Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XX)

20 Jun 2019 by m.gurza, Comments Off

Evoluţia creştinismului în secolele VII – X

În domeniul funerar, se constată o varietate de rituri, în secolele VII-X, semn indubitabil al îmbogăţirii peisajului etnic şi religios al spaţiului nord-dunărean în aceste secole: alături de morminte de înhumaţie, sunt şi numeroase morminte de incineraţie, datate din secolele VIII-IX şi IX-X. În Muntenia şi Oltenia, domină mormintele şi necropolele de incineraţie sau birituale. Aceste morminte s-au aflat la Stoicani (jud. Galaţi), Erbiceni (jud. Iaşi), Călăraşi (jud. Botoşani), Kalfa (Basarabia), toate datate din secolele IX-X, iar în alte localităţi din Moldova şi Basarabia, din secolele X-XI. În Basarabia, s-au descoperit morminte tumulare de incineraţie, din secolele, VII-VIII şi IX-X, şi în Moldova, din aceleaşi secole un cimitir biritual s-a aflat la Brăneşti (Basarabia), datat în secolele IX-X. În Muntenia şi Oltenia predomină mormintele şi necropolele de incineraţie, la Chişcani (jud. Brăila), Păuleasca (jud. Teleorman), Dorobanţi (jud. Călăraşi), dar şi cimitire birituale, la Tichileşti (jud. Brăila), Plătăreşti (jud. Ialomiţa), Frăţeşti (jud. Giurgiu), Obârşia Nouă (jud. Olt), datate în secolele VIII-X. În Banat, se întâlnesc doar morminte de înhumaţie, datate din secolele IX-XI, în localităţi din judeţele Arad şi Timiş, iar în Crişana-Biharea, s-au aflat 11 morminte de înhumaţie din secolele VII-VIII şi IX-X. În sfârşit, în Transilvania, sunt numeroase necropole şi morminte de înhumaţie din secolele VII-IX şi X-XI, cimitire tumulare de incineraţie ale slavilor, la Apahida şi Someşeni (jud. Cluj), Nuşfalău (jud. Sălaj), ca şi necropole birituale din secolele VII-IX.

Sub aspect funerar, mormintele aflate pun problema apartenenţei etnice şi religioase – incineraţia era practicată de slavi, iar inhumaţia de autohtonii creştini – afirmaţia că mormintele de incineraţie aparţin populaţiei romanizate, cum susţine Eugenia Zaharia, este falsă. Dar menţinerea unor adepţi ai ritului ancestral până în secolele VII-VIII este plauzibilă, iar în anumite regiuni se poate să fi fost resturi de cenuşă ale unor romanici păgâni, harta răspândirii creştinismului în spaţiul românesc cuprinde puncte albe pe lungi perioade istorice! Dar mormintele de incineraţie şi sacrificiile umane sunt clar atribuite slavilor. Prin urmare, folosirea incineraţiei de către populaţia românească creştină este cu desăvârşire exclusă. Ceremoniile funerare sunt asociate cu lexeme româneşti de origine latină: a priveghea, priveghere, priveghi (lat. pervigilare), a comânda, comând (lat. commendare) sau cu cele slave din adstrat (secolele VII-X): colivă (slv. kolivo), colac (slv. kolaci), coşciug (kosi), molitvă, pomană, praznic, jale (zali), a se prăpădi (slv. propasti), a hohoti. Să menţionăm obiceiurile funerare „barbare” ale românilor: bocete, lamentaţii, strigăte, gesturi disperate, ţinută cernită, praznice înainte şi după înmormântare sau la intervale regulate (parastase). Aceste obiceiuri de înmormântare creştine sunt prelungiri ale unor cutume, practici şi rituri funerare vechi al românilor ce s-au perpetuat în mileniul întunecat. Putem concluziona că realităţile funerare din nordul Dunării, în secolele VII-X, sunt foarte complexe: rituri şi ritualuri de tradiţie păgână convieţuiesc cu rituri specifice creştinilor.

În ceea ce priveşte limbajul religios, istoria generală a limbii române, în ultimele trei secole ale mileniului I, se caracterizează prin două mari procese: pe de o parte, transformarea definitivă, cel mai târziu în secolul VIII-a variantei dunărene a latinei într-o limbă, care, prin structură gramaticală şi lexic de bază, se individualiza ca una neoromanică, respectiv, româna, şi, pe de altă parte, începutul penetraţiei vocabulelor slave în limba română, în anii 800-900, secolele IX-X. În acest context, viaţa religioasă a populaţiei nord-dunărene a jucat un rol excepţional. Astfel, în secolele V-VI, s-a încheiat bilingvismul şi încorporarea în latinitate a celei mai mari părţi a populaţiei din nordul Dunării. Generalizarea creştinismului de limbă latină a fost unul din factorii fundamentali ai acestui proces.

Schimbările survenite în evoluţia de ansamblu a limbii, în secolele VII-X, au avut rezonanţă şi în limbajul religios. În acest interval, liturghia din biserica nord-dunăreană se făcea în latină (latina vulgară), dovadă conservarea în scrierile bisericii medievale a expresiei liturghice „Doamne meserere” (cf. Petre Năsturel). Pe de altă parte, de la o anumită dată, secolele VIII-IX, unele momente ale liturghiei (predica) se desfăşurau în română. Ca şi în alte limbi neoromanice apusene, la începutul secolului al IX-lea, conţinutul predicilor, omiliilor, nu mai era înţeles în latină, iar autorităţile bisericeşti şi seculare (statale) îndemnau la transmiterea credinţei în limba vernaculară (populară), la fel s-a întâmplat şi în nordul Dunării. Deducem că, în secolele VII-X, evoluţia limbajului religios de origine latină se încheiase, devenind unul românesc. Dar latina n-a fost eliminată complet din liturghie (de pildă, în Moravia, se foloseau slavona şi latina). Momentul în care latina a fost definitiv înlocuită cu slavona, ca limbă liturgică, în Biserica românească, este greu de precizat. Au existat diferenţe de la o regiune la alta, cauzate de factori multipli: momentul diferit al formării structurilor statale şi bisericeşti autohtone, jurisdicţiile exercitate, relaţiile cu formaţiunile politice vecine, tradiţiile culturale. Fenomenul nu poate fi separat de biruinţa slavei în Biserica românească. Influenţa slavă masivă asupra limbii române s-a exercitat  după 800-900, penetraţia termenilor referitori la viaţa religioasă creştină a început în a doua jumătate a secolului IX, după creştinarea bulgarilor şi organizarea structurii bisericeşti, când limba slavonă a fost recunoscută ca limbă liturgică, s-a răspândit alfabetul chirilic, s-a dezvoltat literatura religioasă sud-slavă, mai ales sub ţarul Simeon (893-927). Apoi închegarea raporturilor între bisericile bulgară şi rusă, integrarea spaţiului din nordul Dunării în contextul politic şi spiritual (religios) sud-dunărean, presiunea statală catolică (ungurească), închegarea structurilor politice şi bisericeşti superioare ale românilor.

 

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

20 iunie 2019

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 8245

Ultimele Comentarii