Elena Căruntu: Poeme din Antologia ,,Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”
Fiecare clipă scursă e-un pas înspre infinit! Șoaptele sufletului sunt simfonii pe care doar un alt suflet ce știe să șoptească le poate desluși! Fiecare bătaie a inimii înseamnă un clinchet în universul plin cu vise al vieții noastre!
Acolo unde Raiu-ncepe!
În locul unde ziua-ncepe, cu liniștea prinsă-n lumină,
Când răsăritul își sărută, frumosul verde din grădină
Acolo-i raiul! Și minunea ce pare mâna unor sfinți,
Acolo-i pragul unde calcă, întotdeauna doi părinți.
Și rânduiesc în jurul casei, întreagă lume pentru noi,
Că după ani, când ei lipsesc, îi vrem din timpuri înapoi
Rămâne-o urmă ca o jertfă, pe-al vieții nesfârșit altar
Tot ce-au făcut cu truda lor! Să nu le fie în zadar.
Se-nalță pomii ce-au sădit, cu brațele, până la nor,
Și plouă rodul aromat în toamnele care ne dor
Din fiecare colț surâd, vechi amintiri cu ritm sfios,
În tot și toate au sădit, un semn de trecere frumos.
În locul unde-nflor, un pâlc micuț de crizanteme,
Sunt dimineți ce-aduc a șoapte, ce vor acasă să ne cheme
Și visele se îmbulzesc, în poarta sufletului iar,
Căci pașii noștri calcă-n sat, din depărtare tot mai rar.
Acolo unde raiu-ncepe, cu chipuri dragi ascunse-n ramă,
E geamătul neauzit, închis în palmele de mamă
Când ne privea plecând în lume și nu știa de ne-om întoarce,
E zbuciumul de așteptare și nopțile fără de pace!
O viață la sfârșit!
Când nu mai poți pricepe, lumina dimineții
Iar zilele-ți sunt toate, marame întunecate,
Atunci te întrebi, ce rost ai dat vieții?
Ce faci cu bogăția? Cu zâmbete încuiate!
O zdreanță de pe umeri și trupul gârbovit,
Picioare-nțepenite și mintea rătăcită
Sunt tot ce te învelesc, din câte ai muncit,
O viață-n lăcomie! În bani ți-e răsplătită!
Ai ridicat flămând, atâtea ziduri reci!
În care îți încape averea dobândită
Să văd ce iei cu tine! Avarule când pleci?
Câți ani poți să răscumperi? Dobândă înzecită?
Când nimeni nu-ți va da un picurel de apă!
Iar mâinile n-ajung să țină un pahar
Și vezi cum firul vieții, se rupe dintr-odată,
Oricâte lacrimi verși, sunt toate în zadar!
Ți-ai da din visterie și ultimul bănuț!
Sărac să te întorci în lumea care-o lași
Pe drumuri negândite să le pășești, desculț
Doar vieții fără preț, să-i construiești sălaș!
Îngerii există!
Când pe cer pleznește, fulger după fulger
E mânie-n rai, s-a pierdut un înger
Și trimit săgeți, cu foc împletite,
Tunetul înseamnă: rugă și cuvinte.
S-a pierdut un înger! E jos pe pământ!
Lacrimile-i sânger! Aici s-a născut,
Vrea să-și vadă casa, curtea și fântâna
Unde-a plâns și râs! Alături de muma!
Casa-i o ruină! Curtea-i fără gard!
Și-nlăuntrul lui, flăcări de dor, ard
Nimeni nu mi-l știe, nimeni nu mi-l vede,
N-a rămas un ciot! E doar iarbă verde!
Crește, se usucă și pe zid urzici!
Nu mai poate sta! Ce să fac aici?
Când în cer, se-arată norii furioși,
Sunt gânduri ce dor! De pe la strămoși!
Ne privesc a jale și se întristează!
Cale după cale, îi îndepărtează
Mai coboară-n taină, să ne deslușească,
Și grăbiți se caină! Lumea-i ca o iască!
Se iubesc puțin și nimicuri strâng!
N-au nimic divin! După rele plâng
Când în cer pleznește fulger după fulger,
Știm că ne păzește, mâna unui înger!
Când te doare!
Când te doare-n suflet, plângi pe întuneric,
Sau când plouă cerul, lacrimi vijelie
Să nu creadă răii, că nu ești puternic,
Supărarea ta nimeni să n-o știe.
Când din suflet bun, bine dăruiești
Să n-aștepți răsplată de la oameni ieftini,
Niciodată-n viață cât dai, nu primești
Zâmbetele false trece-le prin piepteni.
Și vor fi destui cei care-ți beau vinul,
Care-i crezi prieteni și le dai povață
Dar la o nevoie, tu vei fi străinul
Celui ce-nchid ușa și i-or râde-n față.
Oamenii sunt îngeri, oamenii sunt bestii,
Mulți te folosesc ca pe-un obiect
Și rămâi plângând salcie-ntre trestii,
Fiecare crede că-i cel mai deștept.
Când te doare-n suflet, spune la copaci,
Ei nu știu vorbi, da-ți foșnesc durerea
Înțeleg tristețea când sub poale, calci
Își scutură frunze s-astupe tăcerea.
Mai rămâi…
Mai rămăi! Rămâi cu mine, să termin de spus cuvântul
Și ți-oi trece lin pe chipu-ți, lin de-ai să gândești că-i vântul,
Mâna mea știe-a fi tandră și în suflet am blândețe
Tu rămâi! Și pot promite! Viața-ntreagă să-ți răsfețe!
Doar să spui! Și eu m-oi face: strop de leac și de balsam,
Pentru tine-n mine bate! Inima! Ești tot ce am!
Lasă drumuri și hotare și rămâi cu mine-n sat
Ai să vezi! Aici e raiul! Cerul azi ne-a cununat!
Porți pe frunte semn de taină, ochi-ți cuibăresc mister,
Dintre toate câte-aș vrea, doar iubirea eu îți cer
Și te-oi răsplăti-nzecit! Pentr-o clipă un surâs,
Cu atâta nerăbdare,viața mea în mâini ți-am pus!
Mai rămăi! Rămâi o vreme! Poate te obișnuiești!
Și încet, încet la rându-ți, ai să începi să mă iubești
Nimeni nu-i lăsat pe lume, fără sufletu-i pereche,
Iar iubirea dragul meu! E ca floarea la ureche!
Dac-ăi ști năravul ei, e ușoară! Fulg de nea!
Hai rămâi! Rămâi îți spun! Și te înveți și tu cu ea,
Și la urmă, când la tâmple, va fi părul argintiu
Ai să-mi zici: Doar lângă tine! Să iubesc acuma știu!
Am pierdut copilăria!
Mai vii? Sau te-ai oprit să-mbrățisezi alunii?
Pe unde m-ascundeam, să-mi șușotească zâne,
Când se-arăta pe cer, rotunda fața-a lunii
Ori cauți urme vechi? Copilărie spune!
Sosești? Sau te-ai rănit? Pe drum cu mărăcinii?
Te chem și nu răspunzi! Și sunt îngrijorată,
Mi-e dor frumoasa mea! M-au îndârjit străinii
Te întoarce iar la mine! Măcar de astă-dată!
Vezi? Cerul e același! Și drumurile-s drepte!
În sat mai sunt câțiva ce-și amintesc de mine,
Doar casa mea-i pustie! Nu-i cine să m-aștepte
Și greu îmi e să știi? Săracă-s fără tine!
Iar trupul parcă-i țeapăn! Demult nu sar pârleazul,
Pe ochii de copil, s-a așezat o ceață
Nici brațele nu-s bune! S-a ofilit obrazul,
Iar dorul meu răsare-n orice dimineață!
Mai vii? Sau poate-i bine o dulce resemnare!
Nimic nu se clintește, doar zvon de amintiri
De te-am strigat mereu și strigătul îți pare,
Un zgomot fără sens! De tac! Să nu te miri!
Stai cu mine viață!
Stai! S-adulmec răsăritul! Spune unde mi te duci?
Vreau în brațe ciripitul, anilor ce-ai smuls atunci,
Când credeam că viața înseamnă, jucării și câmp în iarbă
N-aveam doruri! N-aveam teamă!
Doar dorințe lume dragă!
Stai! Nu te grăbi viață! Să privesc cu de-amănuntul,
Fiecare dimineață! Fericirea mi-e descântul
Și n-aș vrea să nu văd soare, ce sărută flori și prunci,
Lasă-mi picul de culoare, care-l risipeam prin lunci!
Stai! Cu mine veșnicia sau arată-mi unde-i drumul,
Pe unde copilăria și-a mutat demult, tărâmul?
Și promit să fiu cuminte, cum n-am fost la tinerețe
Doar gingașul ce-l țin minte, viitorul să-mi răsfețe!
Stai! Atât cât pot cuprinde, cu blândețe, brațele
Nicio clipă nu mi-oi vinde! Să-mi răscumpăr ațele,
Ce le-am depănat nebună și-am crezut că-i jucărie
Darul vieții într-o mână, l-am ținut fir-ar să fie!
Stai! E ruga ce ți-o zic! Să mă vadă răsăritul!
Nu e mult! De lași un pic! Dragostea mi-e ciripitul
Și mi-e sufletul o cale, ce se-ntinde către stele
Anii mei ce curg la vale, numărând clipele mele!
Doar o ulicioară!
Nu-i o-mpărăție, e doar ulicioară,
Unde pare raiul când în sat e vară
Carele încărcate scârțâie tot drumul,
Trec români spre casă, să clădească fânul!
Pomii-și varsă rodul, prin iarba cosită,
E minune totul! Vrajă-ntr-o clipită
Soarele pripește pe chip de țăran,
Nimeni nu stă-n loc! Ca furnica-n lan!
E doar ulicioara ce-amintește-n vremi,
Pașii plini de truda, atâtor săteni
Frumosul se-așterne unde-i simplitate,
Obicei și taine, rămase prin sate!
Natura e soră și hambaru-i plin,
Tot ce-i prin orașe, de la țară vin
Să privim țăranul, mereu cu respect,
Crezul, munca lui sunt făgașul drept.
Mulți se nasc la țară și ajung boieri!
Uită ulicioara! Cine-au fost ieri
Pământul te cheamă, prinosul să-i dai,
El te răsplătește cu gingaș ca-n rai.
Sunt atâtea mii, poate ulicioare!
Străbătute-n zori de țărani și care
Și-or rămâne-n veci, urme-ntipărite,
De vecini și frați sau de vreun părinte!
Ulițele sunt străzile prin sate!
Unde-am crescut noi, de noi toți umblate!
Oriunde ne mână goana după bani,
În suflet rămânem neamul de țărani!
Flacăra vieții!
Focul arde-n vatră, flăcărui din iad,
Și-n mijloc de lemne, gândurile-mi ard
Că m-am semănat, iarbă pe câmpie,
Și în piept mi-am pus, pic de apă vie.
Flacăra vieții, arde de o vreme
Somnolența nopții, între palme-i geme,
La-nceput de ziuă, flacăra-i azură
Pe la asfințit se preface-n zgură.
Cade-n prag de dor, rar câte-o scânteie
Și-mi aduc aminte: Doamne sunt femeie!
Am lăsat să moară focul, adormindu-l
În culori de vise, mereu zugrăvindu-l.
Și-am să pun chiar azi, un braț de surcele
Să le ardă-n grabă, și-o să scap de rele,
Focul vieții mele, flăcări ce se-aprind
Când spre cer de dor, mâinile întind.
Să arunc cenușa, în străfund de-abis,
Să-mi rămână-n vatră, pâinea mea de vis
Voi gusta cu poftă, picul de jăratic,
Cu arome, dulci de păcat sălbatic.
Elena CĂRUNTU
(Din Antologia ”Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”, Târgovişte, Editura Singur, 2017, coordonator: Mioara Hususan)
