Marta-Polixenia MATEI (BEȘCUCĂ): Prolegomene

19 Oct 2019 by m.gurza, Comments Off

Uite-uiteeee!… – îmi striga un gând pe care-l ascunsesem  sub pleoapa unui dor – nu te sfii, pășește pe urma poemului și descoperă-i aura, ochiul lumi-i zărească dezvăluirea! – dar ce-o fi vrând și gândul ăsta? – aaaaa, e timpul să vă prezint ceva: ultimul volum de versuri ce stă pitit în așteptare, amirosind a plămadă proaspătă, doruind frământ de tipar, al lui Marin. Cum cine Marin?!… Marin Beșcucă, poetul care are atâta zgândăr în peniță încât poți auzi călimara deversându-și fluviile de cerneală în albii de metaforă prin terasamentele de celuloză ale colii.

Și e atâta sevă de cuvânt aici, dar și necaz că izvorul ar putea n-ajungă… știți voi, hârtia are putere de absorbție, nu glumă! Însă aud scâncetul unui prunc în fașă și dau fuga pe mal de vers să văd ce   mi-a adus șuvoiul de cerneală… pe o petală de verde-albastru descifrez un nume de botez: MNIERU!…

De ce Mnieru?… auzii șoapta gândului și-mi veni un răspuns, de undeva din condeiul poetului, chiar din miezul unui vers: în fine, am stat în mine ceva/ și dacă Mitru aveam pentru D. Branc,/ atunci lui i-am zis MNIERU…!/ nu știu cum, sau nu, să-i fi plăcut,/ dar s-a petrecut ceva sub Tacitus…

Sub Tacitus sau nu, verbul avea voce și vocea aceea se reverbera dintre acolade de simțiri ce-și dădeau ghes să iasă luminii, cum atâtea altele ce încă sunt în aștept. MNIERU nu este o fantezie, este aplecarea către un interlocutor real, poetul ne explică, încă de la începutul volumului, uvertura acestui dialog și natura izvorului său: acolo,/ în poemul ce dădea-n suspin șuvoiul,/ am strâns atâtea câte, la-ndemână,/ și ne-am citit,/ și ne-am strâns mâini cu palme de depărtări,/ cu degete-n vise!

Nevoia de comunicare, desigur, anulează distanțe, însă nu este suficient să comunici, este esențial ceea ce comunici pentru ca distanțele să poată deveni „aproape”… și uite-așa, poemul unește suflete, minți, într-un fel unic, poate greu de înțeles pentru unii, fin perceput de către alții, lungimile de undă ale percepțiilor nu sunt mereu egale dar, acolo unde se întâlnesc, se creează, indiscutabil, punți de legătură inimaginabile, chiar dacă, aparent, undele acelea provin din universuri diferite. Și mai e și acel adaos de respect care armonizează totul, vibrația e cea care contează, este cea care dă rezonanță totumului. Găsesc undeva, în vers, o concretizare a celor afirmate: MNIERU mi-a tot întors,/ mi-a tot răstors, metafora,/ dar nu mi-a dat în ea cu cianuri…/ niciodată! Și, da, metafora devine punct de zbatere și dezbatere, însă dialogul e „cuminte”, alchimiile scot la iveală aurul ascuns în plumb nu cu puțin efort, totul este rezultatul unor cercetări lăuntrice amănunțite,  explicat și aici, într-un alt fel de simplu, dar complicat: MNIERU mi s-a-ndevenit, din căutări!/ PROFESORUL MEU DE PREȚIOZITĂȚI… și, ca-n orice alchimie, e nevoie de foc să lămurească totul, acela care nu poate fi stins cu apă și a cărui vâlvătaie se poate vedea cu ochiul liber, unul viu, și viul acesta dintre noi va avea flacără,/ va avea puls,/ și nu se va lăsa împins de la spate,/ de sub rampă… nimic nu se vrea în ascuns aici, niciun dedesubt nu este permis, totul este în fair-play, toate lumile instinctului erau cu puii la vedere,/ clipa se-nroșea în obraji cerând dăruirea…

Poetul, vorbind despre sine și parcă pentru sine, se consideră un izolat care suferă durere și crede în Lumină și nu întotdeauna sufărul lui este la îndemâna înțelegerii tuturor. Dar este, în același timp, un izolat creator, poate că tocmai acest izolament în sinele propriu, undeva la granița dintre liniști și neliniști este acel stimulent al înmuguririi întru lirica metaforică. Fermentul, odată activat, nu poate decât să dea plămadă, terenul este fertil, spicul minții este matur. „Poftiți la facerea pâinii!”, parcă îndeamnă un glas, și e și sânge, pătruns prin vene de vers, cumva abstract: m-am descoperit că sufletul meu este singurul portativ/ pe care mi-am așezat inima  de cheie sol…/ …/ se vedeau dungi de sânge verde…/ fotosinteza metaforei nu era o treabă de-ndemână,/…și eu mă audeam în mine străpungându-mă din/ ființă să-mi ies afară din mine Luminat.

Ici-colo, impregnate pe coli de vise, apar mărturii desprinse din algoritmul timpului, care ne conduc înspre faptul că nimic nu e întâmplător, totul își are o predestinare… la fel și iubirea, nu este ceea ce-ți vrei, ci ceea ce te absoarbe în însăși eul ei, desen eram înșine noi!/ cu linii drepte, frânte, curbe, vectori/ ce ne chemau tot timpul să-i urmăm…/ …/ dar știam Calea!/ bătătorisem atâtea-n anii aceștia,/ în care nopțile netulburi ne prăduiau simțiri. Suntem liberi să visăm în limita a ceea ce ne este dinainte trasat, așteptând doar momentul care negreșit va să vină… și ne-am descătușat când anii își dau mâna,/ încheiam prin început!?/ UNUL-ne l-am dat în contopit!!

Pe stâncile încercării se mai zăresc încă urmele florilor deznădejdii acum ofilite, o boare duce-ntr-acolo: visam, Mnierule,/ dar timpul împrăștia caudine,/ …/ aripile crescute pe dinlăuntru    mi-au obosit!/ pasul știe/ și șotângește… asiduu,/ în contrariul sufletului/ care și-a găsit perla!

Și dacă din trecut mai adie câte un fâlfâi de amintire, poetul își înfige tălpile în prezent îndemnându-și interlocutorul să-i pășească alături, purtându-l prin acuarela unui peisaj pe care și l-a însușit, făcând din el colțul său de rai. Acest petec de Moldovă, ascuns parcă voit privirilor metropolitane, mustește de urmele Rapsodiilor Române, iar poetul ne-o dezvăluie, dialogând cu Mnierul său, pe care și l-a dorit legendui sub numele acesta de alint, într-o altfel de lumină: azi mi-am ieșit singurul prin enescienele răzoare/ săpate în adâncimile viitorului…/ cauți urmele pașilor lui și vei găsi infinitul!, în timpan, glasul sângelui…ce pufnea pe nări,/ balaur suflându-și flăcările nestingerii,/ Oedip!… îmi șoptea un tei… Teiul!… cel ce atâtea leagă de sufletul poetului, de la Corabia obârșiei lui, la leitmotivul eminescian (Ipoteștiul e la doar câteva zeci de kilometri de aici!), acest falnic străjer și martor al atâtor inspirații, TEIUL, care odată se întindea ghirlandă de-a lungul bulevardului vechi pavat cu bazalt, aduce mireasmă de Enescu și mai era și o bancă din piatră,/ ce mă rugă să m-așez picior peste picior…/ și m-am așezat!/ purtam 45 la tăcere!… și banca se minună:/ restul de cavaleri?/ dorm cu capetele pe Inimă de Leu!

Și uite, cititorule, cum ne trezim în mijlocul unor cugetări care amiros a istorie, e drept, teii aceia-n ghirlandă nu mai sunt,     ici-colo a mai scăpat câte unul de securea modernizării, dar și când te apropii de cei rămași, parfumul lor te atrage-ntr-acolo… peste umbletul lui Enescu,/ toți teii își acordau florile pe coarda viorii de geniu/ și eu călcam cu teamă să nu calc vreun ecou… cât de încărcată de semnificație metafora aici!… și parcă simți solemnul și pielea ți se face buburuze… simți, Mnierule? E un amalgam de percepții care vin una după alta din împletiri de stări, planurile se schimbă din nou, din istorie poetul trece la analiza cotidianului, lumea, cu ale ei, pare că își are o filozofie proprie, natura însăși pare mulată pe șina timpurilor, constați, fără să vrei că iarăși plouă și ploaia e strâmbă…cum adică strâmbă?… te-ntrebi, însă mai bine opreai gândul, uite cum se și-nghesuie altul: oare câtă minte i-a trebuit celuia cu mulțimea vidă?

Nu foarte departe de aici se vălure Prutul (frate și el cu Poetul), român sfâșiat între neamuri, Prutul m-a aflat deja,/ i-am și scris!/ atât cât să nu-i învolbur apele… omul caută spre apropiere un alt om, însă atunci când e-n singur își caută aproapele-n tot ceea ce-l înconjoară, natura e-n armonie cu spiritul, toate celelalte par atonii peste picturala sufletului, timpul își cadențează ritmul folosind noi metrici, pare că vine torențiala apocalipsei!/ o, tu, tempora, vopsit în tempera…/ și tu măsurător în pas cu pas,/ trageți hora, după ceas…/ vom muri uniți în cuget și-ntr-un glas/ i-am face caricatură lui Popas!

E și autoironie și tristețe aici, bidivii imaginarului bat câmpii realului, totul pare relativ și parcă nu mai putem desluși granițele dintre adevăr și minciună, nu totul poate fi demonstrat științific, oare orice izvor s-ar visa Dunăre?/ pasul mic pentru om și mare pentru umanitate/ a văzut de pe Lună doar Marele Zid,/ dar dacă i s-ar fi năzărind ?

Refugiul în libertate poetul îl simte doar prin poem, de acolo și acel îndemn: nu poezi, poetește!… Lumina,/ mă urmărește!?/ …altfel cum MONSTRUL DE PE DILIMANDJARO?/ altfel cum atâtea Acolade, Mnierule,/ când TIMIȘOARA, patria ta dragă, mi   s-a dat în Șoaptă/ și mi s-au șoptit acolo atâtea lacrimi că le văd chipul pe cer/ la fiecare în parte… și iarăși un salt în istorii ne lipește tâmpla de realitate, versul împarte lecții uitate sau niciodată învățate, acestea sunt prețiozitățile cuprinse în acest volum inedit (un exemplu de astfel de lecție, nu de filozofie, ci de viață, de democrație), jurnalistul din poet scormonește din vârful peniței în crusta de ceață a unei societăți care încă n-a știut zări soarele din spatele vălurilor înnegurate ale vremilor: n-au înțeles nimic acești oameni din izvodul manist ce se intrase întru totdeauna de sânge Seniorului: DEMOCRAȚIA!/ n-au înțeles ce-nseamnă INTRĂM CU CAPUL ÎN SPINI! Ne batem cu pumnii în piept pentru valori, ce-ar fi să plecăm de la cea primordială pentru fiecare din noi, nu ca individ, ci ca identitate națională, am înțeles că frumusețea unui popor/ stă în limba lui…/ …/ dar cum să uiți că limba o deprinzi de la mama,/ ea este cea care vorbește cu tine și când te are în placentă.

Poetul e patriot – cum altfel? – și și Profesorul său de Prețiozități este, altminteri nu s-ar fi punte-n simțire: …zâmbesc, Mnierule, zâmbetul meu să-mi poarte vie scânteia,/ Mama mea mi-ar simți temperatura corpului ei,/ nu e loc de confuzie aici!/ în Marele Plan arhitectura are legi neștiute din școală,/ cine să reprezinte un dat în trei ortogonale?

Le vei găsi în carte, cititorule, dar le vei găsi și în tine acele valori, începând cu limba și mama de la care ți s-a venit darul vorbirii, cordonul ombilical ți se taie, dar ți se rămâne mereu    semnu-n buric, mărturie că totul s-a fost și nu este utopie… MAMA!… este o geometrie primară…/ Mnierule, vreau să mă-ntorc în copil! Atât de limpede spusa… doar în copil vezi lumea cu ochiul acela curat, neîntinat. După copil, vine adultul și mânjește retina cu negura păcatului. Pa, inocență! Tăcerea pare că e cel mai bun remediu, nu poți riposta, în copil ți-ai putea, dar nu mai ești. Și uite-așa, vezi stele cu colţurile-nfipte/ în tăcere, nopțile își au și ele farmecul pervertit, până și prietenii: atâtea umbre mi se scoboară de descântec…!/ tu taci,/ la gândul că dinspre un prieten/ este prea multă tăcere…

Tăcerea este consimțire, dar și conștientizare, însă vine și acel prieten care ascultă, ascultătorul percepe răspunsurile pe care tăcerea le strigă din mut și parcă tot universul s-a devenit abstract,/ şi tac o tăcere de moarte și-n momentul acela percepi că trupul ți-este atât de aproape de ea, în timp ce spiritul nu o teme, până și-n dincolo poemul ar răzbate din spirit, chiar o și spune poetul, până şi mormântul m-ar vrea poezie,/ şi încă din răsărit până-n amurg! Viu sau mort, poetul e poet, sigiliul cernelii îi garantează o altfel de eternitate, nu aceea pe care o râvnește creștinul de rând (aceea e la îndemâna oricărui muritor).

Încă reflectez asupra celor spuse și aproape că-mi vine să-mi înghit cugetările, amintindu-mi că același dar al cuvântului poate să și ucidă, Alex Ștefănescu aproape că reușise, un inconștient superficial care a frugat două fraze la întâmplare dintr-un conținut de peste 300 de pagini.

De unde am dedus asta? Ei bine, acest critic notoriu cred că nu a citit din romanul autorului („Iubire din ruga durerii”) mai mult decât redă în fragmentul citat:

„Dragostea acestei nopţi se scurse vijelios, parcă la întrecere cu muritul clipelor sub apoteoza timpului. Un somn greu tăia peste fiinţele lor, şi un respirat dur arăta chinul din interiorul trupurilor ostenite. Ea se trezi mai repede şi plecă spre primele proceduri.” (Marin Beşcucă).”

Îndrăgostiţii se află într-o cameră de hotel de la Băile Herculane. Mă bucur că femeia şi nu bărbatul este aceea care renunţă „la muritul clipelor sub apoteoza timpului” şi se duce la „primele proceduri”. Reiese de aici că tot noi, bărbaţii, suntem mai romantici şi după o noapte de dragoste întârziem dimineaţa în pat.(„Spartacus” – Cum te poți rata ca scriitor. Câteva metode sigure și 250 de cărți proaste, Humanitas, 2009).

De precizat că acțiunea se petrece la Govora Băi și nu la Herculane, particularitate explicitată în nenumărate momente ale romanului. Acest fragment a fost ales din întâmplare, relevând de fapt, mai apoi, superficialitatea analizei, iar ironia răutăcioasă care transpiră din cele citate te poate conduce la valoarea criticii literare a acestuia, complet neprofesională, am putea deduce de aici că bărbatul în sine este o brută și că nu este capabil de sentimente sau atitudini de care numai femeia ar fi demnă, mă-ntreb atunci, urmărind această logică, care ar putea fi caracterul acestui critic și ce am putea avea de învățat de la un insensibil plin de emfază? Poetul exprimă undeva, în text, o astfel de percepție, mult mai elegant: otrava se ieșea desculță din metaforă/ și se-ascundea-n tăcerile din amforă…

Dar hai să lăsăm asta (am făcut doar o paranteză feminină)… întorcându-ne la frumosul din noi, se pare că toate au un punct de plecare, o obârșie, ca și omul de altfel, care mai mereu s-ar întoarce către leagănul care i-a dăruit prima vocabulă, primii pași, prima bucurie și prima tristețe. Suntem pelerini prin viață… fiecare dintre noi, măcar o dată, s-a rupt de undeva, de ceva, iar acele rupturi, de-a lungul anilor își caută ac și ață să poată cârpi amintirile ce te cheamă cu gândul acolo. Nostalgic și poetul o face: și m-am întors la bătrânul meu oraș,/ atât de bătrân, că Cetatea încă vorbește românește !/ eu pare că vorbesc tot mai puțin din moment ce atât de puțini vin să citească un radical acid dintr-o metaforă/ potcovită de un diftong… în buză de hiat!

Însă atunci când îți întorci pașii sufletului într-acolo, constați că nimic nu mai este la fel, amintirile par strâmbe, e o percepție pe care numai timpul petrecut în departe ți-o poate da, tocmai de aceea e firesc să mai încurci lucrurile Profesore, dar n-am uitat un moment bietul om în care-mi învârt Poemul…/ dar se pare că totul se raportează infinit, așa că, Profesore/ timpul meu are portjarteul împăienjenit de timpul mortuar,/ iar drumul cel presărat cu flori      s-a-nchis… ușile pe care le știai fără lacăt îți sunt acum zăvorâte, aproapele uită: oamenii!/ doar că nu mi-au cerut viză Schengen să le calc instituțiile…este un risc asumat întoarcerea, vezi continua schimbare, societatea mereu se adaptează la câte ceva, nimeni nu se întreabă dacă e bine sau rău: TOT ÎNAINTEEEEE!… răsună copitele turmei, iar gustul e din ce în ce mai amar… nu gândesc, scriu !/ DEPOZITUL DE LIBERTATE/ are pornite toate camerele de luat vederi,/ iar noi am fost obișnuiți… știți… de îndată !/ LIBER !/ și Schengen? – același amar, și acru, și acid, radicalul acela pe care nimeni nu-l mai poate extrage metaforei – așa de liberi câinii, că noaptea latră la stele/ până ies în bătătură să mă bucur de Lună…  Și dacă nu ați înțeles ironia, nu-i nimic, mai sunt exemple: …Țara e liberă !/…/ pe bănci de lemn și scunda tavernă e acum din plastic,/ berea e-n peturi, dar omul tot sticlă o vede… cât strigăt aici!… hazul de necaz continuă, cui să spui? Fiecare-și măsoară pătrățelul cu ce are, poetul însă are alte unități de măsură, el măsoară cu pasul versului totul, ia: pasul mi-i și ferm, și-n pas cu pas, și-n passo doble…/ simt cum sleiesc la un poem mai lung, dar ce liber      Poemul – iar necazul din haz parcă nu mai are același zâmbet, nu-i așa? – sunt liber la suspin !/ unghiile-mi cresc proporțional cu inflația… direct sau invers?… mă-ntreb, dar nu cred că are prea multă importanță, zgârie la fel a neputință și iarăși, și iarăși… și iarăși      ne-ntoarcem în povestea vorbei ori de câte ori avem câte-un of, ne căutăm, uneori ne mai și găsim (Slavă Domnului!) interlocutor după placul inimii.

…Mnierule!/ mi te-ai venit dintr-o acută nevoie de corespondență…/ eram pe ceva cai cu Domnul Trandafir, apoi am urcat peste toate caratele spre Magister, și l-am adus MAGISTER !/ și ție ți-a plăcut această Prețiozitate pe care părea să o aștepți,/ apoi mi te-ai lăsat să tai miezul nopții în Lumina din care am/ deprins drumul pe Calea Lui…/ binecuvântează-ne TU, Doamne! Și câtă bucurie aici, suflet lângă suflet se așează, gând cu gând se cuprinde și ni se dezvăluie ca o Bună Vestire: eu sunt,/ Marin !/ acum venind de mână cu Mnieru,/ Profesorul meu de Prețiozități, să invadăm TIMIȘOARA,/ Patria lui dragă!

Ah, uitasem să vă spun ceva: numele lui, cel real, este Dumitru Mnerie, etimologic vorbind vine de la piatra vânătă, „medicamentul” cunoscut încă din antichitate al atâtor culturi vegetale, „doctorul” absolut al viței de vie, protectoarea pomilor, dar aici s-a vrut mai în alint, mai aproape de dulcele grai popular, și s-a-nțelenit în vers cu rădăcină bănățeană: Mnieru. Poetul îl cheamă cu drag, strigându-i: Mnierule!/ du culoarea ta din „tiatra mnerie” peste zloată,/ să punem rodul de rod în vița românească,/ hai să coborâm din rugă Lumina/ …/ Profesorul meu de Prețiozități, Mnierule!/ coboare-ți domnule cerul mai jos o octavă,/ trimit un curcubeu pe secantă.

Și Mnieru s-a alăturat strigătului întru prietenie, veți găsi în poeme frânturi de dialog strecurate abil, poetul pleacă de la idei împărtășite și de interlocutor și le dezvoltă în stilul său caracteristic, inimitabil. Treptat-treptat, veți observa cum poemele capătă din ce în ce mai mult contur de manifest în versuri. Dacă la început tendința este către explicativ, pe parcurs veți observa schimbări de macaz, vă puteți extrage de aici și o bună doză de patriotism pe care să o sorbiți la nevoie și e pentru toate gusturile! Versurile acestea au darul de a te face să vrei să ieși în stradă și să miști ceva, nu de puține ori ne găsim aproape într-o tabletă de cronică de jurnal și parcă e mai la îndemână decât clasicul poem, este incitant chiar: umple-ne cu zăpadă, scoate sufletul apelor din matcă, dă vijelia, târăște-ne-n piața publică și lasă piatra să cadă…

Se tot așteaptă o schimbare, ceva care să descuie spiritele întru acțiune, poemele acestea nu sunt statice, conțin mesaje directe, citez de printre rânduri: dar timpul vrea alți oameni, iar o astfel de revoluție acum chiar trebuie Revoluție… Bastilia trebuie dărâmată din idee, niciun vuiet din timp nu se poate rămâne în surd! Chemarea este acolo, așteaptă un răspuns, verbul este incandescent, tu te vei vedea cum înspumi timpul tău, iar scânteia poftei tale de a scoate Prețiozități din laboratoarele voastre ar căpăta și o/ valență de metaforă măcar pe ultimul strat de electroni…/ „tiatra mnerie” va putea să-și scoată diamantul ivelii!

Poetul însă conștientizează că glasul său este aidoma aceluia care striga în pustie, strigătu-i își are ecouri mai mult în nisipuri de celuloză… dar ce mult seamănă albastrul cernelii cu zeama bordeleză! Să mai fi încercat vreodată cineva scrisul cu peniță (cu suflet!) din sulfat de cupru? Chimistul ar putea încerca o reacție, însă poetul reduce totul din nou la poem: lasă-le încolo strat și electroni!/ încercam „încercări” aduse din carnea simțirii,/ frumosul simțirii este o petală a sufletului din care mă izvor/ chemării din Chemare, alegând imboldul Credinței că se va fi/ din toate câte-n rugă am „doruit” din pohta ce am de pohtit… plămada – vă amintiți? – la începuturi pomenisem de ea, e chiar aici, Marin și Mnierul Doamne,/ două cuvinte ce le-am pune-n vatră să mirosim în bruma razei dimineții-a pâine caldă… Iar aluatul acela l-a împletit el, Poetul, degetele lui de gând i-au dat forma ce și-au dorit, nu e rotundă, este exact așa cum și-a vroit-o el… „poezia” are regulile ei!… ți se spune, dar poemul e mai liber,/ are șevaletul mai extins, dacă de cerul se deschide la fel…/ barbarizezi limba cu „doru-mi de tu” mă fandaxea unul/ și-am fugit, Mnierule… mă dor și acum achilele… de multe ori ne este destin să fugim de stereotipuri, alții fug în ele, ba mai și inventează alte „fixe”, de parcă n-am avea îndeajuns! Uite, poetul   și-a simțit predestinarea altfel: dar destinul mi-era în scoică…/ își mai scotea coapsele afară/ dar nu mă puteam zmulge mlaștinii de sidef,/ murmurele mi le așezam pe gherghef, mai mult chiar, a trimis și un mesaj (recipientul și-avea transparență de sticlă), a tot sperat, scufundătorul doar te mai poate-ncerca,/ totul e să-ți bați PINul în perete, martoră eu, parcă și acum mi-l aud: dar scufundătorul nu mă văzuse de perlă/ și doar a străpuns cu călcâiul prin cochilă,/ și m-am rămas agățat în bretele de sidef. Cauza? – cred – ceva… INTEMPERII SOCIALE!

Fiecare privește lumea prin propriul ochi, însă nu scrie nicăieri că: cine-l are albastru vede albastru, sau cine căprui, sau verde, sau negru… sau poate fi o chestiune de sânge, asta a culorilor… dar ochiul poetului vede dincolo de căprui, pleoapa acestuia se zbate peste retina sufletului, am prins un fâlfâi:…aici, Profesorul meu de Prețiozități, am luat în calcul omul/ care te admiră, care te jinduie cumva de prieten, care încearcă să fie în pas, să fie în simț, să fie în delir cu tine… apoi adaugă, mai mult ca pentru sine: când lucrurile par altfel așezate…/ mareea socială cere foaie de parcurs. E dureros să simți că nu poți fi pe val dar vezi cum toți îl încalecă, într-un fel sau altul, însă tu știi cât efort ai depus și mai știi că sufletul nu trage în piept,/ tăcerile lui sunt întâmplări doar după ce i le cunoști,/ așa că, spune ceva ! Povestește, acum mă cunoști!… parcă ar vrea să spună poetul, dar mai apoi ne dezvăluie natura firii lui, aplecată asupra accepției stării de fapt: lasă totul să curgă, pleacă fruntea,/ mulțumește când te blasfemiază firul de praf, dar e un tâlc ascuns aici, totul e la cine se păstrează mojarul… (până și acela-și va avea răsplata faptelor lui, dacă nu în fața oamenilor, cu siguranță la Marea Trecere).

Abordarea sincerității este transparentă, găsim accente autobiografice în poem, autodidactul perfecționist iese la iveală iarăși de sub un voal de metaforă: ortopedia diacriticelor n-am suportat-o,/ dar am făcut în școală caligrafia,/ privește-mă cum î din a, (â) își scoate-n fața-mi pălăria, însă ne dezvăluie și sentimentul de ofuscare resimțit față de aceia care, de-a lungul anilor, au „invizibilizat” privirii cititorului condeiul acesta extraordinar care debordează de spirit creator, deși extrem de modest: să nu vă mire aerul deschis pe care-l abordez/ și mi-am propus în acest ultim segment de evoluție,/ să mă desfac până-n pețiol…/ un timp mi-am spus o petală de suflet,/ dar îmi dau seama că sunt o petală de fum… însă fumul acesta nu poate trece neobservat, altfel cum atâția ochi erudiți s-au simțit înțepați de-a lungul timpului? Fumul acesta are un parfum aparte, aduce a smirnă, cine acela care se ferește cu teamă? Poemele lui Marin Beșcucă nu au doar formă, ci și conținut cu o densitate aparte, ele au masă moleculară, departe de clasicul „verba volant”, „scripta…” se rostogolește cu tâlc: nu vă lăsați securea-n rădăcină, ține-ți-vă muntele drept,/ dacă nu mai are brazi… nu e o șoaptă oarecare, e un îndemn pentru cine are urechi de auzit… glasul acela nu este un sfat, acolo e izvorul din care se soarbe cu palmele-n căuș, Credința… Mnierule, și tot de acolo, mai apoi, tiatra mnerie… Credința… că totdeauna s-a fost o Prețiozitate! Poftiți la ghicitori, sunt multe geme ascunse-n lutul creației și dacă tot am adus vorba, uite și o constatare care ne caracterizează după 30 de ani de la revoluție, tot metaforic vorbind: acum am ajuns să căutăm la fiece îndoială acul,/ în carul cu fân!/ deși pare mai degrabă fânul în carul cu ace… și cum să crezi că poți să te strecori printre ele fără să te rănești? Ești obligat să stai deoparte, mierea s-a fost doar pe buza borcanului, doar atât cât să-i deprinzi gustul, s-au năpustit mai apoi viespile și peste acel puțin, cum să te mai apropii?

Condiția poetului o extragem și de aici: distanțele nu mi-au plăcut vreodată,/ dejugam stelajele sufletului și scoteam afară/ orice urmă de praf…/ doar ce fusesem în contact cu lumea,/ însă toți s-au învățat să mârâie la mine… se simte strigătul nevoii de a ieși în lumină și cumva și resemnarea de a nu o fi putut face până acum, zidurile au căzut, dar închisoarea s-a rămas în om, însă următoarele versuri dărâmă ideea precedentă, transpunând prezentului o altfel de libertate, cea a cuvântului: Profesorul meu de Prețiozități, dar acolo, în interior, am dus recele la fierbere și sloiul de m-au inveterat unii, a erupt, combustia neștiind carte și neținând cont de câtă/ evlavie sau nu…/ și chiar mi-am luat vina să insult tăcerea, actul creator se dezlănțuie, am determinat/ „tiatra mnerie” să ni se vie diamant în toată splendoarea,/ apoi i-am dat cascadă metafora:/ joacă-te de-a Mnieru!

Și, de la acest strop de fericire, ne întoarcem din nou în trist, conștientul ne taie elanul bucuriei din izul de copil, e suficient să ne lovim pasul de realitate, privirea se-ntunecă, pleoapa se pleacă în fața formelor fără fond, prin cenușa imperiului nu mai crește nimic,/ pasărea phoenix s-a săturat și ea,/ a urmărit-o umbra până a înnebunit… de unde renaștere? – ajungi să te-ntrebi – nu vă explic metafora, vă las umbra să vă vorbească în locul meu/ și mă retrag, Mnierule,/ în incineratorul sufletului,/ să-mi dau un strop de tăceri…

Trecerea aceasta dintr-o stare în alta o întâlnim pe parcursul întregului volum, Marin ne-a obișnuit deja mintea cu ritmuri galopante, nemaiîntâlnite la alți poeți, iar el se justifică așa: problema este că mi-a plăcut libertatea/ și am ținut morțiș să stric cercurile orânduirii…/ …/ zbaterile din triumful cetății mă cam lasă rece,/ tocmai de aceea stufărișul de sub salcie l-am păzit cu pușca,/ …/   sabia nu mi-a plăcut niciodată/ și niciodată n-am stat în teacă.         E clar că avem de-a face cu un nonconformist absolut și propriu acest aspect îi conferă un statut aparte. Și totuși este un romantic incurabil. Fundamentul iubirii, sub orice formă a sa, transpiră prin porii poemelor, chiar și acolo unde tematica e cu totul alta și iarăși notăm salturi în diferite planuri: Poetul este acela născut pentru lacrima din iubire…/ dar să mă-ntorc la prostul ăsta… prost rău de tot…/ timp!/ bine că n-are suflet, că ne-am culca cu el în așternuturi,/ și la cum mușcă din țară nu știu din noi ce s-ar rămâne…

După cum vă spuneam ceva mai devreme, (de)formarea jurnalistului se vede cu ochiul liber, încă de la început și până la ultimul vers, poemele cuprinse în acest volum sunt un adevărat manifest, aceste dialoguri monologate, tipice poetului Marin Beșcucă, ne-au obișnuit cu altfel de perspective în interpretarea poetică, e clar că aceste poeme, deși par adresate interlocutorului său, Profesorul Dumitru Mnerie, au menirea, prin însăși natura mesajelor pe care le transmit, să poată ținti și captiva orice cititor atent și sensibil. Ești patriot, ești și puțin filozof, iubești sau ai iubit, îți plac provocările, vrei să descoperi ceva inedit? Ai ocazia justă să găsești ceea ce poate nu ai gândit că ai căuta, dacă te cufunzi în lectură. Uite, doar plecând de la ideea unui petec de cer, instinctiv pleoapa se ridică, cuprinsul lui este infinit, ne împrăștie impresia de libertate, o jinduim, dar o altă metaforă întoarce totul pe dos: tânjeam spre albastru !/ dar albastrul era atât de zgârcit,/ renunțam…/ câteva vârfuri de ram, scârțâiau:/ #REZIST!/…/ peste ochii mei, se lipeau pelicule de fum!

Iată un manifest, dragul meu cititor, acest #REZIST spune totul. Și, ca să putem înțelege mai bine, poetul ne predă o lecție despre poezia sa, așa cum se oglindește în concepția lui și nu în stereotipurile unor literați pentru care „toate-s vechi și nouă toate” și care, nemaifiind capabili să aducă suflu creativ de nicăieri, se rezumă la a fi conservatori ai unor valori în care nici măcar ei nu mai cred, acestea fiind doar leitmotivuri pentru păstrarea anumitor privilegii, dobândite mai mult sau mai puțin pe merit.

De înțeles deci, de unde și în ce fel se naște poemul lui Marin Beșcucă și bineînțeles, semnificați intrinsecă (elaborată prin propria-i definiție): penița se arcuia de arcuș,/ desenul se augmenta prin perfect compus,/ unicitatea nu înseamnă secret cu toată KKK-Litera voastră,/ unicitatea este construcția permanentă…/ mercenarul nu este mecena,/ cum metafora nu este gramatică…/ piramidele nu s-au construit să sperie timpul,… concluzia: mi-am lăsat SUPREMA LIBERTATE în Poem,/ …/ Cuvântul!/ iată lutul…

Veți ști să descoperiți diamantul ascuns în albastra „tiatră mnerie”? Vă invit deci, la o altfel de lectură și – de ce nu? – la reacție!

Eu am făcut-o „a modo mio”… parol de Mărțișor!

Marta-Polixenia MATEI (BEȘCUCĂ)

Prefață la volumul MNIERU, semnat de Marin BEȘCUCĂ

17 octombrie 2019

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 11515

Ultimele Comentarii