George ANCA: Despre Baudelaire şi poeţii români. Corespondenţe ale spiritului poetic.

17 Apr 2019 by m.gurza, Comments Off

Teză de doctorat prezentată de Gheorghe Anca. Conducător ştiinţific: prof. dr.doc. Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

 

R E F E R A T

 În teza prezentată Gheorghe Anca adânceşte un subiect care nu este străin omului de cultură din ţara noastră, împins deseori să se întrebe asupra resorturilor de comunitate spirituală între Baudelaire şi poeţii români. Ca orice temă de difuziune şi corespondenţă culturală, întrebarea se înscrie în zona preocupărilor actuale, care dezbat asemenea teme cu mijloace plurale şi interdisciplinare.

 O vastă şi erudită documentaţie răsplăteşte prima aşteptările. Mai presus de ea stă o mobilitate a raţionamentului fertil în asociaţii noi, surprinzătoare. Limbajul cu totul original ne dezvăluie resursele logicii poetice ca instrument de analiză a poeziei însăşi. Evident că abordarea poetică îşi adaugă capacităţile ei complementare, ce nu fac “double-emploi”, cu mijloacele clasice ale criticii literare, în surprinderea esenţei unui fenomen de emisiune şi recepţie culturală.

 Departe de a fraterniza cu misticismul, partea neagră, blasfemică şi ezoterică caracteristică pentru Baudelaire şi identificabilă în poezia noastră, chiar la poeţii preeminescieni, are rădăcini păgâne şi efecte protestattare, revoluţionare.

 Teza ne intimează acest adevăr.

Prof. Mircea Maliţa

27.II.1975.

 

 

S C R I S O R I

 

 

ca încurajări – de principiu, dar şi în ceea ce priveşte abordarea poetică; scrisori primite de la Mihail Celariu, Stephan Roll, Teodor Scarlat, Camil Baltazar, Vasile Nicolescu, Mihai Ursachi. Alături de mulţumiri, fragmentale care urmează:

Stimate Domnule Anca

 Foarte interesante pe cât de plăcuta dv. scrisoare mi-a sosit cu o zi după plecarea mea la Predeal, de unde m-am întors pe 28 august. Aşa se explică întârzierea acestui răspuns care s-ar fi grăbit să vă sosească chiar şi cu ceea ce mi-ar fi trecut imediat prin minte în momentul acela.

 Despre Baudelaire ca format al unor literaturi naţionale care cred că va fi scris, deşi subiectul, descoperit de dv., este mai mult decât interesant. În ceea ce vă priveşte, trebuia să spun că deşi prietenia mea pentru el a fost cronică, nu l-am privit niciodată cu ochii mişoraţi – a cântărire şi studiere – ci, la fiecare apropiere, cu o nestăvilită pasiune, ca o îmbrăţişare frăţească, în personalitatea lui integrală aflând un ecou pe măsura afecţiunii pe care i-am purtat-o. Amiciţia lui, de altfel, şi-n poezie şi-n viaţă are particularitatea de a se oferi fără nici o rezervă, ba chiar fierbinte, hotărâtă şi radicală, infinitele-i adâncimi neconstituind aici o piedică în calea unei tumultoase spovediri integrale. Grava-i inteligenţă – una dintre marile-i frenezii sclipitor personale – nu s-a sfiit nicicând de situaţii diverse şi de riscurile împrejurărilor. Iar asupra favoarei unui temperament (aici se află cheia) năpraznic, orice aspect al vieţii din afară a căzut într-un clocot şi-o zarvă ce nu se dovedea nici chiar în contemplarea operelor celor două saloane care, fără geniul lui, n-ar fi devenit imediat şi pentru noi geniale.

 După trepidaţia fără pace ce i-a frământat viaţa, nu putem să nu ne gândim la un demon de gardă. Dar acesta îşi înceta autoritatea în clipa când, aşezându-se la scris, acel demon răscolitor al vieţii şi al morţii, devenea chiar poetul: un artist solidar, stăpânându-şi mijloacele, dominând şi ordonând pandemoniul infernului. El lucrează prin intermediul sclipitor şi la flacăra umbrelor îmblânzite.

 Frământă, cum spune Gautier, forme noi şi cuvinte pe care nimeni nu le-a mai auzit pân-la el, şi, dacă vânzolirea tenebrelor separă coloritul, atmosfera şi muzica şi-ntrupează un glas nou.

 În ţara românească, marele Macedonski a înălţat primul Imn la Satan, uriaşul Arghezi nu s-a tras s-a tras la o parte din flacără, iar Bacovia şi-a cules şi el câteva rămurele gingaş încenuşate, cum iese cositorul turnat la bobotează.

 Pe mine m-ar fi ispitit mai anemic vâlvătăile dragostei. Dar sper că n-am trecut chiar de porţile în faţa cărora orice speranţă trebuie lepădată.

 Vă rog fiţi amabil să-mi răspundeţi de primire.

Mihail Celarian

(1972, 1 septembrie)

Ştefan Roll

(Bucureşti, 17 august1972)

Iubite Domnule Anca,

 În primul rând vă doresc izbutire la teza de doctorat pe care o pregătiţi. Tema e interesantă, dificilă puţin poate, dar necesară a-l avea, temerară, Bravo!

 Desigur că aproape toţi poeţii, scriitorii contemporani l-au citit, admirat pe Baudelaire, care – cred – le-a aurit harnaşamentul scrisului lor propriu. Poate că pe aceşti trubaduri celeşti îi citim, nu ca să-i imităm pe ei, ci, cât “să ne imităm pe noi. L-am citit şi eu la tinereţea mea lirică şi-l mai răsfoiesc şi astăzi ca pe un zefir “maudit”. Şi am trecut oprindu-mă la continuatorii lui în lirica şi investigaţia poeziei franceze. Rimbaud, care, deşi înaintea lui, l-a devansat, ca şi Lautreamont, Verlaine. Apoi au venit Eduard, Antonin Artaud, Robert Desnos, Reverdy, cu care am mai rămas. Umbre de zuavi frenetici. la noi Urmuz, Voronca, Fundoianu, claude Gernat, Barbu, Vinea. Descoperisem şi pictura, poeţii ei: Victor Brauner, Marcel Iancu, Hedda Stern, Saul Steinberg, Picasso, Ernst, Tanguy, Valentino Hugo, Margarite, Brâncuşi, Masson, Picabia… Cu Baudelaire mergeam precum cu o manta de odăjdii pe mână. Poposeam cu el.

 Iată o evocare, două.

 Acum, cu vreo trei decenii înapoi, într-un ajun de an nou, am rămas, eu cu Philippide, cu care sunt prieten, fără program de Revelion, ca să zic aşa.

 Îl vom petrece amândoi, poate mai boem. Şi ne-am dus la locanta numită “La rai”, din subsolul unei clădiri din spatele Palatului. Era umblată de scriitori, artişti, de vagabonzi ai stelelor.

 Cânta acolo o rusoaică Galia şi un chitarist, tot rus. Ca şi patronul localului.

 În seara aceea era pustiu. Toţi se aranjaseră se vede în altfel. Ne-am aşezat la o masă. A venit şi Galia. Avea textele ei la unele şansonete uşoare pe care le cânta, cântece franţuzeşti. Ştia bine franţuzeşte, literatura acestei limbi şi mare admiratoare a li Baudelaire. Phillippide era şi el unul din admiratorii albatrosului şi traducătorul lui – dintre cei mai buni, cel mai bun.

 Paharele cu vin erau cu noi. Menu-ul era rusesc. Borş, blânii, curcan cu varză călită. Atmosfera era “dostoievschiană”, deci adecvată cu Baudelaire.

 Galia a început să ne recite din versurile lui, pe care le ştia pe dinafară, Philippide, la fel. Cele traduse de el, altele în versiune originală. Era parcă o întrecere, un “turnois” diavolesc. Chitaristul cânta încet, poate pentru el, cântece de pierzanie ruseşti. Eu tăceam. Patronii îi vedeam cum înfulecă în dosul unei tejghele.

 Aşa ne-au apucat zorile, ziua noului an. Ieşisem beţi de Baudelaire, de vin, de melodie blestemată.

 Acum trei ani eram la Paris. Într-o înserare, plimbându-mă printr-un cartier, remarc pe faţada unei clădiri din rue Bauttefeuilles, o inscripţie: “Aici a locuit şi a scris Charles Baudelaire, în anii…” M-am oprit. O casă oarecare a burgheziei medii franceze. M-am dus la bistroul de prin apropiere şi am luat o sticluţă cu absinthe, m-am aşezat pe pragul unei case de peste drum şi am privit ferestrele închipuindu-mi că Charles stă sub pălăria unei lămpi şi scrie. Am recitat tăcut din cât ştiam din versurile lui. Care din ele o fi fost scrise după acea fereastră care avea îndărătul ei un linţoliu alb?

 Tot la Paris m-am dus să văd prietenii rămaşi etern acolo, în cimitirul din Montparnasse. Aici e Brâncuşi, alte gropi şi, ştiam aceia a lui Baudelaire. Am căutat-o. Nu am găsit-o uşor. E înmormântat împreună cu socrul său care i-a cam făcut viaţa acră. Deci, nici aici nu a scăpat de el!… Am pus o floare. Am mai rătăcit printre celelalte morminte, aninime pentru mine. Ceea ce m-a mirat a fost numeroasele pisici vagabonde care umblau colo-colo, speriate.

- Ce-s cu astea – am întrebat intendentul?

-                     Toţi cei care pleacă din Paris neavând cui să lase anumalul, îl aduce aici, unde vin alţi amatori de feline să-şi aleagă.Ştiam că lui Baudelaire îi plăceau şi avea pisici.Deci avea şi aici vizitatorii lui iubiţi.

Camil Baltazar

(15 august 1972)

………………………………………………………………………………………………………..

iată impresiile sale despre tema ce vă interesează:

 Cu Baudelaire s-a-ntâmplat, fiindcă cel mai agreat şi mai tradus poet francez la noi, să fie cunoscut, cum e cazul meu şi nu numai al meu din tălmăcire, înainte de a fi fost gustat în limba originală, deoarece eram la vârsta când abia buchiseam sloavele limbilor străine. Ce m-a apropiat de Baudelaire? Faptul că, asemenea lui Goethe şi Eminescu, era un poet gânditor care dezbătea temele majore ale omenirii – dragostea, subjugarea către păcat, înfăţişarea, cu interes, a oamenilor din straturile de jos, cât şi tinderea lui către salvarea din rău şi cultivarea purităţii şi elevaţiei. Apoi poetul francez avea curajul deplinei sincerităţi, una din calităţile de seamă ale liricii autentice, a rostit adevărul, a spune lucrurilor pe nume, a scoate, cu iscusinţă, lucrând prin contraste, din mâlul şi dejecţiunile existenţei, floarea rară de nufăr a poeziei, ca în La Chevelure, ca Un Charogne. În poezia baudelairiană se-nbină demonismul cu angelismul, dar substanţa ei este una de superioară ţinută şi esenţă morală, prin umanismul funciar care o străbate, prin aceea că poetul se alătură umulinţei vieţii, cântând declasaţii săi, învederând afecţiune pentru orbi, cerşetoare, pentru bătrâni şi bătrâne.

 Profund religios, – nu s-a observat de către cei ce l-au tradus, caracterul teologal al poeziei sale, nu numai prin arsenalul de cuvinte folosite: cădelniţă, altar, jertfelnic, candele, aghiasmă, dar un Charogne, nimeni din cei ce au tradus poema, n-au remarcat caracterul ei teologic, adică n-au descoperit că poema e de fapt un ceremonial funebru, folosit nu numai în cadrul religiei creştine, ci şi în alte religii la înmormântări, – ceea ce a subliniat unul din cei mai noi şi mai pricepuţi tălmăcitori ai săi – AL CERNA RADULESCU, care a transpus exemplar un ciclu de poeme din Baudelaire în revista “Viaţa românească” şi acesta e şi un excelent exeget al poeziei baudelairiene a publicat din Baudelaire şi în revista “Argeş” pe iunie, 1972. Baudelaire nu e atrăgător doar prin abordarea temerilor damnate, el poate intona şi seninul imn evocator al doicei sale, plin de duioşie şi al unui om împăcat cu sine şi poate compune madrigale pline de suaevitate ca Semper Eadem, fiind un captivant şi neîntrerupt rapsod al iubirii. Nu numai al celei telurice, diavoleşti, ci şi al celei purificatoare, înălţătoare, prin căutarea candorii, nu degeaba a scris el un poem al inocenţii şi prin aceasta o literatură de un cuceritor umanism ca în Le Flambeau vivante şi Raversibil, adică proslăvitor fidel al dragostei, fiind şi un pictor nuanţat şi amănunţit al frumuseţilor carnale ale semenei noastre. Dar el e şi un cântăreţ al dramelor sufleteşti, ca în Le beau navire şi alte poeme. Apoi poezia lui a determinat pe scriitorii români să-l traducă pentru că ea conţine o dramatică şi continuă confesiune. Arghezi ca şi Bacovia au fost, primul la-nceputurile sale, influenţat de Baudelaire. Poezia lui Arghezi – Litanii: “în depărtarea noastră, lio, îmi zboară gândul ca un corb în ploaia unei toamne sure, în solitudini de pădure”… e-arîurită de Baudelaire. Aşa dar sub aparenţa laudei tulurice a …..ca şi a laturei abjecte din viaţă, el râvneşte mereu ostrovul candorii, el caută tărâmul inocenţei, o dovadă că sub blesteme şi altercaţiile cu accente acide, râvneşte frumuseţea pură, cea eternă. Fire complexă, el se complace-n descrierea leneviei, fecundă pentru creaţia sa, în executarea iadului, dar arată compasiune pentru orbi şi cerşetori, adică se-apleacă asupra lumii în mizerie şi sfâşiată de sărăcie, în contrast cu cea trăind în luxură. Acel ca a rostit: sufletul meu e o navă spre Utopii “era natural să afle ecou în inimile confraţilor săi de la noi, aşa se explică de ce B. e, pe lângă cel mai tradus poet şi de o seamă de poeţi de frunte, dar şi cel mai comentat scriitor, faţă de opera sa, redusă cantitativ, în raport cu valoarea-i artistică, enormă. Toată poezia noastră modernă se află, prin Arghezi, influenţată de Baudelaire. Nu s-a subliniat destul ca în poeziile-i, zugrăvind cu expresivitate desfrâul şi cupiditatea, el le condamnă şi-n-fierează. Recitirea lui Baudelaire evidenţiază alte aspecte sociale, adică felul cum prin instrumentele sale de expresie, el a atacat răul social cu virulenţă şi a exultat binele. Geo Dumitrescu în antologia sa din 1967 nu a introdus şi poemul unui f.bun traducător, un bucovinean, ce le-a tipărit în Revista fundaţiilor şi pe care eu le-am menţionat, dându-i şi numele în articolul publicat în UNIVERSUL LITERAR condus de perpessicius, am impresia că a apărut în 1945, care nu numai că a publicat aproape tot Baudelaire în tămăcirea sa, dar mi s-a părut unul din cei mai fideli şi mai pasionaţi traducători ai marelui şi nefericitului poet.

 Rugându-vă a-mi confirma primirea comentariului meu. În articolul din .. … enumeram toţi traducătorii lui Baudelaire în româneşte.

Teodor Scarlat

(13 septembrie, 1972)

 Am luat cunoştinţă de poezia lui Baudelaire, cu mult înainte ca versurile mele să devină cunoscute public.

 Nu împlinisem cred 18 ani când, ca elev de liceu, întâmplarea mi-a scos în cale pe Hilda Grünspaun – apreciata compozitoare Hilda Jerea de azi. Mă aflam în vacanţa de vară, într-un sat din marginea Bărăganului – sat, în care tatăl Hildei îşi gospodărea unele afaceri comerciale şi în care ascultam seara până târziu, acordurile pianului la care exersa Hilda, elevă şi ea. Am cunoscut-o prin intermediul fratelui său, azi medic reputat în Capitală. Primele noastre discuţii s-au purtat, în lipsă de alte subiecte, în legătură cu ultimele cărţi citite. La un moment dat am rămas surprins şi ruşinat, în acelaşi timp: interlocutoarea mea adusese în discuţie numele unui poet francez destul de necunoscut mie – Baudelaire! Ca să nu-mi lase ipresia că ar fi să mă umilească, Hilda a scos imediat din poşetă un volumaş: “Citeşte-l şi pe urmă să discutăm:. Era “Les fleurs du Mal”. Aşa am cunoscut pr Baudelaire! Am cunoscut, e un fel de a spune, pentru cî anii mei de atunci de limbă franceză, ca şi versurile lui Baudelaire aveau pentru mine secrete greu de pătruns. Abia mai târziu mi-am dat seama că Baudelaire era unul din marii lirici ai lumii şi că era destul de firesc să nu-l fi putut înţelege, în anii adolescenţei mele. Când mult mai târziu am devenit oarecum cunoscut şi am încercat, ca şi mulţi alţi confraţi , să traduc din “Les fleurs du Mal”, mi-am dat seama că opera poetică a lui Baudelaire este, în esenţă, confesiunea unui spirit în permanentă efervescenţă a unui ins torturat de propria nelinişte, a unui egoist l-aş putea numi, care nu vede nimic dincolo de el, care nu vrea să vadă, socotindu-se – probabil – pe sine însuşi, măsura tuturor lucrurilor. M-a mai derutat apoi şi acel “satanism” al poetului, cum şi extravaganţa peisagiilor sale sentimentale, fierbând de miresme exotice şi soare tropical. Toate acestea, deşi mă dureau aproape – eu ni le puteam trăi sufleteşte, aşa cum trăiau bunăoară, aproape totalitatea ei, poezia eminesciană. Baudelaire era, pentru mine, aşa…..într-o zonă care depăşea viaţa sufletească, a unui biet ţăran din marginea Bărăganului. Iată pentru ce n-am îndrăznit sî traduc din Baudelaire! Ei şi totuşi, poezia lui Baudelaire – mai corect spus – spiritul acestei poezii, şi-a infiltrat pe nesimţite, ecoul, în universul meu liric. Poemele “Plecare spre Cyters” (vol. “Ora de zbor” Ed. Cartea Românească” Buc. 1940) şi “Invitaţie la vis” (ciclul inedit din “Poeme”, E.P.L.1969) sunt cred semnificative din acest punct de vedere. Şi nu-mi pasă rău!

 În ceea ce priveşte aprecierea de care poezia lui Baudelaire s-a bucurat şi continuă să se bucure în ţara noastră – şi nu numai printre literaţi! – ediţia bilingvă, a lui Geo Dumitrescu o mărturiseşte fără alte comentarii.

Mihai Ursachi

(13 august, 1972)

 Ne întâlnim, în viaţa spirituală, numai cu acei oameni, puţini, cu care trebuia să ne întâlnim; momentul însuşi al întâlnirii poartă în sine ceva eseţial şi adânc semnificativ pentru destinul nostru.

 Baudelaire ete unul din acele spirite neliniştitoare, de care odată contagiat, te resimţi pentru totdeauna, cu sau fără voie, conştient sau nu.

 trăiesc faţă de el toată gama sentimentelor ce le pot avea pentru un om viu şi prezent: de la repulsie şi oroare, până la spaimă şi dragoste, compasiune şi gelozie…

 În formaţia mea a însemnat revelaţie, după Eminescu: el domină şi astăzi sufletul acele zone ce nu s-au limpezit încă prin experienţe superioare, aducîtoare de seninătate. Am zis după ce l-am citi pe Baudelaire: nimic din ce-i uman nu e străin poeziei.

 Scriu aceste cuvinte simţindu-i ochii halucinanţi, arşi de o cuprinzătoare febră şi totuşi răceala hipnotică a şarpelui tutelar; mi-l imaginez, în câmpiile veşnice, numai în tovărăşia lui E.A.Poe.

 Prezenţa lui mi se pare atât de imediată, uneori aproape insuportabilă, şi mereu subânţeleasă; sfâşierea lui – atât de grăitoare pentru felul cum condiţia umană îşi construieşte din propria-i jale paradisul, adică poezia.

 

R E F E R A T

 

despre Baudelaire şi poeţii români. Corespondenţe ale spiritului poetic. Teză de doctorat prezentată de Gheorghe Anca. Conducător ştiinţific: prof.dr.doc. Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

 Teza lui Gheorghe Anca uimeşte prin bogăţia şi multiralitatea informaţiei. Dacă uneori forma informativă şi pathosul investigator o iau înaintea spiritului de discernământ şi cumpătului axiologic, faptul este a se datora temperamentului vulcanic al candidatului şi inclinaţiei discursive, proprie demersului său intelectual.

 Până la lectura acestui studiu, de poezie sau de literatură comparată dacă vreţi, îl cunoşteam pe tânărul Gheorghe Anca în ipostasa de poet şi de prozator, cu sunet pur şi cu accent de originalitate în generaţia sa. De azi înainte, vastitatea şi adâncimea cunoştinţelor sale în materie de poezie, de critică literară şi de estetică a poeziei ne obligă să luăm act – şi o facem cu toată bucuria – de cea de-a treia ipostază a lui Gheorghe Anca, anume de ipostaza omului de cultură, a omului de ştiinţă, a criticului şi a istoricului literar. Personal, n-am considerat niciodată şi nu considerăm nici astăzi critica literară ca un gen aparte, de sine stătător şi viabil prin sine. Oricât de virtuos ar fi, criticul, după părerea noastră, rămâne toată viaţa la statutul de redactor şef adjunct al unui redactor şef deplin, poet sau scriitor. Am deschis această paranteză pentru a sublinia faptul că, datorită său de poet, Gheorghe Anca, prin prezentul exerciţiu critic, izbuteşte să scoată criticul – fie şi numai odată – din minoratul menţionat. A bon entendeus, salut!

 Revenind la ceea ce ne interesează, în primul rând, ne permitem a atrage luarea aminte că aşa cum este formulată în titlu şi elaborată în structură, lucrarea lui Gheorghe Anca ar putea constitui două teze: una, alcătuită din primele două capitole şi numită “Baudelaire şi critica românească”, a doua formată din capitolul al III-lea – “Corespondenţe ale spiritului poetic”, cu sau fără Baudelaire ca punct central de referinţă. Dacă autorul menţine totuşi poezia baudelairiană ca pivot al întregii construcţii arhitectonice, lucrul acesta se cere a fi evidenţiat cu mai apăsat accent mai ales în partea a III-a a studiului, care aşa cum ni se înfăţişează în redactarea pe care o avem în faţă poate constitui o altă lucrare, fără raportare la Baudelaire.

 Şi într-un caz şi în celălalt, însă, dat fiind că ne găsim pe un teritoriu de literatură comparată, în care problemele de graniţă şi situaţiile deosebit de complexe se confruntă, se decantează unele prin altele, se străluminează unele cu ajutorul altora, păstrându-şi oricum fiecare propriul ei relief ontologic, socotim că ar fi fost bine – asta în primul rând pentru a uşura efortul de comprehensiune al cititorului – dacă Gheorghe Anca definea următoarele concepte de bază: “corespondenţe” analogie; afinitate; influenţă.

 O mai clară desluşire a conţinuturilor şi articulaţiilor dialectice ale acestora ar fi dat o transparenţă de altă calitate întregii lucrări, evitându-se unele redundanţă, divagaţii sau cutezanţe de exprimare ca, de pildă cea pe care o desprindem de la pagina 89: “Poetul, artist prin excelenţă, ignorându-şi firea, aflat în căutarea acelui altul din sine, devorându-şi opera emană poezia cu taina acesteia închisă în ea, concomitent proiectându-se el însuşi ca o creaţie graalică a poeziei. Axiomatica Poezie suficientă sieşi se aproximează conjunctural a fiinţă esenţial dar involuntar filozofică, naivă, supranaturalistă, adică absolut adevărată decât în altă lume, afirmată cea dântîi între arte, rod al sensibilităţii imaginaţiei, efect total de răpire a sufletului într-un ton etern, o magie evocatoare”.

 În vederea unei eventuale publicări a lucrării, pentru a se garanta densitatea şi economicitatea ei verbală, se impune reducerea citatelor, atât din româneşte, cât şi din alte limbi. De asemenea, pentru a se înlătura caracterul pestriţ al textului, s-ar cuveni ca citatele din limbi străine să fie traduse.

 La sfârşitul acestor gânduri, ne facem o plăcută datorie din a sublinia unele calităţi de o rară frumuseţe morală ale candidatului.

 Gheorghe Anca este un generos, care se dăruieşte cu entuziasm şi pasiune problemei pe care o tratează, aplicând tuturor autorilor citaţi măsura înţeleptei sentinţe latineşti “…suum cuique tribuare”.

 Probitatea ştiinţifică a lui Gheorghe Anca se resfrânge deopotrivă la autorii români şi străini.

 Spiritul de modernitate şi contemporaneitate a lui Gheorghe Anca nu-l împiedică să aprecieze şi să valorifice trecutul pe temeiul unor ferme criterii axiologice.

Grigore Popa

Bucureşti, 3 decembrie 1974.

R ~ S P U N S

 

      (Lui Gh. Anca)

…………………………………………………………………………………………………..

Nu mă pot amesteca într-o discuţie despre Baudelaire întrucât nu-l cunosc deloc. Bănuiesc că nici nu mă poate atrage şi din ce cauză – fiindcă-mi pun întrebarea grozavă: dacă tot conţinutul ideatic al operei lui Baudelaire se sprijină în sensurile lui pe o busolă, care e aceea? Ori eu nu ştiu ce să spun despre tema în care m-ai implicat oarecum. N-o cunosc, dar o miros cu aproximaţie din ce am auzit, din care deduc că nu pot garanta soliditatea oricărei opinii pe care aş îndrăzni s-o emit cu privire la valoarea operei lui Baudelaire din punctul de vedere al problemei de supremă importanţă pentru mine relativ la principiul busolei, de care nici un artist nu poate face abstracţie.

 Personal, mă bazez pe adevărul că nimic nu poate avea valoare ori temeinicie decât în confruntare cu contrariul său. Nu pot proceda astfel decât principial, pentru că în acest sens am parcurs aproape totalitatea vieţii mele, la care Baudelaire şi mulţi alţi valoroşi oameni de cultură nu au putut participa, tocmai din cauza specificului lor.

 …………………………………………………………………………………………………..

 Nu cred că se cere numaidecît să inventezi, să creezi, şi numai să cunoşti. Fiind vorba de creaţie, invenţie, acestea nu sunt absolut necesare într-o oricât de valoroasă operă de culturalizare, deşi pot fi binevenite dacă, în timp, sau acum, se întâmplă să se ivească.

Dimitrie Cuclin

Octombrie – martie

1974     – 1975

Gheorghe Anca: Baudelaire şi poeţii români. Corespondenţa ale spiritului poetic

(Referat)

 Gheorghe Anca a întreprins o lucrare de poetică şi de literatură comparată care se impune prin structurarea ei, prin informaţie critică bogată, prin interpretări de profunzime. De la primele pagini ale tezei, se conturează câteva calităţi ale autorului: un spirit corelativ şi o inteligenţă a anologiilor. Acestor calităţi îl vor ajuta în primul rând să pătrundă în universul poeziei lui Baudelaire, şi în al doilea rând, să observe unele răsfrângeri ale acestuia asupra poeziei române. Ca reper necesar al lucrării, constatăm cunoaşterea resortului psihologic al “influenţelor”; Gh.Anca notează: influenţa şi originalitatea pot apărea, până la urmă, direct proporţionale, când avem de-a face cu afinităţi elective”. Iniţierea autorului în tendinţe actuale ale poeticii, filosofiei, psihologiei (semiotică, existenţialism, structuralism, psihanaliză) îi serveşte în abordarea prismatică a lui Baudelaire, tentând o viziune “integrală” a creaţiei acestuia, cum sugerează prima parte a tezei, Poezia în Baudelaire.

 Partea a doua a cercetării, Recepţia critică, urmăreşte “destinul” lui Baudelaire în România. Se trec în revistă atitudini critice româneşti cu privire la Baudelaire. Pe lângă metoda istorică, pe lângă repertorierea sistematică şi evaluarea reacţiilor critice, Gh.Anca nu abandonează nici în acest capitol metoda comparatistă. Bogata bibliografie adusă în discuţie nu este nici un moment greoaie, ci accentuează impresia de densitate.

 Centrul de greutate al lucrării e dat de partea a III-a:

Corespondenţe ale spiritului poetic. Este impresionantă aici informaţia bibliografică (română şi străină) adună în discuţie şi puterea de a extrage, din aceasta, argumentele lucrării. Ingenioasă ni se paredefinirea spaţiului larin, ca teren spiritual omogen. Corespondenţele poetice primesc, în acest fel, un suport cultural, de asamblu; se observă, la fel de ingenios, ramificaţiile distincte în cadrul acestui spaţiu omogen.

 Vom găsi în această lucrare o apropiere şi o distanţare necesare, mereu în mişcare, între Baudelaire şi poeţii români, între singularitate şi totalitate, între poezie şi ambianţa socio-lingvistică la care se raportează creaţia. Analizând fertila noţiune a corespondenţelor, autorul distinge cadrul mare al corespondenţei “interlatină ortodoxă”; particularizând, el distinge corespondenţa eminesciană, macedoniană, bacoviană, argheziană, corespondenţe simboliste. Departe de a admite predominarea “influenţelor”, Gh.Anca demonstrează existenţa unor “rădăcini universale româneşti necondiţionate”, care asigură originalitatea poeziei române.

 Apreciem dispunerea tematică a părţilor lucrării, multiplele corelaţii cu literatura universală, vădind din partea autorului lecturi solide, dar şi metodă de cercetare, o vocaţie a construcţiei, a sistematizării şi a continuei interpretări personale; în acelaşi timp, un simţ al nuanţelor, o respiraţie poetică vastă.

 Căci erudiţia sa nu este rece; limbajul filozofic, abstract, este potenţat de unul plastic, poetic (şi aici, experienţa de poet al lui Gh.Anca se face văzută, în capacitatea de apropiere sensibilă, nu doar raţională, a subiectului). Extragem, în încheiere, câteva fraze care ating concentrarea plastică a aforismului: “Ironia intervine adesea ca schiţă a secretului tragic”; “Ochiul cititor se solidarizează cu versul, cu coloanele iambului, cadenţându-se pentru primirea armoniilor de substanţă, cântului străbătător abisurilor”; “Promisiunea salvării individuale prin poezie”; “Individualităţile fac să pălească valoarea dogmei estetice, în timp ce aceasta se autosimbolizează în chip particular în opera fiecărui adept al ei”; Simbolul este poate cea mai puternică monedă de schimb în literatură” etc.

 O bună fundamentare estetică, un punct de vedere “perspectivist” în considerarea valorilor, originalitatea interpretării, arhitectura lucrării şi, cu o notă aparte, impresionanta referinţă critică, conferă tezei de doctorat de faţă o certă valoare ştiinţifică.

Vasile Andru

-    scriitor –

3 martie 1975

OBSERVAŢII REFERITOARE

la teza de doctorat:

Gheorghe ANCA,

BAUDELAIRE ŞI POEŢII ROMANI – CORESPONDENŢE

ALE SPIRITULUI POETIC

 

 

Conducător ştiinţific prof.dr.doc. Zoe Dumitrescu Buşulenga

Bucureşti 1974

 Teza de doctorat a tov. Gheorghe Anca intitulată: Baudelaire şi poeţii români – Corespondenţe ale spiritului poetic, am avut deosebita cinste şi plăcere să o citesc în extenso.

 Susţinătorul ei, un tânăr remarcabil, cu un talent viguros şi o putere de sugestie impresionantă, prezintă prima sinteză asupra baudelaireianismului românesc, pornind de la retrospecţia conţinutului polivalent al poeziei lui Baudelaire, la recepţia poetică şi critică a operei acestui mare creator modern pe plan european, cu referinţe speciale la reverberaţiile creaţiei lui în lirica românească, şi încheind cu corespondenţele universului spiritual în arta poeţilor de esenţă baudelairiană.

 Primul capitol consacrat vastei experienţe poetice a lui Baudelaire în Les fleurs du mal este de fapt o exegeză a condiţiilor, premizelor, structurii şi evoluţiei acestei experienţe de-a lungul întregei lui creaţii. În acest capitol Gheorghe Anca expune gradat rezultatele cercetării lui teoretice:

-                     ordonanţa tematică, în părţile ei constitutive şi reprezentative, din care reiese că poetul a regândit această experienţă, până la limitele ei, în lumina unei reintegrări complete în concepţia şi viziunea lui poetică;

-                     transpunerea visului poetic în experienţa creaţiei lirice şi a experienţei visului în realitatea poetică creatoare unitară şi indestructibilă în articulaţiile ei intime;

-                     viziunea dialectică a unui paradis pierdut treptat paralel cu un infern câştigat în contratimp, a unei stări de beautitudine spirituală în contrapondere cu o stare de decreptudine fizică, a unei vieţi arhaice fără dureri şi lamentaţii care cedează locul unei vieţi citadine turmentate şi în permanente căutări;

-                     interpretarea categoriilor estetice clasice, contrariilor lor aparent anticategoriale, în meditaţii filosofice de un profund umanism modern;

-                     şi, în fine, confesiunea amar-corozivă, provocată de scandalurile şi revoltele contemporanilor, în care denunţă pseudovirtuţiile morale ale unui public restrâns, infatuat şi ipocrit, ce dezgustă pedant timbrul sensitiv şi sonorităţile interioare ale adevăratei poezii fără să-i sesizeze profunzimile crepusculare.

În aceste condiţii critice, capitolul “Poezia în Baudelaire” reprezintă o contribuţie profundă la modul cum trebuie privită în timp substanţa creaţiei baudelairiene. Baudelaire poetul plenar este reflexul lui Baudelaire omul integral al unei umanităţi în devenire; Baudelaire judecătorul intransigent al propriei lui conştiinţe creatoare este alt ego-ul judecătorilor lui întru creaţie şi recepţie literară. Aceasta pentru că după investigaţiile de psihologie creatoare ale candidatului, orice operă poetică se reduce la experienţa de viaţă, la trăirea polivalentă, globală, fără reziduri etice, ale poetului ca atare. Poezia motivează pe poet, universul lui de ideaţii şi sensibilităţi, de contradicţii şi armonii, de probleme creatoare insolubile şi solubile, de subtilităţi estetice, de implicaţii gnoseologice şi etică profesională.

 Baudelaire văzut de poeţii reprezentativi ai şcolii simboliste franceze, şi, în cazul nostru, de cei al şcolii simboliste româneşti, înfăţişează un model de creaţie lirică reversibil numai în propria lui operă.

 Capitolul consacrat “receptării critice” a lui Baudelaire este o excelentă introducere la istoria criticei româneşti a operei baudelairiene. Se referă pe de-o parte la analiza traducerilor din Baudelaire, la afinităţile selective ale traducătorilor şi la clişeele pozitive sau negative ale temelor traduse, iar pe de altă parte, se referă la structura ideoplastică a traducerilor, la caracterul estompat sau marcat al baudelaireanismului lor, la ponderea influenţei lor tematice sau stilistice în poetica românească a secolului ce succede publicarea operei poetice a lui Baudelaire.

 Susţinătorul tezei constată pe bună dreptate că baudelaireanismului major a fost uneori receptat critic printr-un baudelairianism minor, pentru că modalităţile tematice şi stilistice au fost confundate cu ideosincrasiile lor, pentru că viziunea poetică de esenţa baudelairiană a fost interpretată prin optica personală refractară la conţinutul acestei viziuni; importurile literare şi practicile parţial asimilate cu aspectele rutinare ale unei anumite poetici româneşti ce mergea alături de vocaţia poetică autentică. Poezia considerată utopică şi artificială se impunea celor neiniţiaţi în poezia lui Baudelaire, prin contradicţiile ei aparente, prin originalităţile ei exterioare, printr-un univers non-reprezentativ.

 Gheorghe Anca trece în revistă, într-o peregrinare progresivă, originalitatea autentică şi organică, a creaţiei de tip baudelairian, integrată şi transilbolizată în poetica românească. Expunerea părţii viabile din baudelaireanismului românesc, la cei mai reprezentativi dintre creatorii ei în lirica noastră ( nu insist asupra numelor) creşte simfonic până la demonstraţia copleşitoare. Capitolul acesta pune pe planul istoriei comprehensiunii axilogice a baudelaireanismului românesc premizele unei reconsiderări în perspectiva vremurilor noi ale istoriei literare româneşti.

 În fine, capitolul final, consacrat “corespondenţelor spiritului poetic” aduce o lumină nouă, substanţială, de intensităţi critice, la determinarea conţinutului, fabulaţiei, simbolurilor şi transimbolurilor poeziei baudelairiene în general şi a celei româneşti în special. Candidatul descoperă şi subliniază corelaţiile adânci între lucrurile lumii acesteia, relevate adesea prin contradicţii implicite, prin deosebiri şi contraste ontice, care însă nu sunt irezolvabile în universul creator al poetului. Ceea ce îl preocupă însă constant este arta corespondenţelor poetice în creaţia lirică a lui Baudelaire, ca şi în lirica de esenţă sau presupusă baudelairiană. Uneori aceste corespondenţe sunt modeste şi insignifiante, alteori spectaculoase şi semnificative.

 Capitolul reia în lumina exegezei de înaltă ţinută teoretică la care ne-am referit până acum, filosofia sincerităţii brutale şi dureroase a experienţei poetului cu viaţa interioară şi publică, reflectată în poemul “Correspondaces” şi calificată drept “legea analogiei universale”. Pentru Baudelaire susţine Gheorghe Anca, analogia între vis şi realitate, întru creaţia poetică şi creaţia universală, între ideaţia morală şi expresia lirică, nu vizează invenţia artificioasă, ci miracolul invenţiei. Ceea ce omului în general îi pare analogie este de fapt condiţia umană a oricărei creaţii autentice.

 Legea analogiei universale explică astfel pe lângă formele plenare şi simfonice ale oricărei creaţii lirice şi pe cele epigonice şi desuete, ale creaţiilor ocazionale, pentru că, în esenţa lor corespondenţele spiritului poetic se întrevăd şi în raporturile analogice discrete dintre temperamentele oscilant-creatoare şi servituţiile poetice, între consonanţele unui estetism contingent marilor efluvii lirice şi reverberaţiile creaţiei în umbra unor coloşi. În alţi termeni Gheorghe Anca studiază în paralel baudelaireanizarea şi debaudelairianizarea unei anumite poezii româneşti, ajunse pe culmile creaţiei.

 În concluzie, teza de doctorat a lui Gheorghe Anca răspunde prin conţinutul ei tematic cerinţelor istoriei literare actuale române, prin abordarea baudelaireanismului de pe o poziţie ştiinţifică nouă şi corespunde prin elevaţia ei teoretică şi expunerea ei patetică unei pledoarii critice de valoare academică.

 O parte din meritele tezei de doctorat se resfrâng şi asupra conducătorului ştiinţific prof.dr. Zoe Dumitrescu Buşulenga, care a descoperit şi valorificat astfel o potenţă creatoare nouă în domeniul istoriei literare româneşti.

Prof.dr. Romulus Vulcănescu

Secretar ştiinţific al Comisiei de antropologie

şi etnologie a Academiei Române

 

 

R E F E R A T

la lucrarea de doctorat

“Baudelaire şi poeţii români”,

de Gheorghe Anca,

 de Ion Badea

Era imposibilă o incursiune în universul baudelairian şi în consecinţele generate de el, cu un aparat rece, clasic, sau modern, stringent ştiinţific în felul în care înţelegem în unanimitate (fără să credem cu toţi), ştiinţa astăzi.

 Baudelaire desparte universul estetic de cel afectiv, de cel ontologic, dar numai pentru a plăti tribut unui blestem pe care îl suportă cu greu aproape toţi latinii, dar îndărătul formei, meşteşugite cu abilitate de bijutier, stă o ţară de conţinut mare şi greu, un univers înţesat cu spleenuri şi deci imposibil de explicat logic.

 Gh. Anca pătrunde în acest univers înarmat cu două calităţi necesare: competenţă şi smerenie, necesară pentru a trece poarta care sparge hotarul ţării baudelairiene. Odată ajuns înlăuntru redevine poet, aşa cum era din totdeauna, tulburat în aparenţă şi tulburător în esenţă, vibrând la orice mesaj adresat sufletului. Aşa a ajuns să-l cunoască pe Baudelaire, urmând de altfel singurul drum. Toţi “savanţii” s-au pierdut într-o pădure de cuvinte atunci când busola lor n-a fost inima. Numai un poet putea ajunge la Baudelaire, numai un poet.

 Gheorghe Anca onorează noţiunea de doctorat, îmbogăţind-o cu un poem plin de decenţă, prin informaţie, ritm, formă şi consecvenţă, dar şi plin de libertate.

 Gheorghe Anca atrage atenţia asupra unui fapt: critica literară, poetică, artistică, nu poate fi făcută de către poeţi rataţi care îşi zic savanţi! Critica poetică se face doar de către poeţii în viaţă şi în vigoare.

 

 

R E F E R A T

asupra tezei “Baudelaire şi poeţii români.

Corespondenţeale spiritului poetic”

prezentată de Gheorghe Anca

 Din capul locului, faptul că – într-o primă parte a studiului său – autorul vorbeşte, nu despre Poezia lui Baudelaire, ci despre poezie în Baudelaire (care rămâne, totuşi, un loc privilegiat de încorporare concret istorică a ceea ce, fără a putea vreodată dispune de o definiţie stringentă care să ne asigure posesiunea fiinţei ei de miraj, ne-am obişnuit a numi Poezie)) transformă lucrarea prezentată azi spre examinare într-o încercare de estetică a poeziei, de a cărei consistenţă nu ne putem asigura prin recursul exclusiv la metodele istoriei literare, – deşi un fir de istorie literară străbate de la un capăt la altul, fără licenţe de metodă şi fără erori faptice, studiul despre Baudelaire şi poeţii români.

 Tipul de limbaj (neunivocizat, puternic conotativ) şi de logică (nelinearizată) cu care atacă Gheorghe Anca subiectul ales impune comentariului să adopte şi el aceleaşi demers, să-şi facă drum cu curaj printre polisemii, să nu se piardă bogăţia sugestiilor ce-l întâmpină la tot pasul, dar nici să se piardă pe sine printre ele, pierzându-şi calea spre ţintă.

 Desigur, Poezia nu există nicăieri ca stare. Singura ei existenţă reală este aceea (proteică) a diverselor ei incorporări. Câtă vreme o gândim cu majusculă, X-ul pe care îl reprezintă nu e decât o sursă în planul posibilului (şi de aceea u-topic şi a-cronic). Metodele reductive de aproximare a acestui X nu ne permit să înaintăm prea mult în direcţia lui; iar dacă sunt luate prea în serios, ceea ce se găseşte la capătul investiţiei este cu totul altceva decât X-ul căutat.

 Iată de ce cred că e posibil (şi, aş spune, uneori recomandabil, ba chiar necesar) să ne angajăm – cu riscurile de rigoare – şi pe celălalt drum: al dezvăluirii lui X, al “investirii”, al încercuirii lui atente şi pline de solicitudine pe terenul însuşi, cu un relief de o mare diversitate, pe care (sau prin care, sau în care) el s-a manifestat. Va trebui, în acest scop, să recurgem la toate instrumentele de apucare şi de prindere (aparent întâmplătoare, dar în fapt mai riguroase, pentru că mai adecvate la obiect, decât metrul-etalon de platină menit a-l măsura) pe care, de la caz la caz, ni le va impune însăşi configuraţia, extrem de accidentată, a terenului pe care înaintăm. Gheorghe Anca a ales această cale.

 Dear cum limbajele “riguroase” îşi iau avântul din sânul umilului şi fecundului, minunatului şi mereu surprinzătorului, inepuizabilului limbaj de toate zilele ale omului de rând şi al poeţilor celor mai mari, limbaj mustind de conotaţii şi cu o denotaţie relativ …. şi autorul tezei de faţă recurge la ambele tipuri de limbaj, ceea ce-i uşurează tratarea istorico-literară, îi permite să acumuleze material bogat, până la maănunte neaşteptate, să treacă în mod util în revistă examinările anterioare ale problematicii examinate, la rându-i, şi de el, – dar cu o precizare: ancheta lui schiţează soluţii “deschise”, ea nu conturează concluzii definitive şi irevocabile, participând de la masivitatea indiscutabilă, convingătoare a faptului brut. Iată, de pildă, termenul – baudelairian, aici – de “corespondenţă”. Într-o logică de tip linear-reductiv,i se putea prefera termenul de “izomorfirm”; într-o inductivă, model pozitivist, i se putea prefera acela de “influenţă”. În primul caz, părăseam ţara unduioasă a similitudinii, ca să ne angajăm în imperiul sever al identităţii; în cel de-al doilea, ca să ne pierdem în lipsa de consistenţă interioară a multiplicităţii amorfe.

 Limbajul “corespondenţelor” este pretenţios, în sensul că pretinde mult de la cel ce-l practică: în primul rând, îi pretinde să nu se lase de furat de limbaj, ci să stea mereu cu ochii aţintiţi pe, hai să spunem, “corelatul obiectal” al limbajului singurul loc care-i e limbajului temei şi în care limbajul îşi găseşte rigoarea. Şi mai e ceva: ca orice limbaj de tip nelinear, limbajul “corespondenţelor” are o limită: comunicarea nu se poate realiza oricum; ea presupune co-naturalitate şi este de tipul comuniunii (nu al simplei translaţii).

 Teza lui Gheorghe Anca este, deci, şi o invitaţie la comuniune. Ea nu poate fi, în materie de teze de doctorat, decât o “excepţie”. Numai unui poet îi sunt rezervate uneltele poetului, solidare cu un anumit mers înţelegător printre lucrurile lumii.

 Dar un poet care ştie ireductibilei lui rigori vizionere, să-i alieze vrigoarea comună a investigatorului corect, şi izbuteşte să facă lucrul acesta cu graţie, ca Gheorghe Anca, merită să fie încununat cu titlul ştiinţific pe care “ştiinţa lui de carte”, evidentă în lucrarea de faţă, îl justifică.

Mihai Şora

“Gheorghe Anca pare un ermetic ce-şi ignoră cifrul”

Nicolae Baltag (“Contemporanul 11.X.

“Poemul de ambiţie al poetului mi se pare a fi Cântec despre tatăl fratelui, cu totul antologic, excepţional prin îmbinarea dintre interiorizare şi detaşare, şi, dincolo de asta, prin potrivirea totală a formei peste ideea poetică”.

Laurenţiu Ulici (“Scânteia tineretului”, 29.VIII,1968)

“Se poate descifra în versurile lui Gheorghe Anca un fel de exaltare în faţa rostirilor esoterice, a delirului imagistic insolit, fascinaţia unui joc “în dodii”, din care tinde să facă, de altfel, un fel de estetică personală”.

Dana Dumitriu (“România literară”, 10.VI.1976)

“Scriind o poezie a intelectului, mereu la marginea creaţiei poetice populare, Gheorghe Anca îşi conturează un teritoriu liric propriu, personal”.

Petru Romoşan (“Tribuna”, 7.X. 1976)

10 poeme indiene (de Gheorghe Anca) îmi primenesc amintirile curate de pe calea laptelui, din zilele când şi în ochii mei lumea are tânără şi minunată”.

Mulk Raj Anand (“The Milky Way”, martie 1979)

“Localnicii din Indore sunt mândri că au întâlnit un român, sosit de foarte departe, care iubeşte mult acest oraş. Poate vă mai amintiţi cu puţine luni în urmă am publicat un reportaj despre vizita aici a dr.Anca. El a venit pe urmele sculptorului Constantin Brâncuşi care a fost în Indore în 1937, oaspete al Maharajahului Yeshwant Rao pentru a construi un templu: în locul templului, el a creat două păsări. După întoarcerea din Indore, Anca i-a dedicat numeroase poeme – cum altfel s-ar preţui mai frumos oraşul? Într-un articol publicat în revista “România literară”, dr. G.Anca menţionează, de asemenea, vizita sa la Indore. Într-un alt articol, “Sanskrit Romanien Poetics”, dr.G.Anca arată corespondenţele între poezia sanscrită şi cea română: este vorba de influenţă străvechilor epopei, a miturilor şi filozofiei sanscrite asupra unor poeţi români a căror listă este foarte lungă şi care include multe nume proeminente”

Rajendra Mathur (“Nai Dunia”, 17.VII.1978)

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 2
Vizualizari : 20932

Ultimele Comentarii