se apropie de mine şi mă ia cu o toropeală de vorbe: De faci, domnule Ciuntu? Nu te-am mai văzut demult. Ce necazuri ai cu domnii?” Vă daţi seama cu ce inimă s-a repezit a-i toca urechile necunoscutului care i se arăta binevoitor, repetând copilăreşte povestea (de fapt cum stătuseră lucrurile şi în realitate) tramvaiului ce-şi părăsise drumul urmat deobicei, iar el, locuind pe vechea rută, cum s-a temut că va fi dus aiurea şi s-a gândit să facă economie de timp şi să sară din mers, astfel putând s-o apuce pe jos către casă… “M-a luat de mână zicându-mi: ‘Hai, că-ţi arăt eu pe unde să treci ca să ajungi la destinaţie!’ Surprinşi de faptul că sergentul m-a luat pe nume şi în mod aşa de prietenos, poliţiştii au rămas cu gura căscată, în timp ce eu mă îndepărtam” (idem). Ajuns la adăpost de orice pericol, străinul îi povesti că-l ştia din priviri, deoarece Chirilă Ciuntu frecventa Inspectoratul de Jandarmi împreună cu un cunoscut preot, şi că se temuse să nu aibă de suferit într-o împrejurare ca aceea, când poliţia în păr căuta pricină oricui, vinovat au ba.

Arestat, oamenii ordinii i-ar fi găsit în pachet manifestele şi memorialistul nu ar mai fi avut nici o şansă de supravieţuire. “M-am despărţit de sergent, mulţumindu-i că mi-a salvat viaţa şi, făcându-mi apoi de zece ori cruce, i-am mulţumit lui Dumnezeu că se mai fac şi în zilele noastre minuni” (p.34). Aşa vorbeşte un om care a auzit Chemarea.

UN NECUNOSCUT IVIT DIN NOAPTE

Răsărirea ajutorului lui Dumnezeu pe neaşteptatelea, în existenţa lui Chirilă Ciuntu, atunci când intervenţia miraculoasă era mai urgentă pentru a-l salva de la necazuri foarte mari sau chiar de la condamnarea la moarte, avu loc în două ocazii asemănătoare, dintre care una am relatat-o în capitolul precedent, iar cealălaltă urmează a fi expusă aici. Când fac socoteala acestor intervenţii, mă bizui numai pe mărturisirile din cartea sa de memorialistică: “Din Bucovina pe Oder” (Constanţa, Metafora, 2004). Iar aceste intervenţii salvatoare au caracter de Chemare a lui Dumnezeu, ele venind în clipe când se juca viitorul său după sistemul cap sau pajură.

Iată întâmplarea la care mă refer de data aceasta.

Naratorul urma să părăsească România foarte curând. Îl despărţeau de acele momente doar câteva zile. Pentru a-şi uşura contactul cu cei care trebuiau să-l treacă graniţa, decise să elimine orice risc posibil. Drept care, aranjă să-şi petreacă ultima noapte înainte de marea aventură la un cunoscut binevoitor, comisarul de poliţie Bozdoc. Încărcat cu bagaje, se ferea de orice întâlnire periculoasă, mai ales pentru că, într-un asemenea prilej, în eventualitatea unei percheziţii, s-ar fi putut descoperi asupra sa scrisori ale familiilor altor fugari, destinate celor din străinătate. Or, ele deveneau grav incriminatorii într-o asemenea situaţie.

Îl însoţea un coleg pentru a-i uşura transportarea geamantanelor.

“Când ne suim în tramvai, dăm peste un sergent care mă întreabă unde mă duc la miezul nopţii cu bagajele. I-am răspuns că mă mut la o nouă locuinţă şi că în timpul zilei nu am avut timp să fac acest lucru. Sergentul de stradă nu a fost încântat de explicaţia mea şi mi-a atras atenţia că ne vom coborî la Patriarhie sau în Piaţa Naţiunii şi că acolo voi da socoteală la circumscripţia de poliţie. Când am văzut cum stau lucrurile, m-am hotărât s-o şterg în orice caz, profitând de întunericul ce se lăsase peste oraş şi lăsând la nevoie bagajele în plata Domnului.” (p.35).

Noul plan nu miră pe nimeni: ce era să facă bietul om în condiţii atât de neprielnice? Există, parcă, o specie de şopârle (dacă nu cumva au această caracteristică toate) care, dacă le apuci de coadă, ţi-o leapădă în mână pentru a scăpa cu viaţă. Şi de n-ar fi adevărată amintirea mea din viaţa naturii, tot este elocventă în situaţia creată. În vederea plecării peste hotare, în noile condiţii merita ca Ciuntu să lase tot şi să dispară cât mai curând, pentru a evita orice neajuns. La aceasta purcese. Îi şopti însoţitorului său schimbarea de plan şi-l pregăti să fie gata pentru o dispariţie neaşteptată în noapte.

“Ajunşi în piaţa cu pricina, poliţistul ne somează să coborâm, pune fluierătoarea la buze şi dă semnalul gardianului de serviciu din regiune să vie să ne ducă la circumscripţie. Între timp începeau să cadă picuri de ploaie, iar gardianul, care din întâmplare nu era prin apropiere, nu se arăta” (p.35-36).

Desigur că întârzierea acestuia era propice viitorului memorialist, dar nu se vădea a fi fost salvatoare încă. Pentru definitiva ieşire din cumpănă, era necesară o intervenţie mai puternică. După cum nici rămânerea ascunsă a agentului nu părea datorată unor împrejurări omeneşti legate de ceea ce se petrecea în acel grup tensionat, la fel nici ceea ce succedă şuieratului insistent şi fără ecou nu părea a se datora vreunui factor uman implicat în povestea aceea.

“În acest moment se apropie un civil care observase că ceva nu era în ordine, deoarece noi vociferam cam tare, şi ne întreabă ce s-a întâmplat; zic: “Ce să fie, domnule, trebuie să mă mut acuma, pentru că n-am avut timp ziua, şi domnul sergent vrea să mă aresteze fără nici un motiv.” “Ia-i, domnule sergent, adresa unde se mută şi dă-i drumul, căci lucrul acesta se poate întâmpla oricui!” La întrebarea sergentului, îi dau adresa (…). Cu aceasta am fost lăsaţi să ne continuăm drumul. Nu ştiu cine a fost civilul acela, dar trimis a fost dânsul de Dumnezeu, ca să se mai întâmple o minune cerească” (p.36).

Nu socotesc că sunt necesare completări sau comentarii suplimentare pentru a se evidenţia că povestitorul nu era părăsit de Dumnezeu, că nu era lăsat să se descurce singur din atari noduri ale destinului, ce se strângeau tot mai tare în jurul gâtului său. Dimpotrivă, Părintele Ceresc îi trimite semne că îi veghează paşii, prin aceasta chemându-l către El.

PRIN V. VOICULESCU OMENIREA ESTE CHEMATĂ LA FAPTA CREŞTINĂ

Medicul Radu Voiculescu, unul dintre fii poetului, dupã ce fusese vestit de către un necunoscut că tatăl său putea fi adus acasă din detenţie, după ce obţinu îngăduinţa şefilor săi de la institutul unde lucra, ajunse a doua zi dimineaţa la dispensarul din Turda. Fu îndrumat către etaj. O camera plină de foşti puscăriaşi. Le cercetă pe rând figurile triste, impasibile. Îşi descoperi tatăl. Era altul decât îl cunoscuse. Chipul nobil îi fusese zdrobit de pecetea mohorâtă a temniţei. Capul, chilug; faţa, smochinită. Vorbea foarte încet şi reţinut: îi era frică să nu tragă careva cu urechea. A plâns. L-a întrebat de surorile sale, de copii, de prietenii ramaşi în libertate. Fiul glăsuia firesc, cu ton nici prea tare, nici prea surd, ca omul slobod între cei slobozi. Bătrânul se grăbi să-i facă semn să scadă intensitatea vocii, îi şopti că o parte dintre cei de acolo erau hoţi şi turnători periculoşi. Extrem de prudent.

Pe la amiază, şi-a făcut apariţia directorul spitalului. Întocmirea formelor de externare. Feciorul şi-a părăsit părintele, să găsească un mijloc de transport până la gara din Câmpia Turzii, singura apropiată. A străbătut târgul în dreapta, în stânga, uitând de masă, potopit de griji. Vlăguit.

În sfârşit, i-a ieşit în faţă o volga, taxi. I-a făcut semn. Opri. Doctorul trase adânc aer în piept. Se încurajă singur şi se avântă cu: „Domnule, a ieşit tata din închisoare”.

– “Am rămas impresionat ce receptivi erau oamenii la suferinţa noastră”, îmi mărturiseşte.

– “Şi pe mine mă impresionează”, repet după el, cu un nod în gât.

Îmi amintesc cu ce frică de oameni m-am eliberat eu însumi şi mă acuz, ascultându-l, pentru neîncrederea mea de atunci; mi-au trebuit zeci de ani şi o revoluţie s-o anihileze.

Oare a pierit ea de tot?

Nu.

Deci şoferul a acceptat pe dată să-l ajute pe poetul mai mult infirm decât pe picioarele proprii. A şi cerut o sumă modică pentru transport: optzeci de lei. A pus mâna, alături de fiu, să-l care pe braţe pe vârstnicul neputincios. De altfel, era un fel de fulg articulat. Îl instalară cu băgare de seamă pe canapeaua dindărăt a automobilului.

Când coborau scara, fostul întemniţat, încercând să-şi scuze lipsa de puteri şi să mai aline mâhnirea băiatului său, i-a spus: „Noi suntem longevivi. Mă fac eu bine şi o să dea Dumnezeu să trăiesc până la nouăzeci de ani…” Nu-şi dădea seama, deşi medic – el, marele diagnostician! – de gravitatea propriei sale situaţii: era plin de speranţă.

Poetul suferea grav de tuberculoză. Un morb Pott, o carie osoasă a vertebrelor; două erau distruse masiv.

La Câmpia Turzii, fiul şi-a aşezat părintele pe jos. Cu chiu, cu vai. L-a rezemat de zidul gării, pe peron, în aşteptarea acceleratului. Îl îngrozea faptul că vagonul de dormit pentru care avea bilete ar fi putut trage aiurea de unde-şi pusese iubita povară nemişcată. Iar trenul urma să oprească numai timp de două minute!

Într-un grup, nu departe de ei doi, nişte ceferişti şedeau pe lădiţele de lemn, cu felinarele alături.

Se apropie de dânşii: „Dom’le, l-am scos pe tata din închisoare. Uitaţi-vă în ce hal e! Trenul stă puţin. Trebuie să nimerim vagonul de dormit…” Urmă până la capăt istoria ce-l tulbura; continuă cu rugămintea de a fi ajutat. „N-ai grijă, domnule! Se face!” Aşa a fost. L-au luat pe sus şi l-au suit fără dificultate. N-au vrut să primească nici un ban. A fost nevoit să le strecoare cu de-a sila-n buzunar o bancnotă.

Însoţitorul de vagon, când a ascultat povestea reluată, le-a oferit să ocupe compartimentul de lângă uşă, pe răspunderea lui. „Mă descurc eu, vedeţi-vă de treabă! Îl băgăm aicea, că-i mai bine. Restu’, treaba mea!”

– “Deci şi el m-a ajutat”, adaugă triumfător domnul doctor, cu o satisfacţie izvorâtă din recunoaşterea omeniei tuturora.

Şi ce bine-l înţeleg! Câtă nevoie avem toţi să redescoperim întruna purtarea omenoasă, înţelegerea semenilor, sentimentul că nu ne mişcăm printre stane de piatră, ci printre fraţi, că în orice străin găsim un sprijin la nevoie, după cum noi înşine suntem gata să ne facem luntre şi punte pentru salvarea semenului nostru mai slab, împins din cale de către egoism şi răutate, gata să se prăbuşească.

Tonul conlocutorului meu este acela al victoriei împotriva unei doctrine antisociale, al superiorităţii iubirii dintre oameni faţă de ură şi glacialitate. Este ca şi când mi-ar fi narat revelarea minunii: omul izbutea, până şi atunci, să rămână Om.

Înainte de a fi părăsit Turda, sprijinul propriului său părinte luase legătura prin telefon cu Denu, un prieten din Bucureşti, eliberat din închisoare nu demult. Cu acesta se sfătuise asupra căii de apucat în această căutare a părintelui dispărut şi el îl împrumutase cu bani de drum. I-a comunicat orarul călătoriei de înapoiere, numărul vagonului cu care soseau.

Acela i-a aşteptat pe neobişnuiţii călători în Gara de Nord, cu un cărucior de invalid. Şi astfel odiseea luă sfârşit.

MIHAI RĂDULESCU

(CHEMAREA LUI DUMNEZEU ÎN TEMNIŢELE COMUNISTE. vol. II, 2004, cu un cuvânt înainte de Prea Sfinţitul Galaction Episcop al Alexandriei şi Teleormanului)

Comments are closed.

Revistă de cultură, tradiții și atitudine civică

Mihai Rădulescu: “Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste”, vol. II