Harry Ross: Lirice
Cântăreţul
Stătea pe scenă singur
cu ghitara pe umăr
şi cânta
nu, nu cânta, ci compunea o poezie
care ici te încălzea, ici te îngheţa
lumea în sală plângea
şi aplauda,
şi el cânta nu doar poezie,
ci şi filozofie;
ameţitoare plimbări în univers
răsturnări printre aştri
căderi în abis
Era viaţa lui şi a mea
şi a altora
turnată în stihuri
ce răscolea inima
Miracolul
Iubirea a fost începutul,
ura ar putea fi ultima piatră neagră
a acestei lumi
Nimic n-am avea
de iubirea nu era.
Acea întâlnire providențiaă
între Adam și Eva
a așezatt fundamentul nașterii omenirii
și a tot ce a urmat după aceea.
Ne întoarcenm la acest moment
pentru că atunci a început miracolul,
care nu are voie să se sfârșească
în vecii vecilor.
Literele
Par niște semne grafice
fără valoare. Eroare
Literele sunt baza Scrierii, al Cunoașterii, al Comunicării
Prin litere și cuvinte
Ne spunem gândurile, și ideile, durerea
și părerea noastră despre oameni și lume.
Cândva vedeam literele întregi,
aliniate ca niște domnișoare la sărbătoare
Mai apoi pierzând lumina din ochi
vedeam din ele resturi, firirmituri, cioburi sărmane.
O lume fără coloane, rănită, îmbrâncită
Scriu cu aceste litere infirme precum sunt și eu însumi
Oameni, păstrați-vă lumina ochilor
Vederea este sfântă, cheia cu care deschidem
porțile vieții și ale luminii.
Orb ești un rătăcitor care trăiește
în beznă și așteaptă resemat
noaptea cea din urmă
Suntem
Suntem frumoși și seducători
În clipe de extaz
Aparținem lumii și lumea
toată e a noastră
Apoi ne întoarcem acasă
masca pică de pe chip
și devenim subit umili, banali și fără fard
Precum e masa, scaunul
Sau ștergătorul de la ușă
Omul este lumină, strălucire
banal , ștrengar, stea căzătoaare
un diamant și,
în, același timp un cu gunoi
Avem nevoie de măști ca să nu știm ce lichele suntem
O pâclă de fum
Parcă e mai ușor
să legi o prietenie
decât s-o alimentezi
cu energii și emoție
Oamenii nu se schimbă,
dar te uită
Ori te pun pe un raft
lângă alte prietenii prăfuite
unde aștepți
până îmbătrânești
Când o prienie se stinge
e semn că miezul era necopt, iar cărbunii rămași
s-au stins și ei
lăsând în urmă
Doar o pâclă de fum…
Acel fir
Vorbim despre un fir
Transparent care ne
Leagă de viață
Nu-l vedem, nu-l simțim, dar el există
Altfel cum am trăi?
Probabil e țesut din ațe mătăsoase
Ori dimpotrivă, din oțel, dar extrem de rezistent.
Prin ele curg energii cosmice
În arterele noastre firave.
Mare meșter e natura
De știe țesătura și drumul
Fiecarui fir.
Totul e bine și sublim
Cât firul ne ține legat
Chiar puțin
Rău e când el se rupe
Și plutim, ca niște umbre
spre o lume neștiută, ruptă
De orice omenie.
Existențe
O văd ca pe un fulger,
străbătând ani,
lăsând în urmă
comori de gândire și de fapte
vrednice de laudă.
Nu poate fi comparată
decât cu o altă existență
de aceeași dimensiune.
Deci, viețile noastre
sunt doar fulgere în
desfășurarea timpului,
împreună lăsăm
o moștenire unică
generațiilor care ne urmează:
lumea cu toate bogățiile,
miracolele, dar
și cu defectele ei.
Natura
Aș asemăna-o cu o domnișoară zveltă,
tandră și frumoasă.
Plină de mister și ochioasă
O întrebare mă bagă-n boală:
de ce umblă natura în pielea goală?
Cred că știu, învelită, fofolită,
n-ar avea un strop de farmec.
Lasă trunchiul să se dezgolească ,
coroana să se mândrească
crengile să se zbârlească,
frunzele să călărească.
Și apoi iarba de-ar
fi învelită,
s-ar topi de căldurică.
Florile de nu și-ar arăta fața nu le-am știi viața.
Natura e făcută pentru amorul liber,
să zburde în bătaia vântului, să zâmbească,
să se alinte așa goală, arătându-și cele sfinte.
Deci, să nu ne mirăm, fiecare fir din natură
e o pictură. Ochiul vede și nu crede că
o șuviță de apă și un colțișor cu flori îți umple inima cu fiori.
Harry Ross
Israel
13 iunie 2016
