Lilia MANOLE: Eminescu
EMINESCU
Cu Eminescu, pasărea măiastră
Mi-a cântat de dor și poezie,
Era copilăria- zborul lui de astru
Și îmi spuneam în gând: ” El e stihie”…
În Eminescu, lacrimile noastre
De lira lui se întremau, cântând,
Precum cânta Poetul iubirea vastă-
Până la cer a tot cântat-o și-a iubit.
Îndrăgostit de Veronica, s-a căznit
Ei – astrul să-l înființeze-n cale,
Poetul a iubit, nemuritor rebel,
Sacrificat, nu avea gând de disperare.
Era lumina și un geniu singur,
Trăind din viața sa mult selenar,
Privirea- n cer o așternea întruna
Pe fila antică, în care lumi apar.
A fost și este urmărit de stele,
Luceafărul, ce sus s-a ploconit,
În Univers, din glasul lui nu piere
Cuvântul Domnului, până-n pământ.
Eminescul în cer e eminescizat,
Ar afirma și criticii, poeții, fiii,
La care, abătut, Poetul s-a lasat
În umbra lor, să strălucească- ntâi.
Dar noi, ai lui verdict, urmași-
Ce demonstram prin simț lingvistic?
Și ce avem în noi național, când lașii
Împuterniciți, pot crește arhivistic.
Vrem Eminescului Luceăfar- cerul,
De stele presărat, să- i dăruim,
Să- i fie calea dincolo de El – Venera,
Madona, tânguindu-se, ad- interim…
Spun cei, ce cosmosul unesc
Cu fiecare treaptă în lume, sus,
Ca Eminescu nu a fost poet ceresc-
Luceafăr s- a născut, cum se născu Iisus…
14 ianuarie 2017,
Cu glas de poezie Eminescului…
———————————–
Lilia MANOLE
Bălți, Republica Moldova
