Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (X)

4 Apr 2019 by m.gurza, Comments Off

Creştinismul din teritoriile extra-carpatice, în secolul al IV-lea, însemna coexistenţa dintre grupuri creştine cu învăţături diverse, ceea ce a avut consecinţe însemnate pentru începuturile creştinismului popular românesc. În aceste teritorii s-au aflat şi urme arheologice, dar acestea sunt puţine şi nesemnificative. Specificul vieţii creştine la est şi sud de Carpaţi era, în acest interval, convieţuirea bisericii (comunităţii) ortodoxe cu biserici (comunităţi) heterodoxe, ariană şi audiană-aspectul cel mai interesant este reprezentat de elementele locale, aparte, ceea ce a dus la anumite particularităţi ale creştinismului nostru. Între comunitatea ortodoxă şi cea ariană au existat mai multe afinităţi în organizarea bisericească, în liturghie şi practica religioasă, factori importanţi ai progresului religiei creştine aici. Vieţuirea în cadrul aceloraşi aşezări a adepţilor celor trei biserici (comunităţi) a dus la numeroase celebrări comune, concluzia: în spaţiul extra-carpatic nu au existat intoleranţe între credincioşii creştini, premisă importantă a răspândirii rapide a noii credinţe.

Marea neînţelegere dintre ortodoxie şi arianism era de natură teologic – doctrinară: aspectul fundamental al naturii persoanelor treimice şi raportul dintre ele. Ulfila susţinea, în predici şi omilii, că, în conformitate cu Tradiţia şi Sf. Scriptură, Tatăl este singurul Dumnezeu adevărat, Creatorul, Dumnezeu-Unul Născut, cu o divinitate deosebită de cea a Fiului-creatorul întregii creaţii, şi că Sf. Duh nu este nici Tată, nici Fiu, nici principiu, nici creator, ci creat de Tatăl înaintea tuturor lucrurilor, prin intermediul Fiului, al cărui slujitor este. Ca o concluzie la cele spuse mai sus, Zeiller afirmă că aici, în regiunea Dunării, avem „arianismul cel mai pur”. Creştinismul propovăduit de Ulfila şi urmaşii săi se adresa coreligionarilor lor goţi şi elenofoni, dar şi celor de limbă latină, fapt important pentru istoria creştinismului, deoarece în spaţiul extra-carpatic, ca şi în cel scythan (dobrogean) şi cel provincial al Daciei, răspândirea creştinismului a fost un factor de latinizare! Din această perspectivă, contribuţia cea mai însemnată  şi originală a spaţiului acesta la terminologia de origine latină a creştinismului românesc a fost vocabula creatio-în învăţătura ariană aceasta a dus la cuvântul „Crăciun” – contribuţia cea mai importantă şi singura la geneza creştinismului popular al românilor. Creştinii de la sud şi est de Carpaţi nu abandonaseră complet vechile credinţe, în secolul al IV-lea, ba mai mult, convieţuirea în cadrul aceloraşi forme de habitat cu păgânii, înrudirile, condiţiile sociale au dus la conservarea îndelungată a unor obiceiuri vechi, reveniri la practicile tradiţionale.

Se pune întrebarea dacă, pe lângă cele arătate mai sus, a existat realmente o viaţă creştină în teritoriile dacilor liberi din Muntenia şi Moldova. Cercetările arheologice au arătat că se poate vorbi de o viaţă creştină „în forme populare” (Pr. Păcurariu). Astfel, la Barboşi (Piroboridava ?)-Galaţi, au staţionat unităţi militare din legiunile I Italica şi V Macedonica, iar în rândurile lor se aflau probabil şi soldaţi creştini, care au încercat să răspândească credinţa şi printre locuitorii din apropierea castrelor romane. Pe lângă soldaţi, au putut să se afle şi negustori creştini care-şi etalau mărfurile în acele canabae din preajma castrelor, ca şi misionari veniţi aici din Scythia Minor. În plus, trebuie să avem în vedere şi o serie de obiecte paleocreştine puse în evidenţă de investigaţiile arheologice: chiar la Barboşi s-au aflat două cruci de sidef, o amforă cu literele iniţiale XP (Hristos), datate secolul III. La Cândeşti-jud. Vrancea, într-o aşezare dacică, s-au descoperit o cruciuliţă şi o cupă getică cu cruce, la Mitoc-jud. Botoşani, cruciuliţe din sidef din secolul III, iar la Tăcuta, la nord de Vaslui, obicte ceramice având semnul crucii şi morminte creştine.

Un bastion al păgânismului-vestul şi nord-vestul Daciei. Ţinuturile de vest şi nord-vest (Crişana şi Maramureş), locuite din vechime de dacii mari, sunt mai puţin cunoscute, lipsesc informaţiile scrise, după 275, ca şi descoperirile arheologice. Materialele aflate aici nu sunt unitare, instabilitatea etno-demografică din zonă era accentuată. Sub aspect religios, universul spiritual al locuitorilor din nord-vest era dominat întrutotul de păgânism, lipsesc complet urmele creştine, iar populaţia autohtonă şi-a conservat propria civilizaţie până în pragul secolului al V-lea, la fel şi tradiţiile spirituale. Sarmaţii (iazigii) au morminte de înhumaţie, iar germanii (vizigoţii, gepizii) practicau acelaşi rit funerar. Locuitorii autohtoni din vest şi nord-vest nu aflaseră, între 275-400, de creştinism. În concluzie, în secolul al IV-lea, viaţa religioasă din spaţiul carpato-dunăreano-pontic este un tablou cu patru registre pe care am încercat să-l zugrăvim veridic mai sus.

Ca o concluzie, creştinarea daco-romanilor a început mai înainte de Constantin cel Mare (306-337), dar nu avem dovezi despre un creştinism popular în Dacia, înainte de 275. În oraşele romane din Dacia şi în armata ce staţiona aici erau probabil creştini, dar nu avem urme (dovezi), încât răspândirea creştinismului, înainte de secolul al IV-lea, nu poate fi explicată. Dacia şi Moesia erau provincii de limbă şi organizare latină. Cele mai vechi ştiri despre creştini, la Dunărea de Jos, în Moesia şi Dacia romană, sunt legate de prigoana dezlănţuită împotriva lor de împăratul Diocletian, la începutul secolului al IV-lea. În acest context, sunt amintiţi mai mulţi martiri creştini. Mama lui Galerius era o păgână originară din nordul Dunării, îndârjită împotriva creştinilor, dar cei mai mulţi dintre ei erau din oraşe, Sf. Dasius era din Durostorum, ostaş roman sărbătorit la 20 nov. Martirii creştini din zona Dunării, în secolul al IV-lea, proveneau din medii sociale diferite, soldaţi, veterani,orăşeni, iar numele lor erau latine sau greceşti. În momentul în care, în 313, împăratul Constantin a acordat libertate noii credinţe, aceasta era puţin răspândită în ţinuturile latine de la Dunăre, la Niceea (325) au participat doar trei episcopi din această zonă.

Pe malul Dunării nu se afla pe-atunci încă nici o episcopie şi nici între Dunăre şi Haemus, înainte de 325, nu erau decât opt comunităţi (centre) creştine în aceste părţi. Însă după această dată, creştinismul de limbă latină ia un mare avânt: comunităţile se înmulţesc în toate oraşele, în prima jumătate a secolului al IV-lea. Astfel, în Moesia Superior, în secolele IV-V, erau patru episcopii, în Dacia Ripensis, patru, în Dacia Mediteranea, încă trei, în Moesia Inferior, alte şapte, iar în Scythia Inferior, una, aşadar 19 episcopii, în valea Dunării de Jos. Comunităţile şi episcopiile creştine din Moesia Superior şi din cele două Dacii sud-dunărene erau latine. În secolul acesta, creştinismul latin era adânc înrădăcinat în zonă, iar slujba (liturghia) se făcea în limba latină, limba majorităţii locuitorilor de la Dunăre. Cele 19 episcopii din valea Dunării s-au aflat până în vremea lui Justinian (527-565) sub jurisdicţia superioară a papei (episcopului Romei) şi nu a ierarhilor greci (bizantini) din Răsărit. În Moesia Inferior şi în Scythia Minor, numele ierarhilor şi limba inscripţiilor sunt deopotrivă latine şi greceşti, episcopia de Tomis depindea de scaunul de Constantinopol. Aceste episcopii numeroase, fiecare cu teritoriul ei, reprezentau o populaţie latină foarte densă-ele întruchipau ordinea imperială ca şi viaţa locală, deoarece episcopul era omul locului ales de credincioşi şi apărătorul locuitorilor din dioceza sa. Viaţa romană la Dunăre era puternică şi înfloritoare, episcopatele numeroase o dovedesc.

 Răspândirea creştinismului printre barbari este opera misionarilor, astfel, Sf. Niceta de Remesiana a contribuit la creştinarea bessilor traci. După apariţia ereziei ariene, populaţia latină, ca şi romanitatea răsăriteană, au rămas fidele ortodoxiei Bisericii universale. Episcopatele latine s-au menţinut şi în vremea stăpânirii hunilor, acestea au apărat pe locuitori împotriva năvălitorilor. Împăratul Justinian a reorganizat episcopatele, subordonându-le autorităţii imperiale. Însă, după 602, episcopatele latine de la Dunăre dispar, în urma colonizării slavilor păgâni în sudul Dunării (vezi mau jos). Pătrunderea creştinismului în zona Dunării de Jos, în secolul al IV-lea, a avut loc sub forma unor episcopate latine puternice ce au dăinuit câteva secole. Aşa cum am văzut, adoptarea creştinismului în Dacia nord-dunăreană este urmarea întăririi noii credinţe latine, provenite din sudul fluviului, foarte vii în secolele IV-VI. Din această perioadă avem urme edificatoare şi în Dacia traiană. Pe lângă donariul de la Biertan (jud. Sibiu), binecunoscut, menţionăm şi sarcofagul păgân cu semnele crucii de la Ampelum (Zlatna), inscripţia păgână cu cruce şi literele greceşti alfa şi omega de la Napoca (Cluj), o lampă cu crucea creştină, din secolele IV-V, de la Apulum (Alba Iulia), trei amfore cu monograma creştină de la Sucidava (Celei), blocuri de piatră cu cruci creştine. Cea mai însemnată descoperire este bazilica creştină din Sucidava (Celei) cu o amforă ce poartă inscripţia (greacă): „A lui Luconohu, fiul lui Licatiu, prezbiter”, cel mai vechi nume de preot din nordul Dunării.

Creştinismul daco-roman s-a născut ca o continuare firească a celui latin din sudul Dunării. Au existat misionari trimişi în părţile barbarilor din nordul Dunării (Sciţia), V. Pârvan îl considera pe episcopul Niceta de Remesiana (336-414), apostol al românilor. Este adevărat că poetul Paulin de Nola vorbeşte despre influenţa lui Niceta asupra teritoriilor din nordul Dunării şi a populaţiilor din zonă, dar rolul său în creştinarea românilor a fost mult exagerat şi, în plus, nu ştim dacă el a predicat efectiv în stânga fluviului. Au fost, într-adevăr, trimişi misionari, precum Audius din Mesopotamia, eretic, exilat de împăratul Constantin, care a înfiinţat o comunitate creştină şi mănăstiri pentru goţii din nordul Dunării, Eutyches, grec, predicator la goţii din aceste părţi, iar Ioan Gură de Aur a trimis şi el misionari aici. Însă toţi aceşti misionari erau greci, trimişi la goţi (barbari) alogeni, dar creştinismul daco-roman a fost latin, deci, misionarii din sudul Dunării nu s-au aflat la temelia creştinismului nostru.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

3 aprilie 2019

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 8869

Ultimele Comentarii