Beni Budic: Suceava mea (3) – Un astronaut la Dom Polski

30 Jun 2017 by m.gurza, Comments Off

În spatele grădinii publice din Suceava, pe stradă ce avea să devină ulterior „Ana Ipătescu”, se află una din multele biserici, vechi de sute de ani, ale oraşului. Pe atunci, în anii ‘50, nu ştiam că a fost construită în timpul domniei lui Petru Rareş şi că poartă hramul Învierii Domnului. Dar ceea ce chiar un copil – cum eram în acei ani – putea remarca, era clopotniţa mai deosebită a acestei biserici, zvonită, cu trei clopote, aflată chiar la stradă. Clopotele erau susţinute de o boltă sprijinită pe patru ziduri trapezoidale paralele, mai joase decât clădirea bisericii. În interiorul bisericii n-am intrat niciodată, dar clădirea alăturată, cea numită „Dom Polski”, am cunoscut-o bine chiar de când eram copil în clasele primare.

„Dom Polski” era în ochii noştri, suceveni de toate vârstele, Ateneul oraşului. Templul unde se întrupau minunile spectacolelor de teatru, de operetă şi uneori serbări mai importante. Clădirea fusese construită la începutul veacului de o asociaţie culturală poloneză. În primii ani ai regimului comunist activitatea Uniunii Polonezilor din România a fost interzisă iar clădirea din Suceava a devenit sediul ansamblului cultural „Ciprian Porumbescu”. Cea mai mare parte a clădirii era dedicată sălii de spectacole ce era – cred – în acei ani singura din oraş unde puteau performa trupe de teatru sau orchestre profesioniste. De fapt, era o sală nu prea mare, dreptunghiulară, cu câteva ferestre înalte, cu boltă, acoperite de perdele grele din pluş. În partea dinspre intrare era şi o galerie cu câteva rânduri de scaune susţinută de piloni masivi, ce deranjau oarecum vederea celor ce şedeau în acea parte a sălii. „Dom Polski” găzduia spectacolele trupelor teatrale care ajungeau (destul de regulat) la Suceava în diferite turnee. Bună parte din spectacole erau ale teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani. Dar ajungeau şi multe altele de la Iaşi şi îndeosebi de la teatrele bucureştene.

Probabil că în acei ani părinţii noştrii nu prea aveau posibilitatea de a ne lăsa acasă sub supravegherea cuiva. Dacă ţineau să ajungă la teatru, soluţia cea mai simplă era să ne ia şi pe noi, copii de 7-8 ani, sau chiar mai măricei. Practică era că nu se plătea bilet pentru copii. Dacă nu era vreun loc liber (şi de cele mai multe ori nu era), ne ţineau în braţe. Dar soluţia preferată, îndeosebi de noi, copiii, era să avansăm până în apropierea scenei şi să vedem spectacolul stând în picioare, sprijiniţi de parapetul ce despărţea sala de fosa orchestrei.

Nu o dată mă găseam lângă parapet în momentele de după al treilea gong, când luminile din sală se topeau. Puteam desluşi o siluetă ce se furişa spre cuşca sufleorului şi în liniştea ce căzuse asupra întregii săli, simţeam deja fiorul, străbătând din palmele ce mângâiau parapetul capitonat cu catifea, în tot corpul, până la vârful urechilor. Apoi, cortina enormă, grea, din catifea roşie, tivită cu ciorchini aurii, se ridica majestuos dispărând în înălţimile culiselor. O rafală răcoroasă de aer proaspăt se rostogolea peste noi din adâncimea scenei. Iar atunci, începea vraja… Sunt sigur că la fel ca mine, şi ceilalţi copii sprijiniţi de parapet eram cuprinşi de un val de tristeţe când, la sfârşitul spectacolului, cortina cobora, luminile în sală se aprindeau şi trebuia să ne smulgem din firele farmecului. Gata, deja s-a terminat?

În acest fel am descoperit Teatrul. Aveam să mai revin de multe ori la „Dom Polski”, deja băiat mai mare, cu prieteni sau chiar singur. Mi-e greu să specific la ce vârstă, dar acolo l-am întâlnit pe Ţevi lăptarul al lui Şalom Alehem în turneele Teatrului Evreiesc de Stat şi am avut parte să le văd pe Dină Koenig şi pe foarte tânără sa fiică, Lia Koenig care azi e prima doamnă a teatrului israelian. Şi tot acolo am cunoscut Gaiţele şi pe Doamna Ministru, Domnişoara Nastasia şi Titanic Vals. Livada de vişini şi Unchiul Vanea. Da, şi Ziariştii, Celebrul 702, Şeful sectorului suflete ale lui Al. Mirodan, cu marele, inegalabilul artist ce a fost Radu Beligan. Multe clipe de înălţare sufletească am trăit în sala de la Dom Polski!

În iarna 1962/63, deja elev în clasa a X-a, am văzut acolo o montare realizată de elevii claselor superioare de la liceul concurent, „Ştefan cel Mare”. Au prezentat “Nota zero la purtare” piesă inspirată din viaţa şcolară, bineînţles cu o accentuată aromă realist-socialistă, dar captivantă şi plină de elan tineresc. Piesa, scrisă de Virgil Stoenescu şi Octavian Sava cu câţiva ani în urmă, fusese deja reprezentată cu mare succes la Bucureşti, transmisă la „teatru la microfon” (am ascultat-o din nou, recent, pe You Tube) şi devenise cunoscută în toată ţara. Producţia elevilor de la „Ştefan cel Mare” a fost realizată şi regizată de Domnul Ştefănescu, unul din profesorii legendări ai oraşului. Îmi amintesc cum, urmărind captivat acţiunea de pe scenă, rămăsesem de-a dreptul lipsit de grai. Totul era pasionant şi – mai ales – perfect. Toţi actorii-elevi îşi jucau rolurile cu un talent şi o naturaleţe de invidiat. Nu ştiu cine au fost interpreţii şi de fapt pe majoritatea nu îi cunoşteam nici atunci, cu o excepţie. Răposatul nostru prieten, Lică Mânaş, care a interpretat minunat rolul lui „Tarzan”, rol ce i se potrivea ca o mănuşă. Am ieşit de la spectacol entuziasmat, încântat şi… invidios. Gândeam cu părere de rău, că la noi, la „Numărul 2”, nu se poate realiza ceva similar… Aveam să mă conving însă că greşeam…

Cu câtva timp în urmă, citisem în colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice o piesă de teatru, Drum bun, scumpul nostru astronaut!. Citeam deja de câţiva ani, cu sfinţenie, broşurile ce apăreau de două ori pe lună. Piesa, scrisă de un tânăr autor de SF, Victor Bârlădeanu, era cred prima şi ultima lucrare dramatică din colecţia ce în mod obişnuit publica doar proză. Cu perspectiva de acum, mi-e clar că era vorba de o piesă ce ţinea în egală măsură de teatrul şcolar, dar şi de cel al propagandei politice de tip comunist. Acţiunea (absolut neverosimilă) se petrece, ca şi în Nota zero la purtare, într-o clasă de liceeni. Ne aflăm deja în toiul avântului construcţiei socialiste şi în perioada „cosmică” de după Gagarin. Valeriu Tudoran, elev eminent din clasa a XI-a a fost premiat la un concurs al Institutului Sovietic de Cercetări Cosmice. Costumul de astronaut pe care l-a prezentat la concurs i-a adus marele premiu: a fost invitat să participe la primul zbor cosmic către… Lună. Dar lucrurile se complică deoarece se descoperă că termostatul frigiderului din laboratorul şcolii a dispărut. Bineînţeles că Valeriu e suspectul principal şi nu lipsesc „suflete bune” printre elevi dar şi printre profesori, care să se bucure de situaţie. Însă cei ce-l sprijină pe Valeriu şi cred în el, sunt mai numeroşi cu atât mai mult că lor li s-a alăturat şi personajul extraterestru al piesei – Omul de pe Planetă Necunoscută – (ODPN), apariţie interstelară ce vizitează Terra şi care e vizibil doar lui Valeriu şi publicului. Totul se termină cu bine când termostatul revine de la reparaţie, invidioşii se retrag cu coada între picioare, iar Ştefan va pleca spre Uniunea Sovietică pentru a participa la zbor. Spectacolul se încheie cu un „grand finale”, când pe un ecran din fundalul scenei sunt proiectate secvenţe de jurnal cinematografic filmate la o lansare de rachetă cosmică în URSS…

În acel an am avut şansa să o avem dirigintă pe Doamna Vigder. Ea, ce fusese ani de zile mitologica directoare a Liceului” de Fete” a fost, pe motive politice, destituită şi astfel am avut noi, câţiva zeci de liceeni, norocul să ne fie profesoară şi dirigintă. Dacă nu era ea, cu siguranţă astronautul nostru, în loc să pornească spre stele, ar fi rămas în paginile broşurii din” Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice”. La una din orele de dirigenţie, când s-a discutat despre spectacolul celor de la „Ştefan cel Mare”, am propus să arătăm şi noi ce suntem în stare. Am povestit despre piesă, iar Doamna Wiegder m-a şi trimis la bibliotecă să-i aduc textul. Toate s-au petrecut apoi repede. Piesa i-a plăcut (lucru mare pentru Doamna Wiegder!), a obţinut cu uşurinţă sprijinul directoarei, Doamna Ţintilă şi – de fapt – mi-a dat mână liberă să încep. Cu consimţământul ei am stabilit distribuţia. Au fost ulterior câteva modificări, dar în mare măsură propunerile mele au fost acceptate. În mod natural, majoritatea rolurilor ne revenea nouă, celor din clasa a X-a. Dar pentru rolul principal, al lui Valeriu Tudoran, l-am găsit cel mai potrivit pe Alex Ştefănescu din clasa a IX-a, băiat înalt şi impozant, dar mai ales, cu talent dramatic. Nu-mi mai amintesc întreaga distribuţie, dar Mira Seidler şi Mihai Pânzaru erau părinţii lui Valeriu, Mihai Drişcu a fost profesorul cel bun şi au mai jucat Florin Solonaru, Mihăiţă Rusu, Ileana Marceanu (şi ea dintr-a IX-a) şi alţi colegi care sper că mă vor ierta dacă nu-mi amintesc de ei după 55 de ani.

Eu mi-am atribuit rolul ce – cred – mi se potrivea cel mai bine: Omul de pe Planetă Necunoscută. Repetiţiile au durat vreo trei luni. Iniţial, eu o făceam pe regizorul, apoi am fost parţial ajutaţi de profesionişti: Dl. Marceanu, care regiza formaţii artistice de amatori şi chiar un regizor de la teatrul din Botoşani, care a participat la vreo două repetiţii. Astfel, spectacolul nostru a început să prindă contur. Premiera a avut loc într-o seară de duminică a lunii mai 1963, bineînţeles, la Dom Polski. Decorurile erau bănci de şcoală, cărate pe umeri robuşti de liceeni şi câteva interioare, ale căror fundale au fost pictate pe panouri mari de carton, de Mihai Drişcu şi Mara Bodingher. Costumele erau realizate în mod independent de interpreţi şi familiile lor, cu excepţia costumului de astronaut al meu, ODPN, pe care mi l-a cusut din satin argintiu, lucios (inclusiv casca!) Doamna Rei, profesoara de lucru de mână… Sala era arhiplină cu elevi, profesori şi membri ai familiilor noastre. Cu toată modestia trebuie să recunosc că a fost un triumf… Mai ales când la sfârşit, spre surpriza publicului, s-a proiectat scena lansării de rachetă cosmică, cu trombe de aburi şi fum, pe fundalul zgomotului asurzitor al motoarelor…

Eu, ODPN, am avut o serie de monologuri la avanscenă, unele cu cortina trasă, care adresau omenirii, locuitorilor Terrei, lecţii de morală comunisto-galactică. Pe atunci le luam în serios… Oricum, era exaltarea de a călca pe aceeaşi scenă unde a jucat Beligan… şi de a ştii că am fost unicul astronaut ce a păşit pe cândva pe scena lui Dom Polski.

———————–

Beni BUDIC

Petah Tiqva, Israel

mai 2017

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 8245

Ultimele Comentarii