Noima devenirii întru ființă

16 Sep 2016 by m.gurza, Comments Off

NOIMA  DEVENIRII ÎNTRU  FIINȚĂ

Viitorul nu trebuie să excludă ființa (colocviu)

Adevărata împlinire a noțiunii de „devenire întru ființă” – Eugen Drăghici, Ninel Țugui

Poem de Gabriela Tănase

Adevăr și revelație – Dumitru Drăghicescu

Poeme de Corneliu Zeana

Florea Fugariu in memoriam – N. Georgescu, I. Andreiță

Poeme de Constantin  Abăluță și Toma George Maiorescu

Cât de veche este credința ortodoxă – Mitiades Efthimiou

Poem de Dorin Croitor

Robert Calul de Puși Dinulescu – scenometrie de George Anca

 

Colocviile de Marți

 

Marți 27 septembrie 2016, 5 pm, Calderon 39.

 Anul VII, nr. 9 (82). 

 

Tema:  Viitorul nu trebuie să excludă ființa

 

Oaspete de onoare: Wienfried A. Senker (Germania)

 

Premieră:

Neculai Urs: George Topârceanu conferențiind despre cărți

 

Intervenții

George Anca: Devenire / ființă la Drăghicescu și Noica

Puși Dinulescu: Lectură-mișcare-finisare

Mihaela Munteanu: Fantomele operei

Viorel Speteanu: Bătălia de pe Dealul Spirii

 

Teatru de poezie

Toma George Maiorescu, Constantin Abăluță, Gheorghe Dănilă, Gabriela Tănase, Vali Pena, Dorin Croitor

 

Lansări de carte

Corneliu Zeana: Când va cădea o stea, Betta, 2016

Aristotel C. Pârvulescu: Eseuri, Semănătorul, 2016

 

 

“Celalalt Noica” despre relatia de tensiune duioasa dintre filosoful Constantin Noica si fiul sau, parintele Rafail.

ADEVARATA IMPLINIRE A NOIMEI NOTIUNII DE “DEVENIRE INTRU FIINTA”

în ”Cuvântul Ortodox”, 3-04-2013

“Sa nu ne trufim cu ce sintem, cu ce avem, caci pentru aceasta a pierdut poporul ales pe Mesia”

Constantin Noica catre fiul sau, Rafail: „Fii implinit si fa ce vrei”

 

Parinte Rafail, spuneti-ne ceva despre filosoful Constantin Noica, tatal Dumneavoastra.

– Nu prea stiu ce sa va spun. Pe tata l-am cunoscut foarte putin, fiindca din copilarie, nu stiu in ce an, au divortat parintii mei. Tata, fiind din neam de mosieri, iar mama avind origine „nesanatoasa”, fiind engle­zoaica, s-au gindit ca, daca se despart, o sa riscam mai putine lucruri care ne amenintau in regimul co­munist si poate ca si mama se gindea sa-si recistige cetatenia britanica si sa ne ia si pe noi, copiii, in libertate, sa ne dea o educatie.

La un moment dat, tata a avut domiciliu fortat in Cimpulung Muscel, iar noi ramasesem in Bucuresti. In ’55 s-a repatriat mama si ne-am dus si noi, copiii, la ea. L-am cunoscut putin. Dupa moartea lui, din ar­ticole, am vazut ca era mai mult decit ce credeam eu. Ma gindeam, de exemplu — o sa va marturisesc si asta — ce face un filosof acum in Romania lui Ceausescu? Adica, „tara arde si baba se piaptana”, cum se zice. Dar mi-am dat seama ca nu era asa de simplu si ca a fost si acolo o pronie a lui Dumnezeu. Filosofia lui nu o inteleg si inca nu pot sa citesc cartile tatei, fiindca nu pot intelege filosofia.

  De cind a iesit din inchisoare, din ’68, tata ne-a vizitat insa, in Anglia de trei ori si, in felul nostru, ne-am inteles din ce in ce mai bine pina cind, in ’85 sau ’86 cred, cind a venit ultima oara, ne-am despartit intr-o intelegere adinca, intr-o armonie adinca, pe ca­re nu o puteam exprima in cuvinte, fiindca altul era limbajul lui, altul al meu. Dar simteam pe dedesubt un alt curent care ne unea si, intr-un fel, simteam in chemarea mea o mostenire de la tata. Poate simtea si el, dupa cum s-a si exprimat, o implinire a lui prin fiul sau, care a venit la alta filosofie, la alta cultura.

Parinte Rafail, sa ne spuneti daca ati avea ceva sa reprosati tatalui Dumneavoastra pentru atitudinea domniei sale fata de Biserica Ortodoxa si in ceea ce priveste educatia ortodoxa sau mai putin ortodoxa pe care ati primit-o.

– Am avut in tineretea mea momente de reprosuri si de razvratire, socotind ca nu ajungem la nimic in via­ta pentru ca parintii nu ne-au invatat. Tatal meu tre­buia sa devina calugar, nu filosof! Vreau sa spun nu­mai citeva cuvinte: in ultima mea convorbire cu tata i-am facut chiar reprosul acesta. Apropo de nu stiu ce, m-a intrebat:

„Dragul meu, ai tu ceva sa-mi reprosezi?”.

Nu as fi vrut sa-l supar, fiindca trecusem de razvra­tirile mele. Dar intr-o clipita, asa, m-am gindit ce sa-i spun? Si am simtit ca unui om ca el nu pot sa-i spun decit adevarul. Si i-am spus:

„Da, tata, am un repros sa-ti fac”.

Si i-a placut. Am luat citeva elemente din scrisorile lui in care, desi ma binecuvinta pentru calugaria mea in care am intrat, imi tot spunea:

„Da’ poate mai faci si tu nitica cultura, da’ poate mai inveti; da’ poate intri la Universitate”.

Si atunci am spus:

„Uite reprosul meu. Intr-o Scrisoare catre Rafail (cred ca s-a publicat undeva si in Romania, in care vorbea filosofilor lui din Franta) ma intrebai de ce m-am calugarit; nu cumva m-a dezamagit lumea asta? Imi spuneai «Nu-ti reprosez, dar eu nu sint un tata ca acela care ar vrea sa-si sacrifice fiul lui Dumnezeu»”.

Si in Scrisoarea catre Rafail el propunea libertatea aceasta de a cauta ceea ce ma bucura si, daca, in definitiv, gasesc bucuria, deci daca ma gasesc implinit in calu­garia pe care el nu o intelegea in mod corect, acolo va fi adevarul meu. Si el ma binecuvinta in felul acesta: „Bucura-te si fa ce vrei!”, parafrazind cuvintul Fericitu­lui Augustin: „Iubeste pe Dumnezeu si fa ce vrei”.

Lumea moderna — despre care Noica spunea ca nu mai este o lume a iubirii — ar zice: „Cunoaste si fa ce  Dar spunea:

“Uite unde ne duce cunoasterea asta; la distrugerea omului si a lumii”. Dar, cind te ga­sesti implinit, eu iti zic: „Fii implinit si fa ce vrei!”.

Si, tata, ai spus in scrisoarea aia ca nu esti un om care sa sacrifice lui Dumnezeu pe unicul sau fiu. Si totusi, de cind ai iesit din inchisoare, din ’68 pina astazi, m-ai tot indemnat spre o cultura, desi stii ca inca din co­pilarie intre noi era chiar o tensiune, caci te intrebam:

„Ce este acela un filosof, ca un potcovar face mai mult decit tine ca filosof?“. Si m-ai indemnat mereu catre cultura, desi ai vazut ca nu am nici tragere, nici menire. Reprosul meu este acesta: “Sa stii ca lucrul caruia esti gata sa-ti sacrifici pe fiul tau unul nascut, acela iti este dumnezeu”.

Si tata a deschis bratele sa ma imbratiseze si mi-a zis:

„A, dragul meu, pe cuvintele astea ne putem desparti”.

I-a placut. Si asta am admirat la tata, ca i-a placut totdeauna sa fie batut la intrebarile si capcanele pe care ti le punea. As zice ca in general, as putea sa re­prosez, dar ca reprosul nu te implineste si, ceea ce ai trait in viata ta nu este din intimplare, ci este o mani­festare a vointei lui Dumnezeu. Or, El mi-a dat atunci cuvint care — inchipuiti-va! — m-a apropiat de tata asa incit dupa conversatia asta (a fost ultima noastra con­vorbire, desi in ziua aceea am continuat sa vorbim) sa-mi spuna:

Nu m-am asteptat ca, avind atitia discipoli, sa ma inteleg mai bine, pina la urma, tot cu fiul meu”.

In felul acesta as zice ca acolo ne-am apropiat in mod paradoxal, ne-am gasit intelesi. Deci, as vrea sa spun, in concluzie, ca situatia in care esti trebuie asu­mata si, cu ajutorul lui Dumnezeu, poti ajuta chiar in mod tainic si generatiilor de la care ai invatat sau n-ai invatat, de la care ai mostenit sau n-ai mostenit ceva.

Ati citit scrierile filosofului Noica? V-au ajutat cumva in experienta Dumneavoastra duhovniceasca ?

– Eu il cunosc foarte putin pe filosoful Noica, fiind­ca nu am studiat filosofia si nu-i pot citi cartile; nu pot citi decit anumite pasaje, pe care le pot urmari in paralel cu teologia traita de mine (caci eu nu am facut studii teologice). Am vazut insa in filosoful Noica un subcurent de crestinism ortodox autentic, care devine mai clar decit oriunde in cartea Rugati-va pentru fra­tele Alexandru, aratindu-l ca un om care a prins du­hul acesta al Sfintului Siluan as zice, al iubirii de vraj­masi. In ea, profesorul Noica citeaza pe nu stiu cine, care spune: „pitié pour les puissants”. Saracul bogat prins in robia banilor lui!

Daca am talmaci in sens spiritual aceasta expresie, am putea spune multe. O sa ma feresc, insa, de cuvintul „spiritual”, fiindca am impresia ca acest cuvint a de­raiat oarecum catre confuzia pe care o face limba fran­ceza. Caci, in franceza, „spiritual” inseamna mai mult intelectual, cerebral, in timp ce la noi inseamna, asa cum am invatat eu in copilarie, duhovnicesc. Deci, tal­macire duhovniceasca. Cred ca trebuie sa intelegem mai profund si mai viu cuvintul Bisericii noastre si in­tuitiile celorlalti. Sa intelegem pe cel care este in fata noastra in masura in care el e cinstit in fata Domnului si in ce masura inversunarea lui (daca este vorba de asa ceva), care ne doare, este provocata si de pacatele noastre.

Cred ca nu trebuie sa ne speriem atit nici de sec­tanti, nici de catolici, nici de uniati etc, cit de paca­tele noastre. Noi sa fim si sa raminem drepti in fata lui Dumnezeu, cu dreptatea lui Dumnezeu, dreptate care se traduce in iubire; si cu iubirea putem birui toate incercarile. Mult mai multa putere are cel care pare slab, avind dragoste.

 Dar trebuie sa cunoastem si lucrul in care sa fim inflexibili. De exemplu, Mintuitorul, la intrebarile lui Caiafa, nu raspundea deloc. A dat un singur raspuns si, omeneste vorbind, acesta era exact cuvintul pe ca­re nu trebuia sa-l rosteasca, daca voia sa nu fie rastig­nit. Dar El, de bunavoie, a rostit acest singur cuvint, care i-a pecetluit soarta, caci voia rastignirea pentru mintuirea omului. Un singur lucru n-a vrut sa ramina ascuns si nu Se sinchisea de marturiile false. Cind L-au intrebat daca El este Fiul lui Dumnezeu, a raspuns: „Eu sint”. Cred ca si noi, paralel cu aceasta, nu trebuie sa ne infricosam de insistentele prozelitiste, cato­lice si protestante ci, cu mijloacele Bisericii, rugaciu­nea, poruncile, intre altele iubirea de vrajmasi si intelegerea fata de om, sa aratam adevarul Ortodoxiei. Pentru ca, dupa cum spunea cineva, „Ortodoxia nu convinge, ci seduce”. Te-a atras. Ti-a sedus inima. Aceasta este arma cea mai mare a noastra. Iubirea ca­re poate seduce, fiindca omul este chipul lui Dum­nezeu. Si stim ca „dragostea nu piere niciodata”.

Cum a reactionat tatal Dumneavoastra cind v-ati calugarit?

– Da, interesanta intrebare. A fost o tensiune intre noi, dar o tensiune duioasa. El era un om duios si in duiosia asta am discutat toata viata. Era o tensiune care incepuse din copilarie, cind ma gindeam: ce-i un filosof? Si l-am atacat cu asta: „Ce-i un filosof? Ce faci tu ca filosof?”. Treceam prin fata unui potcovar si i-am zis: „Si potcovarul asta face ceva mai mult decit tine, ca macar face ceva util”.

Acum nu stiu exact ce credea el, la inceput, despre calugaria mea; credea poate ca ma aventurez la inal­timi prea mari de unde, daca ai sa cazi te poti sparge in bucatele (ca nu isi dadea seama ca viata monahala nu este inaltime, ci josime — smerenie — n.ns.) de unde nu mai poti sa cazi.

Eu am spus tatei de la inceput, din ’68, cind a iesit din inchisoare, prin scrisori (ca-i scriam atunci), de calugaria mea si ca asteptam sa primesc binecuvintarea lui parinteasca. Si mi-a dat-o din tot sufletul. Dar ma impingea nitel si la cultura, asa cum o intelegea el, ca eu numesc cultura altceva. Si a fost un descrescendo de vreo 20 de ani aceasta impingere catre cul­tura si cred ca in ultimii ani era mult mai impacat cu mine. A fost o tensiune, dar o tensiune dubla, cred. O tensiune prietenoasa. Nu stiu in ce masura nu s-a recunoscut si el in chemarea asta.

Tatal Sfintiei Voastre, intr-un dialog cu Andrei Plesu, la Paltinis, sustinea ca fiul sau nu mai poate ina­inta… din moment ce „si-a pus capat zilelor” intr-o manastire. Andrei Plesu considera insa ca ar exista o perspectiva de revenire pentru fiul filosofului. La ce credeti ca se referea marele filosof ?

– Nu l-am putut cunoaste de aproape pe profesorul Noica, nu numai fiindca nu am trait multi ani impreu­na cu el, ci si pentru faptul ca nu am studiat niciodata filosofia si nu am „dinti” ca sa „musc” carti filosofice. Am citit, dupa cuvintul lui, „ciupitativ” din operele sa­le si mi-am facut o idee despre ce este vorba, dar mai ales l-am putut urmari, de multe ori, paralel din per­spectiva a ceea ce numesc eu filosofie si cultura. Eu cred ca profesorul Noica vorbeste de o devenire in istorie, pentru ca tot mereu vad ca el, ca filosof, se gindeste mult la devenirea in istorie, vorbeste de deveni­rea natiunii, de rolul Romaniei in istorie s.a.m.d. Or, este adevarat ca in istorie viata mea nu mai are o deve­nire, fiindca, esential, de cind cu gindul acela al mortii, eu ma desparteam de istorie si chiar gindeam des ca viata omului, devenirea lui, asa cum o inteleg eu, este tocmai aceasta nastere intru vesnicie care se poate realiza in Biserica, si in special in Biserica Ortodoxa.

 Murim istoriei, murim trupului, murim pamintului si fata de tot ceea ce ne poate limita, ca sa ne nastem intru vesnicie, intru fiinta, Fiinta fiind Insusi Dumnezeu Care S-a descoperit lui Moisi cu acest nume: „Eu sint Cel ce este” adica „Eu sint Fiinta”. Devenirea omului este intru fiinta, Fiinta fiind Insusi Dumnezeu. Si de multi ani de cind am auzit expresia profesorului Noica „devenirea intru fiinta“, de multi ani am adoptat-o pentru a exprima ceea ce se intimpla acum: cea de a doua gestatie a omului pe pamint, gestatie intru Duhul Sfint. Este o gestatie care se distinge de prima, cea biologica, prin faptul ca Dumnezeu acum nu mai spune „Sa fie” si devine, ci acum Dumnezeu Se adre­seaza omului prin cuvint si prin cuvintul rugaciunii omul raspunde lui Dumnezeu. Gestatia cea de a doua este deci o invitatie a lui Dumnezeu la care, in mod liber, omul trebuie sa-I raspunda „Amin”. Si atunci, mai departe, Domnul implineste pentru om ceea ce lui ii este cu neputinta: Dumnezeu Insusi desavirseste lucrarea in sinea omului.

In acest sens „devenirea intru fiinta” este existenta in care sintem, iar fiinta este ceea ce vom fi in vesnicie, intru Dumnezeu. “Devenirea intru fiinta” este tocmai viata noastra de acum, de pe pamint. Tot restul piere, cum spune si o cintare de la inmormintare: „Desertaciuni sint toate cele omenesti, cite nu ramin dupa moarte”.

Ce exista dupa moarte, daca moartea este dispari­tie? Dar moartea nu este tocmai disparitie. Eu conti­nui sa exist dupa moartea mea si ce sint, ce-am deve­nit, aceasta risc sa ramin. Or, „devenirea intru fiinta” este viata noastra.

 M-a bucurat foarte mult sa vad ca o expresie greu de tradus, din rugaciunea „Tatal nostru” s-a tradus in romaneste: „Piinea noastra cea spre fiinta”. Imi pare rau ca mai sint si alte traduceri. Nu-mi dau seama in ce masura traducerea din Apus: „Piinea noastra cea de toate zilele”, nu este gresita. In orice caz, traduce­rea „Piinea noastra cea spre fiinta”, am gasit-o foarte adevarata. As spune chiar „piinea noastra cea intru fi­inta”, fiindca prin impartasania cu Trupul si Singele Domnului noi ne impartasim cu o viata pe care nu o putem avea altfel. Acest Trup, frint pentru noi, acest Singe ce a curs pentru noi, este viata unui Om Care a cunoscut mizeriile noastre, Care a cunoscut si moar­tea, dar Care a cunoscut si Invierea si Care a cunoscut si Inaltarea si sederea de-a dreapta Tatalui.

Parinte Rafail, ati amintit un lucru care, intr-ade­var, m-a infricosat. Rasfoind cartile pe care le-ati citit, tinar fiind, spuneati ca personalitati ale culturii noas­tre s-au cam jucat cu lucrurile sfinte. In ziua de as­tazi, Romania se lauda cu niste personalitati ale cul­turii nationale, intrate in circuitul culturii universale, dar care s-au cam jucat cu lucrurile sfinte. As aminti un Mircea Eliade, de pilda, pe care, cind incepi sa-l citesti, in multe afirmatii nu stii cum sa-l intelegi ca si crestin. Vezi ca spune ca Mintuitorul a fost un perso­naj enigmatic, a fost rastignit, a murit si despre Care discipolii Lui spun ca ar fi inviat s.a.m.d. O alta per­sonalitate este Emil Cioran, a carui atitudine nu stiu cum s-o calific, mai ales ca este fiu de preot ortodox. Sa spuna ca el il injura si se cearta cu Sfintul Apostol Pavel si atunci este plin de satisfactie!

N-as vrea sa-l includ in acest context si pe filosoful Constantin Noica dar, ca teolog, am trait totusi o du­rere. Am auzit ca, pe cind era in spital a refuzat impartasania. Din perspectiva ortodoxa, de care ati amintit, cum vedeti acest lucru?

– Da. Este o mare durere a poporului nostru si cred ca este unul din aspectele care tradeaza starea noastra de cadere, pentru care poate a suferit mucenicia. Ma gandesc ca ne asemanam intrucitva cu Israel cel din Ve­chiul Testament care, pentru pacatele lui, a pierdut Ieru­salimul de mai multe ori, de doua ori a plecat in exil etc. Si Dumnezeu parca Si-ar fi dezmintit testamentul Sau cu el din cauza pacatului poporului ales. Asa si noi.

Este deci un aspect care tradeaza pacatul nostru. Si de aceea as aminti cuvintele Sfintului Ioan Boteza­torul: sa nu ne trufim cu ce sintem, cu ce avem, caci pentru aceasta a pierdut poporul ales pe Mesia.

Imi pare rau sa aud ca profesorul Noica a refuzat impartasania. Nu stiu in ce fel a refuzat-o. M-am bu­curat insa sa aud ca nu mult inainte de moarte s-a spovedit si s-a impartasit. Aceasta mi-a spus-o chiar preotul care l-a spovedit si impartasit:

„Sa stii, Parinte Rafail, ca tatal tau s-a spovedit la mine si s-a impar­tasit cu citeva luni inainte de moarte”.

Poate chiar de aceea a refuzat impartasania la spital.

Tot ce este civilizatie si cultura eu o vad numai ca o pregatire a omului pentru Dumnezeu. Cultura nu este ratacire in acelasi sens cu pacatul; evident, nici civilizatia. Dar nu sint decit pregatiri pentru intelege­rea lucrului mai adinc, care este Ortodoxia. Spun Ortodoxia in sensul esential, si sa nu credeti ca dispretu­iesc aspectele exterioare ale Ortodoxiei. Si noi avem Ortodoxia noastra, care a luat forme istorice, geografi­ce, culturale, dar sa nu raminem la istoric, la geogra­fic, la cultural ci sa luam „miezul”; sa nu raminem la coaja, ci sa mincam „miezul” dinauntrul nucii. Si atunci, cred ca si in cultura noastra vom putea sa ve­dem, pe de o parte ce este frumos in om, ce este ortodox in el, iar pe de alta parte ceea ce este intentie.

Va rugam sa abordati problema responsabilitatii fata de Dumnezeu, de neamul, locul si timpul in care se naste crestinul. Cu alte cuvinte sa vorbiti ceva despre autohtonism si (sau) diaspora si (sau) impamintenire, deci cit de mult sintem responsabili fata de locul, timpul si neamul in care ne-am nascut si, mai departe, despre Eliade, Cioran, Noica, Tutea.

– Inainte sa ajung la calugarie mi-a vorbit un bun prieten al tatalui meu din Franta citeva ceasuri tocmai despre responsabilitatea fata de Dumnezeu, fata de neam, de societate etc. M-a interesat foarte mult ceea ce-mi spunea, dar la mine s-au imbinat toate in res­ponsabilitatea fata de Dumnezeu, fiindca n-am putut, n-am avut energia sa ma risipesc in impartirea asta a elementelor vietii: Dumnezeu, om, familie, societate, tara etc. Eu am gindit ca daca imi fac datoria fata de Dumnezeu, automat toate celelalte dispar si gasesc acum, la batrinete, ca am avut dreptate.

Dar trebuie sa precizez ca nu este o reducere prin eliminarea celorlalte elemente, ci o integrare a lor, o viziune de sinteza, pe care o aveam intuitiv atunci si care s-a adeverit. Adica Dumnezeu a creat si pe pa­rinti si neamul si locul, si in Dumnezeu trebuie gasite si prin Dumnezeu trebuie trecute toate relatiile cu aceste elemente si, atunci, intr-adevar, raspunderea ta este acolo unde trebuie.

Sa vorbesc despre autohtonism, emigrare s.a.m.d. Eu cred asa. Noi am primit permisiunea de a parasi tara cind am auzit de existenta, in Bucuresti, a unei icoane facatoare de minuni. Ne-am repezit la biserica aceea si ne-am rugat eu, mama si sora mea (stiu ca eu am intrat chiar in altar unde era icoana); ne-am ru­gat sa ne dea sa scapam, cum era limbajul nostru atunci. Si in anul acela mama a primit, dupa cinci ani de formalitati inutile, permisiunea de a parasi tara, impreuna cu copiii ei. Deci, pe mine ma mingiie fap­tul ca am primit de la Maica Domnului binecuvintare. Daca ar fi fost numai gindul meu, as avea fata de voi o constiinta foarte incarcata astazi. Si o si am in­tr-un oarecare sens, fiindca ati suferit, apartineti neamului acestuia si eu, intr-un fel, am tradat. Dar, daca am plecat cu binecuvintarea Maicii Domnului, nu ma mai simt tradator si poate am implinit acolo — cine stie — ceva pentru voi.

Va marturisesc ca nespus de miscatoare a fost pri­mirea pe care mi-ati facut-o. Am fost in fata a nu stiu cite sute si n-am putut da mina cu fiecare. Nici macar sa adresam un cuvint fiecaruia. O doamna din biserica mi-a spus: „Sa ne iubiti, sa nu ne parasiti, sa mai ve­niti!”. Si am raspuns: „Va iubesc si, daca vrea Domnul, mai vin”. Daca Dumnezeu nu vrea, nu-i o pierdere pentru voi, nici pentru mine. Daca vrea Domnul, Dom­nul stie ce si cum face. Si daca m-ascund undeva, ca Sfintul Siluan, de exemplu si nu ma mai vedeti ni­ciodata, nu e nici o pierdere, daca este de la Domnul. Daca-i fara voia Domnului, este smintire a vietii mele.

Cit despre Eliade si Cioran, alt lucru care m-a im­presionat la tata a fost acesta: cind a iesit din inchi­soare, a incercat sa vina sa ne vada. N-a putut nici in ’68, nici in ’69. Abia in 72 a venit pentru prima oara sa ne viziteze in Anglia. Si l-am intrebat:

„Nu vrei sa ramii cu noi?”.

 Si a spus:

Nu, eu ma simt legat de soarta poporului meu”.

Si asta m-a impresionat. Ca in loc sa faca ceea ce facuseram noi, adica sa scapam si sa va lasam pe voi in urma, el a vrut sa impartaseasca soarta voastra. Cuvintul acesta a marcat gindirea mea.

Care au fost ultimele cuvinte ale lui Constantin Noica?

– Ultimele cuvinte catre mine…? Nu-mi amintesc exact acum. A fost, cred, un cuvint de despartire intr-o mare armonie. Tensiunea din copilarie dintre mine si profesorul Noica s-a rezolvat printr-o intele­gere neasteptata. De fapt, cum am mai spus, intre noi s-a produs ceea ce ar numi relata o „cearta”. Dar cearta era, ca toate la el, un lucru de mare valoare. M-a intrebat daca eram suparat pe el cu ceva, daca am ceva sa-i reprosez. in mine se ducea o lupta. Nu voiam sa-i reprosez nimic, caci stiam ca vine din sufe­rinta si se intoarce in suferinta, fiindca n-a vrut nicio­data sa fuga de soarta poporului sau. (Deci se intor­cea in Romania si, ca de fiecare data, ar fi putut fi ul­tima noastra intilnire si chiar a fost ultima atunci). Asadar, riscind ultima despartire, nu voiam sa-l acuz de ceva. Totusi, el a avut o astfel de atitudine, incit ar fi fost nevrednic de el sa-i spun o minciuna, cit de bi­nevoitoare ar fi fost ea. Si i-am reprosat ceea ce am povestit mai inainte in legatura cu scrisoarea pe care mi-o trimisese la Paris, in ’67.

P.S. Casian Galateanul: Ceea ce nu mai stie Parintele Rafail, stim noi, caci am discutat mult, la Paltinis, pe tema aceasta. Noica spunea:

„Eu nu prea sint de acord cu ceea ce a facut Rafail, pentru ca parintii calugari repeta cam de doua mii de ani acelasi lucru, cu ascultarea lor, cu slujbele lor etc. Dar, cu toate acestea, dati-mi voie sa va spun ca nu am cunoscut pina acum un tinar mai realizat in vocatia lui ca propriul meu copil”.

(in: Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, însoțite de câteva cuvinte de folos ale părintelui Symeon, ediție îngrijită de Pr. Eugen Drăgoi și Pr. Ninel Țugui, Editura Anastasia, București, 1994).


GABRIELA  TĂNASE

 

Vezi iar ingerii toamnei pe aripi se coboara
camasile de nunta au inceput sa-i doara
lumina ruginita in vin o mai masoara
si in altar de frunze vor invata sa moara.

Vino
sa stergem obrajii cerului
de norii otraviti
sa tragem luna de urechi
sa nu mai stea
ca un spectru al pierzaniei
langa umerii insangerati ai copacilor
sa nu mai curga
peste umbra tremuratoare a funiei
care oricum
se impleteste singura.

(sau
mai bine
nu mai veni
am prea multe rani
si poezii ucise din dragoste.)

 

DUMITRU DRĂGHICESCU

Adevăr și revelație

  Ființă și devenire. – Atâta timp cât noi ne găsim în acest proces vertiginos de evoluție neîncetată și și de devenire nemăsurată, ni se pare dificil de a vedea ceea ce va fi reușita stabilă și repausul. Totuși, speciile zoologice astăzi fixate, și fixate de milioane de ani, traversară, și ele, o fază de devenire neîncetată și de mobilism ireductibil, în cursul cărora și prin care ele se constituiră așa cum sunt. Devenirea lor a fost deci încoronată printr-un repaus în ființă care durează, pentru cele mai multe, de milioane de ani. Devenirea lor a ajuns realmente la ființă. Nu se poate întâmpla altfel cu devenirea noastră. Acest provizoriu uman, care durează de milenii și care se va prelungi fără îndoială încă milenii, trebuie să ajungă într-o zi la definitiv.
Este cert că, atât de lung timp de când noi ne găsim în turbionul devenirii, suntem puțin preparați să anvizajăm ființa, această etapă finală în care mobilismul și provizoriul nu vor mai avea rațiune, în care omul și activitatea sa spirituală vor fi epuizat forța lor creatoare și vor fi realizat formele împlinite, încheiate, definitive, ale tuturor acțiunilor umane posibile. Deja capodoperele artei, consacrate de secole, sunt lucruri definitive, imuabile. Arta și știința, în ceea ce ele au dat cu siguranță incontestabil și desăvârșit, au creat și creează definitiv. Capooperele artistice și veritățile științifice au valoarea și stabilitatea speciilor zoologice. De altfel, omul însuși, din punct de vedere morfologic și fiziologic, este fix ca toate celelalte specii. Mobilitatea noastră morală, instabilitatea spirituală, devenirea noastră psihică au la bază o fixitate psihologică aproape absolută.
Dar si devenirea noastră trebuie să ajungă la ființă, dacă trebuie precis, printr-o serie infinită de încercări și forme provizorii, să realizeze formele definitive ale ființei, încă trebuie ca imaginea a ceea ce va fi ființa și definitivul și să-i servească de model. Imaginarul irațional al matematicienilor nu trebuie inserat în real? Or, precis aici este rolul și rațiunea de a fi a religiei, a lui Dumnezeu și a normelor creștine.
Iehova biblic spunea: Eu sunt cel ce sunt. El dă aici veritabila sa definiție, căci Dumnezeu este ființa care trebuie să reușească devenirea umană.  El ar fi de asemena fals de a lua devenirea și mobilismul prin care noi trecem ca singuri adevărați și ca veritate defnitivă și absolută, decât să creadă în existența reală și actuală a lui Dumnezeu. A erija devenirea în absolut, înseamnă precis a nega ființa și pe Dumnezeu, care sunt reușita devenirii, ființa pe care devenirea o implică și fără care nu are sens.
Construcția marilor catedrale ale Europei, cea din Milan sau Cologne, de exemplu, cer mai multe secole. Zeci de generații au muncit la ele; cele care i-au pus fundațiile erau, de lung timp, în cenușă, când domul din Milano fu încheiat. Dar ele au muncit la el pentru că au crezut în existența viitoare, transcendentă a acestui edificiu, opera eforturilor și a credinței lor. Timp de trei secole, acest edificiu fu în devenire. Muncitorii, zidarii, arhitecții succesivi ar fi putut crede că el nu va fi niciodată terminat, pentru că desăvârșirea lui, ființa lui transcendea viața lor și viața mai multor generații și eforturile lor ar fi putut să pară imposibile sau inutile. Este aici puțin din atitudinea filosofilor devenirii, care îi văd veritatea, singurul adevăr absolut, și care resping ideea de ființă.
Credincioșii într-un Dumnezeu real, existând actualmente sunt ceea ce ar fi fost uvrierii unei catedrale, care, la un moment dat, ar fi declarat că edificiul fusese terminat, și ar fi încetat să mai muncească la el, deși era foarte departe de a fi gata. Este aproape de ce s-a întâmplat în evul mediu, când credința oarbă într-un Dumnezeu real și actual a contribuit mult la încetinirea, dacă nu la paralizare științei și tehnicii.
Aceasta ține de Dumnezeu și de dogmele esențiale ale creștinismului ca și de catedrala din Milano.Nenumăratele generații umane muncesc pentru a le realiza și a le verifica, prin ceea ce rămâne definitiv și fix prin curgerea și provizoriului acțiunilor lor. Dumnezeu și dogmele sunt ființa, și transcendența însăși, căci ele transcend scurtele limite ale fiecărei generații și a tuturor generațiilor care vor trăi în faza de a deveni realizator. Astfel, aceste generații sunt puțin preparate să înțeleagă ființa, să creadă în Dumnezeu și în dogme. Dar, că ele cred sau nu, ele nu încetează și nu vor înceta să muncească la ele și să fie inchietați, până ce omul, în fine, se repauzează în Dumnezeu. Explicația, sensul devenirii și al evoluției în general, cheia stării noastre actuale și a activității noastre, și a activității tuturor generațiilor prezent și viitoare, care este ființa noastră sub
forma sa definitivă.
Teologia catolică era în profund adevăr postulând deificarea omului și Nietzsche și Dostoievski, împingând acest postulat până la termenul său extrem, puteau pretinde la deitate.
Gândirea lui Nietzsche și a lui Dostoievski, a lui Guesde și a lui Engels nu descind ele  în  linie dreaptă și printr-o riguroasă logică din cea a lui Ireneus și a Sf. Augustin? (27)

(27) „Dumnezeu şi omul, scrie Aug. SABATIER – împingând până la capăt teza lui Ireneu şi a Sf. Augustin – opuşi unul altuia la originea vieţii conştiente pe terra, se penetrează reciproc până la a atinge unitatea morală a iubirii, în care Dumnezeu devine interior omului, în care omul devine interior lui Dumnezeu şi găseşte în Dumnezeu înflorirea întregii sale fiinţe… Această religie este un germen inepuizabil fecund, inserat ca o grefă în tija vieţii umane, pentru a o ridica la o formă superioară”. (Esquisse d’une Philosophie de la Religion, pp. 185-186). Dumnezeu se dezvoltă deci în tija umană, şi iată de ce Iisus este numit de asemenea Fiul Omului. Dumnezeu este copilul umanităţii; aceasta este adevărata mamă a lui Dumnezeu, Dii Mater, Demeter. Dacă monoteismul pune un abis între Dumnezeu şi om, creştinii umplu abisul şi umanizează pe Dumnezeu, unind omul cu Dumnezeu fără discontinuitate.

Verificarea existenței lui Dumnezeu. – Ideea nouă de Dumnezeu astfel concepută proiectează o lumină destul de vie asupra stării sufletști a umanității moderne și ne face posibil de a o înțelege, de a înțelege tendințele sale, tulburările, devierile și sublimele sale realizări. Noua idee de Dumnezeu ne face egalmente mai facilă comprehensiunea ideiii vechi de Dumnezeu și mai inteligibile geneza sa, originile sale și rolul său în viața umanității și în economia interioară a societăților. Aceasta va fi deja o serioasă justificare a ideii de Dumnezeu, dar nu suficientă pentru a o demonstra și a verifica bine fondată. Dumnezeu trebuie să explice totul, precizamente pentru că el pare inexplicabil și, pentru că el este iraționalul, trebuie să dea rațiunea oricărui lucru. Dar nu trebuie de asemenea să ne dea rațiunea lui însuși?
Dacă noi putem arăta că noua idee de Dumnezeu poate concilia contradicțiile pe care le prezintă ideea tradițională, că ea poate eclera obscuritățile și misterele cu care aceasta se împodobește ca de predilecție și dacă ea dacă ea poate învinge obstacolele și dificultățile care fac penibil accesul la rațiunea existenței lui Dumnezeu tradițional, noi vom fi dat în această absență a contradicției proba cea mai bună a existenței lui Dumnezeu, și de care noi am văzut că matematicienii, în știința lor, se declară satisfăcuți.

Viitorul nu trebuie să excludă ființa.   Distincția pe care  M. Brunschwicg o face între unu al devenirii și ființă este logică; dar este la fel de logic de a nu nega total ființa. Căci, în fond, devenirea trebuie să ajungă la ființă; misiunea devenirii, ca să spunem așa, este de a ne procura ființa.

            Se poate deci logic crede într-un Dumnezeu nu certamente real, dar realizabil; la o existență reală a spiritului și a lui Dumnezeu, dar proiectată la capătul procesului de creație, al devenirii. Dacă Spiritul și Dumnezeu nu sunt o ființă, aceasta vrea să spună că ei nu sunt reali, dar aceasta nu exlude ca ei să fie pe calea realizării, a devenirii; Ei sunt reali fiind realizabili. Aceasta nu exclude, dimpotrivă, presupune și cere ca Spiritul și Dumnezeu să fie, în fine, reali într-un interval de timp oarecare. Tot așa, dacă moartea și injustiția domnesc astăzi, aceasta nu este o probă că imortalitatea, resurecția, justiția cu sancțiunile finale ar fi imposibile pe totdeauna. M. Brunschwicg ne interzice el însuși acest pesimism când spune: „Dar omul este spirit; ceea ce este actualmente nu decide ceea ce va fi… căci viitorul său nu este înscris în trecutul său…”. Acest optimism, dacă era consecvent, ar fi trebuit să ne dea legitimitatea credinței și a imortalității, a justiției finale.

            Că evoluția socială, morală și spirituală ar fi în curs, aceasta nu probează că acest ciclu evolutiv nu va fi niciodată epuizat. În timpul evoluției vieții biologice, care a creat speciile, s-ar fi putut spune egalmente că ea nu se va sfârși niciodată. Totuși, devenirea vieții, a formelor vitale, a ajuns la forma ființei speciilor invariabile, așa cum devenirea materiei a ajuns la ființa formelor și a legilor fizico-chimice relativ fixe.

            Se poate concepe că doar evoluția socială și spirituală a umanității să facă excepție și să nu ajungă niciodată la ființe relativ stabile și prin urmare reale, concrete și materiale?

            Incarnarea principiului spiritual  și a unității sale într-o ființă, presupusă materială, existând real, ca și dogmele, ca expresie și determinare a lui Dumnezeu, sunt practic indispensabile, cel puțin ca model de imitat pentru educația și dezvoltarea umanității. Imaginea unui dumnezeu exterior și material este absolut necesară, precizamente pentru a trezi progresul intern, ascensiunea, pentru a-l ajuta și, la nevoie, a determina printr-un sort de constrângere exterioară avântul său. Aceasta nu este necesar pentru spiritul unui Sinoza, al unui Platon și al lui M. Brunschwicg, dar acesta este indispensabil pentru spiritul imensei majorități a oamenilor și de aceasta M. Brunschwicg pare să nu fi ținut cont. Cert, dogmele trebuie să fie continuu modificate și refăcute, pentru ca ele să nu imobilizeze spiritul și să nu distrugă acțiunea sa progresivă, ascensiunea sa. Dar, a le contesta și a le cere să facă proba rațională „virilă” a verității lor, înseamnă a nu fi înțeles nimic din rațiunea lor de a fi. M. Brunschwicg este ca și Ed. Hartmann dușman al antropomorfismului, dar fără a ajunge la panteismul acestuia.

            Găsim la acești filosofi opinii deja puse în circulație de J. M. Guyau și de Renan. Pentru Renan, într-adevăr, Dumnezeu este o realitate care aparține viitorului. Ideea că omul a creat divinul precum păianjenul își toarce pânza este a lui. El vede în religie un sort de instinct comparabil celui al cuibăririi, ceva misterios, o voce a cerului elevându-se în noi. J. M. Guyau scrie aceasta:

„Vom iubi pe Dumnezeu mai mult decât o facem… Omul evoluției este într-adevăr omul Dumnezeu al Creștinismului”.  „Ne-ar plăcea Dumnezeu în om, viitor în prezent, ideal în real”. (Irréligion de l’Avenir, p. 170).  Și ceea ce M. Gentile exprimă de o manieră abstractă și seacă, spunând că Dumnezeu se generează în noi, Guyau exprimă astfel: „Dumnezeii noștri sunt ca aceste ființe misterioase care în legende se nasc dintr-o picătură de sânge generos, dintr-o lacrimă căzută pe pământ. Le hrănim cu propria noastră substanță” (p. 100). În ultima sa carte deja menționată (Problème de Dieu), M. Ed. Le Roy scrie aceasta: „Dumnezeu nu este încă dar devine și devenirea sa este progresul nostru. Noi cunoaștem pe Dumnezeu prin viața sa chiar în noi, în munca propriei noastre deificări”.

                Rezumăm: A afirma pe Dumnezeu ca real înseamnă a-l nega, pentru că el aparține viitorului; a-l concepe exterior nouă înseamnă încă a-l nega, căci el nu poate exista decât în noi, pentru că în noi se generează și noi îl hrănim cu substanța noastră. El este cuvântul nostru suprem, persoana perfectă absolută. Invențiile și morala sunt cele mai bune mijloace de a comunia și a comunica cu Dumnezeu.

Lupta și concilierea dintre Devenire și Ființă.  -  Atâta timp cât noi suntem în devenire, înainte ca ciclul evoluției sociale și umane să se fi închis, cum să se evite războiul, să se pună în afara legii, cum să se depășească națiunea și să se nege patriile și cum în fine să se elimine proprietățile private fără a întrerupe devenirea și, precizamente, fără a împiedica chiar prin aceasta de a se ajunge la pace, la universalism internațional și la proprietatea în fine colectivă? Aceste probleme nu sunt deloc facile: tot tragicul epocii noastre este aici. Socialismul caută soluția problemei și S. N. pe cea a universalismului internațional și a păcii. În amândouă cazurile, cum bine a observat M. Bergson, se consideră rezolvată problema și soluția presupusă este punerea în fața faptelor. Se încearcă a o adapta faptelor, forțându-se să le plieze, modificându-le în sensul soluției concepute, singura posibilitate conceptibilă și practică pentru a realiza idealul. Dacă idealul nu este decât idealizarea progresivă a realului, realizarea progresivă a idealului nu va fi facilă dar nici imposibilă.

 

CORNELIU ZEANA

 

Asupră-le-asmuțite

 

Îngereștile straie

Pentru noi nevăzute,

Pe-acești copii nici fiara nu-i atacă

Ci doar din Irod coborâta prăsilă

În suflet cu spaima minunii

Ce s-ar putea în slavă ridica

Semeață, dreaptă, vie,

Din pulbere și cioturi și cenușă.

Iată, își freacă de inimă-n taină-ascuțind

Tăiș și vârf ce-i gata să ucidă…

Oh, neștiindu-le toate acestea…

Era, atunci, chiar vremea

Culesului luminii.

Copaci cu brațe vânjoase

O adunau în snopi

Și-n umbra lor treceau jivinele pădurii,

Și ea, lupoaica ce-alăptase copiii părăsiți.

 

 

Aletheia

 

Întrebările parcă se înșiruiau de la sine,

Fiecare

Răspunzând celei dinainte,

Provocând-o pe următoarea

Într-un ritm fierbinte

De dialog-monolog,

De monolog-dialog,

Alergând amețitor spre dezlegare,

Căci dezlegarea celei din urmă

Le-ar lămuri pe toate câte fuseseră,

Nu doar pe cele nerostite

Dar și pe cele neplăsmuite, negândite,

Care erau, de fapt, începutul.

Adevărul izbi ca fulgerul

Și fu simțit în fiecare fibră,

Topi materia

Care a încetat, atunci, să existe

Spațiul a explodat infinit, fără zgomot,

În nonexitența de-o clipă a timpului …

- Și după aceea?

- După aceea?

- Da, desigur, după aceea.

- Clipa, sau poate ceasul, cine poate ști?

S-a mistuit pe sine însuși,

Apoi, timpul s-a lipit ca o peliculă de film la montaj,

Prea nu se potrivea…

Prea nu se potrivea fragmentul acela extatic,

Bucățica aceea cu restul

Care se înfășura, încet, pe mosor…

- Și bucățica aceea?

- Da, desigur, aceea!

- Ea a ieșit din film. Prea nu se potrivea.

A rămas, desigur, ceva

Într-un album anume,

Pe care dacă cineva l-ar deschide

N-ar mai vedea nimic.

Un fel de adevăr absolut.

 

 

Strămoșii mei și-acestei Basarabii

 

Nu-i pic de vânt, dar frunza tremurat-a

Când fumul, fără vânt, s-a-nvolburat.

Nu se clintește ochiul de pe jar

Și-i deslușesc pe cei care-au plecat

De-mi pare că-s alături, că-s de față

Deși de mult s-au săvârșit din viață

Strămoșii mei și-acestei Basarabii…

Cei mistuiți de gropile cu var

Sau deportați și omorâți în taină,

Viteji căzuți prin smârcuri, văi sau crânguri,

Toți risipiți și-nmormântați aiurea…

Povestea lor răzbate printre pietre

Și urcă-n seva ce hrănește frunza,

Lăstarilor ce iarăși se ridică

În codrii mult prea dragei Basarabii

Când glasul lor, prin rădăcini spre floare

Se urcă și răsună ca un clopot

În tot ce-i viu și-n tot ce-i nemișcare.

Vrei să-l auzi?

Oprește pentru-o clipă

Fugarii gândului celui vremelnic

Și-ascultă pietrele, țărâna, apa

Și soarele și stelele și norii,

În zorii zilei sau în prag de seară,

Dar mai cu seamă-n miezul cel de noapte,

Când glăsuiesc de parcă-ar fi de față

Strămoșii mei și-acestei Basarabii,

Deși de mult s-au săvârșit din viață

Strămoșii mei și-acestei Basarabii.

 

FLOREA FUGARIU (in memoriam)

 

A plecat dintre cărți și fișe filologul clasic FLOREA FUGARIU, editorul școlii Aredelene, cel care-l știa pe dinafară pe Ion Budai-Deleanu și Tucidide, pe Eschil și pe Eminescu. Nu admira nimic, iubea numai în sine însuși, dar cu această iubire ascunsă ne-a învățat să umplem golul dintre noi.Intră glorios în Cartea neamului, lăsându-ne să ne încercăm puterile minții ca să-i înțelegem mesajul vieții senine și zbuciumate în același timp. La gândirile sale ascuțite ne întoarcem mereu, ca securea la gresie.
N.Georgescu

Domnul să-l odihnească!
Era un mare admirator al lui Haşdeu şi al… vinului.
Imi amintesc cum, plimbându-ne odată prin grădina Academiei, a văzut două păsărele şi a inceput să le înjure cu patimă, scrâşnind din dinţi.
Eu habar n-aveam ce păsari erau alea, dar profesorul m-a lămurit: ” Aştia sunt grauri, lua-i-ar dracu’! Aştia mănâncă via.

I. Andreiță

 

CONSTANTIN ABALUȚĂ

Un cutremur multumitor

E dimineata trec prin camerele luminate de soare

pijamaua imi flutura ma conduce

in baia cu faianta alba unde ramin un timp nedefinit

melancolic si inconstient ca la un oculist

ce exerseaza vederea pacientilor

pe firisoarele de praf din vazduh

Nu mai am

rabdarea de a nu spune nimic

e induiosator cum privesc pe geamul podului

melcul ce traseaza un sotron argintiu

pe norii intunecati

si ma gindesc la vacanta la tara

cind trenul intirzie si pulberea schioapata

pe mutrele calatorilor

sunt acelasi ins ce priveste garoafele galbene

in odaia din care abia au plecat rudele

ce participasera la parastas

si casa intreaga cu numarul ei de tabla emailata

si cu olanele cazute isi aminteste de mine

ca de un cutremur multumitor

ce n-a tras chiulul dar nici n-a facut mare zurba

inventind in schimb atitea moduri

de a opri tacerea pe hirtie

de-a imparti mici picaturi de apa

dintr-un ocean viitor

pe mutrele calatorilor

sunt acelasi ins ce priveste garoafele galbene

in odaia din care abia au plecat rudele

ce participasera la parastas

si casa intreaga cu numarul ei de tabla emailata

si cu olanele cazute isi aminteste de mine

ca de un cutremur multumitor

ce n-a tras chiulul dar nici n-a facut mare zurba

inventind in schimb atitea moduri

de a opri tacerea pe hirtie

de-a imparti mici picaturi de apa

dintr-un ocean viitor

 

TOMA GEORGE MAIORESCU

 

apocrifa

 

nu
intre noi n-au fost arse toate puntile
mai e si arborele dragon
cel care si-a aruncat radacinile peste prapastie
dar mai e si iluzia mea
ca pot trece peste orice
si o sa ajung pe celalalt mal
fie prin hatisul aerian al lianelor
fie si pe un pod de ceata
arcuit peste spaime
dar tu vei fi plecata pe o insula
si eu voi strabate iarasi Oceanul
inot ca si alta data cand
tu te-ai mutat intr-o stea
si ma vei arunca din nou in adancul Spatiului
sa te caut
dar tu te vei fi ascuns intr-o galaxie
care nu figureaza pe nici-o harta a cerului
si pentru ca
intre noi nu au fost arse toate puntile
eu te voi cauta mereu
si aproape ca te descopar
pentru ca am inteles in sfarsit ca trebuie sa te gasesc
peste ceea ce ne desparte
cand plutesti prin vazduh cu noaptea in par
sau cand esti culcata alaturi
apocrifa si pagana
in patul meu

MITIADES EFTHIMIOU

Cat de veche este credinta ortodoxă?

> Dacă sunteți romano catolic , este bine sa știți că până în anul 1054 Biserica dumneavoastră a fost una cu cea Ortodoxă. În acel an Papa de la Roma s-a desparțit de cele patru Patriarhate apostolice (Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim) și a început să facă schimbări dogmatice. Astfel Biserica dumneavoastră este veche de 1000 de ani.
>
> Dacă sunteţi un luteran, religia dumneavoastră a fost întemeiată de către Martin Luther, un fost călugăr din Biserica Catolică, în anul 1517.
>
> Dacă aparţineţi Bisericii Anglicane, religia dumneavoastră a fost întemeiată de către regele Henric al VIII în anul 1534, deoarece Papa nu i-a acordat dreptul de a divorța și a se recăsători.
>
> Dacă sunteţi un prezbiterian, religia dumneavoastră a fost înființata de John Knox în Scoţia, în anul 1560.
>
> Dacă sunteţi congregaționist, religia dumneavoastră a fost iniţiată de către Robert Brown, în Olanda în anul 1582.
>
> Dacă sunteţi protestant episcopal, religia dumneavoastră a fost o ramură a Bisericii Anglicane, înfiinţată de către Samuel Senbury în coloniile americane, în secolul 17.
>
> Dacă sunteţi baptist, îi datorati principiile religiei dumneavoastră lui John Smyth, care a lansat-o la Amsterdam în anul 1606.
>
> Dacă apartineti  Bisericii  Daneze Reformate, îl recunoaşteţi ca fondator pe Michelis Jones, deoarece religia dumneavoastră își are originile în New York, în anul 1628.
>
> Dacă sunteţi metodist, religia dumneavoastră a fost fondată de către John şi Charles Wesley în Anglia, în anul 1774.
>
> Dacă sunteţi mormon, bazele religiei dumneavoastre au fost puse de catre Joseph Smith în Palmyra, New York, în anul 1829.
>
> Dacă sunteti membru al Bisericii Armata Salvării, secta dumneavoastră a fost inițiată de catre William Booth, în Londra, în anul 1865.
>
> Dacă sunteti membru al Bisericii Scientologice,  anul în care aceasta religie s-a  născut este 1879, iar cea care a fondat-o este Mary Baker Eddy.
>
> Daca apartineti uneia dintre organizatiile religioase cunoscute sub numele „Biserica Nazarineanului”,  „Evanghelia Penticostala,” „Biserica Sfânta” sau „Martorii lui Iehova”, religia dvs este una dintre sutele de noi secte fondate de oameni în ultima sută de ani .
>
> Dacă sunteti Creştin Ortodox, religia dumneavoastră a fost fondată în anul 33 de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
>
> Nu s-a mai schimbat din acel moment.
>
> Biserica noastră are acum 2.000 de ani vechime şi, din acest motiv, Ortodoxia, Biserica Apostolilor şi a Sfinților Părinţi, este considerata cu adevărat  „Una Sfânta Sobornicească şi Apostolească Biserică”.

>
> Aceasta este cea mai importanta moștenire pe care putem să o transmitem tinerilor acestui nou mileniu.
>
Pr. Dr. Mitiades Efthimiou

DORIN CROITOR

Şi calc pe frunze şi se cheamă toamnă.
Şi brânca amurgului se cerne furiş printre castani
ca îndoiala prin dezamăgirea unui refuz.

Tu recompui în cearcăne străvezii aşteptare…
ca un olar silueta stinse iubiri
din frământatul lut al amintirii…
Serile ne vor avea culoarea mahalalelor calice,
zilele ne vor păşi spre gârbovenie astronomică.
Să nu-ți fie teamă!
Şi frica e o naștere, trebuie doar moşită atent.
E toamnă şi nici o cădere nu mai doare gravitațional!

PUȘI DINULESCU

ROBERT CALUL (Abstract scenometric:)

            DEBUTANTUL: Robert Calul a fost prietenul meu cel mai bun, singurul prieten care mă-nţelegea.

            ROBERT CALUL: Mă port fără să joc teatru. Sunt mereu acelaşi, aşa cum inima mă-ndeamnă să fiu. Sunt Robert Calul, cel fără habar şi nevoie de altceva decât de propriul lui altar. Sunt o rugăciune.

            Onoraţi prieteni,  sunt un biet păun… Priviţi-mi penele… Culorile lor pastelate, vouă, ochilor voştri, obişnuiţi doar cu alb şi negru… ca-n filmele tragice… vouă… A fi copac e un nonsens… De fapt sunt pictor.

            UNUL: Sunteți pictor?

            ROBERT (scrisoare adresată Suzanei):

            Sângele meu te caută. Buşteanul s-a împiedicat în om. Printre zambile, substanţa fără gust a morţii pluteşte, din cer se desprinde somnul limpede. Mă doare capul. Sângele meu te caută. Eşti atât de frumoasă…

            Tu ar trebui să cânţi mereu la pian, degetele tale albe şi lungi, degetele tale ca apa şi tulpinile, ca aerul…

            Te iubesc. Eşti colorată în toate formele spectrului de lumină. Unghiile tale roşii, părul tău portocaliu, fularul tău verde, pantofii tăi galbeni…

            Unghiile tale ca trandafirii cei mai aprinşi, părul ca flăcările, fularul ca iarba şi pantofii ca polenul margaretelor.

            Suzana, tu eşti pasărea rară, eşti singurul fir de iarbă în care cred… am certitudinea…

            Scrisoarea aceasta a fost compusă ca imn de laudă, ca rugăciune, ca spasm.

 

Al nostru, al amândurora,

Robert.

            AVIATORUL: Mai bine să ne plimbăm pe-aici. Aerul e curat… Printre copacii acoperiţi cu zăpadă şi ţurţuri chiar…

            ROBERT: Tu îţi baţi joc de mine.

            AVIATORUL: Da. ( Robert se repede şi-i arde o palmă. Aviatorul se prăbuşește. Se ridică).

 De ce mă baţi?

            –ROBERT: Fiindcă mă enervezi, fiindcă nu suport să fiu luat în răspăr… tocmai acum… în situaţia asta… nenorocită… când nu ştiu ce-i cu Suzana… O pierd, mă-nţelegi, o pierd. Se va îmbolnăvi. Am presentimentul că se va îmbolnăvi.

            DEBUTANTUL: De ce-o fi murit?

            DOCTORUL: Nu poate fi  niciun dubiu, E moartă.

*

            DEBUTANTUL: Unde-i fi tu, Robert? (Întâi nu l-am recunoscut. Era cu spatele la mine, ţinea în degete o balanţă oltenească, într-unul din talgere pusese un parmen, în celălalt un creţesc). Ce faci?

            ROBERT: Piaţa  (și râse iar. Mă luă de braţ şi abia am putut să mă ţin cu dânsu-n pas, cu paşii lui de uriaş, de cogeamite zdrahon). Ai văzut balanţa mea? Ieri seară îţi vorbeam de atingeri, azi îţi vorbesc de balanţă.

            DEBUTANTUL: Dar n-am chef de lecţii.

            ROBERT: Până acum ai fost un băiat silitor… un bărbat silitor. Probabil te-ai emancipat. Asta mă bucură.

            DEBUTANTUL: Eşti un om bucuros, am zis eu şi l-am întrebat apoi, poate fiindcă n-aveam altceva de întrebat:

            ROBERT: Cum ţi-a plăcut aseară?

            DEBUTANTUL: Ce mă mai întrebi? Ştii doar… a fost o prostie…  Ca de obicei…

            ROBERT: Ca de obicei, da…

            DEBUTANTUL: Repeţi ce spun eu, vezi?

             ROBERT: Vrei să luăm troleibuzul?

            DEBUTANTUL:Dar unde să mergem? N-am chef de mers nicăieri.

            ROBERT: Mergem la mine. Vreau să-ţi citesc nişte poezii.

            DEBUTANTO: Nu.

            ROBERT: Atunci am să ţi le trimit prin poştă. Tot ai să le citeşti.

            DEBUTANTUL: Bine, trimite-le prin poştă.

            ROBERT: Uff!  eşti câine, nu om! Sau măcar lasă-mă să-ţi vorbesc de balanţă. Am şi scris o poezie cu titlul ei. Când m-ai întâlnit tocmai terminasem să le-o recit negustorilor-grădinari. Ştii că le-a plăcut? Nu vrei să ţi-o recit şi ţie?

            DEBUTANTUL: Nu.

            ROBERT: Atunci, ce dracu vrei?

            DEBUTANTUL: Scuză-mă, Robert, dar când mă vezi în ce hal sunt, tu mă iei cu lucruri d-astea, care n-au rost. Știică am și eu chestiile mele…

            ROBERT: Dar tu, tocmai tu, mă sfătuiai să m-apuc… Altfel nu m-aş fi apucat…n-aș fi scris nici un rând… până acum. Nu-ţi aduci aminte de discuţia noastră despre odele amicale?

            DEBUTANTUL: Nu-mi aduc aminte de nimic!

            ROBERT: Cum? Dar ce-i cu tine?

            DEBUTANTUL: Balanţa…

            ROBERT: Da. A început şi la tine să scârţâie, domnule inginer!

            DEBUTANTUL: Dar sunt şansonetist!

            ROBERT: Eşti un rahat. Arată-mi diploma de şansonetist!

             *

            DEBUTANTUL: Am luat din greşeală două bilete, ia-l dumneata pe celălalt.

            STUDENTA LA MEDICINĂ: Să ţi-l plătesc?

            DEBUTANTUL: Nu.

            Scoase totuşi cinci zeci de bani şi vrând-nevrând mi-i strecură în buzunar. Spuse cum o cheamă şi că-i studentă la medicină, dar că incidentul cu biletul o amuzase.

            DEBUTANTUL: Nu-mi faci şi mie o autopsie?

            STUDENTA: Ba, da, dar nu-i corect „autopsie”, ci „necropsie”.

            DEBUTANTUL: Fie…

            STUDENTA: Când?

            DEBUTANTUL: Să mă mai gândesc…

            STUDENTA: Păi una zici şi…

            DEBUTANTUL: În două zile îţi dau răspunsul. (Am ajuns în dreptul casei ei).

            STUDENTA: Nu vrei să mă săruţi?

            DEBUTANTUL: Ba da. Dar să știi că atunci te iau cu mine!

            STUDENTA: Întâi, hai să bem ceva!

            DEBUTANTUL: Să bem? Dar nu beau. Nu beau, din principiu.

            STUDENTA: Şi din mai ce?

            DEBUTANTUL: Tot din principiu. La poftă… (Băurăm).

             STUDENTA: Îmi place de tine că eşti un adevărat bărbat!

            DEBUTANTUL: Nu crezi că-i prematur să spui asta?

            STUDENTA: Mă iubeşti?

            DEBUTANTUL: Da.

            STUDENTA: Atunci, să mergem.

            DEBUTANTUL: Cum se face că eşti atât de inteligentă? De mult îmi doresc o femeie inteligentă.

            STUDENTA: Nu ştiu.

            DEBUTANTUL: De ce nu ştii?

            STUDENTA: Fiindcă eşti aşa de drăguţ şi spui lucrurilor pe nume.

            DEBUTANTUL: De ce nu te dezbraci?

            STUDENTA: Fiindcă mi-e ruşine.

            DEBUTANTUL: Fată inteligentă şi să-i fie ruşine?

            STUDENTA: N-am chef să mă dezbrac, sărută-mă întâi. (Atunci am aprins lumina şi am dat şi drumul la radio.).

            DEBUTANTUL: Şi nu ţi se pare că viaţa e altceva decât ceea ce facem noi acum?

            STUDENTA: Nu, nu mi se pare.

            DEBUTANTUL: După părerea mea, viaţa e mai dură şi lucrurile astea n-au rost. N-are nici un rost să fim animale.

            STUDENTA: Dacă părinţii noştri n-ar fi fost animale, noi n-am mai exista.

            DEBUTANTUL: Bine, dar eu nu simt nevoia să am copii. Dac-aş avea copii, ar fi probabil mult mai proşti decât mine. La ce să-i am?

            STUDENTA: Să ai o bucurie la bătrâneţe… Ce-o fi cu noi?

            DEBUTANTUL: Noi suntem şi apa şi rechinul în acelaşi timp.

            STUDENTA: Bine. Dar mă iubeşti?

            DEBUTANTUL: Nu.

            STUDENTA: Pân-acum ziceai că da.

            DEBUTANTUL: Astă-seară nu te mai iubesc, sunt obosit. Poate mâine seară…

            STUDENTA: Nu m-ai înţeles.

            DEBUTANTUL: Te-am înţeles, dar e acelaşi lucru. Tu trebuie să-nţelegi.

            STUDENTA: N-am ce.

            DEBUTANTUL: Păcat.

            STUDENTA:  Să ne certăm.

            DEBUTANTUL: Da.

            STUDENTA: Pe cât timp?

            DEBUTANTUL: Pe totdeauna. Tu nu eşti altceva decât un animal.

            STUDENTA: Dar sunt inteligentă.

            DEBUTANTUL: Ştiu, dar…

            STUDENTA: Dar tu nu eşti animal?

            DEBUTANTUL: Ba da, dar nu pot iubi tot un animal.

            STUDENTA: Îţi trebuie un om…

            –_DEBUTANTUL: Aiurea… Îmi trebuie o idee, omul e un animal. Totuşi ideile sunt în oameni. Pot iubi oamenii pentru ideile lor.

            STUDENTA: Dar pentru ideile mele…

            DEBUTANTUL: Nu le cunosc şi nu mă interesează să le cunosc, de-acum încolo… Caut altceva!

            STUDENTA: Ce?

            DEBUTANTUL: Nu ştiu.

            STUDENTA: Tu mereu cauţi altceva?

            DEBUTANTUL: Da.

*

            DEBUTANTUL:Cum s-a-ntâmplat?

            FEMEIA BĂTRÂNĂ:  Dar cine sunteţi dumneavoastră?

            DEBUTANTUL: Un prieten.

            BĂTRÂNA: Dar ce să se fi întâmplat?

            DEBUTANTUL: Cum cu cine? Cu prietenul meu.  Ce s-a-ntâmplat cu Robert?

            BĂTRÂNA: Care Robert?

            DEBUTANTUL: Robert, prietenul meu. A locuit aici şi-acum o lună a murit.

            BĂTRÂNA: Nu ştiu.

            DEBUTANTUL: Bine.

            BĂTRÂNA: Altceva mai doriţi?

            DEBUTANTUL: Cum? Nu l-aţi cunoscut?

            BĂTRÂNA: Ba da. Sunteţi chiar prietenul lui? (… văzui o tingire… O am desprins-o din perete).

            DEBUTANTUL:  E de alamă?

            BĂTRÂNA: Da.

            DEBUTANTUL: N-aveţi un ziar?

            BĂTRÂNA: Vreţi să luaţi tingirea? făcu bătrâna.

            DEBUTANTUL: Nu. Dar vreau s-o învelesc.

            BĂTRÂNA: Pot să vi-o dăruiesc.

            DEBUTANTUL: Mulţumesc. Era a lui Robert?

            BĂTRÂNA: Da.

            DEBUTANTUL:  Dumneavoastră l-aţi omorât pe Robert?

            BĂTRÂNA: Da.

            DEBUTANTUL: De ce?

            BĂTRÂNA: Era un chiriaş teribil de nesuferit. Fiica mea era îndrăgostită de el. Ştiam că noaptea, câteodată, intra în camera lui.

            – E frumoasă fiica dumneavoastră?

            BĂTRÂNA: Nu, dar e inteligentă.

            DEBUTANTUL:  Cât de inteligentă?

            BĂTRÂNA:  Foarte inteligentă.

            DEBUTANTUL: Aţi omorât-o şi pe ea?

            BĂTRÂNA: Bineînţeles.

            DEBUTANTUL: Atunci cum de nu v-au arestat?

            BĂTRÂNA: Sunt nebună.

             DEBUTANTUL: Și de ce nu v-au internat într-un ospiciu?

            BĂTRÂNA: Când i-am ucis pe Robert şi pe fiica mea evadasem pentru prima oară, acum am evadat a doua oară.

            DEBUTANTUL: De unde cunoşteaţi care sunt relaţiile între Robert şi fiica dumneavoastră?

            BĂTRÂNA: De la o vecină.

            DEBUTANTUL: Şi era adevărat?

            BĂTRÂNA: Nu.

            DEBUTANTUL: Când i-aţi ucis ştiaţi că nu-i adevărat?

            BĂTRÂNA: Da.

DEBUTANTUL:Atunci de ce i-aţi ucis?

BĂTRÂNA: Din motive tehnice.

*

            – De ce ai venit? am întrebat eu.

            – Fiindcă mi s-a telegrafiat.

            – Cine ţi-a telegrafiat?

            – Nu ştiu.

            – Şi cum te chiamă?

            – Nu mă mai recunoşti?

            – Nu.

            – Nici eu nu te mai recunosc.

            – Atunci e o greşală.

            – Da.

            – E foarte romantică situaţia în care ne găsim.

            – Da.

            – Cât de romantică?

            – Roz de romantică.

            Am sărit din pat, m-am ridicat în picioare, am luat-o de mijloc şi repede, ca să nu uit, ca nu cumva timpul să treacă şi vorbele mele să aibă timpul de-a se duce, i-am spus:

            – Hai să ne logodim.

            – Aşa repede?

            – Da.

            – Nici nu ştiu cine eşti.

            – Atunci de ce m-ai luat şi m-ai îngrijit?

            – Mi se făcuse milă de tine. Când am ieşit din casă şi te-am găsit prăbuşit în faţa porţii, am crezut întâi că eşti altcineva, pe urmă am ştiut că nu eşti decât tu. Nu mai era nimeni în apropiere. A trebuit atunci eu singură să te târăsc până înăuntru, să te pun în pat, şi să-ţi dau doctorii.

            – Cât timp am stat aşa, fără să mă trezesc?

            – O săptămână.

            – Atunci înseamnă că nu ţi s-a telegrafiat.

            – Ba da. Ieşisem din casă fiindcă mi se telegrafiase.

            – Cine-ţi telegrafiase?

            – Nu ştiu.

            – Ce scria în telegramă?

            – Nu ştiu.

            – Cum, nu ştii?

            – Era într-o limbă străină, într-o limbă pe care n-o cunosc.

            – Poate a fost o greşală.

            – Da. A fost o greşală. Tocmai mă duceam la poştă să le spun că e o greşală.

            – Şi nu te-ai mai dus?

            – N-am mai putut.

            – Dar cui îi era adresată telegrama?

            – Mie mi-era adresată.

            – Atunci nu putea fi vreo greşală.

            – Nici nu ştiu ce să mai cred.

            – Bine. Dar ne logodim?

            – Poate că da.

            – Atunci să fixăm data.

            – Tu n-ai nimic de făcut înainte de asta?

            – Ba da, trebuie să-mi iau rămas bun de la Robert, prietenul meu care a murit.

            – De când eşti tu bolnav poate l-o fi şi înmormântat.

            – Da. Trebuie totuşi să-mi iau rămas bun. Nu ştiu cum să fac asta, dar trebuie. Nu vrei să m-ajuţi şi tu?

            – Ba da. Aş dori… mi-e frică numai să nu te încurc.

            – N-ai să mă încurci. Uite, mâine dimineaţă plecăm şi găsim ce-avem de făcut. Până atunci trebuie să ne obişnuim unul cu altul.

            – Eu m-am şi obişnuit.

            Dar mie mi-era mult mai greu. În decursul acelei săptămâni ea avusese tot timpul să mă privească, să-şi închipuie de mine cine ştie ce, în orice caz mă avusese tot timpul în faţă. Dar eu? De-abia mă trezisem, abia acum o vedeam prima dată şi mi se părea extrem de ridicol să fiu alături de ea, fiindcă, desigur, nu meritam şi fiindcă era mai normal aşa. Adică normal, cum?

            Rămăsăse o singură soluţie, ultima soluţie. Am început să mă plimb prin cameră şi paşii mi se făceau din ce în ce mai deşi. Când m-am oprit, ochii mi s-au pironit între ai ei. Aş fi dorit mult să-i pot scoate, să-i desprind, să-i pot pune la loc, numai dac-ar fi insistat, dar lucrurile nu erau atât de simple, cum puteau părea la prima vedere.

            – Cum a murit Robert? întrebă ea.

            – Vreau să scriu o carte despre el, am zâmbit eu. Despre el şi despre mine.

            – Şi despre tine?

            – Nu, mai mult despre Robert. Dar de unde știi cum îl chema?

            –N-ai spus tu mai devreme? Dar aş vrea să nu mă părăseşti niciodată, insistă ea.

            – Dacă nu mă părăseşti tu, înseamnă că vom fi toată viaţa împreună.

            – Toată viaţa?

            – Da. Ţi se pare prea mult?

            – Nu. Dar e totuşi o sumă, o sumă considerabilă. E de fapt singura sumă.

            – E drept.

            – Ştiu, dar mă gândesc să-ţi răspund ceva inteligent. Nu ştiu ce.

            Eram acum chiar lângă ea. Mă aşezasem. Avea picioarele lungi, mi-era frică să nu fie prea subţiri, întotdeauna picioarele lungi au riscul ăsta. Nu pot suferi femeile cu picioare subţiri, îmi fac rău.

            – Ne cunoaştem de prea puţin timp, spuse fata iar.

            – Asta n-are importanţă.

            – Are!

            – Are?

            În cameră se făcuse prea cald, ar fi trebuit deschise geamurile. Nici unul dintre noi nu se putea mişca, dar geamurile erau aproape şi largi, înalte.

            – Pot să deschid geamul? întrebă ea.

            – Nu.

            – Atunci pot să-l închid?

            – Dar e închis.

            – Întâi să-l deschid şi pe urmă să-l închid.

            Am stat în cumpănă vreo câteva minute, pe urmă am dat din cap. Eram de-acord.

            – N-o să-ţi pară rău dacă fac asta? mai întrebă ea.

            – Nu. Ştii la ce mă gândesc?

            Fata se ridică de pe canapea şi deschise geamurile larg, toate geamurile.

            – Ca să-l putem căuta pe Robert, am urmat eu, trebuie să facem rost de bani. Eu nu mai am bani. Tu n-ai?

            După ce se aşezase iar lângă mine, se ridică iar, se apropie deodată de geamuri, le-mpinse unul după altul şi le răsuci foraibăruile.

            – Dar nişte sticle n-ai? am insistat eu. Dac-am vinde sticle, am putea face rost de bani.

            – Sticle am destule, spuse fata.

            – De ce? Bei mult?

            – Nu beau decât apă, dar vecinii mei sunt mari beţivi şi îmi dăruiesc mie toate sticlele. E o tradiţie în casa asta. Sunt cea mai frumoasă femeie din imobil!

            În patru ţoşti mari şi într-un sac, pe care l-am pus pe umeri, n-au încăput toate sticlele, dar mai multe nu puteam să luăm. Noroc de căruciorul pe care l-am găsit în curte.

            – Bun cărucior! M-am bucurat eu.

            Am pus înăuntru două ţoşti.

Ea împingea căruciorul, iar eu veneam după ea cu sacul, în care intrau de două ori mai multe sticle ca într-o ţoşcă.

            – Sunt curioasă câţi bani o să luăm, spuse fata.

            N-avem mult de mers până la centrul de achiziţii şi parcă nici nu fusesem bolnav. Simţeam toţi muşchii plini de ser sau de ceva în genul ăsta, simţeam cum se-ntind, ca praştia şi asta-mi era de ajuns. Fata mergea înaintea mea şi împingea căruciorul cu grijă, îi era parcă frică să nu vină cineva alergând să-i izbească sticlele şi să i le împrăşite. Adică să i le spargă.

            – Dar de ce ne trebuie aşa mulţi bani? se-ntoarse ea, dar nu mă privi drept în față.

            – Eu, dacă n-am bani, simt că nu sunt eu însumi.

            – Ce om ciudat eşti tu!

            – Nu mă mai ţine de vorbă, că trebuie să fiu atent, să nu scap sacul, m-am supărat eu.

            Acum începusem să obosesc, dar nu-mi venea încă să las sacul jos. Mi-ar fi fost foarte greu să-l iau în spate. Muşchii începuseră să mă doară, dar ştiam că nu mai aveam mult, că mai puteam încă rezista. De ce atunci să las sacul?

            Fata se opri.

            – Mă doare umărul, spuse ea. Nu mai pot merge. Trebuie să ne oprim, să mă odihnesc.

            Am uitat să spun șă mai avea o țoșcă și ea, a patra, agățată de umăr.

            – Nu ne putem opri! am răcnit eu și am mers în continuare nesmintit.

            – Dar nu mai pot merge, mi s-a anchilozat umărul! De ce nu vrei să ne oprim?

            – Fiindcă nu se poate!

            – Ce-i aia, nu se poate?

            – Aia!

            Fata abia se putea ţine acum după mine. Trebuia să ne oprim. Am început să las sacul jos, lăsându-mă pe spate şi rezemându-mă de gard. M-am întors, l-am luat în braţe şi având grijă să nu scap cealaltă ţoşcă de pe umăr m-am lăsat pe vine şi am pus sacul lângă gard. Am scos ţoşca de după umăr, am așezat-o lângă sac şi m-am întors să văd unde-i fata.

             La zece metri în urmă, încerca să se ajute cu stânga să-şi poată desprinde din umăr ţoşca ei. M-am repezit la ea, am ţinut cu amândouă mâinile de curelele ţoştii, ea se lăsă în jos şi am putut şi eu lăsa traista pe pământ, lângă cărucior. Pe urm, am împins eu căruciorul şi am luat pe umăr traista până unde lăsasem sacul meu.

            – Mai avem totuşi ceva de mers, zise fata.

            – Ştiu că mai avem. Numai de n-o fi închis.

            – N-ar fi bine să fie închis, dar s-ar putea totuși să fie închis!

            – Cine ştie?

            – N-ar fi mai bine să dau eu o fugă până acolo şi să văd dacă-i deschis? Dacă nu, să ne-ntoarcem…

            – Acum nu ne mai putem întoarce.

            – Dar dacă-i închis, trebuie să ne întoarcem.

            – Stăm acolo până se deschide.

            Am găsit totuşi deschis, mai erau încă înaintea noastră vreo zece persoane, dar asta nu era mult.

            – Ai văzut că-i deschis? am râs eu.

            – Am văzut!

            – Am putea lua aproape o sută de lei.

            – Nu s-o fi spart nici o sticlă pe drum?

            – La mine nu s-a spart nici una.

            – Nici la mine, credeam că la tine.

            – Totuşi, mai mult de şaptezeci-optzeci de lei nu cred să luăm.

            – De ce?

            – Sunt cam multe sticle de o jumătate.

            – Mai mult de douăzeci nu sunt.

            – Asta înseamnă că sunt totuşi multe.

            – Dar mai aveam acasă sticle de un litru!

            – De ce nu mi-ai spus asta până acum?

            – Uitasem. Şi nu ştiam că-i aşa mare diferenţa de preţ.

            – E destul de mare.

            Când ne veni rândul, eu nu mai avui nici un chef de vândut, dar în spatele nostru era destulă lume, nu puteam să stau şi să mă mai gândesc. Am îÎnceput să le scot întâi din sac, una câte una.

            – Frumoase sticle! spuse omul de la centrul de achiziţii.

            – Sunt amintiri de care cu greu mă despart, spuse fata. Sticlele astea au fost pentru mine conştiinţa unei superiorităţi!

            – Vă înţeleg, recunoscu omul.

            – Când poţi să te desprinzi de cele câteva amintiri mai puternice şi mai gustoase pe care încă le păstrezi, pentru a putea astfel trăi cu adevărat în prezent, atunci înseamnă că ai ajuns la maximul de conductibilitate. Conductibilitatea e proba apartenenţei tale la un prezent, am adăugat eu.

            – Am devenit un conductor excepţional! surâse fata.

            De-abia deşertasem sacul şi una din ţoştile tovarăşei mele că masa achizitorului se şi umpluse.

            – Sunteţi căsătoriţi? întrebă el.

            – Suntem hămesiţi! am răspuns eu în locul ei.

            – Hai, să plecăm mai repede! îmi sopţi fata.

            – Stai să terminăm întâi de dat sticlle, am observat eu, fără să-mi feresc vocea.

            Numai trei sticle erau ciobite. Le-am lăsat şi pe acelea, fără să le vindem, fiindcă tot nu mai aveam ce să facem cu ele. Erau două sticle verzi, de apă minerală şi una de vermut, tot de un kilogram, care era de fapt crăpată. Pierdeam dintr-o dată cinci lei şi zece bani.

            – Căruciorul nu-l cumpăraţi?am întrebat eu.

            – Nu-i al nostru, sări fata, nu-l putem vinde!

            Am ieşit cât am putut de repede. Eu, cu mâinile în buzunare, o luasem înainte şi o lăsasem pe ea să târâie căruciorul. Dar începu și ea să grăbească paşii. M-ajunse.

            – Acum avem destui bani, spuse ea, putem începe cercetările.

            – Nu mai am nici un chef de cercetări!

            – Dar nu putem face altfel, e vorba de liniştea ta sufletească…

            – Şi ce-am mai putea descoperi nou? De fapt, nu-i vorba de vreo descoperire, dar într-un fel sau în altul simt nevoia acelui rămas bun, de care ţi-am mai vorbit.

            – Și unde ar trebuia să ne ducem întâi? făcu ea.

            – Acasă.

            – Acasă?

            – Da. Am o idee. Nu e ceva grozav, dar altceva deocamdată nu văd. Aşa trebuie început!

                                                           

*

            Cum am ajuns, fata a scos banii, i-a numărat şi i-a pus pe o masă din colţ, de lângă telefon.

Lăsase capu-n pământ.

Aplecată uşor din spate, cu părul acoperindu-i urechile dintr-o parte, era în faţa mea şi îndrăzni, în sfârşit:

            – Trebuie să-ţi spun ceva!

            – Spune!

            – Pe Robert l-am cunoscut foarte bine. Când am primit telegrama, aveam impresia că-i de la el. Îi plăcea să se ţină de lucruri în genul ăsta. Ştiam că e imposibil, că a murit, am şi fost la înmormântare, dar mă gândeam că altcineva nu putea fi. Am cunoscut-o şi pe fata care a fost ucisă odată cu el. Am fost colege de liceu. Era o fată foarte inteligentă, cea mai inteligentă fată din liceu.

            – De ce nu mi-ai spus până acum?

            – Nu puteam. Toate sticlele erau de la Robert. Cât timp le ţineam lângă mine, nu puteam mărturisi nimic. Jurasem.

            – Cui? Lui?

            – Lui. Era îndrăgostit de mine şi eu eram puţin îndrăgostită de el, însă credeam şi eu, ca şi alţii, că e şi mai îndrăgostită de el fosta mea colegă de liceu, ceea ce era fals.

            –Te-ai culcat vreodată cu Robert?

            – De două ori. Ca să-mi salvez reputaţia, mă travestisem, ca să semăn cât mai bine cu fosta mea colegă de liceu, Robert a murit din cauza mea, din cauza răutăţii mele. Ce trebuie să fac?

            – Robert n-a lăsat niciun mesaj?

            – Era un om foarte bun, era cel mai bun om de pe pământ, dar nu-l puteam iubi. Era prea dur…

            – Şi ce mesaj a lăsat? Ţi-a lăsat ţie vreun mesaj? Nu ţi-a lăsat nimic pentru mine?

            – Poate ştii că a fost asasinat. Nu ştia că va muri. Mi-a povestit totuşi mult de tine. Spunea că…

            Nu mă mai puteam stăpâni. Îmi venea să mă ridic de pe scaunul acela şchiop, să smulg lampa din tavan, s-o calc în picioare, toate trebuia să le fac.

            – Nu vrei să mănânci ceva? întrebă fata.

            – Ba da. Ce ai de mâncare?

            – Nişte ostropel.

            – Fă şi mămăligă. Vin ai?

            – Nu beau decât apă şi nu ţin în casă vin, ţuică sau altceva.

            – Nu pot mânca ostropel fără vin.

            M-am ridicat de pe scaun, am ajuns până în faţa ei şi am îngenunchiat.

            – Nu vrei s-aprind nişte tămâie? întrebă ea.

            – Nu.

            – Ce vrei, atunci?

            – Să-mi povesteşti mai departe.

            – Dar de ce-ai îngenuncheat?

            – Fiindcă eşti frumoasă, fiindcă Robert te-a iubit şi tu te-ai culcat cu el. Cum de ţi-a venit ideea asta?

            – E vorba de o amuletă.

            – De-o amuletă…

            – Îmi promisese o amuletă. Eu sunt superstiţioasă. Venise până atunci aproape în fiecare seară, cu o sticlă-două. Bea și pleca.

            – Ce-ţi spunea?

            – Că sunt frumoasă şi că într-o zi sau într-o noapte îmi va dărui amuleta.

            – Şi-ntr-o noapte…

            – Da. Ştii bine ce-am făcut. Am intrat în camera lui, niciodată nu o-nchidea cu cheia, am aflat asta pe urmă…

            – Şi pe urmă?

-  Nu era acolo. L-am aşteptat. A venit foarte târziu. Şi era beat. Întâi nu m-a recunoscut, a crezut că sunt colega mea şi a vrut să mă dea afară. A aprins lumina mare. Atunci m-a recunoscut. A căzut în genunchi. Şedea aşa cum stai şi tu acum. „Dă-mi amuleta!”, am spus eu. A căutat într-un sertar şi a scos o broşă. Nu era frumoasă. Mi-a dat-o. „Nu pleci?”, m-a-ntrebat. „Nu,nu!”, am spus eu şi am început să mă dezbrac. Era prima oară când mă dezbrăcam în faţa unui bărbat. Se uita la mine ca la un glob. Dar nu sunt grasă. Pot să mă dezbrac şi în faţa ta, să te convingi.

            – Nu-i nevoie, îmi pari mai degrabă slabă.

            – Nu sunt nici slabă. Pot totuşi să mă dezbrac!

            – Mai sunt două ore până-nserează. Te vei dezbrăca atunci.

            – Mai e aşa de puţin? Nici n-am mâncat. Dacă n-avem vin, nu vrei să iei totuşi nişte ostropel?

            – De fapt mai sunt vreo patru ore până înserează. De-abia e ora patru. Arată-mi amuleta!

            – N-are rost, nu-i nimic de capul ei, cred că nici nu-i amuletă, în orice caz nu e nici pentru mine, nici pentru tine. O fi fost pentru Robert. De asta a murit, că mi-a dăruit amuleta. E o broşă obişnuită.

            – Tu ai auzit de Suzana?

            – Nu. N-am auzit.

            – Să citeşti cartea mea, vei afla poate unele lucruri care te interesează.

E vorba acolo şi de Suzana.

            – Suzana, spui?

            – Da.

            – Păi, Suzana o chema şi pe colega mea de liceu.

            – O fi o coincidenţă. Suzana, de care vorbesc eu, a murit câteva luni înaintea lui Robert. E, desigur, altă Suzana!

            – Timpul e ceva relativ.

            – Ştiu. Dar în cazul ăsta nu e relativ.

            – Spune-mi? Sunt frumoasă?

            – Nu pot să-mi dau seama. Dezbracă-te-ntâi!

            – Dar nu s-a-ntunecat.

            – Mai sunt aproape patru ore, până atunci nu te poţi dezbrăca. Nu se obişnuieşte să te dezbraci în faţa unui bărbat înainte de-a-nsera.

            – Da. Aşa e. De ce oare?

            – Nu pot să-mi explic. Totuşi, aşa e frumos.

            – Tu nu eşti frumos.

            – Da. Dar sunt bărbat.

            – Asta n-are importanţă, totuşi semeni atât de mult cu Robert…

            – Îţi pare rău că a murit?

            – Acum, că te-am întâlnit pe tine, trebuie să recunosc ceva.

            – Că nu-ţi mai pare rău…

            – Mă-ntreb totuşi, de ce nu l-am iubit mai mult?

            – Spuneai că din cauza durităţii.

            – Cu mine era foarte bun şi în general era foarte bun.

            – Hai să cumpărăm un chil de vin!

            – Ştii, trebuie să-ţi spun ceva. Robert a lăsat pentru tine ceva. Mi-a spus asta a doua oară când m-am culcat cu el. A îngropat în curte o sticlă, sub ulm. Acolo a lăsat o scrisoare.

            – O vom lua mâine, o vom citi atunci.

            – O îngropase încă de acum câteva luni, când aflase că ai de gând să scrii ceva despre el.

            – Scriam mereu unul despre altul.

            – Nu. Spunea că vrei să scrii un roman despre el şi despre tine.

            – Dar gândul ăsta mi-a venit abia acum două săptămâni. Cum puteam să-i spun acum câteva luni?

            – Ţi-am spus că timpul e relativ.

            – Da. Dar în cazul ăsta nu e relativ, e acelaşi lucru ca şi în cazul identităţii Suzanei.

            – Mai sunt trei ore până înserează.

            – Da. Mai sunt numai trei ore. Cum a trecut o oră?

            – De s-ar însera mai repede…

            – Să cumpărăm întâi ceva…

                                                            *

            Când m-am trezit din somn, în jurul meu nu mai era nimeni. Mi-am dat seama de asta aproape imediat, am avut o tresărire, am sărit și am  căutat să mă-ndepărtez cât mai repede de locul acela, unde-aș fi putut fi găsit, unde puteam fi atacat. Nu se luminase încă de ziuă şi dormisem foarte prost. M-am ascuns în colţul opus, dar, după două minute, în care timp am făcut tot felul de presupuneri, mi-am dat seama că nu mai avea nici un rost să mă feresc.

            Lucrurile din jurul meu n-aveau contururile cunoscute şi probabil doar asta mă făcuse să-mi fie atât de frică. Se lumina acum. Chiar lângă mine era un aparat de radio, nu semăna cu al meu şi nu am avut curajul să-l încerc. Nu ştiam cum se deschide.

            Hainele-mi erau pe un scaun, claie peste grămadă şi pantalonii bineînţeles nu mai aveau dungă, iar cămaşa mea era cocoloş. Am deschis geamul şi am început să mă îmbrac. Răcoarea uşoară a dimineţii ajunse până la mine, mă-nfăşură într-un fular parfumat, mă ajută să mă-mbrac, fiindcă tot nu mă trezisem de-a binelea. Pe urmă am deschis totuși aparatul de radio. Becurile de la scală se aprinseră și începu un gâjâit.

            Atunci fata intră în cameră şi-mi spuse:

            – Ce mult ai dormit! Eu n-am mai putut să rămân. Să isprăvim odată cu treburile, nervii mei nu mai rezistă. Vrei să mănânci ceva?

            – Nu.

            – Mă duc să te-aştept sub ulm. Fă întâi puţină gimnastică. Bea măcar o cafea. Ţi-am făcut-o şi e dincolo. Te-aştept sub ulm, grăbeşte-te, îţi spun încă o dată, nervii mei nu mai rezistă!

            – Bine.

            După ce ieşi, după ce am rămas iar singur, am închis aparatul de radio. Mă uitam în oglindă şi-mi potriveam cravata, căutam s-ascund creţurile cămăşii care-mi dădeau un aer atât de neglijent. Am intrat repede dincolo, mi-am luat cafeaua, care se şi răcise, prin vine parcă sângele porni să treacă mai repede şi eu aveam din ce în ce mai mult senzaţia că-mi intru iar în piele.

            Când am deschis uşa, picioarele începură să-mi meargă singure, am coborât cele cinci trepte, am luat-o pe aleea care dădea în poartă, poarta era deschisă şi am luat-o pe trotuar, spre celălalt capăt al străzii, care nu era departe şi care fusese locul unde până acum aproape o lună şi jumătate stătuse Robert.

            Aş fi vrut în mintea mea mii de gânduri să se zbată, să-şi caute drum, toate deodată să-ncerce să se desprindă, dar fiecare în folosul lui însuşi, în aşa fel încât în momentul în care aş fi ajuns în faţa porţii lui Robert să fiu cât mai turburat.

            – Robert! începui eu să strig. Robert!

            Alergam şi după ce am dat la o parte poarta, când am intrat în grădină, au început deja gândurile să-şi iasă dintr-un fel de matcă, să mi se-nfierbânte capul, să vreau într-adevăr să ajung cât mai repede sub ulm.

            Fata era aşezată-n iarbă. Fusta albă îi acoperea genunchii puternici şi părul coborât până jos îi dădea un aer de vas de lut. Era foarte stupid să porneşti de la părul lung și s-ajungi la vasul de lut, dar, încă pe când eram elev, profesorul de psihologie mă trimesese la psihiatru.

            – Dumneata eşti un fel de Rangoon, îmi spusese profesorul.

            – Dar ce este Rangoon?

            – Capitala Birmaniei. Dar du-te mai bine la psihiatru, să vină părinţii la şcoală, am să le spun să te ducă la psihiatru.

            Fusesem şi la psihiatru, dar n-are rost acum să insist asupra unor amănunte, care nu prea au rost, mai ales atunci când e vorba de cu totul alte chestii.

            – Ăsta e locul, spuse fata.

            – În dreapta sau în stânga?

            – Dar pomul e rotund.

            Se gândi un timp apoi urmă:

            – Dreapta şi stânga sunt egale din punctul de vedere al unui pom cu tulpina rotundă.

            – Dar toţi pomii au tulpina rotundă.

            – Asta nu ştiu precis, recunoscu fata.

            Se ridică, îşi netezi fusta şi întrebă iar:

            – Dar n-ai adus o sapă, un hârleţ sau aşa ceva?

            – Nu. De unde s-aduc?

            – Păi, de la mine!

            – A! De la tine… Nu-i nimic, vom scurma cu unghiile!

            – Nu a plouat de mult, observă fata.

            – Dar prietenul meu n-a lăsat cu limbă de moarte să scurmăm cu unghiile ca să putem găsi mesajul?

            – Ba da! De unde ştii?

            – Mi-am închipuit, asta era în felul lui de a concepe lucrurile. Era ferm convins că nu poţi descoperi nimic fără a te purifica întâi prin durere. Spunea odată că purificarea este un fel de tribut pe care-l plăteşi ca să te poţi desprinde. Altfel nu ai posibilitatea obiectivării.

            – Dar purificarea e o negaţie.

            – Eşti fantastică! Sigur! Numai că ştii bine că nu poţi rămâne la negaţie, că purificarea nu e un scop în sine, că nu e decât un mijloc. Deci că neantul este un mijloc. Purificarea e neantul. Neantul îţi neagă personalitatea, dar nu pentru a te risipi, pentru a deveni stafie, ci pentru a-ţi reda personalitatea. Neantul este mai degrabă un atelier.

            – Nu ştiu dacă fac bine ce fac…

            – Totuşi…

            – M-au impresionat atât de mult vorbele tale, încât aş fi în stare să comit un fel de impietate. Şi nu numai o impietate. Prin ceea ce spun acum ,aş putea să te distrug! Dar mi-e milă de tine şi mila mea e mai puternică decât raţiunea. Dac-ai începe într-adevăr să cauţi mesajul, dac-ai începe să scormoneşti cu unghiile, degetele tale s-ar însângera, ai pierde, poate, prea mult sânge, poate n-ai avea nici destulă forţă…

            – Dacă aş putea găsi mesajul fără să-mi sânger buricele, fără pericolul de a mă infecta, mi-aş păstra forţele pe care le irosesc acum, pentru a căuta încă mai departe; mesajul ăsta nu-i decât un punct de plecare!

            – Să ştii că mesajul nu e îngropat…

            – Cum?

            – Robert mi-a transmis mie mesajul, dar m-a rugat să te las întâi să cauţi singur.

            – Eu voi căuta mai departe decât Robert!

            – Robert n-a fost decât profet, nimic altceva.

            – Se poate.

            – Şi numai în privinţa ta. Tu trebuie să fii ceva mult mai larg, să îmbrăţişezi tot albastrul cerului, tot cenuşiul mării, pentru a-l înfăţişa oamenilor, tuturor oamenilor. Tu nu trebuie să te cauţi pe tine însuţi, să te mai întrebi dacă ai vreun rost sau nu sau vreo valoare oarecare…Tu nu mai trebuie să cauţi să-ţi construieşti propria ta axiomă! Cu asta s-a ocupat Robert…

            – Ăsta-i mesajul?

            – Da. Şi mi-a mai spus că romanul sau eseul sau romanul-eseu, pe care ai să-l scrii despre el şi despre tine nu va fi decât ceva cu totul neînsemnat pe lângă ceea ce va urma, dar că fără să-l scrii nu vei putea să te clarifici, să-ţi recunoşti încărcătura de prisos pe care trebuie s-o laşi, pentru a zbura liber apoi, în sferele care ţi-s destinate. A mai spus că cei ce nu te vor recunoaşte chiar din această primă carte a ta, se vor căi mai târziu, dar că va fi prea târziu, pentru că tu trebuie să fii recunoscut şi lăudat chiar de-acum, că tu eşti una din acele naturi rezonatoare care trăieşte şi prosperă în marele succes, că eşti o natură solară şi extrem de puternic legată de exterior.

            – Deci Robert a făcut purificarea pentru mine, Robert a murit pentru mine…

            – Fără moartea lui, tu n-ai fi putut şti nimic din ceea ce-ţi era organic necesar să ştii… pentru a putea deveni ceea ce ţi-e sortit să devii, asta mi-a spus. Dealtfel, într-un fel sau altul, asta ţi-o spun eu, acum, el chiar şi-a pregătit moartea, dar pentru că nu avea putere să se sinucidă, a ales-o pe bătrâna aceea, pe care eu am ajutat-o să evadeze, căreia eu i-am spus ce i-am spus, căreia eu i-am dat revolverul.

            – Dar colega ta de liceu?

            – De asta nu mi-am dat seama că o se întâmple. Aici eu am greşit, restul a fost pregăti cu migală de mine şi Robert, după ce ne-am culcat prima oară împreună, a doua zi dimineaţa.

            – Dar cu mine te-ai culcat aseară? Că nu mai ţin minte. Mi se înghesuie în cap atâtea lucruri care n-au importanţă şi…

            – Nu ştiu. Nici eu nu mai ţin minte. Mi-e capul la altceva acum.

            – Dar Robert, dacă se purificase, dacă… descoperise astfel posibilitatea de a depăşi neantul, de a crea marile opere…

          – Robert e… uite, mă faci să spun ceva care era mai bine s-o ştii, totuși… Robert a fost un alter-ego al tău, Robert e un simbol. Nu ţi-ai dat seama până acum? Mi-e tare penibil să spun lucrurilor atât de crud, pe numele lor adevărat. Şi, vezi, asta înseamnă că stafia lui Robert poate reveni în orice moment. Depinde de tine…

            – În primul rând de mine, dar…

            – Ţi-am dat mesajul lui Robert. Ce mai vrei? Asta mi-ai cerut!

 

Din „PUȘI DINULESCU Scenometria operei” de George Anca

Sursa: http://georgeanca.blogspot.ro/

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 2
Vizualizari : 20142

Ultimele Comentarii