Vavila Popovici: Încredere vs. Neîncredere

20 Oct 2013 by m.gurza, Comments Off

“Prietenia sfârşeşte acolo unde începe neîncrederea.”  – Seneca

Conform dicționarului, ÎNCREDEREA se definește prin a pune temei pe cinstea, pe sinceritatea cuiva; a se bizui, a conta pe cineva sau pe ceva.

   Încrederea ne dă liniștea sufletească de care avem nevoie în foarte multe aspecte ale vieții: în familie, în societate, în oamenii cu care lucrăm și cu care avem relații, în credința pe care o purtăm  cu noi de la botezul pe care-l primim, în afaceri – cei cu care tranzacționăm, în politica internă, dar și în cea externă.

   Încrederea este umărul pe care ne sprijinim pentru a avea energia și voința de a merge mai departe în drumul pe care ni l-am ales. Ea nu se obține ușor, de multe ori se câștigă foarte greu și trebuie acordată tot atât de greu, pentru a evita eroarea. Încrederea se cultivă cu ajutorul voinței și pentru ea trebuie mintea să lucreze pentru  nu se înșela.

   Sunt oameni care prezintă dintr-un început respect și încredere prin gândurile lor spuse sau scrise, dar sunt și alții – majoritari – cu care trebuie muncit, dialogat, justificat, exemplificat, în fine, folosindu-ne de raționamente, stabilim o relație de încredere, de liniște, de pace. Este, în acest caz, ca și cum am aștepta fierberea unui must și transformarea lui într-un vin de calitate cu proprietăți stabile, după ce l-am observat în tot acest timp și am intervenit ori de câte ori era nevoie.

   Încrederea se clădește de cele mai multe ori în timp, studiind persoana, prietenul, conducătorul, grupul, țara, acțiunile lor, felul cum acționează în anumite situații, cum reacționează la anumite încercări etc. Apoi se pun în balanță calități și defecte. Când ai obținut încrederea, ai sentimentul de siguranță față de cinstea, buna-credința sau sinceritatea acelei persoane sau grup. Există și posibilitatea neacordării în final a încrederii, retragerea din această relație încercată, atunci când cel încercat dă dovadă de lipsă de seriozitate, de sinceritate, de cinste, de dreptate, sau dă dovadă de trădare, caută să te păcălească „furându-ți” încrederea, urmărindu-și interesele personale, câștigul de bani, de avere sau de putere. „Pacea, spunea filozoful Baruch Spinoza, nu înseamnă absența războiului, ci înseamnă virtute, este o stare de spirit, de bunăvoință, încredere și dreptate.” Ca atare, la obținerea unei înțelegeri trebuie să existe dovezi de virtute din ambele părți, altfel, liniștea, pacea nu pot fi obținute. Filozofii au ajuns la concluzia că virtutea nu o avem de la naștere, ea nu poate avea profesori care să ne învețe, Immanuel Kant afirmând că virtutea poate fi dobândită în decursul vieții, căci facultatea morală a omului nu ar fi virtute, dacă nu ar triumfa prin puterea principiului în lupta cu înclinările contrare. Caracterul omului contează în aceste relații de încredere care se stabilesc și a avea caracter înseamnă a poseda acea proprietate a voinței, după care omul își face legământ cu anumite principii, tot Kant spunând că „nu importă ceea ce face natura din om, ci, ceea ce el însuși face din sine”. Considera că dintr-un principiu practic suprem, pot fi deduse legile voinței: „acționează astfel ca să întrebuințezi omenirea atât în persoana ta, cât și în persoana oricărui altuia, totdeauna în același timp ca scop, niciodată însă ca mijloc”.  

   NEÎNCREDEREA este definită ca îndoială, suspiciune. Balzac spunea: „Cine zice îndoială zice neputință.” Așa este dacă nu se iese din această stare, căci neputința poate duce la suferință. Psihologii spun că atunci când ne îndoim încercăm să evităm suferința, dar aceasta nu înseamnă că și reușim, fiindcă în acele momente ezităm, putem fi bombardați de un presentiment, dăm dovadă uneori de neputință, adică de lipsa voinței, a energiei necesare în stabilirea unui adevăr. Îndoiala macină sufletul omului până ajunge la un echilibru, multe carențe ale caracterului evidențiindu-se în acțiunea întreprinsă. Deși toate lucrurile, chiar și cele care ne par sigure pot fi puse la îndoială, există ceva sigur și anume faptul că noi gândim, că ne îndoim și dacă gândim și ne îndoim, este sigur că existăm, ne spune Descartes în celebra sa cugetare: „Cogito ergo sum”. Conștiința gândirii, deci a sufletului este mai sigură decât conștiința pe care o avem despre lumea exterioară. Pornind de la egalitatea puterii de a gândi a oamenilor, rezultă și egalitatea speranței în atingerea țelurilor, în drumul cărora ne izbim de vederi deosebite, uneori de dușmănii, certuri, de neîncredere a unuia față de celălalt.

   Orice om poate trece în viață printr-o perioada de îndoială, însă, flexibilitatea spiritului, rațiunea minții, rațiunea inimii ne pot face să recăpătăm încrederea față de aproapele nostru, față de cei cu care relaționăm în viață sau să stabilim neîncrederea și să luptăm pentru adevărul nostru. Pascal a fost cel care credea că toată demnitatea noastră stă în rațiune, pe lângă care admitea existența cunoștinței intuitive a inimii. Astfel putem evita eroarea care este cauza mizeriei la care ajung oamenii. Cunoștințele noastre acumulate și hărnicia spiritului ne pot ajuta să definim situația, să găsim acel punct de sprijin atât de necesar, fiindcă singuri și în eroare, nu putem trăi.

   Trăim în democrație care presupune existența unor valori, precum: libertatea, dreptatea și egalitatea, idealuri pentru care oamenii au luptat și totodată repere pe baza cărora s-au creat normele ce reglementează viața în societate. Cetățenii trebuie să aibă dreptul la opinii proprii și totodată să se bucure de securitatea personală, a domiciliului și a bunurilor pe care le posedă. Ei trebuie să își poată exercita libertatea de a se exprima, precum și dreptul de a-și alege conducătorii și de a decide în probleme de interes public. În libertatea de exprimare se pot crea conflicte privind ideile politice sau de altă natură a unor cetățeni și în acest caz trebuie să se recurgă la consultarea de legi, pentru stabilirea adevărului și a dreptății.

   Politologului Christoph Stefes, profesor la Universitatea Colorado, din Denver, SUA, a acordat un interviu ziarului DW, în care a analizat situația regimurilor autocratice – cele din afara democrației – spunând că cercetătorii au identificat trei factori pe care se bazează puterea regimurilor autocratice și anume: legitimare, represiune şi cooptare, acestea fiind „soclul pe care se ridică liderul”, interzicerea şi reprimarea oricărei opinii divergente fiind instrumentele cele mai puternice, spunând că „trebuie făcută diferenţa între reprimare dură şi reprimare «cu mănuşi de catifea ». Când se acționează dur, demonstranţii și politicienii de opoziţie sunt arestați, aruncaţi în închisori. Oprimarea, spune el, are însă loc cel mai adesea mascat: „De exemplu, ziarişti incomozi sunt târâţi în nenumărate procese pentru calomnie. O altă metodă este trimiterea organelor fiscale în control la organizaţiile care critică regimul”. „Între măsurile moi se numără modificarea intenţionată a legilor fiscale sau blocarea unor conturi bancare, care pot fi puse în practică mai simplu şi fără tapaj… Cel mai mare efect asupra menţinerii la putere a unui lider autoritar sau a unui regim nedemocratic îl are legitimarea. În vreme ce orice guvern democratic este legitimat prin alegeri, într-o dictatură potentaţii trebuie să se legitimeze ei înşişi”. Iată cât de ușor și machiavelic poate fi atins derapajul unei democrații!

   Trăim vremuri în care sentimente și impulsuri de o mică intensitate existente cândva, au crescut, au devenit mai puternice, schimbările repetându-se ciclic,  dar diferit în formele lor particulare.  Există deci o lege a dezvoltării contrariilor care se impune atât în dezvoltarea fiecărui individ cât și în dezvoltarea societății. Ea se accentuează în viața socială și istorică, având importanță pentru domeniul vast al vieții și ca atare, necesită o atenție deosebită.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Convorbiri – Vavila Popovici

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 11517

Ultimele Comentarii