Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XVI)

23 May 2019 by m.gurza, Comments Off

O anumită predispoziţie psihologică şi culturală a grăbit adoptarea creştinismului de către autohtoni. Alături de un misionarism extern, al trimişilor autorităţilor bisericeşti şi imperiale-negustori, captivi, refugiaţi, se poate vorbi şi de un misionarism intern-o acţiune de convertire desfăşurată din şi în interiorul masei romanice, prin „intercirculaţie umană”, schimb de bunuri şi idei, „roirea” satelor pe microzone, alcătuirea uniunilor de obşti, căsătorii exogame, transhumanţă. Absenţa reală din memoria colectivă a românilor a amintirii unui „apostol al neamului” pune în evidenţă acest misionarism anonim, popular. Prin vechimea religiei creştine şi statutul său cultural mai avansat, Transilvania a jucat un rol excepţional, dar centre „apostolice” au fost şi localităţi dunărene ca Sucidava sau din alte zone, precum Budureasca, Davideni, Botoşana. Înfăţişată astfel, imaginea răspândirii creştinismului în nordul Dunării, în secolele V-VI, este neverosimilă. Există pete albe pe harta răspândirii creştinismului în stânga (nordul) Dunării: nordul extrem al Moldovei, spaţiul dintre Prut şi Nistru, nord-vestul ţării (Maramureş şi Crişana) nu se creştinează destul sau deloc –aici, ataşamentul faţă de credinţele vechi era mai puternic. Integrarea treptată în creştinătate a unor grupuri umane autohtone din anumite regiuni este una din cauzele conservării mai îndelungate a credinţelor vechi şi a vitalităţii lor în religia creştină.

În paralel, în aceste secole, a avut loc convertirea la creştinismul arian a gepizilor, ostrogoţilor şi altor seminţii germanice. Istoricul J. Zeiller afirmă că zona Europei centrale a devenit un teren de confruntare între două confesiuni şi două etnii: catolicismul roman şi arianismul germanic. Dar creştinismul catolic (ortodox) roman n-a fost niciodată aneantizat, datorită adaptării populaţiei locale la condiţiile epocii şi menţinerii legăturilor cu episcopiile vestice. Contextul politic şi religios a influenţat şi comunităţile romanice prin pătrunderea unor gepizi în regiunea carpatică (Transilvania). Raportul dintre creştinismul gepizilor şi cel al populaţiei romanice, în perioada dominaţiei gepide (454-568) este greu de determinat, după înfrângerea lor, în 568, de avari şi longobarzi, a avut loc o pătrundere masivă a gepizilor în interiorul arcului carpatic (Transilvania), convieţuirea dintre romanici şi gepizi aici a fost o realitate. Evoluţia creştinismului romanic, în secolele V-VI, a pus problema organizării comunităţilor locale şi raporturile lor canonice cu biserica din Imperiu. În teritoriile de la sud şi est de Carpaţi, pentru secolele V-VI, nu ştim nimic despre episcopia ortodoxă a „Gothiei”, încetarea stăpânirii vizigoţilor a atras şi dispariţia acesteia, expresie a legăturii dintre ordinea politică şi organizarea bisericească. Exista şi o ierarhie sacerdotală, dar nu ştim mai nimic despre ea, anumite nuclee creştine zonale erau păstorite de horepiscopi (în limba română „piscupi”).

Consolidarea organizării bisericilor (comunităţilor) extra-carpatice s-a înfăptuit prin întărirea legăturilor cu cele din Imperiu, în urma a două evenimente importante pentru istoria creştinismului nord-dunărean. În primul rând, recunoaşterea prin deciziile conciliului IV Chalcedon (451) a jurisdicţiei arhiepiscopiei de Constantinopol asupra diocezei Thracia  şi a „ţinuturilor barbare” – teritoriile din nordul Dunării a episcopiilor Moesia Secunda şi Scythia Minor şi înfiinţarea episcopiilor dunărene, toate latinofone. Extinderea jurisdicţiei asupra Bisericii din nordul Dunării, statut ce s-a păstrat până la prăbuşirea graniţei dunărene, în 614, în ciuda distrugerilor barbare. Consecinţa a fost constituirea unor biserici autonome, cu ierarhi aleşi de comunităţile locale (chiar preoţi). Comunităţile creştine intracarpatice au continuat formele tradiţionale de conducere şi organizare autonome. Şi în secolele V-VI, bisericile din fosta provincie Dacia s-au aflat în sfera de autoritate a Romei-această realitate bisericească a fost benefică, deoarece a conservat latinitatea nord-danubiană. Ritul funerar predominant a fost inhumaţia în tot arealul romanic.

Ca o concluzie, în secolele V-VI, dovezile privind răspândirea creştinismului în spaţiul carpato-dunărean sunt mai numeroase, dar multe elemente ale vechii spiritualităţi erau încă active, însă stabilirea proporţiei dintre creştinism şi atavismele păgâne este imposibilă, credinţele păgâne s-au refugiat în mentalităţi, practici, cutume ale creştinismului românesc. Fenomenul religios în nordul Dunării, în aceste secole, este preponderent creştin, asistăm practic la supremaţia spiritualităţii creştine, iar populaţia romanică se integra în Biserică. Perioada 400-600 reprezintă momentul decisiv al creştinării celei mai mari părţi a masei romanice nord-danubiene, concomitent cu generalizarea romanizării.

 

O problemă controversată

 

Ce religie a fost înlocuită de creştinism ? Legea lui Zalmoxis sau religia romană tradiţională ? Sau şi una şi alta ? Răspunzând la aceste întrebări, P. P. Panaitescu afirmă că „amândouă aceste religii, a dacilor şi a romanilor, erau de mult apuse, când şi-a deschis calea, în secolele IV-VI, creştinismul în Dacia”. Dar chiar el menţionează apoi pe „unii istorici”, care au vorbit de „legea lui Zamolxis, apropiată prin morala ei înaltă de creştinism, care ar fi înlesnit astfel introducerea religiei lui Hristos”. Alţi istorici, spune el, au susţinut că „lupta creştinismului a avut să învingă zeii Romei…, idolii care au trebuit să fie dărâmaţi”. Mai mult, el susţine, cu vădită exagerare, că „nici una, nici alta (din cele două religii) nu fuseseră mai mult decât o lege impusă de sus, fără rădăcini şi nu o realitate pentru conştiinţe”. Astfel, „religia lui Zalmoxis fusese credinţa aristocraţiei dacice şi se stinsese odată cu căderea ei”, iar cât despre „religia Capitoliului” aceasta era „religia statului, a împăratului, a autorităţilor, religie oficială, care se retrăsese peste Dunăre cu legiunile şi administraţia Imperiului”.

Afirmaţiile lui Panaitescu sunt nu doar exagerate, ci de-a dreptul eronate: este de neconceput să credem că vechea religie zalmoxiană, ce dăinuia în Dacia de o mie de ani, n-a mai avut adepţi în nordul Dunării, după 275. La fel de greu de admis este afirmaţia că religia romană, împărtăşită de numeroşii colonişti aduşi în Dacia, după 106, ar fi încetat să existe după plecarea legiunilor, deoarece coloniştii în bună măsură au rămas aici cu credinţele lor cu tot. Mircea Eliade susţinea în cartea sa, De la Zalmoxis la Genghis-han: „Nu ştim ce s-a întâmplat cu Zalmoxis şi cultul său după transformarea Daciei în provincie romană (106 d. H.). Romanizarea a fost mai rapidă şi mai radicală în mediile urbane. Ca peste tot în Imperiul roman, şi în Dacia, realităţile religioase autohtone au supravieţuit, mai mult sau mai puţin transformate, nu numai romanizării, dar şi creştinării”. Avem destule dovezi ale supravieţuirii moştenirii „păgâne”, getice şi romane, în spiritualitatea românească: cultul morţilor, mitologia funerară, riturile agrare, obiceiurile sezoniere, credinţele magice ş.a. Acestea persistă, abia schimbate, de la o religie la alta, timp de milenii! Un exemplu concret de continuitate, evidentă până la vocabular, este cel al zeiţei Diana! V. Pârvan, în Getica, presupune că Diana daco-romană (Diana Sancta) era aceeaşi divinitate cu Artemis-Bendis a tracilor (Herodot, IV). Echivalenţa aceasta,  nedemonstrată încă, nu lasă nici o îndoială că sub numele roman al Dianei se ascundea (sincretizată sau nu ), o zeiţă autohtonă. Cultul acestei zeiţe a supravieţuit, după romanizarea Daciei, iar  numele de Diana se găseşte în vocabula românească „zâna” (Zina). În acest fel, „Diana Sancta” din Sarmizegetusa a devenit Sânziana (Sancta Diana), figura centrală a folclorului românesc (vezi E. Lozovan, Dacia Sacra). Astfel, spune Pârvan, dianaticii (adepţii cultului Dianei), „cei stăpâniţi de Diana”, au dat în limba română pe „zănateci”, nebuni, rătăciţi (vezi Contribuţii epigrafice… p. 120). Continuitatea religioasă şi lingvistică a fost asigurată deoarece transformarea s-a produs într-un mediu popular, rural (campestru şi silvestru).

Dar nu ne putem aştepta la un proces similar în ceea ce-l priveşte pe Zalmoxis, deoarece cultul său a fost răspândit printre oamenii cultivaţi şi în mediile urbane. Pe de altă parte, este dificil să ne imaginăm ca zeul principal al geţilor, singurul care a interesat pe greci şi elita lumii elenistice şi romane, să fie singurul care să fi dispărut complet şi să fi fost uitat definitiv, după transformarea Daciei în provincie romană. Ar putea fi el căutat într-una dintre divinităţile sincretiste şi romanizate ? Trăsăturile cultului lui Zalmoxis erau de tip misteric şi escatologic: obţinerea nemuririi prin iniţiere, ce comporta o „moarte” rituală, urmată de o „renaştere” . Ne putem gândi că aceste credinţe relative la Zalmoxis  şi cultul său au fost absorbite şi radical transformate de creştinism. Un complex religios centrat pe speranţa de a obţine nemurirea, având ca model un zeu de structură misterică, nu putea fi ignorat de misionarii creştini. Toate aspectele religiei lui Zalmoxis-escatologie, iniţiere, pitagorism, ascetism, erudiţie misterică- încurajau apropierea de creştinism. Cea mai bună şi mai simplă explicaţie a dispariţiei lui Zalmoxis şi a cultului său ar trebui căutată în creştinarea precoce a Daciei!

Însă, din nefericire, cunoaştem destul de puţin fazele cele mai vechi ale creştinismului în Dacia, nu ştim dacă anumite aspecte ale religiei lui Zalmoxis au supravieţuit, sub o formă nouă, în primele secole creştine. Totuşi, s-o spunem, „ar fi zadarnic să căutăm eventualele urme ale lui Zalmoxis în folclorul românesc, deoarece acest cult nu era de structură specific rurală şi mai ales pentru că se preta, mai mult decât oricare alte divinităţi păgâne, la o creştinare aproape totală”. 

Eliade adaugă că destinul lui Zalmoxis este paradoxal: dispărut la daco-romani, a supravieţuit departe de patria sa, în tradiţiile goţilor şi în erudiţia istoriografică, foarte mitologizată, a Occidentului. La rândul său, după ce precizează că lipsesc mărturiile dăinuirii lui Zalmoxis, după 275, Panaitescu arată că poporul de la Dunăre şi Carpaţi împărtăşea încă din preistorie credinţe proprii, ca toate popoarele europene înainte de creştinism- istoricul vrea să sugereze că mulţimile din Dacia nu împărtăşeau învăţătura lui Zalmoxe. Aceste credinţe nu alcătuiau un sistem filosofic sau o mitologie  închegată, ci tradiţii, obiceiuri şi datini în legătură cu calendarul agricol şi păstoresc, care ţin şi de folclor şi magie, nu doar de religie. Aceste credinţe s-au menţinut în popor şi sub aristocraţia (regalitatea) dacică şi sub stăpânirea romană. După retragerea legiunilor (275) şi până la începuturile creştinismului, aceste credinţe populare au persistat, în paralel, cu menţinerea religiei zalmoxiene şi a celei romane. Credinţele vechi populare, consideră el, au constituit „singura credinţă după retragerea Imperiului (275) şi până la instalarea religiei lui Hristos”.

Pe meleagurile noastre, noua credinţă n-a presupus o dramatică dezrădăcinare a vechilor zei, ci păstrarea păgânismului popular, cu unele adaptări la creştinism. Religia păgână populară românească îşi are originile în preistorie: Caloianul, păpuşa de lut îngropată, jertfa cocoşilor albi daţi preotului la înmormântare, serbarea naturii cu copii îmbrăcaţi în verde, jocul ritual în jurul focului sunt rămăşiţele acestui cult popular păgân. Această religie populară şi numai ea, insistă Panaitescu, a aflat-o creştinismul la ivirea sa în Dacia. La noi, „nu au fost temple dărâmate, nici idoli sfărâmaţi, n-a fost nici o luptă, nici chiar în conştiinţa oamenilor”. Poporul de la sate (ţăranii), păstrându-şi vechile obiceiuri şi tradiţii, nu vedea o contrazicere între vechea şi noua credinţă. El s-a plecat în faţa soliei noi care i se aducea şi a păşit în biserică, aducând cu sine în faţa altarelor şi riturile sale preistorice.

Panaitescu are o viziune idilică despre implantarea creştinismului în rândul locuitorilor din nordul Dunării. Însă Pârvan, la obiect şi cu luciditate, ne spune altceva: terminologia creştină latină datează din secolele IV-V, ba chiar VI-VII-când are loc cristalizarea termenilor creştini-o serie de termeni indică violenţa luptei între păgânism şi creştinism la noi, în Dacia, precum zână, zănatic, drac. Aceşti termeni denotă că, dimpotrivă, a fost o luptă în conştiinţa oamenilor, iar aceasta a dobândit aspecte violente. Era inevitabil ca noutatea religioasă adusă de creştinism să întâmpine împotrivirea adepţilor vechilor credinţe păgâne. Acelaşi istoric, Pârvan, susţine fără echivoc faptul că păgânismul n-a putut fi învins de creştinism, ba mai mult, numeroase credinţe şi practici vechi populare au dăinuit şi mai departe în noua religie.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

23 mai 2019

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 21857

Ultimele Comentarii