Victor RAVINI: Castraveția sau Balamucul vesel (4)

19 Sep 2020 by m.gurza, Comments Off

Motto: Aveți castraveți?

                – N-avem castravem.

 

Scrisoarea de dincolo

Îngrozit, am pus jos telefonul. Victor, tizul meu, prietenul meu cel mai bun, cu care mă cunoșteam din copilărie… El, căruia îi scăpărau ochii după fete pe litoral la Costinești. Tizul meu s-a dus pe drumul întregii lumi și a fost îngropat ieri. Îmi aduc aminte cum s-a luat după una pe plajă, să o ajungă din urmă. I se părea mai atractivă decât toate. Nu mai tăcea ce forme avea aia. Și, când aia s-a întors, el era să leșine. Aia era tocmai nevasta lui, care îl căuta, nu știa unde dispăruse el. El și-a revenit în fire și a zis că și el o căuta pe ea. Prietenul meu mult îndrăgit a redevenit pământ.

„Prietenul meu pe care îl îndrăgeam mai mult decât orice, care cu mine a înfruntat toate greutățile.” Aceste cuvinte mi-au fulgerat prin cap. Rânduri tăioase ca un cuțit, din epopeea Gilgamesh. Se zice că ar fi cea mai veche operă literară din lume, câteva mii de ani mai veche decât Biblia. Nu s-a schimbat nimic de atunci. „Noi care aveam numai succese… Prietenul meu Enkidu s-a dus pe drumul întregii lumi! Înspăimântătoare e moartea și de neclintit!”

Victor a murit după ce s-a întors dintr-o vizită la prietenul nostru comun Năstea, octogenar, fost ofițer de jandarmi, însă om cult. Acolo, la Năstea, a băut tizul meu un păhărel de whisky și apoi s-a dus acasă și a murit. A doua zi a fost găsit pe patul său, mort, îmbrăcat în pijama și cu plasă pentru păr.

Hm! Nu se moare dintr-un păhărel de whisky, el care era psihiatru și director de spital, un om zdravăn, în cei mai buni ani ai săi. Altceva trebuie să-i fi cauzat moartea. Pe Năstea oricum nu îl pot suspecta. E văr cu tata. Dar mai știi? El își primea pensia de la M.A.I. Les amis de mes amis sont… les amis de M.A.I. Psihiatrul a murit singur în locuința sa de vară din Carpați, prin munții Bistriței, pe undeva, nu mai știu care Bistriță, că sunt mai multe. E mult de când am fost acolo și nu mai țin minte pe unde era.

Cine a deschis ușa lui și a constatat că era mort? Cum de i-a venit cuiva ideea să deschidă ușa? Și cum au descuiat-o? El se fereca pe dinăuntru cu mai multe încuietori și cu zăvoare, pentru că suferea de hoțofobie. Așadar?

Peste vreo săptămână am primit o scrisoare de la el. Locuiam în Suedia, uitasem să vă spun. Era cu totul altceva decât plăcut să deschid o scrisoare de la tizul meu, de dincolo, de pe partea cealaltă a gropii:

„Dragă Victore (adică eu)! Aici e îngrozitor de frig și lugubru. Tocmai am sosit și sunt mort de oboseală după atâta drum. La intrare era un pachet care pesemne că o fi stat acolo o veșnicie. Probabil de la vreunul din bolnavii mei. În pachet era tabloul acela dispărut, știi tu, care se spunea că intrase în pământ. Acuma e în posesia mea! Mă grăbesc la bătrânul nostru prieten. Ce păcat că nu ești aici cu noi. Ne lipsești. Când vii și tu aici? Să mai stăm la un păhărel de vorbă cu bătrânul nostru idol nemuritor, care o să ne îngroape pe toți. Sper să ne vedem aci în curând. Al tău devotat Victor (adică el).”

Nu mai știam despre ce tablou vorbise el cu mine. Oricum, ce importanță mai avea? Era ca și cum mortul mă chema la el.

Prietenul meu a murit în împrejurări de nelămurit, oricât am încercat eu să aflu adevărul asupra morții lui. De la Năstea nu am putut afla nimic. Și alți colegi de-ai lui, psihiatri, de-a lungul anilor au murit în mod suspect. Cum ar fi celebrul Dan Arthur, cu picioarele atrofiate, imobil într-un cărucior mobil. Vorbisem cu el în ziua precedentă, spre seară, iar a doua zi dimineața mi s-a spus că s-a sinucis. Mă dusesem la el, la spitalul de la Timișul de Jos și i-am cerut un eseu, despre ce o vrea el, pentru Caiete de literatură, la care lucram în Asociația Scriitorilor de la Brașov. A zis că o să caute prin sertar și mi-l dă mâine la prima oră.

A doua zi, la prima oră, am bătut la ușa cabinetului lui. Niște medici sau infirmieri, ce erau, mi-au spus că se spânzurase de cârligul lămpii din tavan, chiar acolo în cabinet, unde vorbisem cu el. Cum așa? De ieri seară până azi dimineață? Cum se spânzurase el din tavan, când abia putea să se dea jos din căruciorul în care ședea? Ieri îmi spusese, într-un exces de exuberanță, de optimism și de sinceritate, cu o bucurie nelalocul ei, că potența și viața sexuală se ameliorează cu vârsta.

Ce i-a venit între timp să se sinucidă? O fi fost așa de bucuros și exuberant pentru că o fi luat ceva prafuri îmbucurative? Prafuri cum știa el, de la dulăpiorul spitalului, unde numai el avea cheia și putea prescrie prafurile de rigoare? De ce o fi luat prafurile? De frică și neliniște? Bănuia că i se pregătea ștreangul? De ce i se pregătea? Că știa prea multe confesiuni, în calitate de psihiatru? Sau că dăduse prafuri unor ștabi, cărora nu mai putea să le dea cât cereau ei? Sau găsiseră pe altul și nu mai aveau nevoie de el? Prin prietenul și tizul meu, mai cunoscusem un neuropsihiatru, am uitat cum îl chema, care a murit internat la nebuni, unde îl îndopau cu medicamente cu de-a sila, cum sunt îndopate gâștele cu boabe, cu pâlnia.

Chiar și unii sau alții dintre neamurile tizului meu au fost loviți de morți ciudate, încă neelucidate și la care nu se mai gândește nimeni. Vom face cunoștință îndeaproape cu câțiva din familia Răcoveanu. Nu citesc ei cărți, așa că n-o să am cine știe ce neplăceri cu vreunii din ei. În general se spune, așa cum mi s-a spus și vi s-a spus: De mortuis nihil sine bonum (De morți, nimic altceva decât de bine). Eu însă aici, în aceste memorii, îmi iau libertatea să modific dictonul latin și zic De mortuis nihil sine veritas (De morți, nimic altceva decât adevărul). Ceea ce desigur că nu deranjează morții, însă îi deranjează pe unii dintre cei vii.

Cât despre Răcovenii supraviețuitori, n-au decât să iasă pe interval și să se manifeste direct sau prin intermediari, că și-au recunoscut aici morții. Înseamnă că se demască pe ei înșiși și deci să spună cum au rezolvat problema juridică referitoare la aurul morților, uciși și îngropați cu succes. Oricât de perfecte ar fi unele crime, ies cândva la iveală. Un proverb suedez zice: det som göms i snö kommer upp i (ce ascunzi în zăpadă se ivește la topeală).

Când crimele ies la iveală după moartea criminalilor, nu știu cum rămâne cu bunurile jefuite de ei și lăsate moștenire urmașilor. N-au decât să se arate singuri cu degetul, din cine se trag. Să se demaște singuri că au moștenit ceva de la niște criminali, care au ucis pentru a își însuși acele bunuri. Eu cred că moștenitorii unor bunuri furate printr-o crimă, se fac părtași la furt și la crimă. Dacă nu au știut care e proveniența bunurilor moștenite, au circumstanțe atenuante. Dar dacă sunt conștienți de proveniența frauduloasă a bunurilor, eu unul nu știu ce să mai cred. Dumneata, dragă cititorule, ce crezi?

Spre luare aminte, cui trebuie să ia aminte: Aici, spun adevărul și numai adevărul, dar încă nu întreg adevărul. Iar eu știu despre ei mai multe decât știu ei că știu eu. Eu știu și ceea ce ei nu știu. Să ia aminte și să stea pe creaca lor. Găinile care tac le lasă uliul să mai trăiască. Să-și trăiască traiul lor și să-și mănânce mălaiul, adică aurul. Libertate nu înseamnă libertatea unora de a face rău altora și a fura, fără să fie demascați. Aștept să își dea arama pe față careva din ei, dacă își închipuie că este ceea ce nu este, și va vedea. Dacă va mai apuca să vadă.

Pas cu pas ne vom apropia de infern. Veniți cu mine, dragi cititori, dacă aveți curaj să coborâm împreună în iad. Poate că n-oți fi avut ocazia asta așa des. Vă duc eu de mână, să vedeți unde șade dracul și ce îi poate pielea. Eu cunosc bine drumul și locurile. Dante Aligheri ne învață că drumul spre paradis trece prin infern. Dacă eu am izbutit să parcurg cu bine întreg drumul prin iad aici pe pământ, la fel ca mulți dintre dumneavoastră, atunci și cei mai tineri dintre noi vor putea ajunge să își făurească propriul lor rai personal pe pământ, așa cum mi l-am făurit eu, cam cum și-l dorește fiecare. Atât raiul georgrafic, din jurul nostru, cât și cel lăuntric, din sufletul fiecăruia.

Spovedania lui Totoșu

Bunicul lui Victor, preotul, sau protopop mi se pare că era, avea trei fii: Totoșu, Alecu și Duță. Așa am auzit că îi chema. Așa li se spunea. Tot neamul lor, toți aveau moșii și conace, cu cramă, cu petreceri, cu lăutari. Aveau de toate, aveau. Aveau cum nu mai aveau alții. Le moșteniseră din moși-strămoși, de la facerea lumii, ziceau ei. Tot județul îi știa că se trăgeau din neam de popi și protopopi, din totdeauna. Careva din strămoșii lor fuseseră sudiți, adică supuși austrieci, scutiți de impozite și cu privilegii speciale, pentru că se dăduseră bine cu stăpânirea. Cine se dă bine cu stăpânirea, își vinde sufletul. Diavolul îi cumpără sufletul și urmașii, până în a patruzecea spiță.

N-au crezut în existența iadului, așa că au avut parte de iad chiar în timpul vieții. Viața fiecăruia din ei a fost într-un fel sau altul un iad, așa cum și l-a așternut fiecare, după pofta inimii sale, am cam putea să zicem. Totoșu și Duță locuiau în Castravechia, iar Alecu în Castranova. Pricepeți dumneavoastră. Mai mult nu e bine să spun.

Se auzea că ar cam fi fost pinguini, mai ales Totoșu. Însă Duță nu era pinguin. Cum pinguini? Da, pinguini. Cum ziceam, mai mult nu e bine să spun. Oricum, nimic nu e sigur pe lumea asta. Sigur este numai că gura lumii o umple doar pământul. Toți din neamul Răcovenilor aveau virtuți active de toate felurile, mai ales speculative, operative și reproductive. Spre deosebire de frații săi mai mici, Totoșu avea oareșicare înclinații intelectuale și citea din Voltaire, în original și cam fără dicționar. Pe lângă virtuțile celorlalți frați, el era cu virtuțile speculative. El aprecia speculațiile filozofice ale lui Voltaire cât și virtutea acestuia de a specula la bursa valorilor. Voltaire specula la bursa grâului din Spania și la bursa comerțului cu sclavi din Africa în America. De aceea și vocifera împotriva comerțului cu sclavi. El știa mai bine decât oricine că vorbirea i-a fost dată omului ca să își ascundă gândurile și faptele. Tocmai de aceea vorbea și scria așa de frumos.

Totoșu spunea mereu că virtuțile operative și virtuțile speculative au dus la perfecționarea speciei umane. Iar el a ajuns la perfecțiunea umană și iată cum. El de mic copil a iubit banii mai mult decât orice. S-a auzit în tot orașul că el, când era mic a furat o monedă mică de aramă, numită băncuță și a ascuns-o bine, să nu o găsească nimeni. Muștruluit de doica sa, să spună unde a ascuns băncuța, el a scos-o dintre bucile popoului și a zis: „Na-ți-o, fă!” Când îi mai dădeau părinții o băncuță, să-și cumpere bomboane, aduna băncuță cu băncuță peste băncuță, ca să facă fișicuri cu băncuțe și să le depună la bancă. Știa el ce știa. La bancă, îl îndrăgeau să vadă un copil atât de inteligent, încât venea singur să depună banii și gândea bani. Bani și iarăși bani.

Cu ce a mai moștenit de ici și de colo, și cum a mai învârtit banii sau ce învârteli a mai făcut, iată că a izbutit să înfiripeze propria sa bancă personală, cu un tezaur propriu de aur. O mică bancă locală, însă oricum bancă, pe care lumea o numea băncuță, în amintirea băncuței pe care o ascunsese în popou. Ba chiar, ca o garanție internațională, mica lui băncuță locală, îndesată cu aur, a fost recunoscută de o bancă elvețiană, la care s-a afiliat. A ciocnit șampanie cu noii săi colegi barosani de la Geneva, iar aceștia l-au felicitat în semn de bun venit: Qui s’assemble se ressemble et… rassamble. Ziceau așa în semn de bunvenit, întrucât banca lui Totoșu le aducea un bun venit. Avea contract cu banca elvețiană că le plătea nu știu câte procente din beneficiul lui anual. Le plătea în aur, nu în hârtii colorate, cum suntem plătiți noi, muritorii de rând. Și mai ales că banca elvețiană putea face rocada banilor, dintr-o țară în alta, ca să îi spele și să se piardă trasabilitatea lor.

Totoșu era de acord cu Voltaire că: „ceea ce este util societății îi e util și individului”, însă el a nuanțat filozofia acestuia și a formulat axioma invers: „ce îmi este folositor mie îi e folositor și societății”. El ținea Voltaire pe noptieră, cum țin alții Biblia sau un pahar cu apă. Îl aprecia pe marele gânditor, în special ca om de afaceri. Era fascinat că Voltaire a fost dat în urmărire pentru escrocherii bancare în Berlin. Eu, care scriu aceste rânduri, prefer să cred că acuzația era falsă și avea mai degrabă un substrat politic. Un om de valoare ca Voltaire desigur că își atrăsese invidia celor mai buni prieteni pe care și-i făcuse la curtea de la Potsdam. Treaba lui.

Acesta era un subiect palpitant și plin de învățăminte pentru Totoșu. Atât de folositor, încât s-a băgat și el în speculații financiare de același fel. El n-a făcut aceleași greșeli ca Voltaire, să se pună bine cu vreun cap încoronat sau cu alte mărimi, care să-l distrugă din invidie, și nici nu și-a cumpărat vreun palat la Ferney. Și bine făcea. Pentru că în fața oamenilor importanți și în spatele cailor, nu e bine să stai. Oamenii cu funcții înalte știu să te folosească mai mult decât ți-ar putea fi de vreun folos. Cei ajunși sus nu dau, ci iau. Nu lucrează în pierdere, ci numai în câștig, pe seama celor ce vin singuri la ei. Filozofia lui Voltaire, banca și tinerele femei angajate la bancă îi acaparau… nu banii, întrucât nu ar fi fost posibil, ci timpul liber. N-avea niciun timp liber și nicio altă libertate, decât aceea de a acumula bani, prin orice libertăți pe care și le lua. Nu a avut timp să se însoare. Cineva a scris o epigramă în care îl numea cocoșul de aur cu puicuțele lui pe grămada de galbeni.

Epigrama asta venea de la faptul că Banca Națională emisese niște monezi de aur cu inscripția „Ardealul Nostru”, numite cocoșei. Banca vindea cocoșeii ca o alternativă pentru economii sigure, în vremuri nesigure. Intraseră rușii în țară, iar Banca Națională știa ce o să pățească. Singura șansă ca să nu pună rușii mâna pe aurul Băncii Naționale era să vândă aurul, să-l disperseze la oameni și să își ascundă fiecare aurul cum poate. Totoșu a cumpărat cantități enorme, cocoșeii se simțeau bine la el, au clocit ouă, au făcut pui și s-au înmulțit zi de zi. Înfășura cocoșeii cu hârtie în fișicuri, își măsura fișicurile cu rigla, cu echerul și cu compasul. Pricepeți dumneavoastră ce vreau să spun; ca să nu zică cineva cumva că am spus, ce n-am spus.

Își ținea contabilitatea cu abilitatea și dexteritatea unui prestidigitator. Nici nu putea fi plăcere mai mare pe lume decât să numere bani și iarăși bani, grămadă. Ce să facă cu atâția bani, asta era o întrebare pe care numai sărăntocii și proștii și-o pot pune. Nu ca mine sau ca dumneavoastră, care bineînțeles că nici nu avem nevoie de bani. Și tocmai de aceea încredințăm banii noștri la o bancă de încredere, unde suntem sfătuiți cum să îi plasăm, ca să nu-i mai vedem. Își păstra grămada de aur la banca unde el era unul din cei doi directori. Cum de s-au făcut doi? La fel ca și cu capitalul, prin dublare.

Încă de pe când cu dezastrul bancar din 1929 și 1932, Totoșu speculase à la baisse și a câștigat ceea ce alții au pierdut prin speculații à la hausse. Speculațiile à la baisse erau interzise pe atunci. Sunt interzise și acum, dar numai pentru cine vrea să se amestece în treabă fără să aibă chemare. Nu chemare de la bancă, ci chemare-chemare. Eh, cum de la cine chemare? De la Dumnezeu. În privința asta, sfatul lui personal era cam așa: „Ca să poți juca la bursă, trebuie să ai mulți bani. Dar, dacă n-ai bani, atunci ce să faci? Nu-ți rămâne decât să joci la bursă, ca să câștigi bani!”

Totoșu era unul mic dintre cei mari, ce aveau pe conștiință catastrofa financiară a regelui chibriturilor suedeze. Totoșu a citit în ziarul Universul despre sinuciderea lui Ivar Kreuger în Paris – dacă sinucidere o fi fost, întrucât nu se știe cum și-a luat zborul prin fereastra hotelului. Parisul e un oraș civilizat, acolo sinuciderile importante se fac elegant, asistate, nu de pe trotuarul celălalt ca în Sicilia sau la Kiev. Cu conștiința încărcată, Totoșu s-a dus la străvechea biserică din curtea școlii noastre să aprindă o lumânare. Nu în stânga la morți, pentru Kreuger, ci în dreapta la vii, pentru el însuși.

A vrut și să se spovedească, dar s-a temut că preotul, care nu era rudă cu el, o să ia spovedania lui drept un sfat sau o informație din interior de la un expert bancar. Și nu cumva să-l pună păcatul să facă și popa la fel. Așa că s-a dus să își ușureze sufletul la directorul băncii concurente, prietenul său din copilărie Boțoganu, de care se auzea că și el ar fi fost pinguin. Dinaintea venerabilului coleg de breaslă se putea spovedi ca la un frate, fără risc că o să-i fure ideea. Pinguinii nu se fură între ei. Boțoganu era un om cinstit, de o onestitate ireproșabilă, cunoștea desigur procedeul, dar nu făcea el așa ceva. Era prea prudent ca să riște să i se descarce revolverul în ceafă, din propria sa mână, neavând chemare. Da, e posibil așa ceva.

De exemplu, dacă nu știați, în ultimii ani ai mandatului lui Mitterand, unii miniștri s-au sinucis cu revolverul șoferului lor sau al gardianului personal. Și-au tras cu propria lor mână două gloanțe în ceafă. Experții în balistică de la autoritățile franceze ne-au explicat convingător, cum se face că și-au tras două gloanțe, nu numai unul, și că era tehnic normal ca unghiurile de penetrare a gloanțelor să fie diferite. François de Grossouvre, mâna dreaptă a lui Mitterand, cu care se ștergea la spate, din nebăgare de seamă, și-a fracturat mai multe oase și chiar umărul, când s-a ținut singur ca să nu se zbată, în timp ce se auto-împușca în ceafă. Tot cu două gloanțe, ceea ce confirmă explicațiile experților în balistică.

Boțoganu era și directorul camerei de comerț și era în toate comitetele și comisiile din oraș și din județ. Era cel mai de încredere om din oraș, ba chiar și din tot județul. Și-a mângâiat părul albit înainte de vreme și a spus că lui Dumnezeu nu-i plăceau speculațiile à la baisse.

– À la baisse atrage așa ca un magnet după sine blestemele celor care au pierdut, zise el clătinând din cap. Lacrimile lor o să picure ca picăturile de aur topit pe țeasta ta în iad! avertiză el și îi dădu generos câteva sfaturi duhovnicești importante:

Lui Dumnezeu îi plăceau speculațiile à la hausse. Ca să-și salveze sufletul, Totoșu trebuia de acum încolo să speculeze à la hausse, în sus, în direcția raiului. Boțoganu a propovăduit întotdeauna pentru pachete de acțiuni etice. El însuși făcea numai speculații etice și explica mereu că etică de dragul eticii era scopul lui suprem. El iubea cuvântul etică și îl folosea la fel de des cum folosea popa cădelnița cu tămâie în biserică. Părul alb și etica strictă a directorului de bancă inspirau mai multă încredere chiar și decât odăjdiile aurite ale popii.

Însă, pentru ca Totoșu să aibă posibilități să facă speculații cât mai etice, trebuia mai întâi să își dubleze puterea la bursă, a fost de părere expertul în etică. Vechiul prieten din copilărie era dispus să îl ajute pe Totoșu să speculeze cât mai etic la bursă, așa că i-a oferit sprijinul său nelimitat, sub forma unei fuziuni. Propunerea era ca banca Federala Romanați (a lui Totoșu) să se unească cu banca Federala Dacia (a lui Boțoganu), la fel ca strămoșii la care se refereau numele lor.

– Din daci și romani am ieșit noi românii, cea mai cinstită și mai perfectă națiune de pe lume. La fel și banca noastră unită Dacia-Romanați o să fie cea mai cinstită și mai perfectă din lume. Va fi perfectă, compusă din noi doi. Va funcționa la modul mai mult ca perfectul compus, a zis Boțoganu și i-a întins o țigară havană.

Din motive alfabetice și istorice, Boțoganu considera că numele băncii sale să fie la începutul numelui firmei lor comune. Logica lui era la fel de cristal-clară ca și etica lui.

Totoșu a aprins havana și s-a ridicat din fotoliul de spovedanie cu inima ușurată. Și-a făcut trei cruci mari, lungi cât apuca cu mâna, și a mai cumpărat alte kilograme și kilograme de aur sub formă de monezi de aur sau cum știa el. S-a alăturat cu toți acești cocoșei de aur ca o garanție, care să cotcodăcească în ziarele de industrie și comerț. Ziare ce aveau să moară în curând.

Noaptea cu pricina

Când cu naționalizarea mijloacelor de producție și a băncilor, la 11 iunie 1948, a fost cum prea bine știm. Totoșu și Boțoganu au fost avertizați frățește de careva din pinguinii lor de la București, cam târziu, dar nu prea târziu: în seara precedentă. Și au făcut ce au apucat să facă. Totoșu a apucat să-și transporte aurul său personal de la bancă acasă. Nu și-a trezit șoferul, fiindcă acesta băuse. Și nici nu a luat mașina. Una că era cam riscant fără permis de conducere noaptea, când polițiștii dorm și nu e nimeni pe stradă, iar al doilea ca să nu deranjeze bunul somn al vecinilor. A cărat singur aurul în găleți de apă. Fără apă, numai aur. A trebuit să facă mai multe drumuri, dus-întors. Că el, bancher, căra găleți noaptea, nu putea fi așa ciudat pentru vecini, și-a zis el.

Cineva mi-a spus că în noaptea aceea a fost o furtună cu ploaie, fulgere și trăsnete. Alții zic că furtuna a fost în altă noapte. Cum-necum, strada era pustie, numai el cu gălețile pline de aur, cât îl țineau brațele. Dumnezeu, sau nu știu cine, i-a dat o putere neobișnuită, a făcut mai multe drumuri și a cărat tot aurul, singur-singurel. Tot aurul. Tot. Asta a fost tot ce a putut salva, abia mai răsufla, frânt de oboseală și cu oasele deșirate de efort. Argintul n-a mai apucat să-l care, era prea mult, peste puterile lui, iar bancnotele și hârtiile de valoare nu mai aveau nicio valoare a doua zi dimineața. Registrele, nici nu s-a mai gândit la ele. Cum să le care, unde să le mai depoziteze și la ce bun? Au rămas în bancă și, din păcate, așa au putut constata comuniștii cât aur avusese și cărase de acolo. De aici, de la asta i se trag toate, atât lui, cât și altora. Dar nu numai de la asta.

Fratele lui Boțoganu, am uitat cum îl chema, avusese cazinou, hoteluri, restaurante și câteva din cele mai mari clădiri din oraș. Adică desigur că tot Boțoganu îl chema. Clădiri în care s-a băgat comandamentul Armatei Roșii, ARLUS (Asociația Română pentru Legături de Prietenie cu Uniunea Sovietică), securitatea, miliția, partidul, sindicatele și ce mai era. Boțoganu-fratele ținea cazinou într-una din aceste clădiri, nu mai știu în care din ele, cu ruletă, niște săli de joc și niscaiva discrete chambres separées. Dacă nu mă înșel, cazinoul mi se pare că era când mergi pe Strada Mare spre biserică, apuci a doua stradă la dreapta și e cam între fântâna Susurul și locul ăla viran, unde s-a prăbușit casa aia. O vezi, fiindcă e cea mai somptuoasă clădire. Dacă n-or fi demolat-o.

În noaptea aceea, când a fost furtuna sau poate că n-a fost, când a cărat Totoșu aurul, Boțoganu-bancherul și fratele său au jucat poker la cazinou, ei care nu jucaseră niciodată. Însă în săli diferite. Fratele bancherului, proprietarul cazinoului, a pierdut la poker clădire după clădire, toate clădirile, una după alta. Contabilii lui sau supraveghetori de sală, ce erau, chiar și funcționarii oficiali, ce înregistrau pierderile unora și câștigurile altora, l-au avertizat, au încercat să-l oprească, dar degeaba. El pierdea mereu și se bucura, oferea la toți șampanie. Era clar că înnebunise. Cică unii ar fi și strigat: Opriți-l! Duceți-l la doctor! La balamuc cu el!

Mulți s-au bucurat de nebunia lui, au profitat și s-au îmbogățit mai mult și mai rapid decât în visul visurilor lor. Ăia din personalul cazinoului au căutat-o pe soția lui s-o cheme, să-l împiedice, să nu mai joace. Au găsit-o în cealaltă sală și tot așa pierdea și ea la poker sume mari și era fericită. Râdea cu toate gușile ei duble și cu gura până la urechi, de i se clătinau cerceii. Boțoganu bancherul, altfel, însă tot așa. El i-a alungat pe toți sfătuitorii săi, juca și pierdea, însă își menținea o mutră impasibilă, ca și cum ar fi fost un pokerist profesionist, el, pe care nu-l mai văzuse nimeni jucând poker. Ambii frați au pierdut toate clădirile, chiar și cazinoul, ba chiar și banca cu tot ce era acolo sub boltă la subsol.

Boțoganu bancherul nu scosese nici măcar un galben din bancă, nu ca Totoșu. Îi spusese lui Totoșu să nu facă prostia asta. Să nu scoată aurul din bancă. „Lasă aurul acolo și o să mai vedem noi! O să vină americanii. Mi-a spus mie om sigur. Pinguin de al nostru.” Însă Totoșu nici n-a vrut să audă. Și-a luat aurul său propriu de la bancă și l-a dus acasă. Cei doi frați Boțoganu au pierdut totul la cărți, toată averea lor agonisită din moși strămoși, plus încă alte plusuri, la care se mai opintiseră ei. Pe la miezul nopții, când angajații cazinoului își smulgeau părul, disperați că nu știau ce o să se aleagă de ei după acest dezastru, Boțoganu proprietarul cazinoului, fratele lui Boțoganu-bancherul, s-a urcat pe masa de ruletă și a cerut liniște în sală. Era o înghesuială și o hărmălaie, un vacarm ca niciodată în cazinou, în toate sălile, de nu se mai auzea nimic, se înghesuiau mai rău ca la bâlci sau la pomană. A scos ceasul său de aur din buzunar și a strigat cât îl țineau bojogii:

– Doamnelor și domnilor! Liniște! Liniște!!! Aceasta este cea mai mare cacialma din viața mea.

Dumneavoastră, stimați cititori, recunoașteți aici replica lui Sergiu Nicolaescu din filmul făcut după romanul Enigma Otiliei, parcă, sau nu-mi aduc aminte ce film. I-a sugerat-o chiar Năstea, care la vremea respectivă era de față acolo, în cazinou, în acea noapte. Văzuse cu ochii lui ce fusese acolo, la cazinoul fratelui lui Boțoganu bancherul. Cică așa pierdea el vremea pe acolo. Cum el era ofițer de jandarmi, eu cred că și își făcea rondul, în misiune secretă. Și mi-a spus că fratele lui Boțoganu, ăla care era proprietarul cazinoului, a zis cam așa, cam cum i-a spus Năstea și lui Sergiu Nicolaescu să zică, dar nu chiar așa, ci cam așa:

– Tăcere, vă rog! Toți banii și toate clădirile pe care mi le-ați câștigat… Tăcere! …vor trece peste un minut în proprietatea statului. Tic-tac, big-bang, zdrang! Din clipa asta, nimic din tot ce ați câștigat nu mai are nicio valoare. Puteți să vă băgați banii și casele în popou. Urrraaa! Eu sunt cel mai sărac om din oraș. Ha, ha! Trăiască Stalin, eliberatorul care ne-a eliberat de tot ce aveam.

Cică ar fi strigat de asemenea: „Stalin și poporul rus, libertate ne-a adus!” sau „Stalin și Gheorghiu Dej, a băgat spaima-n burgheji.” Eu nu l-am contrazis pe Năstea, fiindcă nu e ebine să contrazici pe nimeni. Când contrazici pe cineva, ți-l faci dușman. Ce ai vrea? Să se bucure că îl contrazici? Adică o să fie de acord că tu ești inteligent și știi mai bine, iar el e prost și nu știe? Dar cred că lozincile astea erau obligatorii ceva mai târziu, când am văzut eu că oamenii trebuiau să strige așa și să aplaude ore întregi. Năstea și mai multe persoane mi-au spus că toți acolo în cazinou strigau și urlau disperați, plângeau și își sfâșiau ochii cu unghiile. Unii s-au repezit să-i sugrume pe alții. Băcanu și-a scos pistolul și s-a împușcat în cap. Nu știu dacă era băcan sau îl chema Băcanu. N-are importanță. Câțiva s-au bătut să ia pistolul din mâna mortului. Unul, ăla care se ținea cu Procopopoaia, s-a aruncat pe fereastră, dar cazinoul era la parter. A căzut pe o mașină fără roți, fără motor, era un Ford, și-a frânt piciorul, i s-a rupt haina de la costumul nou-nouț și a pierdut un nasture. N-a venit nimeni să-l ajute să se ridice. Unul și-a mâncat pălăria, alții s-au dus să se spânzure.

Bancherul Boțoganu a rămas pe scaun, și-a netezit părul său alb, cu cărarea pe mijloc, a aruncat calm pieptenul și a aprins o țigară havană. A suflat în chibrit, cam la fel cum a suflat Dumnezeu viață în Adam, și l-a aruncat pe covorul persan, la fel cum i-a aruncat Dumnezeu pe Adam și Eva din rai. Am aflat că fratele lui, dacă o fi adevărat, a cântat și a dansat pe masa de ruletă. Cică ar fi dansat cazacioc pe masa cu ruleta. Pe când soția lui se agățase de candelabrul de cristal și se legăna ca în scârcium. Cică i s-au văzut chiloții de la Paris. Însă zvonul s-ar putea să fie exagerat. Nu cred că era posibil să i se vadă chiloții tocmai de la Paris. Nu i se puteau vedea nici măcar de la Belgrad.

Boțoganu bancherul, fratele său și soția acestuia, cu chiloții ei cu tot, au scăpat și nu au mai fost trecuți pe lista de bogătași care să fie naționalizați și băgați la închisoare. Pe liste au nimerit noii proprietari, cacialmizați, dacă pot să mă exprim așa, si je puis m’exprimer ainsi, cum zicea Fernandel într-un cântec. Alde Boțoganu au trăit mult și bine, chiriași la stat, într-o căsuță care le aparținuse și unde înainte locuiseră niște slugi de ale lor. Strigătul acela de urrraaa, în cinstea lui Stalin, a căzut bine în urechile cui nu s-ar fi așteptat nimeni. I-a scutit de inconvenientul de a muri prin închisorile comuniste.

Totoșu a răcit în noaptea aceea nenorocită, când și-a cărat aurul de la bancă. L-o fi cărat pe ploaie sau nu, oricum a transpirat din abundență și a răcit. O fi băut apă de la gheață, cum era așa înfierbântat. Avea ghețărie sub magazia din curte. Nu erau frigidere pe atunci. Iarna, oamenii spărgeau ghiața de pe lacul din parc și umpleau ghețăriile cu bucăți mari de ghiață. N-a vrut să-l asculte pe Boțoganu, să lase dracului aurul acolo. Și uite că a răcit. A făcut o pneumonie galopantă. Și ce i s-a mai tras din asta. A trimis-o pe bătrâna servitoare, care se ocupa de casa lui, să-l cheme pe fratele său Duță, că era doctor, ditamai director de spital, iar nevasta lui era farmacistă. Era chirurg. Duță, nu nevasta. Totoșu le fusese naș la nuntă și le botezase băiatul, tizul meu. Servitoarea a alergat cum a putut mai bine, așa cocârjată de vârstă cum era și cu pantofii scâlciați, să îl cheme.

 

Aurul zăcea acolo unde zăcea

Duță nu avea virtuțile speculative ale lui Totoșu, nici filozofice și nici financiare. Și nici nu era pinguin, cum credeau unii. Parcă v-am mai spus. Nu-l interesau nici cărțile, nici banii și nici aurul. Își pierduse verigheta și nici nu i-a păsat. Prioritatea la el erau virtuțile reproductive. Se reproducea cu cine se nimerea, fără să facă vreo deosebire de la una la alta. Se făcuse chirurg, cum vă spuneam, meserie în care era nevoie de virtuți operative. Era directorul spitalului, iar nevasta lui era farmacistă, dacă nu v-am spus, parcă. Deci era cum nu se putea mai bine, că Totoșu l-a chemat pe el și nu pe altul, la patul său de bolnav. Dacă ar fi știut ce greșeală a făcut…

Duță era mult mai tânăr decât fratele său Totoșu, iar acesta se ocupase de el ca de propriul său copil îndrăgit, cum tot nu avea el copii. Duță, chirurg, a venit cu stetoscopul, l-a ascultat pe Totoșu la plămâni, i-a luat temperatura, tensiunea, pulsul și cam asta. Între timp, Totoșu i-a povestit că salvase aurul de la bancă și îl pusese în siguranță. I-a mai dat niște prafuri, să le ia cu apă, însă temperatura nu i-a scăzut. Dimpotrivă, starea lui Totoșu s-a agravat, cu toate că Duță era tot timpul acolo la el. Dar ce putea face ditamai directorul de spital la o pneumonie galopantă?

Nu existau antibiotice pe vremea aceea, nu exista nimic. Febra îi creștea tot mai mult, situația i s-a agravat, cum spuneam. Totoșu a simțit că i s-a strâns funia la par. Trebuia să-și facă testamentul. Notar? Nuuu. Era exclus să cheme vreun notar, când lichelele și bandiții de comuniștii, susținuți de armata rusă, alergau după aurul din bănci și după cocoșeii de la oameni. Nu puteau încredința secretul familiei vreunui notar. Fratele Alecu era magistrat, dar locuia tocmai la Castranova și era grabă mare. Nu existau niciun fel de complicații juridice, iar în tradiția multiseculară a familiei lor, era suficient cu un testament verbal. Martor a fost bătrâna, credincioasa servitoare. Ea era o țărancă analfabetă și superstițioasă, care întotdeauna zicea că aurul era ochiul dracului.

Duță a trebuit mai întâi să jure cu mâna pe Biblie. Era o Biblie în franceză, dar tot Biblie era, amândoi cunoșteau franceza cât de cât și oricum nu aveau de citit din Sfânta Scriptură tocmai acuma. A jurat cu mâna pe Biblie și cu ochii la portretele părinților lor, ce atârnau pe perete. Aceștia se uitau din tablouri la Duță, îngenunchiat lângă patul muribundului, smerit și cu coatele pe marginea patului. Duță a jurat să împartă aurul cu fratele Alecu. Apoi, Totoșu i-a spus unde ascunsese aurul. În ghețărie. Acolo o fi răcit. Doctorul a trebuit să facă mai multe transporturi cu gălețile pline de aur în noaptea aceea. Cum făcuse și Totoșu. Servitoarea a adormit în fotoliu, lângă patul lui Totoșu, deși nu era obiceiul ei să adoarmă când trebuia să stea de veghe. Nu i se mai întâmplase.

Când s-a trezit, se simțea rău și a vomitat. Doctorul a vrut să o ajute, să-i dea ceva prafuri, însă ea a refuzat orice ajutor, s-a dus în curte, a continuat să vomite și a mâncat pământ sau iarbă. Vreun leac băbesc, ca pisicile. Cât dormise ea, Totoșu închisese ochii pentru totdeauna și era rece. Fusese un om zdravăn, în putere, iar servitoarea dormea în fotoliu lângă patul lui, când el murea. Barim să-i fi aprins o lumânare. Totoșu a închis ochii fără lumânare. Duță a scris certificatul de deces, iar doi din subalternii lui de la spital au semnat fără să mai fie nevoie să vină și să vadă cadavrul. Au spus condoleanțele de rigoare cuvenite și a fost suficient. Au semnat pe neverificatelea. Cum să verifice ei spusele directorului lor?

Mormintele Răcovenilor erau răspândite prin mai multe localități din județ, pe unde aveau moșiile și conacele. Cei care fuseseră popi și protopopi erau îngropați chiar lângă zidul bisericii unde slujiseră. Nevestele lor nu putuseră beneficia de aceeași onoare, ci zăceau prin mormintele neamului, pe ici și pe colo. Totoșu nu se gândise niciodată la moarte și nu își cumpărase vreun loc de veci, cum mereu cumpărau cei din neamul lor și se luau la întrecere cu cavouri de marmoră sau de granit. Unde să-l înmormânteze? Duță i-a găsit în toată graba doi metri pătrați, mai încolo, în fundul cimitirului, unde era mai ieftin, de la Podașcă tăbăcarul mai încolo, când treci de teiul ăla, treci și de nuc și cârmește drumul. Te duce drumul drept acolo. Cam prea departe de intrare și prea aproape de cimitirul catolic, dar n-are a face.

La înmormântare, servitoarea abia se ținea pe picioare. I-a spus lui Alecu de jurământul cu aurul și cu testamentul verbal. Duță nu apucase să-i spună de aur, în tevatura aia cu înmormântarea. Uitase. Servitoarea nu știa cât aur era. Nu văzuse și nu îi spuseseră despre cât aur era vorba, mult sau puțin. A murit la scurt timp după aceea. Ultimele ei vorbe au fost că aurul era ochiul dracului.

Alecu a venit de la Castranova la Duță într-o noapte, ca să nu-l vadă nimeni. Și i-a spus că în orașul lui Securitatea făcuse arestări masive. Se aștepta să fie arestat și el. Desigur că urma să îi vină rândul și lui Duță să fie arestat. Alecu vorbise cu un om de încredere, un fost vameș, să-i treacă Dunărea cu o șalupă în Iugoslavia, unde Tito o rupsese cu Stalin. Să fugă amândoi din țară, cu nevestele și copiii. Aveau fiecare câte un băiat. Duță îl avea pe Victor, tizul meu, iar Alecu îl avea pe Dumitru. Să ajungă la Geneva, unde Alecu cunoștea câțiva din prietenii lui Totoșu, de la banca elvețiană, unde își făcea el mișculațiile necesare. Cu aurul de la Totoșu, puteau fugi în Elveția și să înceapă o viață nouă, departe de dezastrul din țară.

– Vai ce păcat! zise Duță. Vai, de ce ai venit așa târziu? Vai, să fi venit mai acum câteva zile! Vai, și eu m-am temut că o să mă aresteze, vai de soarta mea. Ajută-mă Doamne, Isuse Cristoase și Maica Precistă, uite că îmi fac și cruci! Am făcut și eu ca toți ceilalți care aveau pistol, decorații din război, steagul tricolor și ce mai aveau. Am luat trenul la București, vai și amar, mai alaltăieri. Și am aruncat de pe pod aurul în apă! a explicat Duță și l-a asigurat pe fratele său Alecu că în felul acesta, o să-i fie mai ușor să reziste la cazne și să nu le spună bandiților ăștia de comuniști unde e aurul. Iar dacă nu va rezista și le va spune unde l-a aruncat, n-aveau comuniștii cum să-l mai scoată din apă. Barim să nu se aleagă jigodiile alea cu aurul lor, de la fratele lor. Vai, dacă ar fi știut, n-ar fi aruncat aurul în râu.

Nu mai era nimic de făcut. Aurul zăcea acolo unde zăcea.

Alecu s-a întors acasă la Castranova. Peste câteva zile l-au arestat. Chiar și nevasta lui a fost arestată. Ceea ce mai rar se întâmpla. Iar băiatul lor, Dumitru, a dispărut. Ultimii care l-au văzut ziceau că el alerga și urla că se aruncă înaintea trenului. Alții l-au auzit că se aruncă în apă să se înece. Nu l-au găsit tăiat pe șinele de tren și nici înecat. N-a ieșit nicăieri la suprafață. L-au căutat de la Zăcătoare și până la Grătare. Nu știu ce sunt alea, dar așa se vorbea. Gata, dacă s-a înecat, s-a înecat. Au uitat de el și prietenii și Securitatea și ăia cu luatul la armată. A ieșit la iveală tocmai la București, fără să mai afle nimeni din orașul lui. Uitaseră de el. Și nici la București nu știa nimeni de el ce și cum, de unde până unde.

Cum, necum, a ajuns de s-a întreținut jucând rugby și pictând decoruri pentru la teatru sau portretele lui Marx, Engels, Lenin și Stalin pentru parăzile și defilările comuniste. El însuși mi-a spus că cel mai ușor îl făcea pe Marx. Îi punea acolo barbă multă. Însă el acum neagă cu strășnicie că ar fi pictat portretele alea și că mi-ar fi spus mie așa ceva. Cică el e un om onest, dintr-o bucată, și nicidecum nu a făcut concesii comunismului, ca alții. Așa e el: te face să te îndoiești de ce știi bine și să te îndoiești de tine însuți.

 

Strada cu mai multe nume

Pe Duță nu l-au arestat. A rămas director de spital, neclintit. Se cam mira lumea cum de nu a fost arestat și el, când fratele lui fusese arestat și când toți cei de condiția lor socială fuseseră ridicați și nu s-a mai auzit nimic de ei. Și veni într-o bună zi, acea zi fericită și neuitată zi, vestea când am aflat toți de la megafoanele de radio de pe străzi, că Stalin a murit. Se strânsese lumea ciopor să asculte la căldările urlătoare din stâlpi. În acel an 1953, primăvara a venit tocmai în acea blagoslovită zi de 5 martie. Soarele strălucea, iar Dumnezeu ne dădea dovada că nu murise, cum bombănea bunica. Cei ce își pierduseră credința în Dumnezeu, s-au dus la biserică și au aprins o lumânare. Nu pentru sufletul lui Stalin, că ăla nici nu avusese suflet, ci ca să-i mulțumească bunului Dumnezeu că nu dormea.

Atunci, în acele zile funebre vesele, s-a aflat că Duță se îmbolnăvise. Tot orașul vorbea că directorul spitalului, chirurgul Răcoveanu, se îmbolnăvise de o boală incurabilă. Tocmai el, ca nimeni altul. Niciunul din medicii subalterni lui nu mai pomenise așa boală și niciun alt medic cu cabinet în oraș la noi. Cangrenă la un picior, necroză sau cam așa ceva, după cum auzeam eu, dacă diagnosticul o fi fost corect sau era doar un cuvânt pentru noi, ăștia. Nu, n-avea diabet. Așa boală necunoscută? Și la vârsta lui, cum așa ceva? A luat trenul la București, să vadă ce zic profesorii de la facultatea de medicină. Mda, era cam ciudat, au încuviințat cei mai mari profesori, era ceva mai atipic, neobișnuit. Nu mai văzuseră așa ceva. Era un caz. Nu, nu putea scăpa de amputare. Era urgent. L-au amputat. L-au trimis acasă, cu rețetă, să urmeze un tratament. Avea toate șansele să scape numai cu atât.

Le cam părea rău orășenilor noștri pentru el, dar nu chiar din toată inima. Unii clătinau din cap și mormăiau că așa îi trebuie. Se zicea că era cel mai antipatic medic din oraș, un bădăran, un necioplit. Nu știa să vorbească fără să jignească. Ținea cu orice preț să domine și să îi facă pe toți proști. Așa credea el că se face respectat. Își făcuse dușmani peste tot, n-avea prieteni. N-a râs, n-a zâmbit niciodată. Medicii subalterni îi știau de frică. Era cel mai rapid chirurg, însă era un măcelar și lăsa cicatrici urâte. Printre femei, se vorbea să nu cumva să ajungă pe mâna lui. Alții râdeau, cum o să mai pună el jos femeile una după alta, acuma cu piciorul tăiat cam de la gleznă? Și-a urmat tratamentul conștiincios, că doară era medic.

Chiar soția lui, Doduța, farmacistă, îi prepara prafurile în farmacia ei, după rețeta magistrală scrisă de profesorii din București. Așa o poreclise Totoșu, din simpatie, când le-a fost naș la nuntă: „Se cunună Duță cu Doduța.” Așa i-a zis și soțul ei și toată lumea în oraș. De fapt, pe ea o chema Theodora. Totul ar fi mers cum nu se putea mai bine pentru Duță. Dar rețeta n-o fi fost bună. Ce avea de nu era bună? Cangrena i-a reapărut, mai sus de unde îl amputaseră. Acum se ducea mai des la București, profesorii îi scriau mereu rețete, însă necroza avansa. I-au tăiat din nou piciorul, ceva mai sus. „Așa îi trebuie, să ajungă la mila nevestei, să-i facă ea rețetele.” Desigur că i le făcea pe de pomană, că doar n-o să plătească zgârciobul de el tocmai soției sale, chit că nu mai era farmacia ei. Farmaciile fuseseră naționalizate.

Ea era o farmacistă corectă, modestă, chiar umilă față de clienți și o soție resemnată. La toți le era milă de ea, mai ales femeilor. O martiră, ziceau ele, cu așa soț. El era un necioplit și un insolent, care îi disprețuia pe toți, un om josnic, un netrebnic. Fără să fie nici ginecolog, nici venerolog, el scria rețete pentru uz venerian unor femei și le trimitea cu rețetele la farmacia soției sale. Își trimitea la ea întreg haremul său de femei de cea mai joasă speță din oraș, șteoalfele tuturor, printre care chiar și Mița Filantroapa. Mița era servitoare la niște boiernași, de lângă parcul orașului. I se zicea Filantroapa deoarece nu lua bani, la ea era pe gratis. Veneau la ea toți soldații de la regimentele din marginea orașului. Soldații fugeau noaptea de la regimente și dădeau cu pietricele în geamul ei de la mansardă. Ea deschidea ferestruica și întreba:

– Cine e?

Soldații răspundeau în cor:

– Noi suntem!

Iar Mița cobora cu căldările să ia apă de la șipotul din parc, în miez de noapte.

Soția lui Duță vedea ștampila lui de doctor cu semnătura Dr. Răcoveanu și servea clientele corect, cu un zâmbet profesional. Era o doamnă sobră și distinsă. Clientele trimise de el, dimpotrivă, se uitau la ea cu dispreț și erau vulgare. I se mai și adresau în bătaie de joc cu „doamna farmacistă Doța”. Iar Duță, soțul ei, când vorbea despre ea, îi zicea Dodoața sau Dodoașa cu cocoașa. Ea nu avea nicio cocoașă, dar, când prepara medicamentele la farmacie, stătea aplecată, cu spinarea încovoiată. El îi zicea:

– Ce stai așa cocoșată?!

Ea nu îi răspundea nimic. De ani și ani de zile, farmacista Doduța era cunoscută ca fiind cea mai umilită și mai resemnată soție din tot orașul. O soție model, ziceau bărbații, însă unele femei ziceau că ele în locul ei nu l-ar fi suportat și l-ar fi dat dracului. Multă lume îl dădea dracului, însă dracul nu îl lua.

– Nici măcar dracu nu vrea să-și strice firma cu așa concurent.

Unele femei ziceau că ele în locul Doduței, l-ar fi otrăvit, i-ar fi pus ceva în mâncare.

Cum spuneam, Duță a trebuit să ia trenul mereu, să facă aceeași călătorie peste podul de unde zicea că aruncase aurul în apă și să se ducă la București, unde profesorii de la facultatea de medicină se mirau cum era posibil ca boala lui, cangrena lui, necroză sau ce era, în pofida celui mai bun tratament posibil, în loc să fie oprită, se accelera. La vârsta lui?

Duță și cu Doduța locuiseră deasupra farmaciei lor, însă au fost naționalizați și mutați forțat cu chirie într-o casă mai mult decât modestă, pe o stradă care se numise Bd. Ferdinand, iar acuma se numea Str. Armata Roșie. Iar Doduța a fost mutată în farmacia naționalizată de la o altă farmacistă, fata lui Boțoganu, la scurt timp după ce i-au naționalizat banca. Personalul farmaceutic a fost mutat dintr-o farmacie într-alta, ca nimeni să nu mai lucreze în farmacia unde fusese proprietar.

Lumea se plimba „pe Farfurie”, în jurul monumentului eroilor, în fiecare seară, când preocuparea fiecăruia era să știe, cine cu cine se va duce acasă. Dacă nu apucă să se ducă cu cineva, barim să știe cine cu cine pleacă și unde se duce. Str. Armata Roșie era mai aproape decât veceul public din cealaltă piață. Așa că șmecherii nu se mai duceau la veceul public, ci urinau pe pereții caselor de acolo. Era strada spre gară, iar noaptea, când veneau călătorii de la tren, nu era lumină pe stradă. Ori era stricată uzina electrică, ori spărgeau careva becurile cu piatra. Așa că lumea contribuia voluntar la schimbarea inoficială a numelui străzii, din Str. Armata Roșie în Str. Căcata. Mulți își aduceau mica sau marea lor contribuție, când treceau pe Str. Armata Roșie, făcându-și datoria patriotică respectivă, mai mică sau mai mare, care îl trecea trecând pe acolo. Prietenul meu Victor turba când prietenii îl întrebau dacă locuia pe Str. Căcata sau pe Str. Pișata.

Eu l-am recunoscut pe Duță într-o fotografie la Victor acasă, în orașul unde era el psihiatru, nu în orașul nostru. I-au dat lacrimile când i-am spus că mi-l aminteam pe tatăl lui. Îl văzusem în copilărie prin oraș, pe Farfurie, pe lângă monumentul eroilor, cu o pălărie așa, o haină în dungi așa și cu pantaloni bufanți, golf, cam așa. Da, exact așa era, a încuviințat Victor. Și cu un ciorap ecosez, mi-am amintit eu. Stătea într-un picior, în două cârje și cu un crac de pantalon prins cu ace de siguranță la brâu. Copil fiind, nu știam că era tocmai cel despre care auzeam că i se amputase piciorul și credeam că era vreunul din mulții invalizi de război. Trăgea din țigară ca o pompă de aspirație și dădea fumul pe nas ca o locomotivă. I-au tăiat profesorii de la București piciorul bucată cu bucată până sus de tot, de tot. Până sus, sus.

I-a trecut cangrena sau necroza, ce era ce nu era, și la piciorul celălalt. Cică n-a mai ieșit prin oraș cu cârjele după ce au început să-i taie și al doilea picior. N-avea cum să mai meargă în cârje de unul singur, fără un picior și cu un picior scurtat. Ieșea din casă, ca vai de lume. Și cu cârje și ținut de alții, să nu cadă, până îl urcau în trăsură și să-l urce să ia trenul la București, ca să-i mai scurteze din al doilea picior. Cine l-o fi dat jos din tren, în Gara de Nord? Călătorii? Hamalii? Și cum s-o fi dus de la gară la spital prin București? Era și o zicală veche: taie coada câinelui dintr-o dată, nu cu ciopârțica. Cu ciopârțica i-au tăiat întâi un picior, apoi pe celălalt, tot până sus de tot. Corpul i se termina cu testiculele și ce mai era.

Cam pe vremea aceea, când nu mai ieșea el din casă, Doduța a venit la mama mea și a rugat-o să-i scrie surorii ei la Geneva, să-i trimită un scaun rulant pentru Duță. Mătușa Dacia – așa o chema – fusese profesoara de matematică a lui Victor. Mamei mele i-a părut rău întotdeauna de Doduța, așa modestă și umilă cum era. Ar fi vrut s-o ajute, dar rugămintea ei era complet nerealistă. Mama îi scrisese Daciei să-i trimită niște freze pentru cabinetul dentar al soțului verișoarei lor. Obținuse autorizația de import pentru acele câteva freze, însă le-au oprit ăia la vamă, fără nicio explicație. În dinții cui or fi ajuns. Mama s-a mirat că Doduța n-a insistat, cum insista lumea pentru tot felul de lucruri din pachet, ba chiar a avut o vagă impresie că ăsta era răspunsul pe care îl aștepta. Peste ani, a avut confirmația și a înțeles că Doduța voise doar să se audă prin oraș că încercase să obțină un scaun rulant din Elveția.

Victor locuia la București pe vremea când tatăl lui venea la operații. Știu de la Dumitru, vărul lui, fiul lui Alecu, care a fost arestat și nu s-a mai știut nimic de el, că Victor nu s-a dus niciodată să-și vadă tatăl la spital. Făcea o școală de topometrie sau așa ceva, în București. Înainte de asta, după ce a terminat liceul, s-a dus să muncească miner, în subteran. Nu a dat la medicină de la început, că avea origine socială nesănătoasă. Nu era voie, ca el, băiat de medic să devină și el tot medic sau să urmeze vreo altă facultate. Era fascinat de frumusețea Bucureștiului. Toată viața a tânjit după capitală. Mereu venea cu treburi pe la Ministerul Sănătății, la congrese de ale lor de psihiatrie sau numai așa, ca să-și clătească ochii.

– De ce stai tu să ruginești în Fundu Marmației, să locuiești într-un balamuc? De ce nu te muți la București? Să muncești într-un balamuc, înțeleg, asta îți e meseria sau crucea pe care ți-ai ales-o. Dar să mai și locuiești într-un balamuc? Să te deranjeze nebunii tăi și noaptea? Să nu-ți aerisești creierii?

Mie mi se păreau mai nebuni medicii decât pacienții. Și prima și a doua lui nevastă erau psihiatre, la fel și primul soț al celei de a doua soții, cât și actualul amant al fostei lui soții. Toți patru i se înfățișau la raportul de dimineață, aliniați în fața lui. Plus că el era încurcat cu toate doctorițele, infirmierele, pacientele, bucătăresele și cu toate femeile de acolo. El era consolatorul tuturor femeilor, de sus până jos. Se arunca în partea lui ta-so, de unde moștenise virtuțile reproductive, însă Victor era un om fin, stilat, intelectual, nu ca mârlanul de Duță. Vorbea poetic, cu citate din filozofi, cu fraze începute și neterminate, să le subînțeleagă fiecare cum voia. Avea o voce hipnotică, de le lăsa pe femei cu ochii în soare. Făcea și hipnoză. În facultate fusese poreclit Contele Casanova. Se plimba prin oraș într-o uniformă albă de căpitan de vapor. Era mândru, impunător și mergea cu niște pași, de parcă ar fi fost un arhanghel. Când era medic stagiar la țară, a fugit de acolo, că voiau țăranii să-l castreze. Miștocarii noștri i-au modificat porecla: „Contele Casanova din Castranova”.

Nu, zicea el, că la București se făcea psihiatrie cu parul, cu electroșocuri și cu pastile nocive.

– Și ce dacă? i-am zis eu. Le dă cu parul în cap nebunilor, nu ție.

Nu, că un post în București l-ar costa cât o Dacie nouă, iar după aceea mai vine și tributul anual.

– Și ce dacă? Nu dai din leafa ta, dai din ciubucuri.

Nu, că el nu lua ciubucuri. Dacă el se muta la București, ce o să se facă atâtea femei fără el? El nu-și putea lăsa haremul din spital. Cică nu le putea lăsa să sufere din cauza absenței lui din viața lor. Mda, ce se făceau atâtea femei fără el? I-am zis:

– Tu nu ai o sexualitate normală.

Mi-a răspuns râzând ca un pașă:

– Dimpotrivă. Mii și mii de femei au avut prilejul să se convingă și se conving zilnic că eu am o sexualitate normală.

– Când ai așa multe femei, niciuna din ele nu este a ta și numai a ta. Este a altcuiva sau a altora. Care din ele va fi alături de tine când ți-o fi mai greu sau la bătrânețe? Care îți va da un pahar de apă?

– Toate. Uite așa vor sta la rând să îmi aducă fiecare câte un pahar cu apă. Iar eu am să le arăt cu degetul și o să zic: Tu da, tu nu.

– Reciproca este valabilă. Care din ele va avea nevoie de tine, să o ajuți la greu? Ce viață e aia să fii ajutat de toată lumea și să nu ajuți pe nimeni?

– Să mă ajute toată lumea și nu ajut pe nimeni.

– Și cu care din aceste mii de femei vrei tu să fii împreună în viața de dincolo, în eternitate? Ele vor fi alături de alții, iar tu vei fi singur cât îi hăul. Tu ai sindromul lui Don Juan și al lui Casanova.

– Tu vorbești, mă? Te făcuși psihiatru amator? Eu sunt psihiatru și știu mai bine decât oricine că sunt perfect normal.

– Așa normalitate mai rar. Dar eu mă întreb. Și te întreb pe tine. Poate un psihiatru să fie conștient de propria sa psihopatie? La fel cum vreun nebun din ăștia ai tăi are paranoia și își închipuie că e Napoleon sau Edison, tu i paranoia și îți închipui că ești normal. S-ar putea ca paranoia să fie cea mai răspândită boală profesională printre voi, psihiatrii, că prea vă considerați normali și puneți diagnostic la toată lumea, numai vouă înșivă nu vă puneți. Psihoza ta, de alergi după toate fustele și crezi că asta e normal, nu corespunde cu criteriile viabile din societate. Stilul tău de viață nu e viabil. Nu merge așa.

– Ba merge foarte bine.

– Nu merge. Într-un fel sau altul, societatea respinge sau penalizează tot ce nu este comportament normal, tot ce e dăunător intereselor majorității sau bunului mers al armoniei sociale. Orice acțiune are o reacțiune. Asta e o lege universală. Nu numai în fizică sau chimie, ci și în societate. Din cauza asta, tu numai încurcături ți-ai creat. S-a auzit în tot orașul de ce ai fugit din satul ăla, când erai medic stagiar la țară. N-ai învățat nimic din pățania aia?

– Am ajuns să mă judeci tu, mă? Păi tu ai avut atâtea femei câte am avut eu, ca să mă judeci tu pe mine?

Până și moartea tizului meu a fost o încurcătură de neelucidat. Ajungem și la asta.

O pereche de pantofi

Până a fugit în Italia, Dumitru a trăit în București cum putea, din ce se nimerea. Se aciuase într-o echipă de rugby, unde răzbea, pentru că era masiv cât un taur. Primea ceva bani, uneori și mâncare. Mânca pe unde apuca și cam rareori pe săturatelea. Cam prin vremea aceea, Victor era miner în subteran și apoi a intrat la școala aia tehnică de topometrie, în București. N-are importanță asta. Pentru Dumitru, foamea era ceva așa cam cât Himalaia.

Odată, s-a dus la una, la care mâncase cândva o oală de sarmale întreagă. Așa face și lupul: unde a mâncat odată un miel, mai vine și la anul. De data asta, aia nu avea nimic de mâncare prin bucătărie. Dar nimic. În cele din urmă, oricum, nu s-a dus la ea degeaba. Cineva a sunat la ușa ăleia. Aia l-a împins pe Dumitru într-o debara de acolo, din bucătărie. Deschide ea ușa, intră un amant al ei, un chirurg care făcea operații pe creier în echipa celebrului Arseni. Chirurgul i-a dat ei un cadou, frumos învelit într-un ziar și i-a făcut semn să-l pună în frigider. Dumitru, din debara, n-a văzut și n-a auzit nimic. Ea a pus cadoul în frigider, fără să-l mai dezvelească din ziar. Frigider Fram, primul frigider românesc, în care nu avea nimic, nici măcar vreun borcănel de iaurt sau vreo conservă de mazăre. Și se duc dumnealor, aia și cu ăla, în dormitor.

În debaraua aceea, era negură beznă și puțea a naftalină. Dumitru a deschis binișor ușa și a mers tiptil în vârful tenișilor, cam rupți, să deschidă ușa de afară, ca să plece acasă. Dar se răzgândi și își zise să nu plece până nu mai dădea totuși încă o raită prin bucătărie, poate o găsi totuși ceva cât de cât, vreo coajă de pâine sau ce o fi. Deschise ușa la frigider și vede acolo ceva ambalat în ziar. A desfăcut ziarul ușurel să nu foșnească și a pus pe masă cadoul acela magnific, în toată măreția sa.

Vai ce tort de ciocolată mare și frumos, cu frișcă și cu flori de marțipan pe el. Și cu un purceluș de marțipan roz în mijloc. Dumitru a băgat în gură purcelușul întreg, fără să mai muște din el, apoi a luat o lingură și s-a așezat la masă. De hămesit ce era, a înfulecat tortul cu lingura una după alta, cum ar fi mâncat ciorbă. Înghițea ca un aspirator, a isprăvit întreg tortul, n-a mai rămas nimic. A râcâit bine cartonul și ziarul cu lingura și cu degetul. Și-a lins degetul, a lins cartonul și ziarul. Și a uitat că trebuia să dispară de acolo. S-a mângâiat pe burtă și a adormit pe scaun.

S-a trezit când a auzit o ușă scârțâind și apoi vocea amantului ăleia. Dumitru n-a mai apucat să iasă pe ușă. N-a mai ajuns până la debara, abia a apucat să se ascundă după o draperie de la fereastră. Amantul a venit în bucătărie și s-a dus drept la frigider, unde văzuse că pusese aia tortul. Frigiderul gol. Ambalajul tortului era pe masă, dar tortul nu mai era nicăieri. Cartonul de la tort era gol, bine râcâit de ciocolată și lins, cu lingura alături. Chirurgul de creiere a făcut o criză de nervi:

– Mâncat!? Cine să-l fi mâncat? Imposibil. Așa ceva nu este posibil!

Chirurgul s-a uitat nedumerit în toate părțile și a văzut sub draperie o pereche de teniși. Mari și cam rupți. S-a repezit furios și a dat la o parte draperia. A încremenit de frică, cu ochii în sus la ditamai rugbistul, cât un taur. Dumitru l-a mângîiat pe cap și a zis:

– Ba e posibil!

Tizul meu, adică Victor, fiul lui Duță, nu se ducea la ta-so la spital, la Duță, ci se ducea Dumitru, nepotul. Duță i se plângea lui Dumitru că Victor nu venea pe la el să îl vadă. Și se văieta că avea dureri. Îl dureau cioturile unde fusese tăiat și cusut. Încă și mai rău de așa, avea și niște dureri fantomă. Așa li se zicea. Era chinuit când de niște dureri, când de niște arsuri, în picioarele ce îi fuseseră tăiate. Cum să îl doară picioarele pe care nu le mai avea? Așa îl dureau, mai rău decât l-au durut vreodată, când le avea. Avea furnicături și mâncărimi nesuferite și îi venea mereu să se scarpine pe picioarele, care îi lipseau. S-ar fi scărpinat, dar nu mai avea pe ce să se scarpine. Se scărpina prin aer și nu ajungea să își aline mâncărimile. Era un chin așa de insuportabil, încât îi venea să își taie cu cuțitul picioarele, care deja îi fuseseră tăiate și arse la crematoriul spitalului. Dacă ar mai fi avut picioare, s-ar fi ridicat din pat și s-ar fi dus să se arunce pe fereastră, că nu mai putea trăi, de dureri, arsuri și mâncărimi. I-a cerut lui Dumitru să îi aducă un pistol să se împuște în cap, că nu mai suporta să trăiască. Ce o fi fost în capul lui? De unde să îi aducă Dumitru pistol?

Duță i s-a plâns lui Dumitru că nu putea dormi. Îi dădeau pastile, îi făceau injecții să adoarmă. Abia ațipea și era terorizat de coșmare înfricoșătoare, sărea din somn în spaime, nădușit, făcea crize de groază, angoase sau cum le zice și striga după ajutor. Se uita îngrozit împrejurul său cu ochii ieșiți din cap, se îneca respirând cu sughițuri, hârșcâia din gât și scotea urlete disperate, iar ceilalți bolnavi din salon, treziți din somn și personalul, nu puteau ști dacă el, cu ochii căscați uite așa de mari, îi vedea sau nu. El tremura de frică și se ferea de ei, îi lovea cu brațele când se apropiau de el să-l liniștească. Duță suferea într-atât de cumplit, încât nici nu l-a întrebat pe Dumitru ce căuta el la București, ce făcea acolo și din ce trăia. Nici măcar nu l-a întrebat ce s-a întâmplat cu tatăl și cu mama lui. Adică Alecu, fratele lui Duță, dacă mai știa ceva despre ei. Cum spuneam, nu l-a întrebat pe Dumitru nimic. Sau măcar să-i fi dat ceva bani, că oricum, era nepotul lui de frate.

Dumitru l-a ajutat pe Duță când să plece pentru ultima dată de la spital, din București. Spitalul a făcut o excepție de la directivele comuniste și l-a dus cu o salvare la Gara de Nord. Dumitru i-a spus lui Victor să vină să-l ajute să-l care la tren pe bietul lui tată, care nu mai avea picioare. Dar n-a vrut să vină. Nu putem ști de ce. Să-l întrebăm pe doctorul Sigmund Freud. Dumitru l-a cărat cu ajutorul unuia dintre fomiștii cu care locuia împreună într-un subsol. Cică odată li s-a spart o țeavă de canalizare din tavan și era să-i înece în borhotul ăla. Cum l-or fi cărat? Pe Duță, nu borhotul.

Noroc că, fără picioare, nu mai era la fel de greu pe cât fusese. Adică Duță. Oricum, nu se putea văieta că îi atârnau picioarele. Parcă era o zicală veche: „Călare pe cal și se vaietă că îi atârnă picioarele.” L-au urcat în tren și l-au pus în compartiment pe banchetă, rezemat ca un sac, să nu e răstoarne. Era la clasa a doua și avea rezemătoare numai pentru un cot, să se sprijine. Bine că nu era la clasa a treia, că acolo era bancheta de lemn, nu cu mușama ca la a doua. Tot ce îi mai rămăsese din corp ședea pe acele tăieturi, sus de tot, la bazin, la centura pelviană, sau cum se numește.

Duță i-a dat lui Dumitru un ceas de buzunar, din aur, iar celuilalt i-a dat o hârtie de o sută de lei, cu Bălcescu, cum era atunci. S-a indispus și a oftat, că nu avea niciuna de douăzeci și cinci de lei, cu Vladimirescu. A băgat înapoi în buzunar teancul de sute. Așadar ar fi avut bani să-și cumpere bilet la clasa întâia, unde ar fi fost doar șase în compartiment, nu opt. Cu fotolii de catifea, pe moale, mai ales că el acum era cum era, cu cioturile alea cusute și bandajate. Dar așa călătorea el întotdeauna la clasa a doua, ca să nu bată la ochi și să discute lumea că el mergea la clasa întâia.

Ce să facă Dumitru cu un ceas de buzunar? Nu prea mai avea nimeni așa ceva. De aur, însă nu mergea bine. Ar fi trebuit dus la ceasornicar, să-l repare. L-a vândut la Talcioc și a trăit bine o săptămână, împreună cu prietenii săi flămânzi. Ce l-o fi apucat pe unchiul său Duță, să-i dea acel ceas? El, care era zgârcitul zgârciților și niciodată nu i-a dat bani, nu i-a dat nimic.

Trenul a pornit, iar Duță s-a ținut cu mâinile de plasa de sus, unde se puneau bagajele, ca să nu se răstoarne. Îi amorțeau brațele și a trebuit tot timpul să se țină când cu o mână, când cu alta și i se cam închideau ochii. Dar se trezea mereu, că îl împingeau călătorii de alături, când cădea peste ei. S-a auzit prin oraș că se izbea cu capul de peretele compartimentului. Cine le-o fi spus? Unii ziceau că se dădea singur cu capul de perete, alți ziceau că îl zgâlțâia trenul. N-are importanță. O ducea greu și cu circulația sangvină în brațe. Păi cum să nu? Trenul trecu pod după pod și ajunse la podul cu pricina, de unde cică aruncase aurul. Trecea trenul peste pod, iar Duță s-a uitat îndurerat la râul învolburat, cu apa murdară, neagră.

Îi venea să urle, s-a abținut, dar până la urmă tot a răgnit ca din gură de șarpe. Călătorii s-au întors spre el și l-au compătimit auzindu-l urlând așa. Credeau că urla din cauza durerii de la tăietura picioarelor, însă el urla de focul aurului. Ajunse trenul și la Castraveția. L-au trezit călătorii, l-au luat pe sus și l-au coborât din tren. De milă și ca să scape de el.

Nu-l aștepta nimeni în gară, deși trimisese telegramă, ca să-l aștepte soția cu o trăsură, cum era atunci, cu cai. N-o fi ajuns telegrama? L-au dat jos, l-au așezat pe peron, sprijinit de un stâlp, un lampadar sau ce era și s-au urcat la loc, că fluiera trenul să plece fără ei. Alții, care coborau acolo fiindcă erau din oraș, ocoleau mai pe departe, ca să nu dea ochii cu el și să fie nevoiți să îl salute ca de obicei cu „Să trăiți, domnu’ doctor!”, pentru că se jenau de situația aceea așa de penibilă. Și firește se gândeau, ce viață mai era asta pentru el și cât mai putea să aibă de trăit un om ajuns în așa hal. Alții ziceau că ar fi mai bine să trăiască până la adânci bătrânețe, ca să apuce să se gândească la câte operații nu îi reușiseră și câți oameni au murit de bisturiul lui. Era o stație mică, iar între două trenuri nu mai rămânea nimeni în gară.

Niște muncitori din gară erau foarte ocupați să se ducă de colo-colo de-a lungul șinelor cu o scară pe umeri. Se duceau și se întorceau. Era foarte important ce făceau. Așa era la CFR pe atunci. Până când au băgat de seamă că era ceva pe peron. Au crezut că uitase careva vreun bagaj și s-au dus să vadă ce era. Când au văzut că era o jumătate de om, erau gata să li se facă rău. Dar erau ceferiști și mai văzuseră ei oameni tăiați de tren. Au fluierat din degete și au strigat să vină șeful de gară. A venit șeful gării și l-a trezit pe Duță din sforăituri și horcăieli.

Când a deschis Duță ochii, așa buimac de somn sau mai degrabă de nesomn, șeful de gară l-a recunoscut și nu i-a venit să creadă. Nici nu știa cum să-l salute. Respectabilul chirurg, director de spital, fără picioare, sprijinit de stâlp ca un sac de cartofi. Și din care cursese pe peron ceva de nedescris. Puțea pe întreg peronul, tot de nedescris. Muncitorii nu aveau de unde să-l cunoască, nu erau din oraș, dar au priceput că era un personaj important al orașului și l-au salutat cu căciula în mână. Șeful de gară i-a trimis să vadă dacă mai era vreo trăsură, să-l transporte acasă. Între trenuri, birjarii nu așteptau clienții la gară, ci la biserica din centru. Ceferiștii l-au pus într-o roabă, că aveau roabe pentru reparațiile lor permanente la terasament, și l-au dus unde le-a spus șeful gării, la casa aia așa și așa, din strada, pe care muncitorii o cunoșteau după numele neoficial și care în situația de față se potrivea întru totul cu jumătatea de om de pe peron. Au ajuns acolo.

Doduța nici nu s-a ridicat să le mulțumească sau să le dea vreun ban, o țuiculiță, ceva. Ședea la masă cu amantul ei. Da, acum avea un amant, cunoscut sub porecla Mototolu. Era băiatul unui moșier arivist, pe care îl chema sau era poreclit Șomoldoc. Șomoldoc a fost arestat și a murit la Canal. Mototolu, era un neisprăvit, un târâie-brâu. Se zicea prin oraș că Șomoldoc l-o fi făcut la beție. Tot orașul aflase că farmacista și-l găsise de amant pe Mototolu. Un pierde-vară, o secătură. Era necopt la minte și totuși chel, un vai de capul lui, un ăla. Nici n-avea din ce trăi. Ea îl ținea pe mâncare și pe de toate. Așa a fost să fie, că Doduța s-a înhăitat cu lepădătura aia. Le-a spus peste umăr, ceferiștilor:

– Duceți mizeria aia în odăița din fund!

Adică pe Duță.

– Descărcați-l acolo!

Acolo l-au descărcat, pe un pat de fier ruginit și cu îngerași vopsiți pe tinicheaua de la tăblia patului. Cu niște trențe în loc de saltea și de orice altceva.

Dumitru mi-a spus că unchiul său, Duță, zăcea în cea mai întunecoasă odaie, fără ferestre. Avea ceva lumină indirectă când rămânea ușa deschisă. Fără bec, în niște trențe și zdrențe murdare, într-o mizerie și o putoare mai rău ca la cocina porcilor, ba chiar mai rău și decât la closetul din gară. Nimeni nu-l îngrijea. Dumitru i-a dat cu lingura să mănânce, o zeamă de aruncat la câini, o spălătură de vase, adusă de soția lui, din ce spălase vasele. Duță i-a spus lui Dumitru că nu putea dormi. Îndată ce ațipea, se trezea imediat în coșmaruri. Iar ațipea, iar avea coșmar și se trezea înspăimântat. Nu suporta să stea fără lumină, nici măcar când voia să adoarmă și nu putea. Duță l-a apucat pe Dumitru de mână și nu voia să-i dea drumul să plece, uite așa se cramponase de el. Nu voia să înțeleagă că se grăbea la tren să se întoarcă la București. I-a spus că Doduța era în camera din față, de la stradă, cea mai însorită, cu Mototolu. Asta a fost ce a auzit Dumitru ultima dată de la unchiul său. S-a zmucit să scape din menghina mâinilor lui. Duță nu l-a întrebat niciodată despre fratele său Alecu, adică tatăl lui Dumitru, sau de mama lui. N-a întrebat ce mai știa de ei. Nu i-a dat nici măcar bani de tren.

Cum spuneam, Doduța petrecea cu Mototolu în camera de la stradă. Pusese la geamul dinspre stradă borcane cu murături de ardei grași și ce mai era, cum se pun murăturile la borcan. Borcane mari, unul lângă altul, ca să nu poată lumea să privească în casă. Și ca să afle tot orașul că ea era o gospodină perfectă. Trecătorii urinau pe perete și nu ajungeau să vadă printre borcane. Săreau în sus și nu puteau vedea nici pe deasupra borcanelor.

S-a auzit la spital și, în cele din urmă, au venit de l-au luat acolo. Pe Duță. I-au dat un salonaș mic, numai pentru el, cu un singur pat. Oricum, era ditamai directorul spitalului, ce naiba! Puteau face o asemenea excepție pentru el. Cică încă mai era în funcție. Formal desigur. Sau poate nu mai era director. Ce importanță mai are? Atunci s-a văzut că spitalul funcționa mai bine fără director. Toți subalternii lui veneau zilnic să-l vadă și să-și dea cu presupusul. El citea din cărți de medicină, se documenta despre boala sa și nu o prea cam putea identifica în cărți. Nu putea găsi cauza. Învățase cărțile alea pe dinafară. Le spunea el doctorilor ce să-i facă, iar ei nu-l contraziceau cu nimic. Era clar că nu mai avea mult de trăit. Pentru el nu mai rămânea de făcut altceva, decât morfină și iarăși morfină. Ca să îi mai domolească întrucâtva durerile și suferințele.

Salonașul lui era pe coridorul cu saloanele de care răspundea un medic poreclit când Boul, când Animalul. Așa i se zicea de când fusese elev, acolo în oraș. Tatăl lui avusese o măcelărie. Dacă n-ar fi dat măcelarul hălcile de carne de bou cuvenite la profesori, n-ar fi fost în stare Animalul să facă liceul. Cum o fi făcut facultatea de a ajuns doctor? Să-l întrebăm pe ta-so. Cum de o fi obținut Boul și Animalul angajare la acest spital, să-l întrebăm pe Duță. Ziceți că nu este o lege a echilibrului? A dreptății? Bine, puteți zice că nu există Dumnezeu, Providența și ce mai spune popa. Dar trebuie să existe o lege, cosmică sau cum o fi. Un fel de ecologie a societății și a năravurilor omenești. La fel ca legea aia de la fizică sau de la chimie, care zice că la orice acțiune există o reacțiune. La o acțiune bună, o reacțiune bună. La una rea, una rea. Cum îți așterni, așa dormi. Destinul este rezultatul opțiunilor noastre. Soarta ți-o faci singur. Eh! Dacă și asta n-o fi ironia soartei!

Duță a ajuns să fie îngrijit de cel mai incapabil și mai dobitoc dintre toți doctorii subalterni lui. Probabil că Boul și Animalul era singurul în care avea Duță încredere că nu-i face vreo injecție să-l ucidă. După cum se purtase cu ei, zbir și nedrept, urât și dușmănit de toți, la ce era să se aștepte? Viața îi oferea acum posibilitatea să își dea seama despre ce a greșit în viață. Însă eu unul nu am văzut pe nimeni și nici nu am auzit de cineva căruia să îi pară rău că a fost un om rău sau să regrete că s-a purtat așa cum s-a purtat și să spună că ar fi trebuit să se poarte altfel. Din câte știu eu, oamenii răi mor cu regretul că nu au apucat să facă și mai mult rău. După cum oamenii buni, mor cu regretul că nu au apucat să facă și mai mult bine celor din jur.

Duță suferea de dureri, arsuri și mâncărimi fantomatice, cum vă spuneam. Simțea astea în picioare, deși nu mai avea picioarele. Simțea arsuri și mâncărimi cam peste tot și îi venea să se scarpine cu frenezie pe picioarele care fuseseră duse de mult la crematoriu, bucată cu bucată. Dumneata, cititorule, poate că nu suporți să citești asta încă odată. Dar cum o fi suportat el așa ceva tot timpul, zi de zi, zi și noapte. Dacă iadul în lumea de dincolo există sau nu există, nimeni nu s-a întors de acolo să ne spună cum e. Dar uite că iadul și chinurile groaznice în viața asta există. Nu știu cât a stat în spital. Ce importanță mai are? Cică la un rond al medicilor, cum veneau zilnic la el, toți, ca înainte, le-a spus că nu mai avea mult de trăit. Vreo lună și jumătate, aprecia el însuși.

– N-o să mai apuc ziua mea. Nu m-aș mai fi născut!

– Ba da, o să apucați. O să vă sărbătorim! zise Boul. Ce vă doriți ca cadou?

– Cacadou… murmură Duță ca un ecou, apoi întoarse capul, se uită pe fereastră și zise cu voce stinsă: O pereche de pantofi…

Medicii au înlemnit, și-au reținut respirația.

– Ce număr să fie? zise Boul și Animalul, scoțând carnetul de însemnări ca să noteze conștiincios. Negri sau maro?

Directorul cu picioarele amputate avu o grimasă de durere sau poate de scârbă și le făcu semn să plece. Se crispă, se răsuci, scrâșni din dinți, din cauza chinurilor, oftă și îi zise Boului să-i trimită infirmiera cu o morfină. Au ieșit toți, însă Boul s-a apucat să facă alte alea și nu i-a trimis infirmiera. Colegii lui i-au atras atenția să-i trimită infirmiera să-i facă o injecție cu morfină.

– Nu! Nu se poate!

– Cum așa, nu se poate? Ce vorbă e asta? Fă-i morfina!

– Nu se poate. Ce, vreți să devină morfinoman?

– Boule! Ești un bou! Umbra ta murdărește pământul!

– Și cum ai putut, mă animalule, să îl întrebi ce număr și ce culoare de pantofi?

– Păi ca să i se asorteze cu pantalonii în sicriu, când o fi să fie.

Când a fost să fie, Duță a murit acolo singur. Ziua de Unu Mai în anul acela căzuse cum căzuse, iar cine a putut și-a luat zile libere cât a vrut. Medicii mai aveau de recuperat nopți de gardă și, cum nu stăteau prea bine cu calendarul, au prins ocazia să recupereze cât se putea. Infirmierele aveau și ele de luat recuperări, după cum și le știa fiecare. Iar femeile de servici de ce să vină la spital, dacă nimeni altcineva nu venea? Nici bucătăresele spitalului nu au mai venit la spital. Bolnavii fuseseră luați acasă de familiile lor, până când se va relua activitatea la spital. Însă Doduța nu a venit să îl ia pe Duță acasă.

Când s-a reluat activitatea la spital, femeia de servici a intrat cu mătura, cu căldarea de apă și cu o cârpă să frece podeaua în salonașul lui Duță. A început să urle îngrozită:

– A murit! A murit! Ajutor! Săriți, că a murit!

Pe ce dată a murit? Medicii nu prea erau de aceeași părere, cu câte zile în urmă murise. Ca să nu se mai contrazică cu Boul, au lăsat așa cum zicea el și au scris data care au scris-o în certificatul de deces.

Duță a murit tot fără lumânare, ca și Totoșu. A fost îmbălsămat și i s-a făcut cosmetica mortuară la morga spitalului. Doduța a venit la morgă în doliu și cu voal la pălărioară, de îi acoperea fața, tocmai când îmbălsămătorii erau în pauza de cafea surogat. O matahală de șef și câțiva subalterni pirpirii, ucenici sau ce or fi fost. Tăiau salam parizer și ce mai mâncau, cu ceapă verde, pe un ziar. În loc de masă, mâncau pe un dulăpior electric, pe care era pictată silueta neagră a unui om ce cădea trăsnit de un fulger roșu și era scris „Pericol de moarte”. Matahala plescăi cu palma pe obrajii lui Duță:

– Ia uitați-vă colea, madam, ce obraji roșii! Nu mai are riduri. Ca curu’ de copil mic. L-am machiat cu toată grija. Ia uite ce gene lungi i-am făcut! Ca când te duci la bal. Vino mai aproape, madam, să vedeți. N-a arătat niciodată așa frumos și fericit. Poți să zici că doarme.

Un ucenic a fornăit pe nas ca și cum mortul ar fi sforăit. Șeful îi plezni ucenicului o palmă de a răsunat în morgă:

– Nerușinatul dracului! Grijania mă-tii! Uite-l ce fericit e, madam, zici că a și ajuns în rai! a continuat îmbălsămătorul șef cu glasul său de bun comerciant. L-a mai văzut madam vreodată așa mulțumit? E de invidiat. Să moară toți de necaz, când l-or vedea.

Ucenicul a slobozit încă un alt sunet, indescriptibil. Șeful i-a dat cu salamul în cap și l-a înjurat de toți sfinții și de morții mă-sii. Cuțitul de pe ziar a căzut pe jos, pe betonul ud. Pauza de cafea surogat s-a terminat. Doi îmbălsămători începură să facă manichiura mortului. Matahala preciză că nu va socoti la plată și pedicura. Făcea el rabat de la prețul forfetar. A asigurat-o pe madam că i-a tuns părul potrivit și nu a economisit uleiul de nucă și nici briantina. Cum voia madam să fie cărarea, pe dreapta sau pe stânga? Să-i facă părul cârlionți, pe moațe, permanent?

Văduva nu voia să cheltuie bani suplimentari. Însă a precizat că voia absolut să își jelească soțul în liniște, singură, acasă la ea, ultima noapte. Să-i fie transportat sicriul gata aranjat. Așa au făcut. Dorința văduvei îndoliate era sfântă.

Duță a fost înmormântat în liniște și cu sobrietate, dacă sobrietate se putea numi zgârcenia. Gurile rele au comentat că s-a făcut prea multă economie la bani și la toate. Nu i-a pus famfara cu marșuri funebre, cum se cuvenea la funcția și la rangul lui. Nici măcar nu s-au aruncat monede la răscruci, ca să se repeadă cerșetorii la ele. Văduva nu a vrut nici să plăteacă pentru ca să se tragă clopotul de la capela mortuară, când coborau sicriul în groapă. Nici măcar nu s-a tocmit cu clopotarul. Ar fi putut să obțină un preț mai convenabil. S-a vorbit prin oraș dacă Doduța barim i-o fi pus pe limbă sau în palmă vreo monedă, cât de mică, să aibă de plătit barcagiul peste apa neagră a morții.

Nici Duță nu se gândise la moarte. Ca și Totoșu, nici el nu își cumpărase loc de veci. Bine că tocmai trecuseră șapte ani de la Totoșu și puteau deschide groapa acestuia, să-l aștearnă acolo. Oricum, locul fusese cumpărat de Duță. Au desfăcut groapa. Sicriul lui Totoșu era intact. Nu putrezise. Au ridicat capacul, nici Totoșu nu putrezise. Era întreg. Însă era răsucit cu fața în jos. Unii au țipat speriați, că se făcuse strigoi, alții au înțeles că nu fusese mort de-a binelea când l-au îngropat. Fusese doar o moarte aparentă, clinică sau cum se numește. S-a trezit după ce l-au îngropat și s-a răsucit după aerul de jos, care cică o fi fost mai rece, barim să mai apuce o gură de aer, sau a încercat să se opintească și să ridice capacul sicriului cu spinarea, ziceau alții, care știau mai bine decât oricine ce se petrecuse în sicriu. Totoșu era întreg, palid la față, dar într-un fel așa, cam galben-verzui și era cam prăfuit. De unde praf în sicriu sub pământ? O fi fost mucegăit.

Acum, ce să facă cu cadavrul lui Totoșu?

– Ce zice părintele?

Până să-și facă părintele cruci și să zică ceva, Doduța a hotărât să fie transportat la crematoriul spitalului și să-l ardă acolo împreună cu mizeriile și gunoaiele obișnuite de la spital. De la spitalul la care fusese Duță director.

 

Mesajul de la Alecu

Soția lui Alecu, Sofia, n-a stat mult închisă. I-au dat drumul după un timp. Nu mai știu cât timp mi-a spus Dumitru că au ținut-o închisă. Ce importanță are? Dar Alecu nu s-a mai întors niciodată. De ani și ani de zile nu se mai știa nimic de el. Nu se putea ști dacă mai trăia sau o fi murit, nici când, nici unde. Se credea că fusese dus la Canal. Ea învățase filozofie la facultate la București, dar nu a profesat niciodată. Nu avea nevoie, întrucât soțul ei era magistrat și considera că ar fi fost dezonorant pentru el, ca soția sa să fie profesoară la vreo școală. Am văzut diploma ei de la universitate la Dumitru, la Geneva. Cine i-o fi adus-o din țară. Și la ce bun? Când i-au dat drumul de unde au ținut-o închisă, nu mai avea dinți și i-au dat să muncească femeie de servici, să spele closetele tribunalului unde soțul ei fusese magistrat.

A ieșit un preot de la închisoare, a căutat-o pe Sofia și a găsit-o că se mutase la București, cum o fi aflat el unde s-o găsească. Își făcuse proteză dentară. Nu preotul, Sofia. Preotul fusese cu Alecu în Deltă, la stuf, deci nu la Canal. Apoi preotul a fost mutat într-o închisoare, de unde ulterior i-au dat drumul. Când l-au mutat din Deltă, Alecu încă mai trăia. Însă după cum arăta, n-ar mai fi fost posibil să trăiască și acum. Ajunsese un schelet și era plin de răni pe corp. Răni de la poverile de stuf și răni din ce l-or fi bătut, când nu mai putea munci, de vlăguit ce era.

Gardienii nu prea se oboseau să bată deținuții. Dădeau ciumagul unor deținți, ca să îi bată deținuții pe deținuți. Deținuții, care îi scuteau pe gardieni să facă febră musculară, primeau supliment la ciorba de păpădii, de ștevie sau ce buruieni culegeau. Un bătrân din Castraveția, care fusese la Canal, mi-a spus numele a trei deținuți, care pactizaseră cu gardienii. Probabil că au pactizat și cu Securitatea. Altminteri cum se poate explica faptul că au fost eliberați înaintea celorlalți și au fost puși în funcții înalte, de răspudnere? Nu le spun numele, pentru că nu m-ar crede nimeni că personalități atât de importante și respectate au ajuns așa de sus, făcând pact cu diavolul. Să se odihnească în pace, la loc cu verdeață sau unde or fi acum. Și câți ca e? Câți ca ei?

Alecu făcuse niște complicații la picioare, cum stătea tot timpul în apă până la brâu și recolta sau căra stuf. Alecu i-a spus preotului că avea picioarele putrezite și abia se mai putea ține să nu cadă și să se înece, iar după asta nu mai știe ce o fi fost, cum o fi murit Alecu. Sofia îl asculta cu ochii în pământ, nemișcată, de parcă era sculptată în piatră.

Preotul avea un mesaj de la Alecu. Un mesaj pe care Alecu de fapt nici nu i l-a formulat. Alecu fusese interogat la început zilnic, pe când ceilalți deținuți nu erau interogați niciodată. Câțiva deținuți au tras cu urechea, cu cănița sau cu castronul de aluminiu, să afle despre ce îl interogau. Din întrebările pe care i le puneau, deținuții au ajuns la concluzia că pe el l-au arestat pentru altceva, mai important decât situația lui socială. Pe Alecu îl întrebau unde a ascuns aurul. Deținuții l-au întrebat despre ce aur era interogat. El le-a răspuns că nu știa nimic de niciun aur.

Sofia nu i-a spus nimic preotului, niciun cuvânt. Nu cumva să fie un agent provocator, pus de securiști. Și ea fusese interogată unde era aurul. Cât fusese arestată, Sofia era convinsă că atât Alecu cât și Duță erau interogați de aurul despre care le spusese servitoarea la înmormântare. Faptul că o torturau cum o torturau și o interogau, era pentru ea o dovadă că atât soțul ei cât și cumnatul Duță rezistau la torturi. Ea a dedus că niciunul din ei nu a spus că Duță aruncase aurul în apă, când trecea trenul podul. Dacă ei ar fi vorbit, le-ar fi dat drumul și nu ar mai fi anchetat-o nici pe ea. Asta îi dădea ei putere să nu vorbească.

Preotul credea că Alecu a murit pe undeva pe la pelicani, în Deltă. În mod sigur o fi căzut din picioare și nu s-a mai ridicat, s-o fi înecat fără să-l vadă nimeni. Iar dacă o fi văzut careva, nu-l putea ajuta nimeni. Cei căzuți și înecați erau lăsați acolo, să ajungă hrană pentru orătăniile din Deltă.

Sofia nu-i răspunse nimic preotului.

Într-un târziu, după o tăcere în care și Sofia și preotul stăteau ca două statui, preotul își luă libertatea să o întrebe pe Sofia dacă știa ceva despre Duță. Fusese arestat și Duță? Sofia dădu din cap că nu. Preotul se uită în pământ, se uită în cer, zâmbi cu tristețe în barbă și spuse:

– Zice la Sfânta Scriptură, Ecleziastul 21.6 cetire: „Comorile câștigate cu limbă mincinoasă sunt o deșertăciune trecătoare și ele duc la moarte”.

După o îndelungă tăcere, adăugă:

– „Suntem țara lui Cain, în care Abel n-a murit încă de tot. Dar va veni pedeapsa lui Dumnezeu, mașina, și-i va mătura pe amândoi, – pentru ca neamul lor să crească, să crească biblic, dincolo de zările țării.” Asta nu este din Biblie, doamnă. Și nici din capul meu, ci e de la Constantin Noica cetire. A spus asta în 1944.

După încă o îndelungată tăcere, preotul suspină, oftă și spuse:

– Păi, eu ce să mai zic? Se făcu seară. Plec, să nu mă apuce noaptea pe drum. Mda. Ăsta e mesajul pe care vi l-am adus de la soțul dumneavoastră. El nici nu s-a gândit să-mi spună să vi-l transmit. De fapt, e mesajul pe care mi-au zis ceilalți deținuți să vi-l spun. Acuma, ei sunt morți. Nu puteam, mi-au lăsat asta cu gură de moarte.

Tocmai cam prin anii când o fi pătimit Alecu cu picioarele putrezite prin Deltă, avea Duță necazurile cu amputările succesive. Alecu a murit cu convingerea că soția sa și Duță au rezistat tuturor torturilor și nu au divulgat că aurul fusese aruncat în apa râului. Altfel nu l-ar mai fi interogat bestiile pe Alecu unde era aurul.

Sofia a trăit până la adânci bătrânețe. Se mutase la București, să nu mai știe vecinii nimic despre viața și nenorocirile ei. A ajuns foarte bătrână și a apucat să vadă împușcăturile pe stradă din București, căderea comunismului, mineriadele, cât și exodul de români plecați peste hotare. A văzut cum profeția făcută de către Noica se împlinea sub ochii ei.

Comunismul a început cu revoluția rusă din 7 noiembrie 1917 și s-a terminat cu căderea zidului Berlinului, la 9 noiembrie 1989. Așadar a durat 72 de ani. Exact atât îi trebuie soarelui ca să facă un grad înapoi pe cercul de precesie a echinocțiilor. O clipă în veșnicie, atât a durat experimentul cu comunismul. Cifra 72 este cosmică, egală cu pulsul omului pe minut și cu alte măsurători ale fiziologiei omului și măsurători cosmice, pe care le-am știut dar le-am uitat. Sofia a apucat să vadă și dizolvarea Uniunii Sovietice.

 Ea, care a apucat două războaie mondiale, a văzut că Uniunea Sovietică a pierdut al Doilea Război Mondial abia la 25 decembrie 1991. Așa am văzut că scria la televiziunea germană, într-un scurt text, ce dura câteva secunde, după ce Armata Roșie s-a retras din Germania de Est. Ziua de Crăciun e zi mare încă din preistorie și din pre-creștinism. S-au întâmplat mai multe în ziua de Crăciun. Charlemagne a fost încoronat împărat de către papa de la Roma în slujba de Crăciun din anul 800. Ceaușeștii au fost împușcați tot în ziua de Crăciun. Sofia a apucat să vadă și mai multe, la noi în Castraveția. A văzut ce s-a întâmplat cu Duță dezgropat și cu Doduța moartă cum a murit.

Eu credeam că Sofia i le-a spus astea fiului ei, Dumitru, când s-a întors el din Italia, unde fugise. El a stat câțiva ani în țară și iarăși a fugit, în Elveția. Cât a stat el în țară, ea nu i-a spus. Nu am înțeles de ce nu i-a spus. Nici vărul său bun, Victor, nu i-a spus. Nimeni nu i-a spus. I-am spus eu, când a venit la mine la Göteborg. Nu i-aș mai fi spus! Dacă aș fi știut…

Stai acolo și te uiți!

Tizul meu Victor era cu câțiva ani mai mare ca mine. Nu ne jucaserăm împreună, dar ne cunoșteam. Familiile noastre se cunoșteau bine, de câteva generații încoace. Toată lumea se cunoștea la noi în oraș. Încă de pe când era licean, Victor umbla prin oraș într-o uniformă albă de marinar, cum spuneam. O primise cadou de ziua lui. Visa să ajungă marinar, dar n-a pus niciodată piciorul în vreo ambarcațiune. Nici măcar în bărcile de pe lacul din parcul orașului. Mergea prin oraș țanțoș ca un ofițer la parada militară. Mergea de parcă ar fi fost un împărat roman sau un arhanghel pe deasupra norilor. Cum sunt ai noștri bășcălioși, atâta le-a trebuit să audă la radio despre baletul Spărgătorul de nuci, de Ceaikovski. L-au poreclit Spărgătorul de inimi. I-au mai zis și Contele Casanova, iar după ce a scăpat să nu-l castreze țăranii când era medic la țară, l-au înălțat la rangul de Contele Casanova de Castranova. Parcă v-am mai spus asta. Unora li s-a părut mai nimerită titulatura Arhanghelul de pe strada Căcata, din Castraveția.

Victor i-a spus soției sale Ana că avea dureri reumatice și avea nevoie să se ducă la mare. Ea nu fusese niciodată la mare. Nu îi plăcea marea. Nu voia să meargă la mare. Nici nu putea, fiindcă născuse de curând, iar marea era contraindicată pentru fiica lor nou născută. Îi puseseră numele aiuristic Theodora-Dorothea. Numele Dorothea avea toate literele din numele Theodora, altfel aranjate. În felul acesta îi asigurau o continuitate spirituală și de caracter, cu mama lui Victor, Theodora, căreia i se zicea Doduța. Ca să aibă același caracter frumos, dezinteresat și altruist, ca bunica ei. Și Victor și Ana erau psihiatri. Ce să te aștepți de la doi nebuni?

– Și atunci cum să mă duc eu singur la mare, fără voi? a protestat Victor.

– Ba du-te! l-a îndemnat Ana, că ea rămâne acasă cu copilul.

– Nu vrei tu, mă, să te sacrifici măcar tu, și să mergi cu mine la mare? m-a întrebat Victor și zicea că barim să nu fie singur și să conversăm filozofie.

Eu ce era să zic? El îmi povestea întotdeauna lucruri foarte interesante din proaspetele lui cunoștințe despre Freud, Jung și câte altele învățate de el de la profesorii lui, de care eu abia auzisem, dacă auzisem. Îmi făcea o favoare. Cum să nu merg? Merg. Era prima mea vacanță de profesor. Și Ana a insistat să mă duc cu el la mare, să nu fie singur și să facă cine știe ce prostii pe acolo, a zis ea. Desigur, eu prezentam cele mai bune garanții morale, că el nu va face prostii pe litoral. Dacă eram eu cu el, el nu putea să se compromită față de mine și să se uite după femei pe litoral.

Ne ducem noi doi la gară și, ce să crezi? Ce coincidență! N-o să credeți. O duduiță durdulie și zglobie vine spre noi și îl sărută pe gură. El ia băgăjelul din mâna ei, ne face prezentările, era o pacientă de-a lui. Ca să nu zic bolnavă de a lui, fiindcă nu puteam fi sigur care din ei doi era mai bolnav la cap. Și ne ducem la casa de bilete. N-o să credeți. Victor a comandat bilet și pentru marțafoaica aia. Până la Constanța. Ca să îi continue el tratamentul ei acolo, după cât am înțeles eu.

I-am spus că eu nu mai am de ce să merg cu el la mare. Ba nu, că așa i-a promis nevestei, care avea încredere în seriozitatea mea, iar el nu vrea să-și mintă nevasta. El nu putea să-i spună că am fost cu el la mare, când n-am fost. Dacă se prinde cu vorba? Așa că a trebuit să îmi cumpăr și eu bilet. A fost prima dată când mi-am cumpărat bilet de tren. Eu mergeam întotdeauna cu nașul, la clasa întâia. Acum, să merg eu la clasa a doua și încă cu bilet, din cauza lui.

Ajungem noi, toți trei, la Constanța. Am insistat să îi las singuri. Eu voiam să continui până la Eforie Sud, unde mama și soțul ei își petreceau vacanța, întotdeauna la aceeași gazdă. Se găsea acolo cumva un loc pentru mine. Nu și nu, să nu-l las singur cu aia, că cine știe ce îi face aia lui, dacă rămâne numai ea cu el. Asta era umor la el sau ce era? Am găsit noi o cameră cu chirie, cu un pat dublu și unul simplu. Zilnic ne duceam la gară să jefuim hârtia igienică din trenul care venea de la Carei. Nu se găsea hârtie igienică pe atunci, de cumpărat. Poate că mai apucam și noi vreun sul de hârtie aproape terminat, ce mai rămăsese din ce jefuiseră alții după intrarea trenului în țară.

Nu știu dacă la Carei este vreun râu cu același nume, însă în Franța este un râu Careï, unde nu știu dacă este vreo apă termală, ca la noi la Carei. Nu sunt lingvist, ca să știu dacă asta e o coincidență sau are ceva de a face cu rădăcina Car- prezentă în nume de locuri din România, Franța și în multe nume de locuri din alte țări, despre care se știe că provine din limba pre-indoeuropenilor, unde car- însemna piatră. Am scris despre asta în altă parte. Mai e și râul Ariège în Franța, pronunțat foarte asemănător cu Arieș, al nostru. Și râul Ardèche, cu accentul pe ultima silabă, nu pe prima ca la noi râul Argeș. La fel cum francezii pronunță Victòr cu accentul pe ultima silabă, nu pe prima ca la noi. Însă asta nu e o carte de ipoteze, ci de memorii.

Într-o zi, ne ducem noi la gară, ca în fiecare zi. Pe peron, pacienta lui Victor se alătură la o coadă să cumpere trei cornete de înghețată, iar noi ne îndreptăm spre tren. Victor i-a dat banii, că ea nu avea niciun ban. Sosea trenul. Oprește trenul și dau să urc la clasa întâia, că numai acolo se mai găsea ceva hârtie igienică. Când, în ușă, să coboare, nu mi-am crezut ochilor, Ana! Ana cu copilul în brațe.

Îmi dă să iau din mâna ei o valizuță și întind mâna să o ajut să coboare. Ea a coborât cu fata în brațe. Victor… a căzut cerul pe el. I s-a făcut rău, am crezut că leșină, că face în pantaloni sau că o să cadă din picioare. S-a așezat pe o jardinieră cu flori de beton. Jardiniera de beton, nu florile. Și i-a spus nevestei că îi intrase o pietricică în sandale. Ana mi-a dat și copilul, ca să-i acorde primul ajutor. Lui Victor, nu copilului. Era și ea tot psihiatră, dar oricum, la o simplă pietricică în sandale sau o insolație, cum zicea ea, știe orice medic să intervină. Victor și-a revenit repede și a împins-o pe Ana înapoi în tren.

– Repede, că pleacă trenul! a zis el.

Îi dau ei copilul, îi dau lui valizuța, iar el m-a împins și pe mine în tren.

– Urcă în tren! Nu mă lăsa singur!

– Cum singur, când ești cu familia ta?

– Păi tocmai de aia sunt singur, că sunt cu familia.

Pleacă trenul. Iese Victor la geam și se uită după pacienta lui. Pacienta mai avea câteva persoane înaintea ei la coadă, la înghețată. Ce o să zică pacienta, când s-o pomeni fără noi, singură pe peron în gară la Constanța, cu cele trei cornete de înghețată în mâini? Unde dispăruserăm noi? Ce o să se facă ea singură la Constanța cu trei cornete de înghețată? O să i se topească. Și cine o să se mai ocupe de tratamentul ei? Și cu ce bani va mânca și se va întoarce acasă?

El, îngrijorat:

– Ce ne facem fără bilete?

L-am asigurat că nu se mai făceau controale de la Constanța încolo. Cunoșteam bine ruta. M-a întrebat unde ne ducem. El nu mai fusese pe litoral niciodată și nu cunoștea stațiunile. I-am spus că la Costinești ar fi cel mai bine, știam eu, că mai fusesem, e mai ușor de găsit cameră și mai ieftin. Și e mai frumos acolo, că e mai pustiu. Pe vremea aceea era cam pustiu. Erau și studenți acolo, cum visa el să fi rămas student toată viața și întorcea capul după toate studentele.

– Eu mă dau jos la Eforie Sud, i-am spus eu.

– Nu! Nu mă lăsa singur!

– Cum singur, când tu ești cu familia? am repetat eu.

– Păi tocmai de aceea mă simt singur, a repetat el.

Când oamenii încep să se repete, înseamnă că nu mai au nimic altceva mai improtant de spus. Rămân cu el și cu familia lui în tren, ne dăm jos la Costinești, ne întâmpină în gară niște băieței în chiloței, care întrebau călătorii:

– Vreți cameră? Vreți cameră?

Când i-a văzut Ana, ea ardeleancă getă-begetă – si je puis m’exprimer ainsi – s-a dat un pas înapoi, ținându-și bine poșeta. Eu am asigurat-o că erau copii cinstiți și am convenit cu unul din ei să locuim la casa lui.

Aa, uitasem. Când s-a dat jos Ana din tren la Constanța, ne-a întrebat cum de am știut noi că venea, cu ce tren venea și am așteptat-o exact la vagonul unde era ea și exact la ușa unde cobora. Victor încă nu se dezmeticise din insolația cu pietricica lui. I-am răspuns eu, că ne-a trimis cineva telegramă când a văzut-o că se urca în tren și la ce vagon. Ea s-a uitat bănuitoare la mine și mi-a zis:

– Nici tu nu știi să minți!

– Cum să mint? Avem oamenii noștri peste tot! Dacă nu primeam noi telegrama, cum te găseam? Ce te făceai singură pe peronul gării în Constanța, fără noi? Singură în tot orașul? Cum să se descurce o femeie singură într-un oraș necunoscut? În loc să apreciezi că noi am avut grijă să te așteptăm la tren!

În prima zi pe plajă cu ei trei, la Costinești, el de colo:

– Hai să mergem să cumpărăm înghețată.

El rămăsese cu gândul la cele trei cornete de înghețată. I-am spus că nu erau înghețate la Costinești pe plajă. Pe atunci, nu erau. În cazul ăsta, a zis el, hai să ne plimbăm pe plajă, că poate întâlnim pe careva din cunoscuții noștri. Ana a rămas pe cearceaf, să aibă grijă de fată, bine acoperită, să n-o prăjească soarele. Ce idee la el, să căutăm pe plajă cunoscuții noștri. Altundeva nu mai aveau de făcut concediul decât acolo și în același sezon? Nu după cunoscuți se uita el, ci după necunoscute. Fredona o melodie de Radu Șerban, cu care zicea că era prieten din copilărie și la care el cică scrisese textul. Murmura:

– Litoral, clitoral…

– Eu te cred că tu ai scris textul. Dar chiar așa cânta la radio, cu textul ăsta?

Plină plaja de necunoscute, iar el alerga cu ochii de la o necunoscută la alta.

– Uite-o, uite-o pe aia! O vezi? Aia care se duce încolo. Cam grăbită, cam grăbită. Unde s-o grăbi așa, grăbițica? Hai după ea! Să o întreb de sănătate. Haa! Ce aș mai rezolva-o pe necunoscuta asta!

Necunoscuta se oprește din graba ei, se uită în toate părțile și se întoarce să facă drumul înapoi. Victor… să cadă din picioare. Era Ana. N-o recunoscuse din spate.

– Tu nu-ți recunoști nevasta din spate?

– Nu. Și du-te-n moașta! a adăugat el, văzând că îmi reprimam un zâmbet.

Lui i s-a blocat respirația, a făcut apoplexie. Nu apoplexie. Apnee sau cum îi zice. Că îmi făcuse capul călindar cu câtă medicină îmi explicase el mie. Să nu facă și vreo fractură la creier, sau cum se numește. S-a aplecat, că îi intrase în talpă vreun ciob sau ce o fi fost, tot ca în gară la Constanța.

– În sfârșit! oftă Ana. Bine că v-am găsit! Unde ați dispărut așa de lângă mine, fără să spuneți și m-ați lăsat singură cu fata? Unde ați dispărut? V-am căutat peste tot. M-am temut că ați intrat în apă și v-ați înecat.

– Ne gândiserăm să înotăm, uite așa, voiniceasca pe sub apă până în Turcia, fără să mai spunem la nimeni și să sărim pârleazul pâș-pâș! i-am răspuns eu, ca să îi dau timp de gândire lui Victor, să vină cu vreo minciună plauzibilă.

– Păi și noi, tocmai te căutam, a zis Victor. Nu știam unde ai plecat tu. Nu te mai vedeam unde te-am lăsat și nu știam unde dispăruseși cu copilul. Unde ai lăsat fata? Cum ai plecat fără ea? Te-am căutat toată plaja. Bine că te-am zărit de departe și te-am recunoscut din spate. Ne-am luat după tine.

O lăsase la o familie de încredere. O apucase încrederea în necunoscuți. A doua zi în zori, eu am plecat cu niște foști colegi de facultate, cu autobuzul în Bulgaria pentru o zi. Când m-am întors seara târziu, Victor, cu Ana și cu copilul plecaseră înapoi acasă. Cum așa? Se anunțase la radio, la televiziune și în ziare: toți medicii, întreg personalul medical, chiar și administrativ din spitale și policlinici, să își întrerupă concediul și să se prezinte imediat la locul de muncă. De ce?

Cu nouă luni înainte, la 1 noiembrie 1966, intrase în vigoare decretul cu avorturile. Pentru că Ceaușescu voia un spor demografic. Nimeni nu prevăzuse avalanșa de nașteri ce s-a iscat pe neanunțate: Ceaușeii. Așa era cu socialismul științific și planurile cincinale. Făceau planuri cu dezvoltarea industriei pe cinci ani și nu știau să planifice că se vor naște copii peste nouă luni. La ce s-or fi gândit, dacă nu s-a gândit nimeni că o să se nască copii peste nouă luni?

Îmi spunea mai târziu un oftalmolog militar din Brașov, Constantin Stătescu, care publicase o carte cu poezii. Era colonel. Mergea în uniformă și sandale de vară, aerisite, din curele și fără ciorapi, de poznaș ce era. Se justifica la militarii lui că avea un defect la picioare și nu putea suporta pantofii. Însă iarna, pe zăpadă, îi suporta. Ba își mai punea și galoși. Colonel în uniformă, când cu sandale, când cu galoși. Mi-a spus că el s-a prezentat disciplinat la unitatea lui militară și le-a mărturisit că el habar n-avea de obstetrică. Ce să facă el acolo, ca oftalmolog, la ofițeresele care nășteau? „Stai acolo și te uiți! Că de-aia ești doctor de ochi!”

Voi, care treceți pragul! 

De atunci, Victor a prins obiceiul să se ducă în fiecare an în hagialâc la Costinești. Însă eu nu m-am mai dus cu el. Nu știu cu cine s-o mai fi dus la mare. N-avea nicio importanță pentru mine cu cine se ducea el în concediu. Și nici chiar pentru el nu avea vreo importanță. Se ducea cât putea de des și la Năstea, acolo la Bistrița aia a lui, unde mă lua uneori și pe mine cu mașina. Năstea era idolul lui, mai ceva chiar și decât Freud. Încolo, nu se mai ducea nicăieri, n-a văzut nimic altceva din țară.

Năstea ne asigura că el citise toate cărțile de pe lume, absolut toate. Și desigur că noi nu aveam competența să verificăm dacă așa era sau nu. Ne-a mai spus că el cunoștea absolut toate limbile de pe toate continentele și meridianele, ba chiar și încă vreo câteva în plus. Nici nu ne-am îndoit de spusele lui. Eu auzisem de Năstea în copilărie, foarte vag.

Nu mă interesau pe mine palavrele oamenilor mari. Mă preocupau mai mult prăștiile și geamurile vecinilor. Găinile Zoii – care era cumnata bunicei mele și totodată nașă la nuntă și nașa copiilor – săreau gardul la noi și ciuguleau grăunțele de la găinile noastre. Eu trăgeam cu praștia în găinile Zoii și le cam nimeream. Găinile săreau în sus speriate și nu pricepeau aluzia. Continuau să ciugulească. Zoia se rățoia la ine, dar bunica îi zicea Zoii pe cât putea mai politicos:

– Tot tu cu gura mare? Ia mai tacă-ți fleanca! Ce caută găinile tale în curtea mea? N-ai ce să le dai să mănânce? Te-ai gândit bine, să ți le hrănesc eu! De ce nu i le nimerești, mă, în căpățână? Să i le arunc moarte peste gard. Mai antrenează-te! Și vezi să nu-i scapi Zoii vreo piatră în geam.

Eu pricepeam aluzia și îi nimeream Zoii cu praștia vreun burlan sau căldările în care strângea apa de ploaie. Asta doar așa, în semn de respect pentru ea. Sau aruncam becuri arse după câinii vagabonzi, de speriam atât câinii cât și trecătorii. Nu știu cu cine o fi semănat fie-mea, care arunca ouă din frigider, de la etajul 12 în capul trecătorilor și al oamenilor la coadă la carne, în Pantelimon, pe vremea când în magazine nu se găsea nimic de mâncare și fiecare procura alimentele cum putea.

Victor îmi spunea că Năstea avea nu știu ce boală gravă și nu mai avea mult de trăit. De aceea se și ducea așa des la el, că poate era ultima dată când îl mai vedea. Și uite că Victor a murit, iar Năstea trăiește și acum.

Tatăl lui Năstea, Papone, cum i se zicea prin oraș, era cam văr pe departe cu bunicul meu, dinspre partea aldor ăia ai lui Mieiță Curcă. Se însurase împotriva voinței Curcăneștilor. De la asta i s-a tras. Și-a ales singur nevasta, nu cum trebuia. Adică nu s-a însurat cu cine hotărau Curcănoaiele, așa cum se însura lumea care avea scaun la cap, ca bunicii mei.

Nevasta lui nu a fost acceptată cu drepturi depline de aldor Curcă și nici din partea astălaltă, aldor Musceleanu. Degeaba a mai trecut ea la ortodoxia noastră, de la catolicismul ei ori calvinism, sau în ce alt drac de religie la fel de păgână o fi fost botezată. Eu acum citez ce am auzit. Cine trece de la o religie la alta se face strigoi. I-au spus lui Papone, însă el a râs. Și mai era încă ceva. Și mai grav: era unguroaică. Asta chiar că nu i se putea trece cu vederea. Ba încă și mai rău de așa, dacă mai rău de așa se poate, da, se poate: nu a avut zestre.

– Cum așa, țață? Să se mărite-n curu’ gol?

Se vorbea că nevasta lui a trecut la ortodoxie numai de formă, nu din tot sufletul. Ba chiar l-au bănuit și pe Papone că s-ar fi convertit în taină la religia nevestei.

– Hai! Și asta, treacă-meargă, mai poți să închizi ochii. La o adică, dacă trebuie, trebuie. Dar ea n-avea vreo stare mai bună decât a lui. Hm! Fără zestre! Unde s-a mai pomenit așa ceva? Coate goale. Sărăntoaca! Capră râioasă cu coada pe sus. Dracu a mai văzut.

Asta era culmea, inadmisibil. Vedeți dumneavoastră? De aici i s-au tras toate. Și cum a început: Papone era tânăr ofițer, când cu Unirea Transilvaniei. El a ieșit din școala de ofițeri, la țanc, când se terminase războiul. N-a apucat să tragă niciun foc de armă, nici măcar la exercițiile de trageri, pentru că toată muniția mergea pe front. Tocmai preluau ai noștri treburile în mână de la unguri în Transilvania.

Prima misiune militară a lui Papone a fost să preia gara din Bistrița. El, tânăr ofițer, țanțoș colo, cu chipiu, elegănțos, intră la postul de telegrafie din gară, cu un soldat, să-l pună pe ăla telegrafist, că știa să bată în drăcia aia morse. Tânăra telefonistă sau telegrafistă, ce era acolo, s-a ridicat și a făcut o reverență, cum făceau fetele bine educate, nu ca acum, apoi s-a dat la o parte ca să-i facă loc martalogului de soldat să se așeze. Elegantul ofițer a salutat reglementar și a întrebat politicos dacă avea cafea, o raritate, după atâția ani de război. Da, avea. Ofițerul a întrebat-o, dacă putea să pună de o cafea pentru el.

– Și putu! Că așa e unguroaicile, țățico dragă! Putu! Sărăntoaca! Ce ifose la ea! Contesa de Rupte’n Cur! ziceau doamnele acelea, de care nu știam prea bine în ce fel erau sau nu erau rude cu noi.

Când vorbeau de ea, și vorbeau destul de des, nici nu-i spuneau pe nume, o numeau Pipica. Neamurile au exclus-o atât pe Pipica cât și pe Papone. El n-a mai fost invitat niciodată la vreo nuntă sau la vreun botez. Era acceptat la înmormântări. Treacă-meargă, la cimitir oricum nu era nevoie să vorbească nimeni cu el. Nici nu-l invitau, venea el și singur, ca să nu discute orașul că de ce n-a venit. La înmormântări se venea, venea oricine, chiar dacă se măcinau în procese pe la tribunal sau aveau alte conflicte și mai grave și ajunseseră de nu mai schimbau nicio vorbă. Nici măcar afurisiri sau blesteme reciproce. Înmormântările din orașul nostru erau ca olimpiadele la grecii antici, adică ostilitățile erau întrerupte pe drumul spre cimitir și erau reluate după aceea.

Papone cu Pipica nu mai aveau trai în orașul nostru cu neamurile. Îi izolaseră toți. Papone a vândut niște case și au plecat, și-au luat lumea în cap. Au plecat, s-au dus.

– Ducă-se! Duce-s-ar învârtindu-se! zicea bunica. Să-i văz când mi-oi vedea ceafa!

– Să-i văz când l-oi vedea pe tata! Dădui în cărți și văzui că n-o să-i mai văz! zicea, Zoia care făcea spiritism cu masa și paharul, că învățase să vorbească cu spiritele, la un pension franțuzesc pentru fete.

N-a mai știut nimeni de ei. Până la urmă a plecat și Năstea, pentru că nici pe el nu-l înghițeau. A plecat după accidentul pe care l-a avut în gară, cu calul. Nu a plecat cu calul. Cu calul a avut accidentul. Năstea a moștenit de la Papone o casă veche, o paragină, să întorci carul în fiecare odaie, undeva prin Carpați, tocmai la dracu în praznic.

L-am cunoscut pe Năstea prin Victor, în casa lui de la Bistrița. A lui Năstea, nu a lui Victor. N-am spus la nimeni dintre ai mei că am luat legătura cu Năstea și că îl admiram la fel cum îl admira prietenul și tizul meu. N-aveam nevoie de comentariile rudelor, cu cine să vorbesc și cu cine nu. Și nici cu Năstea nu vorbeam despre rudele noastre comune. N-avea rost să pitrocesc bârfele și răutățile din familie.

Eu auzisem că era un blestem asupra lui Năstea, care i se trăgea de la părinții lui. Ta-so, Papone, s-a însurat la prima lui misiune de ofițer. Năstea s-a accidentat grav tot la prima lui misiune de ofițer. Într-o gară ta-so, tot într-o gară și Năstea. Păi să nu fie un blestem? L-a ajuns blestemul, pentru că ta-so se însurase cu Pipica. S-a accidentat mortal, dar n-a murit. A rămas invalid pe viață și l-au pensionat. Nu s-a mai însurat.

– Cine să-l mai ia? Să-l ia dracu!

Prima misiune a lui Năstea a fost să se ducă cu niște soldați la gară, ca să ia de acolo niște cai transportați cu trenul și să-i aducă la regiment. L-a pus dracu să încalece pe un cal, acolo în gară. El călărea bine, era cavalerist. Sau jandarm cavalerist. N-are importanță. A pus șaua pe cal și a încălecat. Să-l vadă cuconeturile cine era el. Dar locomotiva a șuierat, au țâșnit aburii, s-a mișcat biela de la roți sau ce a fost, că s-a speriat calul, s-a cabrat ori s-a scuturat, iar Năstea, luat pe neașteptate, a căzut din șa. A căzut cu spinarea pe șina de cale ferată, de a trosnit. Șira spinării i-a trosnit, nu șina de cale ferată. Acolo a rămas.

L-au luat de acolo cum l-au luat, l-au dus unde l-au dus și i-au făcut ce i-au făcut. Când i-au scos ghipsul, au văzut că i-l puseseră rău. Acum nu se mai putea îndrepta nimic. El însuși, Năstea, făcea haz de necaz și spunea că, în loc să îl fi pus în ghips drept, l-au pus de rămăsese ca semnul întrebării. Doctorii din orașul nostru erau cei mai buni de pe lume. L-au asigurat că ei nu făcuseră nicio greșeală și că trebuie să fi fost cumva propria greșeală a pacientului. Pacientul nu mai avea ce să zică. A rămas pentru totdeauna ca un semn de întrebare.

Casa lui Năstea ajunsese o paragină. Nici el nu știa cât de veche era. Era o hărăbaie mult prea mare pentru el singur și pentru câinele lui, Kerberos. Nu știu de ce îi zicea așa, pe grecește. Așa era el cult. Năstea, nu câinele. Și ne-a spus de ce Kerberos al lui avea numai un cap, iar nu trei, cum ar fi trebuit la așa nume. Nici nu mai știu ce îndruga el despre câine. Era într-o vale strâmtă, unde Năstea ne-a spus că n-ajungea soarele niciodată, printre vârfurile munților și printre nori. De fiecare dată când ne-am dus noi acolo la el, ploua și bătea vântul. Șuiera vântul, de se zgâlțâia casa din toate țâțânile. De prin toate ungherele și ascunzișurile ei întunecoase, se auzeau foșnind ființe nevăzute care își șopteau, iar eu îmi ciuleam urechile și nu puteam să deslușesc ce ziceau.

Ciuleam urechile, pentru că vorbeau despre mine. Oricât îmi încordam auzul, nu am putut desluși ce unelteau împotriva mea. Eram sigur că puneau la cale să mă înhațe. De fiecare dată, eu mai reparam câte ceva, vreo clanță, vreo balama, vreun prag rupt, însă anul următor era la fel. Năstea îmi spunea că nu avea rost să mă mai obosesc și că nu puteam eu da timpul înapoi. Zicea:

– Casa mea deja a început să intre în pământ și oricum o să dispară odată cu mine.

În casa lui era mai sumbru și mai lugubru decât toamna sau iarna în afara casei. El însuși râdea și zicea că Gustave Doré mai bine ar fi venit la el în vizită ca să se inspire, când a făcut în peniță ilustrațiile la Infernul lui Dante. Așa era el glumeț. Ăsta era șarmul spiritului lui. Pentru spiritul lui veneam noi la el, nu pentru casa lui. Ne întâmpina cu bucurie, cu glume și zicea:

– Cine vine pe drum? Strălucește în jurul capului lor. Pe cine văd? Nu cumva e Dante și Virgiliu, care coboară în împărăția umbrelor? Munți, scufundați-vă! Adâncuri, ridicați-vă! Iată-i că sosesc, au sosit, cei care au fost departe. Faceți poarta înaltă pentru ei, lărgiți poarta! îndruga el cu vocea cântată, cam ca la biserică. Fiți bineveniți cu lumina voastră în negura mea. Intrați, intrați! Nu vă descălțați! Lăsați-vă pantofii și năravul la intrare! Pentru voi, casa mea deschisă e!

Cam la fel zicea el de fiecare dată când veneam la el și ne arăta că scrisese deasupra ușii: Lasciate ogni speranza voi ch’entrate! tot așa, de-a-ndoaselea, ca pe poarta Infernului la Dante: Lăsați orice speranță, voi care intrați! La intrarea în casă, trebuia să cobori o scară cu trepte de piatră tocite. Ne spunea că atunci când cumpărase tatăl său casa, scara aceea ducea în sus. Dar după moartea părinților lui, scara și-a schimbat direcția și duce în jos. Râdea și spunea că asta era din cauză că toată casa lui și-a început călătoria în jos, în pământ, unde se duc toate cele materiale, pe când cele spirituale se duc în sus, în cer.

– Și cum de aici de la mine nu se vede cerul, cam asta e. Unde să se mai ducă spiritul? Nu se mai duce nicăieri, stă pe loc. Stați jos, spirite! Ce beți? Tu bei, or tu nu bei? zicea el parafrazând to be or not to be din monologul lui Hamlet. Vă întreb, zise el, că oricum n-am ce să vă dau de băut.

Desfăcu un dulap plin cu sticle de tot felul, de unde luă una de whisky și ne turnă în păhărele, zicând:

– M-a întrebat cineva ce beau și i-am răspuns că beau sânge. Da, vinul roșu e sângele lui Isus Christos. De aceea eu nici nu mai mor. Uitați-vă la mine! Trec secolele peste mine, cum trece ploaia peste sarcofagul din curtea muzeului de la Constanța. Cine a spus că o să murim? Au murit alții, dar noi n-o să murim. Regula universului este că suntem nemuritori, ca și universul. Cei care au murit până acum au făcut excepție de la regulă. Excepția confirmă regula. Cu glas șovăitor și suflet îndoielnic înalț eu cântecul meu de laudă luminii! zise el aprinzând o lampă cu petrol lampant, cam oarbă.

O ținea cu de-alde astea și cânta în cinstea noastră cântece de pahar străvechi. Cum pahar străvechi? Cântece străvechi. Cânta și imnul Uniunii Sovietice. După câteva versuri pe rusește, scuipa cu greață și dădea cu piciorul în Kerberos, care dormea sub masă la picioarele lui. Îl mai numea și Kerberoski-Scaraoski-Smolski. Avea un gramofon vechi, cu manivelă, de pe vremea lui Pazvante, pe care punea plăci cu marșuri funebre.

– Sunt aceleași marșuri care s-au cântat cu cea mai mare veselie la moartea lui Stalin, zicea el și își freca mâinile de bucurie.

Ochii lui străluceau diabolici și sclipea în ei lampa de pe masă. Ne-a spus că Stalin a fost cel mai bun din toată istoria lumii, pentru că a omorât mai mulți ruși decât Hitler și decât toate catastrofele naturale. A pus de cafea și ne-a recitat în italiană versuri din Divina Comedie a lui Dante. Zicea că știa pe dinafară tot Infernul.

– Pentru că numai în infern e omul autentic și egal cu sine însuși! ne-a asigurat el. Uitați-vă în oglindă! N-o să vedeți niște îngeri. O să vă vedeți pe voi. Veți găsi în oglindă numai eresuri și păcate. Păcătoșilor!

Nu era nicio oglindă în toată casa. Nici măcar lampa cu petrol nu avea oglindă. Năstea zicea că el era prea urât, ca să se vadă pe el însuși în oglindă. Râdea și zicea că dacă s-ar vedea, s-ar speria de el însuși. La fel, nu se ducea la biserică, pentru ca să nu se sperie de el sfinții de pe pereți. Noi l-am întrebat cum făcea când se bărbierea. A zis că, în loc să se uite în oglindă, se uita într-o fotografie veche, de pe când era tânăr. Noi am vrut să știm cum arăta când era tânăr, iar el ne-a arătat o carte poștală veche, cu Rudolph Valentino, actorul seducător din filmele mute. Am râs și am insistat să ne arate cum arăta în tinerețe, iar de data aceasta a scos o fotografie a lui Bela Lugosi cu dinți de vampir. Bine, nu voia să știm noi cum arăta el tânăr. Era și asta tot o formă de narcisism, însă negativ, mi-a explicat Victor.

Năstea ne vorbea despre filozofia lui Søren Kierkegaard. Kierkegaard în limba daneză înseamnă cimitir, ne-a spus el. Stranie predestinare la filozoful stâlp al existențialismului, să îl cheme Søren Cimitir. Cu așa nume, ce altă filozofie putea avea? Năstea zicea că numele l-a predestinat. Zicea că numele noastre ne pot predestina și croi calea. Ne-a mai spus că numele scandinav Søren, Sören sau Soren era înrudit cu numele persan Soren, atestat în cele mai vechi scrieri antice de pe vremea lui Darius al lui Istaspe. Avea semnificația verbului latin surgere = a ieși la iveală. Și că deci este de origine indoeuropeană străveche, dinainte de împrăștierea indoeuropenilor și că cei pe care îi chema așa erau reîncarnări ale celor morți cu mii de ani înainte sau chiar strigoi, care ieșeau la iveală. Credea că ne sperie pe noi balivernele astea? Nu ne speriam noi, oricât încerca el. Năstea ne vorbea de existențialism, se înveselea și începea să danseze singur vals, în tact cu marșuri funebre:

– Deja eu sunt cel care n-am fost niciodată! Deja tu ești cel ce-ai să fii cândva. Noi ne înșelăm când credem că moartea este ceva rău. Așa a zis Socrate. Însă Socrate nu știa că el însuși se înșela. Moartea nici nu este. E doar o trecere altundeva, către altceva, la mai bine sau la mai rău, după cum e sufletul fiecăruia, mai bun sau mai rău. Socrate nu a îndepărtat cupa morții de la buze. Pe câtă vreme Isus s-a rugat la Dumnezeu în grădina Ghetsimani să-i ia cupa morții de la gură.

– Da, a zis: Eli, Eli, lama sabachtani, spuse Victor.

– Evangheliștii au arătat clar că lui Isus i-a fost frică de moarte. Pe când Socrate întâmpină moartea de parcă s-ar duce la un prieten bun. Ăsta era principalul reproș pe care ultimii filozofi păgâni îl făceau primilor creștini, iar aceștia rămâneau fără replică și puneau mâna pe topor. Dragii mei! mai zise Năstea deschizând larg brațele, ca Isus pe cruce, apoi ridică păhărelul de whisky de parcă ar fi fost Socrate ridicând cupa de cucută, îl duse la gură, făcându-ne semn să bem și zise: Eu vă sfătuiesc să așteptați moartea cum așteptați vacanța mare. Cum ați pleca în concediu într-o țară îndepărtată, necunoscută, unde va fi mai bine ca aici sau mai rău. Ca la un hotel de vise rele, cu nicio stea, sau la un hotel cu miliarde de stele, acolo sus pe bolta cerească. Dacă le meritați, merituoșilor! Păcătoșilor! Veți fi primiți și repartizați după cum v-a fost sufletul și viața pe pământ.

– De aceea unora le e frică de moarte, iar altora nu. Pentru că știu ei ce îi așteaptă: ce merită fiecare, o răsplată sau o pedeapsă.

– Așa e. Pregătiți-vă din vreme bagajul și voiajul, să nu vă măture valul de pe covertă pe nepregătitelea!

Năstea a râs sardonic și a zis că noi nu știam nimic despre moarte. Și nici măcar despre viață nu știam nimic. Pe când el în fiecare an călătorea pe urmele lui Dante în Infern. Pe etajera lui cu cărți la îndemână avea Cartea egipteană a morții, Cartea tibetană a morților, Cartea morții misterioșilor tochari, epopeea lui Gilgamesh și sumedenie de alte descrieri de călătorii în lumea de dincolo. El studia zi și noapte aceste scrieri, iar țelul lui final era să obțină nemurirea. O și obținuse deja.

– Dante ne asigură că l-a văzut pe Lucifer în fundul pământului, zise Năstea. Face confuzii. Vă asigur eu că nu Lucifer domnește în împărăția umbrelor, ci Falcifer. Eu am constatat asta cu ochii mei, când am fost acolo în Infern și am văzut. Însă Dante ne-a învățat ceva foarte important: că drumul spre paradis trece prin infern. Nu numai infernul și paradisul din viața de dincolo, dar și infernul și paradisul în viața asta, aici. Viața aici pe pământ e un infern, dar dacă știm să trecem cu bine prin acest infern, cu fruntea sus și cu spinarea dreaptă, nu ca mine cu spinarea frântă, vom ajunge în paradis, încă din această viață. Dacă știm să ne-o facem un paradis încă de pe acum. Să vă spun eu, că știu. Am fost și am văzut acolo în fundul pământului, că Prometeu și Lucifer au fost izgoniți și pedepsiți de către divinitatea supremă pentru că și unul și altul făcuseră ceva bun pentru oameni. Lucifer este planeta Venus, Luceafărul. E pe cer, nu poate fi în fundul pământului, cum zice Dante. Dante nu a văzut bine, pentru că era prea întuneric.

– E steaua care călăuzește ciobanii noaptea cu oile și care luminează când țăranii munceau la câmp, pe vremuri, nu ca acum.

– Lucifer nu este cu coarne și destructiv, cum îl înfățișează sataniștii, a continuat Năstea. Ăia habar n-au despre ce vorbesc. Lucifer, adică Luceafărul, ca și Prometeu, au fost favorabili oamenilor și generoși.

– De aceea au și fost zvârliți și condamnați, zise Victor.

– Aflăm de la Plutarh, din „Viețile paralele”, că personalitățile cele mai eroice și mai admirabile din antichitate, care au salvat patria și concetățenii lor de la invazii sau de la alte nenorociri sau care au fost victorioși în războaie sau au făcut cele mai mari servicii patriei și concetățenilor, ca răsplată, au fost alungați în exil, condamnați la moarte sau asasinați mișelește. În legende, în mitologii și în istoria religiilor, la fel. Hercule făcuse sumedenie de lucruri bune și a murit ucis prin perfidie. Meșterul Manole și ai lui, știm cum au murit. Întotdeauna ucigașii știu să întoarcă totul pe dos și să își justifice crima, ca o acțiune necesară. Isus a fost ucis la rând cu răufăcătorii. Sigmund Freud, în cartea lui despre monoteismul lui Moise, spune că Moise a fos ucis de către câțiva din cei pe care i-a salvat, care au ascuns cadavrul și au scornit că se urcase la ceruri, ca să nu fie pedepsiți. La fel s-a întâmplat și cu profetul Ilie, din Vechiul Testament. La fel au fost asasinați și conducători de țări, cum ar fi Burebista, Henric IV al Franței, Abraham Lincoln, Kennedy sau alți șefi de state, care au făcut ceva bun pentru ai lor. Ludovic XVI făcuse multe lucruri bune pentru francezi, cum niciun alt rege nici măcar nu s-a gândit să facă. Nu s-a ținut cont de asta și a fost decapitat. Asta e soarta eroilor salvatori și a personalităților luminoase din istorie. Mâna nevăzută a istoriei ucide personalitățile cele mai capabile și mai generoase, care fac bine omenirii.

– Istoria nu se sfiește să ucidă cu o mână văzută, am zis eu. Cezar a fost asasinat în văzul tuturor. Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Horia, Tudor Vladimirescu și mulți alții au fost uciși fățiș, nu pe la spate.

– Kennedy este destul de controversat, zise Victor.

– Și uciderea lui e controversată. Dar n-are a face. Oamenii buni, inventatorii, creatorii, constructorii, ca Manole sau Prometeu și Lucifer, toți cei care fac bine sunt vlăstare desprinse din Big Bang și deci fac parte din legea entalpiei, a Creaței. Periculos este numai Falcifer, ucigașii și cei ce împing omenirea spre rău, adică foarte mulți conducători politici. Ăștia sunt elemente din legea entropiei, a distrugerii. Sataniștii îl adoră pe Falcifer, distrugătorul, nu pe Lucifer, cum cred ei. Sataniștii fac confuzii, iar confuzia e o metodă de distrugere.

– Ei fac răul și își închipuie că fac binele, zise Victor. Ei răstoarnă valorile de-andoaselea, ca și pentagrama bună în pentagrama rea.

– O să vadă ei pe dracu’! Mă mir și râd când văd cum se sfâșie lumea în mii de bucățele! zise Năstea, puse o placă pe gramofon și învârti manivela. La fel dau eu la manivelă zilnic întreg universul, că altfel s-ar duce dracului toată șandramaua, cu soarele, luna, planetele și cu stelele de pe cer. Dau și dau la manivelă, pentru că Dumnezeu nu mai dă la manivelă demult, a obosit sau e dezgustat. Ăștia o să distrugă viața de pe pământ și tot pământul. Ne otrăvesc în toate felurile și pe noi și animalele și plantele, și planetele, ba chiar otrăvesc și Luna. Au călcat în picioare Luna. Au lăsat pe Lună fiare vechi, să ruginească acolo. Pe ultimii pământeni o să-i împăieze și o să-i pună la muzeu, ca să vină extratereștri și să vadă cum arătau oamenii. O să se ducă dracului totul. Dar atunci, barim să se ducă cu muzică. Mulți au vrut să salveze omenirea. De-a lungul istoriei și chiar în preistorie, eroi legendari, eroi mitologici, mari comandanți de oști, împărați, profeți, întemeietori de religii, filozofi, revoluționari, mulți au venit cu diferite soluții de salvare colectivă, dar niemni nu a reușit nimic.

– S-a ajuns din rău în mai rău, a zis Victor.

– Dar și din bine în mai bine, am zis eu. Nici chiar regii și împărații nu aveau confortul și higiena pe care le avem noi azi. Biblia zice că vârsta omului era limitată la 70 de ani și că doar cu excepții se putea ajunge la 80. Azi sunt mulți care bat suta.

– Asta datorită progreselor medicinei, zise Victor.

– Și tu ai dreptate, și tu ai dreptate! zise Năstea. Așa e silogismul lui Akbar, marele mogul. La Akbar vin doi împricinați. Unul avea niște cămile, altul niște elefanți. Fiecare cu religia lui. Primul se plânge de celălalt. Akbar zice: Tu ai dreptate. Celălalt își expune și el plângerea. Akbar îi zice și lui: Tu ai dreptate. Vizirul îi șoptește la ureche lui Akbar: Prea luminate împărate, nu se poate să aibă amândoi dreptate. Akbar îi răspunde vizirului: Și tu ai dreptate.

– Da, știu, zise Victor. Cunosc. Avicena cu adevărul dublu, Akbar cu adevărul triplu.

– Adevărul e multiplu, spuse Năstea. Fiecare cu propriul său adevăr. Poate că nu știați, dar zăpada este neagră și cărbunele e alb. Asta din punct de vedere politic corect. Și, după cum vă spuneam, istoria ne învață că așteptăm zadarnic vreo salvare colectivă. Istoria nu cunoaște salvări colective. Cunoaște doar dezastre colective. Potopul din Biblie e un dezastru colectiv, din care se salvează doar Noe. Morala: unde nu există salvare colectivă, există salvare individuală.

– Asta e morala: Trebuie să îți construiești din vreme propria ta arcă.

– Dacă fiecare își mătură strada în fața casei sale, întreg satul va fi curat. Nu putem aștepta să trimită primarul pe cineva să ne măture strada și nici nu rezolvăm nimic dacă alegem alt primar. Degeaba așteptăm să se ridice careva să măture satul în locul nostru. Nu aștepta de la nimeni nimic. Vezi-ți de datoria ta și mătură strada în dreptul casei tale! Și n-am să mătur eu strada în dreptul vecinului meu. Decât dacă văd că e bolnav și nu poate.

– Și dacă se preface?

– Totul este o problemă de conștiință a fiecăruia din noi. Fiecare individ să își vadă de datoria lui, cu ce poate să facă mai bine decât alții. Și să nu își bage nasul unde nu îi fierbe oala. Însă toți așteaptă cu mâinile în sân și nimeni nu face nimic. Fiecare așteaptă să facă alții, ceea ce nu face el. Lumea merge spre pierzanie. „Jur pe ceasul înserării: omul lucrează la pieirea sa!”, citez din Coran, ca să știți. Mahomed nu era chiar așa cum zic unii. Era și mai și.

– A zis Mahomed așa? s-a mirat Victor.

– N-are a face, atunci eu am zis asta, fiindcă eu dețin adevărul absolut și relativ. Tot ce este absolut e relativ. Și numai relativitatea e absolută.

Victor i-a spus că admiră aceste paradoxuri, iar Năstea i-a răspuns că el nu vorbea în paradoxuri, ci în paradoaxe.

– Vă spun eu ce însemnă Falcifer în latină, ca să credeți că aș ști latina, însă eu am aflat asta chiar din gura lui. Am și conversat cu Falcifer în latină, așa cum conversez cu voi. Înseamnă „Purtătorul de coasă”.

– Falcifer e bătrâna doamnă cu coasa?

– Da și nu. Toate pe lumea asta sunt cu da și nu. Toate adevărurile sunt relative. Chiar și teoria relativității lui Einstein e relativă. Teoria relativității nu poate fi absolută, ci e relativă. Chiar și Einstein e relativ.

– Tot ce știm este foarte puțin și foarte nesigur, zise Victor. Mult mai multe sunt întrebările la care nu știm să răspundem.

– Să știți de la mine, pentru că eu sunt Hogea. Să știți că prima și cea mai importantă lege a științei este aceea că, de fapt, nu știm nimic. Tot ceea ce credem că știm sunt numai ipoteze de lucru. Tu, ca doctor, crezi că știi ce diagnostic are bolnavul și crezi că știi ce medicament îi face bine. Crezi, dar nu știi. Voi medicii faceți ipoteze care rareori se potrivesc cu realitatea. Eu lucrez după ipoteza că noi toți suntem nemuritori. Ne-muritori, bagă de seamă! Pentru ca să devii nemuritor, trebuie să știi, să fii convins, că ești ne-muritor. Să ai certitudinea că ești nemuritor. Altminteri, cine îmi garantează mie vreo certitudine certă? Certă este numai eroarea. Imposibilul este posibil și e singura certitudine. Certitudinea e imposibilă. Numai incertitudinile pot fi certe. Numai cele trecătoare sunt eterne. De acord?

– Da, de acord! răspunse Victor. Istoria științei, istoria filozofiei, istoria ideilor, istoria culturii universale și orice istorie este istoria învățăturilor deșarte.

– Iar istoria omenirii este o falsificare a realității, zise Năstea. Istoriografia este o înșiruire de minciuni. Toți, însă nu chiar toți, și-au închis toate ferestrele prin care ar fi putut să vadă sau să treacă spre rădăcinile oricărei culturi, care se află în lumea de dincolo, în țara care nu este, dar este. Pe când lumea asta care este, nu este. Mai necesar decât lumea din peisajul exterior este lumea din peisajul nostru interior, lăuntric. Foarte bine că voiajăm și vedem frumuseți din întreaga lume vizibilă. Dar este mult mai frumos, mai plăcut și mai binefăcător voiajul în interiorul nostru, invizibil, să vedem minunata țară ce sălășluiește în noi înșine și să descoperim acolo paradisul. Alții descoperă în ei înșiși numai infernul, iadul din inima lor.

– De aceea le e frică să fie singuri cu ei înșiși și să se caute pe sine? Ca să nu se regăsească în pustiul din lăuntrul lor?

– Da, pustiul în care nici nu se pot regăsi. Țara frumoasă, țara făgăduită de Moise, nu este un teritoriu geografic, ci e țara din sufletul nostru, al fiecăruia din noi. Este împărăția cerească, făgăduită de Isus, care e înlăuntrul fiecăruia din noi, dacă știm să o descoperim. Își trage seva din tărâmul de dincolo, metafizic. Tărâmul de dincolo este cât se poate de real și se oglindește în creierul nostru și în inima noastră. Psihicul nostru este spațiul intermediar dintre lumea aceasta, în care suntem, și lumea cealaltă, din care venim și în care ne întoarcem. Sufletul nostru vine din stele și se întoarce în stele. Contrazi-mă, dom’le psihiatru, doctor de suflete! Psihologia, știința despre suflet, neagă existența sufletului. O știință care își neagă obiectul de studiu, ce știință mai e?

Victor clătină din cap și schiță un zâmbet, cum că se abține să îl contrazică.

– Da, încuviință Năstea. Știu că nu ești de acord. Ai dreptate, însă numai până la un anumit nivel de cunoaștere. La nivelul senzorial, ca să nu iei cărbunii aprinși cu mâna, ci cu cleștele. Însă mai sus de asta? Mai presus de cele cinci simțuri? Cum rămâne cu extra-senzorialul și cu supra-raționalul? Dacă nu am trage sevă din lumea de dincolo de simțuri, n-am mai putea nici visa și nici nu ar mai fi posibilă cunoașterea artistică sau poetică. Poezia exprimă constatările noastre prin cele cinci simțuri? Sau este cu totul altceva, mult superior, supra-rațional și sublim?

– Mda, recunoscu Victor. Din moment ce e sublim, e deasupra senzorialului și raționalului.

– Dacă am fi reduși la cele cinci simțuri și la rațiune, n-am putea să ne bucurăm și nici să ne întristăm. Am avea numai reacții la impulsuri. Bucuria sau fericirea nu vine de la satisfacerea celor cinci simțuri sau de la rațiune, ci de la altceva, mai presus decât aceste simțuri și decât rațiunea. De aceea avem așa de puțini care gustă poezia vieții și eternitatea, așa puțini care gustă nemurirea sufletului. Prin cele cinci simțuri facem focul în sobă și băgăm mâncarea în gură, prin rațiune calculăm banii și chiar îi sporim. Însă prin simțuri nu putem să bucurăm sufletul și nicidecum să atingem eternitatea sau nemurirea sufletului. Dincolo, mai presus de simțuri, este sufletul, simțirea și cunoașterea artistică sau poetică. Fără visuri artistice sau poetice și vise de nedescris, oamenii n-ar mai aparține regnului uman, ci regnului zoologic. Am învăța despre oameni la zoologie.

– A, nu! zise Victor. Eu sunt convins că în coliziunea nocturnă dintre conștient și inconștient scapără scântei, se ivesc noi resurse, noi forțe, inspirații, pe care le aducem în realitatea cotidiană. Vise pe care le materializăm în poezii, în artă, în mitologiile religiilor și chiar în știință. Sunt de acord că numai cu raționalul nu putem niciodată să înțelegem iraționalul și nici supra-raționalul. De aceea filozofii marxiști confundă aceste două concepte.

– Fiecare om și fiecare națiune își are tăria numai în conștiința propriului suflet și a propriei sale eternități, zise Năstea. Prima și cea mai nobilă înfățișare a spiritualității unei națiuni sunt producțiile culturii populare orale, arta și poezia cultă, marii ei artiști și poeți naționali, nu tancurile și industria, scorul de la meciurile de fotbal și produsul național brut sau clasamentele statistice. Nicidecum astea. Însă în primul rând muzica, arta și poezia populară, colectivă și anonimă. Aceasta exprimă cel mai bine sufletul unei națiuni. Asta o știm încă de la Feuerbach.

– Eroare, interveni Victor. Asta nu poate fi de la Feuerbach, pentru că vine de la Carl Gustav Jung cetire.

–Jung a furat ideea aceasta de la Feuerbach, zâmbi Năstea. Tu ai citit astea la Jung, însă nu el a emis ideea asta. C’est du déjà vu. Jung s-a născut după ce a murit Feuerbach. Nu putea Jung să nu îl fi citit pe Feuerbach, amândoi de limbă germană. Ideea e identică la unul și la altul. Jung nu îl citează. O fi crezut că nimeni nu îl mai citea pe Feuerbach, decât el. Credea că n-o să-l prindă nimeni că a furat ideile de la Feuerbach. Feuerbach avea dreptate când zicea că poezia și religia sunt definitorii pentru o națiune, dar a scăpat din vedere că mai este altceva. Să știți de la mine că cea mai definitorie și cea mai de seamă creație a oricărui popor este limba sa. Feuerbach nu a știut că fără limbă nu este posibilă nici poezia, nici religia și nici vreo altă creație artistică sau materială a unei nații. Nici societatea nu ar fi posibilă fără limbă. Cine atacă limba, atacă societatea. Modifică limba și vei modifica societatea.

– Oamenii stâlciți stâlcesc limba. Când îl auzi pe careva că stâlcește limba, știi că e stâlcit la creieri. Ce diagnostic le pui tu, ca psihiatru?

– Așa e, continuă Năstea. Omoară creația spirituală, poeziile, muzica și dansurile ancestrale ale unui popor, toate creațiile populare anonime, comercializează-le, răstălmăcește-le, ucide folclorul și pune-l la televizor sau în cutii de conserve la muzeu. Și vei ucide acea națiune. Astea sunt urzelile lui Falcifer.

– Și unde este țara, care nu e nicăieri? întrebai eu.

– E o miraculoasă țară de graniță între natură și supra-natură, răspunse Năstea, unde zeii coboară ca să întâlnească oamenii. Acolo putem călători în somn dar și în stare de veghe, perfect treji. În această țară ascunsă putem să întâlnim ființe nevăzute și zei. Cei vii pot comunica cu cei morți fără să le fie frică de ei. Cei muritori îi pot întâlni pe nemuritori. Acolo întâlnim personajele mitologice și religioase, care sunt atât zei cât și oameni. Aceste ființe transparente sunt metafore și alegorii vii, pentru aceia dintre noi care nu dormim când suntem treji și suntem treji când dormim. Însă, băgați de seamă, hotarul dintre aceste două lumi poate fi trecut nu numai de aici într-acolo, așa cum reușesc unii, ci și dintr-acolo înspre aici, așa cum fac eu.

Năstea ne-a mai spus că el în permanență se lupta cu Falcifer și că era pe cale să obțină viață veșnică. El deja beneficiase de o jumătate de secol din viața de după moarte. Deja trăise o jumătate de veac din veacurile care îi mai rămâneau în veșnicie. Noi am înțeles că el se referea la accidentul pe care îl suferise cu o jumătate de secol în urmă, când căzuse de pe cal și își fracturase coloana vertebrală.

– Am fost zvârlit din șaua calului. Au zis că am murit. Da, am murit pe loc. Așa mort cum eram, i-am auzit cu urechile mele. Cine a fost acolo? Cine a fost acolo? Eu, care am căzut și am zăcut în livada morții, m-am întors de la moarte la viață. Cât să mai suspine inima mea, cât să mai caute liniștea și cu nespusă durere să n-o găsească nicicând? Moartea nu mai are putere asupra mea. Eu am murit atunci și de aceea n-am să mai mor niciodată. Când ai murit odată, e greu să mai cazi în recidivă, râse Năstea. Eu am să trăiesc veșnic chiar și dacă mor. Am să supraviețuiesc sfârșitului lumii.

– Unde s-au dus cei care au fost și s-au dus? am întrebat eu. Unde sunt cei care nu mai sunt? Parcă era și o poezie de Nichifor Crainic, cam așa.

– Nu este nimeni care nu mai este. Omenirea se compune din mai mulți morți decât vii. Așa a spus Auguste Comte: L’humanité se compose de plus de morts que de vivants. Iar Comte știa mai bine decât oricine ce e societatea, pentru că el e părintele sociologiei. El a și inventat cuvântul sociologie.

Victor, ca să schimbe vorba oarecum, aduse vorba de cimitirul din orașul nostru. Asta dacă înseamnă că schimbi vorba, când treci de la morți la cimitir. Orașul nostru era subiectul lui favorit, era centrul universului. Se entuziasma de orașul nostru încât le vorbea chiar și pacienților lui despre Castraveția. Propuse să călătorim toți trei, să revedem împreună centrul universului, Castarveția, și ce s-a mai schimbat pe acolo. Însă Năstea nu a vrut să meargă cu noi. Nu voia să revadă orașul nostru. Zicea că acolo domnește Falcifer. Nici eu nu prea aveam chef să revăd orașul copilăriei mele. Când îl mai văzusem, m-a decepționat, nu mi-a plăcut cum arăta, nu mai era ce știam eu, nu mai era orașul copilăriei mele. M-am simțit mai străin în orașul copilăriei mele decât în vreo țară străină.

Năstea luă de pe raft Cartea egipteană a morții, Cartea tibetană a morților, Cartea morții misterioșilor tochari și epopeea lui Gilgamesh. Mi-le dădu mie.

– Ți le dau cu împrumut, însă pentru veșnicie. Să le sorbi zi și noapte. Nu ți le dau de tot, dar să le citești în vecii vecilor, Amon! Că tot e vorba de egipteni.

Năstea nu putea să vină, fiindcă era ocupat. Se pregătea sufletește pentru obișnuita sa călătorie anuală în Infernul lui Dante, în împărăția morții. A mai zis că va rămâne acolo până la următoarea noastră venire la el. Așa am înțeles că vizitele noastre erau mai importante pentru el decât erau pentru noi.

– O să găsiți mai mulți cunoscuți la cimitir, decât pe străzi, zâmbi el și clipi din ochii săi mici, scăpărători. Voi puteți călători departe, departe. Însă eu sunt acolo, eu sunt acolo înaintea voastră, cât și după voi. O să mă vedeți și n-o să mă vedeți.

Trecurăm pragul casei lui și, în loc de la revedere, ne zise parafrazându-l pe Dante:

– Lăsați orice speranță, voi care treceți pragul!

Corcodușul memorial

Năstea avea dreptate. După numai câțiva ani, de când nu mai fusesem prin orașul copilăriei mele, nu mai recunoșteam nimic. Castanii și teii, pe care îi știam noi de-a lungul trotuarelor, fuseseră tăiați. Centrul orașului parcă era Hiroșima sau Dresda bombardată. Dărâmaseră toate clădirile vechi, frumoase, pe care le știam noi, ca să clădească blocuri înghesuite. Tot ce mai rămăsese din centrul orașului era un munte de dărâmături cu un buldozer, care părea că s-a poziționat ca un tanc, gata să atace zeița Victoriei din vârful monumentului eroilor. Răsuciseră monumentul, pentru ca soldații de bronz să tragă cu mitraliera și să arunce grenade înspre vest. O fi fost careva de la partid, care gândea la fel ca ăia care au cenzurat titlul poeziei lui Eminescu Mortua est și au modificat să fie Mortua vest.

– Nu, nu era asta, ne-a explicat cineva de acolo. Vedeți? Aia e Casa Armatei, recent construită. Tencuiala căzută și crăpăturile din ziduri sunt la fel de recente. Ofițerii se simțeau stânjeniți, văzându-se atacați de soldații de bronz. Așa că au dat ordin monumentului: „La stân-ga!” Până și zeița Victoriei a executat ordinul.

Totul era la pământ. Din câți ceasornicari și bijutieri fuseseră înainte, mai rămăsese decât firma unuia singur. Vitrina era goală. Doar praf și o duzină de muște moarte. Deasupra intrării era același vechi orologiu electric, ca un uriaș ceas de buzunar, cu cadran pe ambele părți, ce se putea vedea tocmai din cele două capete ale străzii, ca să știe oamenii cât era ceasul. Însă nu mai era curent electric în oraș, iar ceasul stătuse. Pe cadran rămăsese firma ceasornicarului: Kronox. Nu Kronos. Clienții credeau că așa îl chema pe ceasornicar și îi ziceau Domnu’ Kronox. Ne-am interesat la niște trecători, pe care nu îi cunoșteam, și am aflat că bătrânul domn Kronox, ca și zeul Kronos, murise de mult. Arătătoarele ceasului de la principalul ceasornicar al orașului arătau că timpul a stat și nu mai avea nicio importanță. Comunismul venise pentru a sta, cum stătea pe loc totul, chiar și Statul. Împrejurul nostru am văzut pustietate și dezordine, entropie.

Où sont les neiges d’antan? îi zisei eu lui Victor, citând din François Villon (Unde sunt zăpezile de odinioară?)” M-ai adus aici à la recherche du temps perdu? (În căutarea timpului pierdut, Marcel Proust). Îți cauți copilăria pierdută? Voi psihiatrii aveți deformația profesională că scormoniți prea mult în trecutul și în rahatul pacientului. Și uitați să priviți în viitor și la stele. Dă copilăria la spate, trăiește în prezent, dacă vrei să trăiești și în viitor.

– Tu nu-ți iubești orașul tău natal? m-a dojenit el. Orașul natal e rădăcina individualității.

– Eu nu mai văd aici nimic din ce au văzut ochii mei în copilărie, i-am răspuns eu. Orașul tău natal, iată-l! Dărâmături. Ce mai ai de iubit din ceea ce vezi? Tu îți iubești copilăria pierdută. Îți iubești amintirile, cum era orașul natal și cum nu mai este. Unde vezi tu aici orașul copilăriei tale? Tu printre dărâmături ai copilărit? Știi ce scria deasupra fotoliului primarului Parisului în timpul ocupației germane? Scria cam așa: „Singura formă de patriotism care ne-a mai rămas este să urâm Parisul pentru halul în care a ajuns.” Iar ofițerii germani care veneau în biroul lui și vorbeau franceza nu pricepeau aluzia. La fel și cu orașul nostru. Eu nu pot iubi dezastrul ăsta.

Praful cu particule toxice, nocive, de la fabricile care invadaseră orașul acoperea totul și uniformiza culorile, în nuanțe de gri. Ploile făcuseră dâre negre peste fațadele caselor. Același praf nociv impregnase hainele și fețele orășenilor. Vechile statui de marmoră albă arătau la fel de întunecate ca și soldații de bronz coclit de pe monumentul eroilor. Ploile desenaseră dâre de lacrimi din ochii sculpturilor de marmură sau de bronz. Statuile ostașilor de la Mărășești și Oituz plângeau, zeița Victoriei plângea. Nu mai cunoșteam pe nimeni în orașul nostru. Toți se uitau la noi ca la doi străini. Noi chiar eram străini de orașul copilăriei noastre. Singurul care ne-a recunoscut, și pe care noi cu greu l-am recunoscut, era Nicu Lustragiu’, bine-cunoscutul client al închisorii în fiecare iarnă, că acolo era cald și îi dădeau mâncare. Dar vremurile s-au schimbat, acum avea pantofi, purta un costum gri, cu o cravată de cârpă, sucălită ca un cordon de la o pijama. S-a bucurat să ne vadă și a întins mâna, să ne facă onoarea de a da mâna cu noi. Lucra la primărie, șef cu propaganda. Acolo nu avea nevoie să știe să scrie și să citească. Nu ne-a dat prea multă importanță și nici prea mult din timpul său prețios. Se grăbea la o ședință cu conducătorii dezastrului urban.

Nici farmacii nu mai erau. Înainte erau trei farmacii în oraș și o Unitate Tehnico-Medicală, de unde își cumpăra lumea prezervative, că altceva nici nu prea aveau, decât irigatoare ca singure anticoncepționale și pompițe de clismă, mai mari, mai mici, mai potrivite și bandaje. I se zicea pe scurt U.T.M. Aceeași prescurtare ca la Uniunea Tineretului Muncitor. Profesorul nostru de română, poreclit Ienăchiță Văcărescu, îl prinsese pe colegul meu de bancă cu un prezervativ. Vai de freza și de urechile lui, prin ce a trecut. Colegul meu, nu profesorul, că poate nu m-am exprimat destul de clar gramatical. Venise la școală cu un prezervativ și sufla în el să îl umfle, ca balon, în timpul orei. Îl arăta pe furiș, făcea fetele să-și vorbească la ureche și să chicotească. Nea Ienăchiță, cu ochiul lui de vultur pleșuv, l-a văzut. Atunci, colegul meu a aruncat prezervativul sub bancă. Vulturul pleșuv a venit ca un uragan, a băgat arătătorul de la hartă în prezervativ și l-a ridicat în toată măreția lui, ca pe un stindard. Ne-a dus la cancelarie pe amândoi, ca să fie mai sigur. Și ce anchete a făcut cu bietul meu coleg, de față cu toți profesorii. O profesoară l-a certat:

– Băiat așa mare și te mai joci cu baloane!

Soțul ei i-a șoptit ceva la ureche, iar ea a holbat ochii să-i iasă din cap și era să leșine. Directorul școlii l-a apucat de urechi, îi zgâlțâia capul în toate părțile, cum scuturi un nuc să cadă nucile, și urla la el, să spună de unde îl avea. Iar eu, sincer cum numai eu puteam să fiu așa sincer, am răspuns în locul lui:

– De la U.T.M.

Am spus adevărul și numai adevărul, însă nu întreg adevărul, ci prescurtat. Toți profesorii au înlemnit, n-au mai zis nimic, au crezut că Uniunea Tineretului Muncitor distribuia prezervative la elevi. Directorul l-a lăsat în pace pe colegul meu cu urechile ca focul și a scăpat, dat afară din cancelarie cu un șut în fund. Colegul a scăpat cu un șut în fund, nu directorul.

Casele noastre nu mai erau, fuseseră demolate. În locul lor, erau mormane de cărămizi și bârne. Victor stătea pe gânduri să ia cu el o cărămidă din casa copilăriei lui. I-am făcut semn să renunțe. I-am spus că suferea de fetișism și mi-a răspuns:

– Du-te-n moaș-ta!

Corcodușul în care se urcase el când era copil, zăcea la pământ, cu rădăcinile smulse.

– Uite-ți rădăcina individualității tale!

Vai, corcodușul copilăriei lui, barim pe acesta să-l fi lăsat să rămână, să-l fi păstrat.

– Să-l fi păstrat și să-i pună o plăcuță, că e corcodușul tău memorial, i-am zis eu râzând, iar el s-a uitat încruntat la mine.

Apucarăm drumul spre cimitir. Strada avea acum mai multe gropi decât pietre în pavaj. Nu mai existau dricurile alea negre, cu draperii negre și cai mascați, ce hurducăneau prin gropile care și înainte erau tot gropi, dar parcă nu așa multe și așa mari. Victor își aminti de vechiul cântec „Ecaterino, vedea-te-aș moartă, cu dric la poartă și cai mascați!” Poarta cimitirului era drept în drept cu poarta unității militare unde hălăduise cazarma sovietică până în vara 1958. Când să-și pună rușii fiarele vechi la tren, să și le repatrieze, au descoperit că le lipseau din arme și din muniții. N-au mai apucat să facă anchete. S-au dus învârtindu-se. Civilii le făceau cu pumnul Caramba, ștoiu, iar soldații ruși nu se puteau da jos din viteza trenului ca să facă răul pe care știau bine cum să-l facă. S-a discutat în urma rușilor.

Cum putuse să dispară armament din cazarma sovietică? Ristică Pencioiu, tutungiul, zicea că partizanii dăduseră lovitura la arsenalul cazărmii rusești. Știa el, nu voia să spună de la cine. Cum partizanii, când partizanii erau prin Carpați? Auzise el ceva, cumva, că partizanii ar fi coborât la câmpie, unde cică le era mai ușor să se ascundă, decât prin grotele de la munte. Dar cine putea să știe? Nici măcar autoritățile nu puteau ști cine dăduse lovitura la cazarma rușilor și furase arme și muniții. Problema era: în mâna cui se aflau acum? Probabil că din cauza asta Securitatea a declanșat un nou val de arestări. Securitatea a arestat preoți, profesori și chiar elevi minori.

Lăsarăm în spate orașul mort și intrarăm la cimitir. Cimitirul rămăsese inima orașului și chiar a universului, după cum m-a asigurat Victor. Aici se afla viața orașului, printre morți. Hai întâi pe la mormintele fiecăruia dintre noi, să le aprindem o lumânare. Eu încă nu știam nimic pe atunci de morții lui Victor. Am aflat mai târziu, cam atunci când am aflat că mătușa mea, cea rămasă în țară, profesoară de română la Prejmer, vânduse cavoul bunicilor mei, adică al părinților ei. L-a vândut cu oasele părinților ei cu tot, așa cum era, la fel cum vinzi o mașină, în starea în care se află. Afacerea asta a făcut-o după căderea comunismului, iar eu am fost la cimitir cu Victor înainte de a fi fugit eu din țară.

Multe altele nu le știam despre câte se întâmplaseră deja prin cimitir înainte de a ne fi dus noi acolo. Însă Victor le știa și nu mi-a spus. Eu le-am aflat astea mai târziu, tocmai în Suedia. Mi le-a spus mama. Am adus-o pe mama în Suedia, împreună cu soțul ei, tatăl meu de al doilea, care era un înger coborât pe pământ. Ei se odihnesc acum în cimitir în Suedia.

Buruienile creșteau printre cavouri de granit negru, granit roșu și de marmoră albă, sau pe morminte cu cruci de piatră ori de lemn, cam într-o rână sau căzute. Apăruseră plăci de tinichea cu inscripții pe unele cavouri, că erau monumente de artă protejate de la patrimoniu, de la București. Bine că au semnalat astea, ca să știe hoții ce să fure. Se furau cruci din orice material și grilajuri de fier forjat sau buchete de flori, candele de sticlă și lumânări încă nearse de tot. Asta nu era nimic. Au furat sculpturi de la monumentele protejate, ba chiar și busturile din marmură ale defuncților sau fotografiile de pe cruci ale morților. Nu prea mai lăsaseră mare lucru nefurat. Abia mai erau câteva fotografii, care încă mai rezistaseră la daltă și la ciocan.

Ne aflam în Castraveția, unde nimeni nu putuse stârpi hoția. Desigur, nu trecuse Vlad Țepeș pe acolo, că ar fi stârpit-o el definitiv și pentru totdeauna. Hoții, după ce te-au furat toată viața, continuau să te fure și după moarte. Cam atunci mi s-a accentuat dorul de fugă din țară, mai mult la cimitir, decât în magazinele alimentare goale, întrucât mă alimentam de la Casa Scriitorilor, de la Casa Scânteii și de pe unde mai știam eu, cum știa fiecare.

În orașul mort al copilăriei noastre, totul era mort, numai cimitirul rămăsese viu.

Cimitirul viu

Pe o cruce de marmoră, cam aplecată, era fotografia lui Pandelie Spandolescu, iar dedesubt, între paranteze, scria cu litere ceva mai mari Paticu Americanu. Avea mustăți cât aripile de avion și o cască colonială pe cap. Nu s-a știut niciodată în ce oraș se născuse. Pe undeva prin țară, dar nu se putea face vreo presupunere, din cauză că ea peltic. I se și zicea Paticu-Pelticu. N-avea niciun fel de acte românești, doar pașaport de cetățean american. În pașaport, locul nașterii era România, dar nu și localitatea. Tot ce se știa era că fugise în America pe când era copil, dacă așa o fi fost cum spunea el. Dacă nu cumva o fi fugit mai târziu, din cauză că ar fi făcut o crimă.

Cică ar fi ucis pe cineva din gelozie de amor turbat și ca să-i ia banii, după cum zicea Nea Ristică Pencioiu tutungiul, care le știa pe toate și încă ceva în plus. Prin America ce o fi făcut, mai mult se bănuiește decât se știe, dar ajunsese bine, a cumpărat mai multe imobile la San Francisco, pe care le-a dat cu chirie. Le-a asigurat bine, așa de bine încât au luat foc. Ristică cică nu Paticu le pusese foc, ci niște dușmani de-ai lui, care aveau necaz pe el și voiau să-l bage la zdup, că nu mai aveau loc de el. În tevatura aceea cu pompierii, cu asigurările și cu avocații, el a lăsat totul baltă și s-a înrolat soldat pe un vapor de război ce pleca în Filipine, ca să scape de bucluc. Asta era în Primul Război Mondial. Așa se înrolează în armata americană, de bună voie sau de nevoie, numai oamenii cinstiți, zicea tutungiul.

Cât a traversat vaporul Pacificul, Paticu a jucat cărți, cu camarazii. Ce erau să facă altceva atâta timp? A avut noroc și a câștigat încet, încet, de la o zi la alta, toți banii, toată solda echipajului. Erau să-l și arunce peste bord, dar a scăpat. Ristică Pencioiu știa chiar și cum s-au petrecut lucrurile acolo pe nava de război. Cică Paticu a început să piardă, toți au început să câștige, l-a făcut pe altul să câștige tot ce pierdea el și ce mai pierdeau ceilalți. Paticu a rămas lefter și așa s-au convins toți că el juca cinstit. A scăpat de la moarte. Într-o noapte, ăla care câștigase toți banii era de strajă pe punte. Când i-a venit schimbul să preia tura, ăla dispăruse.

Cum să dispară de pe navă în plin ocean? Doar nu o fi sărit în apă să înoate până la mal. Peste câteva zile, au ajuns cu nava în Filipine. La prima învoire să coboare pe țărm, Paticu a dezertat. S-a convertit la Islam. A donat bani la moschee, ca să știe toți acolo că el avea bani. Și-a cumpărat patru neveste. Ele țeseau pânze și le vopseau, el umbla prin târg, îmbrăcat în odăjdii musulmane și cu turban, vindea ce vindea și cumpăra ce cumpăra, ca să vândă.

Toate bune, toți s-au convins pe acolo că devenise un musulman credincios ca toți musulmanii. Ca dovadă ce adevărat musulman devenise, când s-a terminat războiul, s-a și îmbarcat pe un vapor, cu Coranul într-o mână și cu mătăniile de rugăciuni într-alta, ca orice musulman credincios, să se ducă la rând cu cei ce plecau în hagialâc la Mecca. Vaporul nu mergea direct, ci trebuiau să schimbe mereu vaporul în diferite porturi.

Și uite așa, din greșeală, la Bombay s-a pierdut de grupul lui de musulmani. A luat alt vapor, ce vapoare o mai fi schimbat și s-a dat jos la Constanța, de unde plecase în America. Îmbrăcat într-un costum colonial, cu cască colonială în cap, însă nu cu Coranul și cu mătănii, cum plecase din Filipine, ci cu New York Times sub braț și cu o havană în gură. S-a băgat chiriaș la coana Zoia, care trăia din chirii.

Zoia era sora bunicului meu matern, militar și director de poliție. Zoia fusese măritată de patru sau cinci ori. De primul divorțase, pe unul l-a internat la balamuc la Mărcuța și n-a mai venit de acolo, iar pe doi, sau parcă trei, i-a băgat în pământ. Se văieta că nu se alesese cu nimic de pe urma lor, niște calici. Cu primii trei s-a cununat și religios, cu rochie albă de mireasă. Dar la al patrulea, n-a mai vrut popa. A zis că primele două căsătorii au fost din greșeală. Dar de la a patra încolo, nu mai e greșeală, e obicei, devine o datină, o tradiție sau e un nărav. Zoia nu era o femeie care să se uite la pârlitul de Paticu, un zgârcit care scârțâia când să-i plătească chiria. El se legăna toată ziua într-un balansoar. Cum de nu o fi amețit de atâta bălăngăneală? Cu casca colonială pe cap și citea New York Times, sau ce ziar era. Îi venea cu o întârziere de vreo lună.

Până într-o zi, când, ce o fi văzut în ziar, că a sărit din balansoar în sus uite așa, cum sare pisica la șoareci, și s-a dus la poștă să dea o telegramă în America. Nu știe nimeni ce a scris în telegramă, pentru că era în engleză. Dar, după cum el însuși a spus, telegrafiase la niște prieteni să-i trimită ceva bani, că nu mai avea din ce să trăiască. Prieteni buni, li s-a făcut milă de el și i-au trimis în cont la bancă niște bani. Șase milioane de lei. Pe atunci, leul omânesc era aliniat la francul francez. Oricum ar fi fluctuat schimburile valutare, leul și francul erau la paritate și se schimbau la bancă unu pe unu. Un ou costa un leu. Un litru de lapte doi lei. Un kilogram de grâu 2 lei. O pâine de o jumătate de kilogram 2 lei. Șase milioane de lei erau bani grei. La aceleași prețuri a încercat să revină stabilizarea leului din 1952. Dar salariile comuniste erau de vreo zece ori mai mici decât cele capitaliste.

Eh, dacă e pe așa, se schimbă treaba. Și astfel Zoia s-a căsătorit cu Paticu. Paticu scotea dobânzile de la bancă și dădea bani cu împrumut la negustori și la alți afaceriști. Lua dobândă de la ei. Din dobânzile de la dobânzi trăia și îi cumpăra Zoii bijuterii peste bijuterii. „Mda, desigur. Așa e când ai prieteni buni! Li s-a făcut milă de el!” a dat din cap bunicul meu, în calitate de director de poliție, ajuns cumnat cu Paticu. Paticu a murit înainte de a mă naște eu, iar Zoia a rămas cu milioanele. Până i s-au dus milioanele pe Apa Sâmbetei, ca toate câte le-au înghițit comuniștii și pământul.

Pe Zoia am cărat-o la groapă, când eram la liceu, împreună cu nepoții ei, verii mei de al doilea, cu sicriul pe umeri, dar nu lângă Paticu, ci lângă Boruzescu, primul ei soț, de care divorțase la vârsta de șaptesprezece ani și cu care zicea că vrea să fie împreună pe lumea cealaltă. Îmi aduc aminte că eu și cu verii mei, când eram mici, ne ascundeam sub masă în chioșc, unde Zoia, bunica mea și alte cucoane de vârsta lor tăifăsuiau pe înserate, mâncând dulcețuri, șerbeturi și bând cafea sau ceaiuri. Bunica mea aprindea o țigară Ada-Kaleh. Ca să le facă pe celelalte să strâmbe din nas și să își agite evantaiele. Întrebată cu care din cei cinci soți ai ei, sau câți or fi fost, voia Zoia să fie împreună pe lumea cealaltă, e a zis că voia să fie cu Boruzescu. Îi zicea pe numele de familie.

– De ce nu cu Paticu, că era milionar? a zis o cucoană.

– Păi ce să fac cu milioanele lui acolo, pe lumea ailantă? Ce să cumpăr acolo? Milioanele le-au luat comuniștii. Le-a luat Stalin cu el în sicriu și în cazanul cu zmoală!

– Bine dar de ce cu Boruzescu, de care ai divorțat?

Zoia se căsătorise la 16 ani, după ce fusese la un pension franțuzesc, unde învățase să cânte la pian Sur le pont d’Avignon, on y danse on y danse, și Alons enfants de la patrie, merci, merci, merci. Tot la pension învățase să dea în cărți și să facă spiritism. A divorțat după un an, deoarece soțul nu o mai solicita așa des ca la început și l-a bănuit că avea vreo alta. „Ce proastă am fost, ce proastă am fost!” se văieta Zoia, iar eu mă miram, fiindcă știam că toți o considerau că era o femeie inteligentă. Se știa prin oraș că Paticu o răsfățase pe Zoia cumpărându-i bijuterii peste bijuterii.

Căpitanul Pupăză, comandantul Securității, l-a arestat pe ginerele ei, popa Miulescu. Soția lui, Sanda, profesoara mea de latină, îl alinta „Popicu”. A stat închis din 1958, toamna după plecarea rușilor, până la grațierea din vara 1964, fără să fi făcut nimic. Pupăză l-a arestat numai ca să aibă acoperire pentru perchiziția care o făcea, în scopul de a găsi bijuteriile de care știa tot orașul. Nu le-a găsit. Zoia s-a temut că o să se întoarcă securiștii ca să mai caute încă odată, cum aveau obiceiul să revină, să mai caute după aur.

Mi-a dat mie să transport bijuteriile într-o sacoșă de voiaj și să le duc la mătușa mea, care rămăsese în țară și era profesoară la Prejmer. Cea care ulterior a vândut cavoul cu oasele părinților ei cu tot. Mi s-a rupt mânerul la sacoșă de grele ce erau bijuteriile. După ce i-au dat drumul lui Popicu, am transportat bijuteriile înapoi. Zoia murise de inimă rea, o îngropaserăm, iar mătușa mea a restituit verei sale primare, adică fetei Zoii, doar o infimă parte din ce îi încredințase Zoia în păstrare. I-am și zis mătușii mele:

– Nu-ți e rușine să reții bijuteriile? Ce o să faci cu atâtea kilograme de bijuterii? O să te împodobești cu bijuterille ca un brad de Crăciun? O să ieși pe stradă cu bijuteriile pe tine ca frunzele pe paparudă?

– Da, așa o să fac! Ei și?

– Ceea ce faci tu e mai rău decât furt. E înșelarea încrederii cuiva, care a avut încredere în tine. Prejudiciul material al Zoii și al Sandei e care e, dar cum rămâne cu prejudiciul tău moral?

– Taci din gură, prostule!

Să-mi faci tu mie una ca asta?

Aici zăcea un avocat care locuise pe strada mea. Crucea de marmoră albă era cam aplecată într-o parte. Pe cruce era fotografia lui cu țigara în gură și cu pălăria de paie pe o parte, ca Maurice Chevalier. Nimeni nu mai era cu țigara în gură prin cimitir, nici măcar groparii și nici chiar preotul. O doamnă de o anumită vârstă trecu pe alee cu niște lumânări în mână, se opri o clipă și bombăni:

– Fumează în cimitir ca un păgân. Toată viața a fost un păgân și păgân a rămas chiar și pe cruce. Nu degeaba îi zicea lumea Paganini.

Pe vremea lui Carol I şi sub Ferdinand, avocatul scotea săptămânal o foaie locală de scandaluri, Castranova nova, mai citită decât ziarul Universul de la București. Titlul publicației sale devenise supranumele orașului. Ca să consolideze acest supranume, l-a subminat în felul lui dibaci. Se pare că tot el lansase, prin oamenii săi de încredere – că nu-i lipseau așa ceva, avea peste tot oamenii săi – să zică lumea Castravechia vechia sau mai simplu Castraveția, ca să rimeze cu Veneția și Elveția.

Când ploua, unii știolcăiau prin băltoace în galoși de ploaie și ziceau că erau la Veneția, iar galoșii cu catarame erau gondole… catamarane. Avocatul, sau mai degrabă ziaristul, reușise să dezbine locuitorii urbei, mai rău decât se dușmăneau partidele conservator și liberal. Unii apărau supranumele Castranova, iar mucaliții râdeau de ei și ziceau Castraveția. Castranovanii se aveau cu castravețanii mai rău decât hoții cu vardiștii. Și, ca să fie confuzia cât mai pe dos, castravețanii le strigau castranovanilor că erau castravețani. Ca să-i facă să turbeze de furie.

Mi-l amintesc din copilărie pe avocat, un bătrân încovoiat, pe care toată lumea îl saluta cu respect de parcă ar fi fost preot sau director de bancă. Iar el le răspundea la salut ca la niște copii cuminți. Avea obiceiul să se oprească şi să scormonească cu bastonul prin gunoaiele adunate de vânt lângă trotuare în rigolă. Întorcea cu bastonul câte o hârtie, îşi potrivea ochelarii, se apleca, o ridica, o citea, apoi o arunca sau o băga în buzunarul de la haină. Înseamnă că era o hârtie importantă.

Bunica râdea din dosul perdelei şi zicea că avocatul culegea din gunoaie informații pentru ziar sau strângea dovezi zdrobitoare pentru la tribunal. Așa făcuse toată viața, așa făcea și acum, când nu mai avea de ce și ar cam fi fost vremea să ia drumul bisericii. Nea Ristică Pencioiu, tutungiul, zicea că bătrânul avocat rămăsese cu reflexul lui Pavlov și ne explica ce e aia: Câinele lui Pavlov a murit, iar Pavlov era așa de ramolit, încât a continuat să zdrăngăne cu clopoțelul, fără să mai știe de ce.

Odată, când era foarte tânăr, avocatul a jignit în ziarul său un căpitan de roșiori, de la regimentul de cavalerie, care pierduse din buzunar o scrisorică de amor de la o duduie respectabilă din elita simandicoasă a oraşului: domnișoara Lucreția din Castraveția. A publicat scrisorica în săptămânalul său, la rubrica Rochița transparentă, cu numele expeditorului şi destinatarului. Foicica lui săptămânală s-a vândut cât ai bate din palme.

Lambe Ziaristu’, zis Parkinsonistu’, cu ziarele într-un fel de paporniță făcută dintr-o matriță de ziar de la tipografie, ținută pe umăr cu o curea, bătea pasul pe loc, tremura din toate balamalele și striga cât putea:

– Ia ziaru’, ia ziaru’! Ia că frige! Ia Rochița transpirată! Ia mâna, mă nenorocitule, că te spun lu’ tac-to! Să te rupă în bătaie. Ce să faci tu cu ziarul, animalule? Că tu nici nu dai pe la școală, decât cu pietre.

Unii râdeau de el că în loc să zică transparentă zicea transpirată și că nici el nu o fi știind să citească. Însă alții se cam îndoiau și spuneau că avocatul l-o fi pus să zică așa. Cum, necum, Rochița s-a vândut mai bine decât covrigii calzi, cum striga Bașandrică Împăratu’: „Ia covrigi cu ou, ia şi fără ou, ia neamule, că mâine nu se mai știe!”

Căpitanul de cavalerie a apărat onoarea onorabilei dudui şi l-a provocat pe avocatul ziarist la duel. În felul acesta, a făcut-o pe Lucreția să ajungă şi mai mult în gura lumii din Castraveția. Civilul avu de ales arma. El, care nu pusese niciodată mâna pe nicio armă, a ales pistolul. Pistolul, bată-l vina.

Părţile beligerante au sosit în zori de zi, fiecare în landoul său cu cai, cu birjar, la marginea pădurii de lângă cimitir. Fiecare cu suita sa de martori, toţi cu redingotă neagră, ca cioclii. Aveau bani de aşa ceva. Care nu, găsea de închiriat, la Țecu Berbecu, ceaprazarul. Ocaziile cam erau. Au adus şi un doctor, aşa cum trebuie, cu pălărie cilindru, Zeiss. Căpitanul de roșiori, în uniforma de paradă, cu tunică roşie şi pantaloni albi de plezneau pe el, nici nu se putea apleca pe vine. Cizme negre, văxuite de îţi făceai mustaţa în ele, coif ca soarele cu pene. Îşi fățuia decoraţia militară de pe piept, cu gesturi ca la operă, ca să poată adversarul să ţintească mai bine cu pistolul.

Le-au prezentat, cu ceremonia necesară, ca la liturghie când țârcovnicul ține popii Biblia să citească, cutia neagră matlasată cu catifea roșie sau cu mătase – ce o fi fost – și cu pistoalele bine lustruite. Avocatul tremura ca frunzulița de mesteacăn. S-a uitat bine, cu ochii cât cepele, îi clănțăneau dinții și a bâiguit:

– Eni-meni, mic-mac, pic-pac!

A pus mâna pe un pistol cu silă, de parcă ar fi apucat șarpele boa de la circul Bernea. Când a văzut căpitanul cum îi tremura pistolul în mână, a râs şi a zis:

– Ține bine pistoala cum trebuie, să nu te împuști!

La noi în Castraveția, dacă voiai să-i zici una dură vreunuia, nu-i ziceai „prostule!”, îi ziceai „proasto!”. Mai dur de aşa, nu prea exista între oamenii bine-educați. Nu știu cum se numește această figură de stil. Castravețanii aplicau în practică mai multă stilistică și retorică decât cunoșteau profesorii universitari de la București pe vremea aceea.

Avocatul s-a clătinat pe picioare ca un om beat și tremura ca Lambe Parkinsonistu’. A tras înainte de semnal. A nimerit pălăria cilindru a doctorului. I-a nimerit-o la țanc. Zeiss! I-a zburat-o de pe cap. Doctorului i s-au înmuiat picioarele, a leşinat şi s-a prăbuşit în iarbă. Martorii la duel s-au repezit și au căutat în geamantănaşul lui cu trusa medicală, să-i dea ceva, să îl trezească. Dar ce ştiau ei ce să-i dea? Auzeam că cineva dintre martori ar fi strigat să vină un doctor.

– Repede, repede! Auăleo! Repede un doctor!

– Mișcă-te, mă blegule, și adu un doctor!

– Să vină un doctor!

De unde să vină? Nu era niciun doctor prin cimitir în zori de zi și nici prin pădurea de alături. Căpitanul a izbucnit în râs, şi-a aruncat pistolul peste umăr şi s-a urcat în landoul său, de unde i-a salutat pe toţi de parcă el ar fi fost însuşi regele Carol I.

Avocatul ziarist a învăţat lecţia şi s-a potolit. După Război, adică sub Ferdinand, a uitat lecţia. De data asta a publicat o scrisorică de același fel, dar ceva mai altfel, nu ca aia cu căpitanul. Găsise scrisorica tot aşa, pierdută pe stradă, căzută cum cad lucrurile importante din buzunarul cuiva. Scrisoarea era în versuri, de la domnișoara Aglaia, profesoara de gospodărie și menaj de la liceul de fete, către generalul de la regimentul de artilerie. Un bărbat la fel de lat, pe cât era de lung. Mai bine zis, pe cât era de scurt.

Se vându foicica săptămânală, cu scrisoarea în versuri, ca ţuica fiartă iarna, în târg, la oborul de porci în postul Crăciunului. Cititorii râdeau şi ziceau că de data asta avocatul, ha, ha, haaa. Să vezi, că o să-i fie mai uşor să nimerească ţinta. Așa cum era de așteptat, generalul l-a provocat la duel. Civilul a trebuit şi de data asta să aleagă arma şi a scris în ziarul său:

– Împotriva unui căpitan am ales pistolul. Dar împotriva unui general de artilerie, aleg tunul.

Generalul extraplat tocmai era la bărbier, când i-au adus ziarul. A citit ziarul şi i-a căzut lornionul de la ochi. A râs, încât toate decoraţiile de pe piept i-au zdrăngănit ca zurgălăii la calul de la sanie. Şi-a zmuls şervetul de la gât şi l-a aruncat în capul bărbierului. Unii cică ar fi zis: „Unde e avocatul să-l pup pe frunte!” Şi l-a iertat.

După ce s-a pensionat, avocatul a continuat să pledeze, în calitate de avocat onorific, așa e titulatura, dar numai în procesele cele mai importante şi mai dificile. Procesele mai onorifice, ziceau castravețanii, de nu se înțelegea prea bine ce voiau să spună cu asta. E și asta o figură de stil, să nu priceapă nimeni ce vrei să spui.

L-a apărat pe un client care lucra la fisc şi era acuzat că a furat banii Statului. Era cea mai mare escrocherie din istoria oraşului şi poate cea mai gravă din ţară, pe cât îşi mai aduceau unii aminte. Toate escrocheriile, ca şi toate iernile sau secetele, erau cele mai grave din istoria țării. Mai era încă un acuzat, însă acesta era apărat de un avocat venit de la Bucureşti, un profesor universitar de drept roman și de retorică de la facultate. Cel mai renumit avocat din toată țara. Și care nu a pierdut niciodată niciun proces. Niciun proces.

Cei doi acuzaţi aruncau vina unul pe altul.

Cei doi avocaţi aveau să se dueleze pentru clienţii lor, însă de data asta cu cuvinte, arma bine ascuţită a fiecăruia dintre ei. Avocatul ziarist avea acum arma cea mai potrivită lui pentru un duel. Însă adversarul de la București… era cine era. Nu pierduse niciun proces în toată cariera lui. Câștigase toate procesele. Toate. Toate personalităţile cele mai importante din Castranova și Castraveția, toţi juriştii, politicienii, atât conservatorii cât și liberalii, ba chiar şi prefectul judeţului, boieri sau negustori veniţi de prin alte părţi, cât şi asistenţii profesorului, veniți special de la Bucureşti, toţi abia mai aveau loc în sala mare a tribunalului, chiar și sus la cucurigu, unde stăteau în picioare. Toată lumea luminată, ca să-l asculte pe celebrul profesor, care le făcea onoarea să vină şi să pledeze în urbea lor.

Profesorul le-a dat o lecţie practică de retorică şi artă a apărării în dreptul roman. Un model de oratorie cu figuri de stil ingenioase, memorabile şi cu gesturi teatrale, elegante ca la operă. Și avea o voce e parcă ar fi fost Caruso. Unii avocaţi mai tineri fuseseră studenţii lui, iar acum îşi luau notiţe. Șușoteau între ei că fostul lor profesor putea să dea lecții lui Cicero și lui Quintilianus.

Între timp, bătrânul nostru avocat, ziaristul, a adormit pe scaun. Profesorul şi-a continuat nestânjenit pledoaria cu cuvinte bine alese şi cu figuri de stil bine elaborate, după toate regulile artei retorice. Avocații mai tineri le notau pe hârtie. Uneori, punea o întrebare în vânt pentru a trezi sentimentele judecătorului şi completului de judecată, sau judecata lor dreaptă. Alteori făcea câte o pauză de efect. Publicul înceta să mai respire.

Atunci se auzea bătrânul avocat sforăind cu gura căscată şi cu capul căzut într-o parte sau pe spate. Bietul său client stătea ghemuit şi cu privirea pierdută în pământ. Era fiert, nici nu mai îndrăznea să-și trezească avocatul, ziceai că era mort sau va muri pe loc. Tinerii avocați chicoteau pe înfundate, făceau pronosticuri ce putea visa acum bătrânul adormit. În loc de avocat onorific îi ziceau onirific. De la Oniros, zeul viselor. Câteva stenografe locale stenografiau pledoaria. Profesorul venise și cu stenografele sale de la tribunalul din București.

Judecătorul indignat abia se abţinea să nu izbească cu ciocanul său de lemn în masă, ca să-l trezească pe bătrânul pensionar adormit. Îl cunoștea bine, de ani și ani de zile. Nu s-a putut aștepta la atâta indolență din partea lui. Ce dezonoare pentru un avocat onorific. Judecătorul se stăpânea să nu izbuncească de mânie, să nu întrerupă astfel fermecătoarea pledoarie a profesorului.

Profesorul, când striga în gura mare, când şoptea, bătea cu piciorul în podea şi ridica ameninţător pumnul. Cu gesturi bine studiate, şi-a sfâşiat anteriul negru de avocat şi panglicile albe de la gât, și-a zmuls părul, şi-a tras singur palme, s-a repezit la propriul său client să-l sugrume, ca apoi să plângă pe pieptul lui, în hohote. Unora din public le-au dat lacrimile. Până şi clientul lui a început să plângă de milă pentru sine însuşi.

Completul de judecată şi publicul erau profund mişcaţi de emoţionanta apărare. Pe de altă parte erau uimiţi și indignați de indiferenţa nesimțitului de avocat, prea bătrân şi adormit, ca să mai aibă ce căuta acolo. Ce greșeală că l-au mai lăsat să fie activ, când se vedea acum că era așa de pasiv. A dormit şi a sforăit tot timpul. Toţi îşi ziceau că gata, acuma s-a terminat cu cariera lui de avocat sfoiegit şi de ziarist tot așa. La gunoaiele din rigolă cu el!

Profesorul îşi încheie pledoaria trântindu-şi peruca pe masă, un procedeu retoric la care nu mai recursese nici chiar la vreun recurs de proces și pe care Cicero nu-l știa, pentru că romanii nu aveau peruci. Roşu la faţă şi plin de năduşeală, s-a șters cu o batistă imensă și a înghiţit un pumn de pastile albe, cu un pahar de apă. Mare parte din pastile i-au căzut pe jos, cu efectul bine calculat. Se înclină spre judecător şi căzu aproape mort pe scaunul său. Abia mai respira, extenuat.

Acum, era clar pentru toţi că el câştigase din capul locului duelul împotriva bătrânului său coleg adormit ca un bălălău. Judecătorul, cu un ochi ţintit asupra sălii și unul pe jumătate închis, îşi ţuguie buzele cu satisfacţie, cum ar fi supt o caramea acră şi lovi cu ciocanul în masă. Bătrânul avocat se trezi, se frecă la ochi şi căscă. Judecătorul, cu o mânie profesional stăpânită, îl pironi din privire cu un ochi ucigător și cu un ochi pe jumătate închis. Cu o voce tăioasă ca un ferestrău, îl întrebă ce are de obiectat.

– Onorată instanţă şi respectabili juraţi! sau cam aşa ceva, răspunse el cu voce răgușită. Să-mi fie iertat, dar eu sunt răcit şi nu pot vorbi.

Publicul a început să murmure, iar unii din completul de judecată s-au înşurubat pe scaune.

– De altminteri, a continuat bătrânul avocat tușind, după măiastra pledoarie magnifică și strălucită a ilustrului meu coleg, eu nu mai am nimic de zis. Nu am nicio obiecțiune de obiectat. Cu permisiunea domniei voastre, onorate colega, voi publica stenograma genialei, strălucitoarei și briliantei pledoarii, în hebdomadarul meu.

Profesorul de la București i-a acordat permisiunea, cu un gest larg, binevoitor ca un împărat roman, pe când publicul a fluierat din degete.

– Huo! La oase! La Chitila! La Mărcuța!

Judecătorul a lovit în masă şi a ameninţat că evacuează sala.

Bătrânul avocat moșmonea ca un ramolit prin servieta sa cu hârtii şi tot căuta, până găsi o hârtiuţă. O întoarse pe toate părţile ca s-o vadă mai bine cu ochelarii, dacă era cea pe care o căuta. El, care în ziarul său întotdeauna a condamnat „ … nerușinata indiscreție insidioasă și infamă, a detectivilor particulari năimiți, acești nemernici josnici și mârșavi, cu metodele lor pe cât de murdare, pe atât de infame și abjecte de a se infiltra și fofila direct sau prin intermediari plătiți, în viața particulară a oricui și a tuturor, pentru a spiona intimitățile oamenilor cinstiți și respectabili și a leza integritatea lor atât personală cât și individuală a cetățenilor noștri onorabili și distinși, acei netrebnici de detectivi particulari ticăloși lipsiți de scrupule și impertinența lor pe cât de mizerabilă pe atât de execrabilă, cu care…” așa și pe dincolo. Ziarul lui avea ce avea împotriva detectivilor particulari.

El, adineauri, pe drum încoace spre tribunal, tocmai găsise din întâmplare o hârtiuță, care doar era acolo în rigolă, chiar lângă trotuar, desigur căzută din buzunarul cuiva. Așa cum cad hârtiile importante din buzunarul oamenilor. La fel cum întotdeauna el găsea scrisorici pierdute, pe care le publica în ziarul său. Dar acum, el, bătrânul, tușea, îl durea în gât şi nu putea să citească cu voce tare. Întinse judecătorului scrisorica aia mică, pe care o găsise chiar azi, în drum spre tribunal.

– Și nu am avut când să o depun la dosar, onorată instanță, că era să întârzii, onorat juriu.

Judecătorul i-o luă din mână şi o citi. O citi de câteva ori uluit, își mai puse încă o pereche de ochelari, o privi și cu lupa, o compară cu alte hârtii de la dosar. Așadar, era o scrisoare scrisă de mâna clientului profesorului, trimisă din arestul preventiv și adresată către șeful său de birou de la fisc. Trimisă prin cineva, prin vreun deținut eliberat sau prin vreun gardian corupt, care o fi pierdut-o din buzunar. Sau o fi pierdut-o chiar destinatarul. Cine știe cum de o fi ajuns în rigolă? N-avea importanță prin cine a trimis-o și cine a pierdut-o.

Important era că hârtia a căzut în rigolă, unde a găsit-o bătrânul avocat ziarist. La fel cum întotdeauna, dar întotdeauna, găsea scrisorici importante și compromițătoare, exact de la persoanele ce trebuiau să fie compromise. În cele din urmă, judecătorul clătină din cap, oftă, suspină, ochii îi sclipiră de o satisfacție profesională cum nu mai avusese de multă vreme, se scărpină sub bărbie, mai suspină încă odată zâmbind sardonic, își frecă mâinile de bucurie și o citi cu voce tare.

Clientul profesorului îl ruga pe șeful său, să-i pună cel mai bun avocat din țară, chit că îi vor plăti toți banii pe care îi furaseră împreună de la Stat. Dacă nu, amenința el din arestul preventiv, o să-l denunțe pe șef, ca să obțină o pedeapsă mai ușoară. Și continua cam așa: „Nicio grijă, șefu, o să recuperăm banii, ba chiar o să punem mâna pe și mai mulți, fiindcă între timp mi-a venit o nouă idee, și mai bună, pentru o lovitură și mai grasă. Am și aranjat cu grecul ăsta de încredere, care îl vezi că e un om de nădejde și cinstit, să fugim din țară cu banii în Turcia.”

Profesorul de la facultatea de drept, alb la față ca varul, acum, chiar că avea nevoie de un doctor, dar nimeni nu-l mai lua în serios.

Bătrânul avocat onorific, care în mod sigur terminase de dormit și de sforăit, s-a înclinat cuviincios dinaintea judecătorului și a completului de judecată, la fiecare în parte. Apoi s-a întors către mai tânărul profesor, care se sufoca, și i-a dat cu tifla. A râs și a dansat vals ridicându-şi faldurile togii negre de avocat ca la french-cancan, arătându-și fundul către colegul care se sufoca, a țopăit și a tropăit precum călușarii.

Publicul din sală aplauda cu frenezie, iar el chiuia ca la horă.

Judecătorul și-a încruntat sprâncenele, și-a încleștat pumnii. L-a pironit cu un ochi admirativ și cu un ochi mustrător, a clătinat din cap într-o parte și-n alta, și-a strâns hârtiile, s-a ridicat și a scrâșnit printre dinți, plin de mânie personală, dar cu o bine stăpânită bucurie profesională:

– Să-mi faci tu mie una ca asta? Pehlivanule! Îți arăt eu ție, data viitoare!

Castravețanii strigau:

– Bis, bis! Maestro! Bis! Paganini! Trăiască Castraveția veselă!

Avocatul onorific și-a aruncat peruca în tavan şi i-a dat o lovitură cu piciorul, de a proiectat-o nu mai ştiu unde.

Acum zăcea aici, în cimitir. Pe mormântul lui creşteau buruieni. Încă nu îi furaseră fotografia de pe cruce, cu țigara în gură și cu pălăria pe o parte. Se uita țintă în ochii mei și parcă zâmbea pe sub mustață. Parcă voia să-mi spună ceva.

Trăiască mortul

Victor stătea de vorbă cu groparul, un om voinic, cu umerii lați, tuns scurt, cu spinarea dreaptă, cam prea reținut în mișcări, ca un militar. Îl știam din copilărie. Era neschimbat. Timpul alunecase peste el ca ploaia pe sarcofagul roman din curtea muzeului, după expresia lui Năstea. M-am oprit și i-am fotografiat. Însă groparul a râs și a făcut semn cu mâna că degeaba, el oricum nu rămânea în fotografie. Când am developat clișeul, era negru.

Groparul era un atlet, îmbrăcat într-un costum de gabardină bleumarin și cu discrete carouri roșii, ponosit de tot, care fusese bine croit și elegant cândva. Costumul și cămășile sale de poplin erau de cea mai bună calitate, dar uzate. Bine uzate. Pesemne că le primise de la vreunul din morți. Primul proprietar trebuie să fi fost lung de doi metri, așa că groparul purta haina cu mânecile sumese. La umeri îi venea bine, dar îi cădea cam larg în spinare, ceea ce era un avantaj, când săpa. Cusăturile la subțiori se rupseseră, iar asta îi ușura mișcările cu lopata. Își proptea degetele mari în bretele. Și acestea vechi și de foarte bună calitate, uzate dar încă bune. În loc de curea, avea un cablu electric înfășurat la brâu, peste care se răsfrângeau pantalonii. Îi erau prea lungi în sus, prea lungi în jos și îi ținea suflecați.

Cablul electric era unealta lui secretă, însă toți știau la ce îi folosea. La casa rece a cimitirului, băga firele din capătul cablului în priză, iar celălalt capăt îl punea pe mort. Dacă mortul nu tresărea, totul era așa cum trebuia să fie. Nimeni să nu poată spune mai încolo, când vor reutiliza groapa, că mortul dezgropat nu fusese mort și s-a răsucit în sicriu.

Îl chema Nea Tănase și locuia în cimitir, în căsuța portarului.

– Tănase și mai cum? întrebă Victor

– Nea Tănase, pe scurt de la Athanasie. E destul cu Nea Tănase. Toți mă știe.Toți mă cunoaște. Și morții mă cunoaște. Și dracu mă cunoaște. Ba chiar și rușii mă cunoșteau, dar nu m-au cunoscut! zise el și arătă cu bărbia înspre regimentul de peste drum de cimitir, unde fuseseră încartiruiți soldații sovietici până când s-au retras.

Nea Tănase ne-a invitat în odăița aceea mică a lui, singura încăpere.

– Intrați! Fiți bine veniți în împărăția mea! zise el, arătându-ne toată averea sa.

Avea un pat îngust, din scânduri recuperate, un preș de trențe pe el și încă un preș cu care se acoperea. Nu avea perină. Un Godin de tuci, cu un picior frânt, sprijinit pe cărămizi. Burlanul de fum ieșea prin fereastră. O măsuță șchioapă, un scaun beteag și un dulăpior șoldiu. În loc de față de masă, avea un ziar. Pe ziar avea un colac cu picături de ceară pe el și o găină coaptă la cuptor. Lângă piciorul mesei, o damigeană cu vin, tot de pe la pomeni. N-avea farfurie, n-avea tacâm, n-avea pahar.

– De uimire nu rămâi mut? continuă el. Oriunde-ai fi, pretutindeni te găsesc! Pragul ce-l treci, nu e un prag sfânt? Pentru voi, casa mea deschisă e! zise el cu brațele larg întinse, iar eu am rămas uimit că erau aceleași vorbe pe care le spunea și Năstea.

Privirile mele au întretăiat privirile lui Victor. În mirarea lui, se oglindea mirarea mea.

Nea Tănase scoase de nu știu unde două scăunele fără spătar și ne făcu semn să ne așezăm. Pe perete atârna portretul lui Gheorghiu-Dej, care era mort de mult și uitat. Eu am făcut ochii mari, când am văzut că mai avea acel portret. Groparul a zâmbit cu jumătate de gură și a spus că așa se înțelegea el mai bine cu morții decât cu vii. M-am uitat bine la el. Ce vrea să spună? Era o provocare?

– Pentru voi, inima mea deschisă e! mai zise el și ne oferi să mâncăm din găina lui și să bem din damigeana lui.

– Nu, mulțumim, noi am mâncat și suntem cu mașina.

Nea Tănase nu ducea lipsă de nimic. Nu se făceau înmormântări lunea, ca să nu se facă mortul lunatic. Atunci, îl puteai vedea prin oraș, în costumul său bleumarin cu carouri, la cravată de mătase, cu pălărie și cu pantofi strălucitori de marcă Salamander veritabilă. De ciorapi n-avea nevoie. Se plimba cu mâinile la spate pe Farfurie, prin părculețul din jurul monumentului eroilor, cu zeița Victoriei, și se uita în ochii soldaților de bronz. Nimeni nu vorbea cu el. El își ridica mereu pălăria să salute, dar nimeni nu-i răspundea la salut. Avea la încheietura mâinii sale puternice un ceas vechi, stricat și fără arătătoare, numai așa, ca să se vadă că el era un cetățean obișnuit. Și la ce să-i trebuiască lui să știe cât era ceasul? Groparul trăia în afara timpului, în afară de orice. Mânecile sale sumese și pantalonii suflecați îi făceau pe ștrengarii de școlari să strige după el: „Bau! Păzea, că vine marinarul! Bau, marinarul!”

– Ce or vedea copiii la mine, de îmi zice marinar? Eu n-am fost niciodată marinar, n-am văzut marea.

A ridicat damigeana de vin și ne-a întins-o să bem, iar noi i-am mulțumit și l-am refuzat din nou. A răsucit damigeana să i se sprijine pe antebraț, a aplecat-o și picurat câțiva stropi de vin pe podea. A zis să fie pentru sufletul morților, a dus-o la gură și a băut o înghițitură.

– Dar eu m-am scufundat în adâncul mării mai altfel, dacă pricepeți dumneavoastră ce vreau să spun, zise Nea Tănase. Am scoborât și în adâncul pământului. În adâncuri, în înalturi, este o mână nevăzută! M-am scufundat în adâncul ascuns al apei. În adâncurile negre am văzut strălucind limpede diamantele vieții. Eu am văzut adâncul, fundul apei, fundul pământului. Am ars în flăcări și m-am răcorit în văzduh. Am plutit deasupra norilor ca un fulg de puf, ca un fulg de zăpadă și m-am topit. Am pătruns adânc până în înaltul cerului. Am privit și am văzut ce mici sunt toate pe pământ. Ce mici sunt toate astea, cele pământești. Și ce mare este cerul. Ce mărețe sunt cele cerești. Negura și lumina. Eu am văzut totul, am înțeles totul! Eu, care nu știu carte, nu știu nimic, eu am înțeles tot ce nu înțeleg alții! spuse el, oftă, trase aer în piept, apoi trase din țigară și adăugă, scoțând fum când pe gură și când pe nări: Eu pot să mă prezint oricând la înfățișare, dincolo. Când o să mă cheme. Nu avem voie să trecem dincolo nechemați. Viața ne-a fost dată cu chirie. Nu putem noi să rupem contractul cu Stăpânul. Fiecare la vremea lui. Și nu vă speriați, oameni buni! Nimic nu poate fi mai rău, decât ceea ce este răul cel mai rău. Nimic nu e mai rău decât a nu fi. Dar ce poate fi rău în a nu fi?

Când a terminat armata și a fost lăsat la vatră, la poarta regimentului l-a arestat Securitatea. Ce știa el despre tâlharii care se ascundeau prin munți? El a răspuns că nu știa nimic despre nimeni care să se fi ascuns prin munți. „Ba da, știi, că le-ai fost chiar și călăuză prin munți.” Cum se numea organizația din care făcea el parte? Nu știa de nicio organizație. „Ba da, știi, cum să nu știi. Ai un rol important în organizație. Ce rol ai?”

– În gheara răului am fost ținut și am zăcut în pridvorul morții, la poarta morții. M-au schingiuit într-altfel, fără să-mi lase urme. Dormeam pe podea, într-un birou de-al lor pentru interogatorii. Cu becul aprins noaptea și cu fereastra deschisă. Intrau tot felul de gâze prin rețeaua metalică, mă pișcau și nu mă lăsau să dorm. Când nu mai aveau loc de mine, mă duceau cu aparatele la ochi într-o încăpere unde nu știu ce o fi fost, că era beznă. Sau mă duceau la solar, o încăpere asfaltată și cu plasă de sârmă la vreo patru metri înălțime, în loc de tavan. Acolo nădușeam și nu mai puteam să respir. Îmi turnau DDT în cap și în pantaloni. Mă scoteau la closet numai odată pe zi. Îmi dădeau să mănânc lăturile de la castroanele pe care și-le spălau deținuții lor, condamnați. Ei erau în porție, eu nu eram. Pentru că eram în cercetări. Mâncam lăturile altora și ce scuipaseră ei din gură. Nu vream să mai trăiesc. Atunci i-am invidiat pe morții care au murit. Mi-au dat drumul după câteva săptămâni. M-am și mirat. Mă așteptam că iarăși mă înhață. Când m-am văzut afară din gura lupului, unde era să mă duc? Nu mai aveam nimic, nici foaia cu care m-au lăsat la vatră. Nimic. Acuma, eu nu mai eram nimic. Fără buletin, eram nimeni. Eram ca ieșit din găoace. M-am întors acasă în satul meu.

– În ce sat? am întrebat eu.

– În Moldova, răspunse el făcând un gest vag cu mâna. La munte. Sus, într-o vale.

Când frații lui l-au văzut, s-au îngrozit și tremurau de frică. Au urlat că el era strigoi și că el murise în închisoare. Frații lui erau băuți, au sărit la el cu furcile să-l străpungă. El a fugit, să nu-l omoare. A scăpat de ei. S-a dus în lumea largă. De atunci, n-a mai vrut să știe de rude și de nimeni.

– M-am tot dus cu spaima în sân și cu pierzania am fost pierdut. De unde și până unde eu călăuză la partizani? De unde până unde eu strigoi? Dar știți dumneavoastră ce a fost la miljoc? Am aflat eu mai târziu, când mi s-a desfăcut cerul deasupra mea și mi-a apărut un înger. M-a întrebat îngerul, cum de știau frații mei că eu fusesem închis? Doar nu era să îi fi informat Securitatea pe ei de soarta mea? Îngerul mi-a deschis ochii, că frații mei au mințit la Securitate cum că eu aș fi fost călăuză la partizani prin munți. Ca să mă închidă. Nu se mai întorcea nimeni și mureau pe acolo. Și să-mi ia ei partea mea de pământ, că tocmai murise tata. Acuma, chiar or fi crezut ei că eu murisem și mă făcusem strigoi, sau au făcut pe proștii, ca să mă alunge și să le rămână lor partea mea de pământ de la tata? Însă a venit colectivizarea peste ei și le-a luat tot pământul. Că Dumnezeu nu doarme, sărăcuțul de el. Dumnezeu nu bate cu bățul. Așa le trebuie: să nu mai aibă ce mânca. Să mănânce din ce fură de la colectivă!

De atunci lucra aci, în cimitirul ăsta. Aici nu l-a întrebat nimeni nimic. Și avea de mâncare din pomeni. Mânca mai bine decât cei ce veneau cu pomenile și cu acatistul. Din sărăcia lor, toți aduceau ce aveau mai bun.

– Dar matale acum ai buletin? zise Victor cu vocea lui întrebătoare și oblăduitoare de psihiatru, cu care deschidea inimile și gurile.

– Groparii sunt oameni cinstiți, răspunse Nea Tănase. Ei nu fac niciun rău nimănui, nu întreabă niciodată nimic. Groparii întorc capul în altă parte când e mai bine să nu vadă ceva și nu te întreabă nici măcar cât e ceasul. Gura unui gropar e ferecată în cuie. Ca capacul pe sicriu.

M-am mirat că Victor n-a priceput aluzia și a continuat să întrebe:

– Eu am auzit că trebuie să dai bani mulți ca să te primească gropar. Cât plătești matale pentru ca să ții cu dinții de meseria asta, să nu te dea afară?

În loc să răspundă, Nea Tănase trase din țigară, apoi pufăi câteva cerculețe de fum ca niște zerouri. Nu știu dacă Victor a priceput răspunsul groparului cu zerourile acelea de fum. În cele din urmă, zise că era o muncă grea.

– Se cere să ai o spinare ca podul de la Cernavodă. Și nu asta e cel mai rău. Omul se obișnuiește cu orice. Omul e ca viermele care trăiește în hrean. Așa e viața, suntem un vierme în hrean.

– Ce e cel mai rău în meseria dumitale?

Groparul făcu o pauză lungă, vărsă câțiva stropi de vin pe jos, zise că era pentru sufletele morților și duse damigeana spre gură. O ținu așa pe antebraț, rămase pe gânduri și nu bău.

– Nimic nu e mai rău decât meseria mea. Însă să știi matale de la mine: E meseria cea mai bună.

– Obișnuiesc groparii să ia pastile de calmare?

– Ha! Nu umblă niciun fel de cai prin cimitir noaptea, nici mari, nici mici! răspunse Nea Tănase și își mai aprinse o țigară.

– Pastile de dormit, vreau să spun, zise Victor.

– Ce pastile? Eu cum pun capul jos, adorm butuc și poți să tai lemne pe mine. Însă, dacă foșnește ceva prin cimitir și nu foșnește cum trebuie, eu ridic capul. Trag cu urechea și mă strecor tiptil fără să scârțâi ușa, să văd ce mișcă printre morminte. Eu sunt tartorul aici în cimitirul meu și nimeni altcineva.

– Matale ești gropar șef?

Nea Tănase încuviință din cap, stânjenit.

– Nu e așa că groparul șef e cel care vorbește cu familia câți bani să primească groparii? Eu am auzit că un gropar șef câștigă mai mult decât un chirurg care e profesor universitar. Așa e?

– Bani și iarăși bani! răspunse Nea Tănase și zvârli chiștocul prin ușa deschisă. Nimeni nu ia bani cu el în groapă. Nici măcar popa sau protopopul, nici chiar mitropolitul. Nici chiar primarul sau milițianul de sector și cine mai e. Ce a luat cu el? zise arătând cu bărbia înspre portretul lui Dej. Ce să fac eu cu banii? Eu nu am de plătit nicăieri, nimic. Eu mănânc din pomeni și mănânc mai bine decât cei ce vin cu pomenile. Eu intru în cârciumă, lunea. Toți amuțesc și se uită la mine. Mă servește cu respect. Ce respect? Mă servește cu frică. Frica e respectul. Dacă vrei să te respecte lumea, să le fie frică de tine. Și nimeni nu vrea să ia bani din mâna mea. Sunt bani de la mort. Cine vrea să ia bani de la mort? Beau o dușcă, două și plec. Am ce mânca, am unde să pun capul să dorm, nu mă plouă. Ce-mi trebuie mie altceva?

A alungat cu mâna muștele care veneau la găina lui friptă de pe ziar. Scoase un briceag, tăie o bucată și înfipse briceagul în ea ca o furculiță. Ne-o întinse nouă să mâncăm. Noi i-am mulțumit din nou, că nu ne era foame. Nea Tănase zise că moartea era câștigul lui. Moartea era hrana lui. El locuia cu moartea, mânca cu moartea. El era cel mai aproape de moarte. Vecin cu morții. El o ducea mai bine decât primarul. Un primar avea mulți dușmani și toți voiau să-i ia locul. Nimeni nu putea mânca mai mult decât o găină. Nici în gura lui Stalin nu putea intra mai mult de o găină.

– Ce crezi tălică? Vrea careva să-mi ia mie lopata din mână și să doarmă acilea, în cimitir? Nimeni. Stau icișa ca un condamnat la moarte, în camera de așteptare a morții și muncesc ca un rob. În slujba morții. Un biet ăsta, ca un gândac. Un terchea-berchea, un disprețuit și urât de toată lumea, un ocolit de toți. Dar ce greșit gândesc ei toți. Nimeni nu mă poate ocoli pe mine. Eu o să îi aștern în pământ. Eu sau colegii mei. Ce s-ar face omenirea dacă n-ar mai fi groparii? Și gunoierii, să nu-i uităm nici pe ei. Ar rămâne morții pe deasupra. Cum ar mai arăta pământul, acoperit cu morți și cu gunoaie? Ha? Ce s-ar face lumea fără noi? Mă mai disprețuiește careva? Eu voi fi de-a pururi alături de colegii mei gropari. Și peste o mie de ani. Groparii nu au cum să mai moară vreodată.

– Cum așa?

– Pentru că au murit de la început, când au îmbrățișat meseria asta, mizerabilă. Eu văd că mulți oameni suferă că nu sunt ceea ce ar vrea ei să fie și se dau că ar fi. Mulți sunt neîmpliniți și se amăgesc împăunându-se cum că ar fi ceea ce nu sunt și n-au cum să fie. Mulți își dau importanța pe care nu o au și ar vrea să o aibă. Dar se vede pe ei că se umflă ca broasca cât boul. Când îl văd pe unul că se dă mare înseamnă că se știe mic și suferă. Se ține bățos și fioros, își drege glasul și compasul. Se înalță pe catalige, să creadă lumea că e mare și tare. Are pretenția să i se dea atenția pe care nu i-o dă nimeni. Îngâmfații se uită cu silă la mine și îmi aruncă vorbele ca oasele la câini, ca să mă înjosească. Eu nu pot fi înjosit de nimeni, pentru că mai jos de așa nu se poate. Ăștia care nu știu să vorbească fără să înjosească pe oricine e mai jos decât ei. Ăștia ling în sus. Nu-și dau seama. Înjosindu-mă pe mine, se înjosesc pe ei înșiși. Ei nu știu nimic, nu înțeleg nimic. Eu am înțeles totul, știu totul.

– Spune-ne și nouă ce știi dumneata și nu știm noi?

– Să știți de la mine: Suntem cu toții niște frunze în vânt, oricât de mare coroană de aur cu piertre nestemate ai avea pe cap. Trufașii nu își văd nimicnicia. Bogății pe dinafară și sărăcie pe dinăuntru. Vor să aibă putere peste alții, dar ei nu au putere peste ei înșiși, peste patimile lor. Praful și pulberea se alege de noi toți. Până și de cei mai mari împărați. Și Papa de la Roma. Toți tremurăm de frica morții și ne zbatem ca niște proști, până cădem la pământ și se așterne peste noi pământul negru, iarba verde și zăpada albă. Dacă trăiești cu frica de moarte în oase, ești gata mort înainte de a fi murit. Când ai murit odată, nu-ți mai e frică de moarte și nu ai cum să mai mori. Tălică poate nu ai avut norocul să mori măcar odată în viață, să treci pragul dincolo și să pășești iarăși pragul înapoi. După ce ai trecut prin asta, nu mai are moartea nicio putere asupra ta. Abia atunci ți se deschid ochii și înțelegi ce e viața. Abia atunci afli că trăiești. Proștii nu știu să trăiască. Nici nu știu că trăiesc. Nimic nu poate fi mai măreț pe lume ca ziua, soarele și că respirăm. Uită-te cum dimineața, Doamna Zorilor se ridică în rochie purpurie peste dealul ăla, cu iarba în scântei de rouă și alungă negura. Și să tragi aer în piept. Degeaba mai respiri dacă nu știi să guști aerul. Și să guști apa. Să guști apa vieții, dacă pricepeți dumneavoastră ce vreau să spun, domnule doctor.

– Da, aerul și apa sunt vitale, zise Victor.

– Domnule doctor! Ascultă de la mine: Toți se sperie ca iepurii de orice nenorocire și de nimic, de parcă cu ei s-ar sfârși viața pe pământ. După cea mai neagră noapte, cu furtună, cu fulgere și trăznete, de zici că e sfârșitul lumii, vine ziua și iese soarele. Nu să poate altfel. Nu să egzistă. Păsărelele ciripesc la fel de fericite în cimitirul meu, ca în cel mai frumos parc împărătesc de pe lume. Nici în grădinile atârnate ale Semiramidei nu cântau păsările măiestre mai frumos ca aici la mine în cimitir. Din florile ce cresc în cimitir, culeg albinele miere. Eu îmi fac ceai de sunătoare. Crește pe morminte părăsite. Știi dumneata, care ești doctor, că e mai sănătoasă decât sunătoarea din farmacie? Dacă nu înțălegi rostul morții, n-ai cum să înțălegi rostul vieții. Și atunci, de ce mai trăiești? Pentru ce te zbați, măi omule? Pentru asta ai venit pe lume, ca să strângi? Să faci rău la alții, ca să ai tu? Să te lăfăi tu? Să ai, în loc să fii? Nu iei banii cu tine în mormânt, nu iei nimic. Nimic!

Nea Tănase trase din țigară adânc în plămâni. Dădu fumul pe nas și îl trase înapoi, pe gură. Apoi invers, până nu mai ieși niciun fum. Tot fumul depus în plămâni. Iar noi ne uitam la el în tăcere.

– Ascultă-mă pe mine, că știu! Sunt gropar. Te duci cu un singur rând de haine pe tine la drum și nu te mai întorci de unde ai plecat. Te duci de unde ai venit. Ai venit de nicăieri și te duci nicăieri. Eu, care am văzut așa multe, uneori nu mai pricep nimic. Eu văd cum ne părăsesc morții și se duc. Tu nu poți să iei cu tine în groapă nimic, decât ce ți-au pus în sicriu. I-au pus unui mort o carte de rugăciuni în mână. Și ce să facă cu ea? Să o citească? N-are lampă în groapă. Să se roage mort? De ce nu s-a rugat cât a fost viu? Și jos, în țărâna gropii negre, tu nu poți căra cu tine nimic! Patima banilor e cea mai cumplită. Patima să vă sporiți averile vă apasă până în clipa când coborâți în mormânt. N-am văzut înmormântare cu vreun cufăr de bani remorcat la dric. N-am văzut să-i pună careva mortului vreun sac de bani în sicriu. N-am văzut. Toți hapsânii și ticăloșii o să vadă pe dracu, când o să ajungă în iad. Toți o să vedeți limpede, cu cea mai mare limpezime. Eu sunt cel care am văzut adâncul, fundul mării și fundul pământului. Și adâncul cerului. Toate adâncurile. Eu am aflat tot, am înțeles tot, știu tot. Voi nu înțelegeți nimic. Și nu știți nimic. Și credeți că știi totul. Știți pă dracu’! Atâta știți.

Nea Tănase adăugă că să îl scuzăm, întrucât nu se referă la persoanele de față. Își băgă degetele în pachetul de țigări, nu găsi nimic acolo. Victor îi oferi un pachet de țigări de import, cu filtru, însă Nea Tănase le respinse cu un gest, fără să se uite la ele. Rupse o bucată din ziarul de pe masă, scoase niște foi de tutun uscate din buzunarul de la haină, le măcină între palme și își răsuci o mahoarcă, mai pe pofta lui. O lipi cu limba și o aprinse.

– De ce nu fumezi cu filtru? Sunt țigări mai propice, zise Victor.

– Țigările n-are cum să pice, îi răpsunse Nea Tănase.

Palmele lui butucănoase erau crăpate și nicio apă nu putea să înlăture pământul și tutunul din crăpături. Formau un desen ciudat, care ar fi putut speria o ghicitoare în palmă. În palmele lui se putea citi istoria unei lumi dispărute, mai clar decât literele cuneiforme pe tăblițele de lut sumeriene, cu poemul Ghilgameș. Poate chiar și viitorul nostru.

Trase din țigară și zise că el cam era un fel de primar.

– Primar peste morți? am întrebat eu.

– Nu, peste cei ce locuiesc în cimitir, aici la mine. Oameni mai mult morți decât vii. Puterea locală și autoritățile nu știu nimic de ei, dacă ar fi să credem ce zice popa. Nimeni nu știe de ei. Numai eu le duc grija.

Erau oameni, vai de capul lor, ne-a spus Nea Tănase, numiți populația umbrelor sau stâlpii nopții, stăpânii beznei. El le arăta care erau cavourile sau criptele părăsite, în care puteau să înnopteze peste zi. Niciun oaspete nou sosit nu putea locui acolo fără aprobarea lui.

– Se mai ivesc ei și singuri, când vin morții și când știu ei că pot să se bage în față la pomană. Lumea le dă fără să se uite la ei. Dacă nu e careva să-l cunoască, se bagă flămândul în față. Mi-a murit unul înghesuit la pomană. Altul s-a înecat cu mâncarea în gât.

– Cum mai e cu piața scheletelor, întrebă Victor.

Nea Tănase zise că cererea de schelete sau de cranii scăzuse, când cabinetele medicale particulare trecuseră la policlinicile de Stat. De stat la coadă, a precizat el. A mai fost o vreme voie cu oase la facultatea de medicină, dar s-au furat. Însă piața s-a întors. Acum veneau studenți străini, iar ăștia aveau bani. În țările lor, așa cum erau înapoiate, legile erau mai stricte, cu liniștea mormintelor. Cumpărau schelete de la noi și le treceau peste graniță cum știau ei.

Victor era interesat să cumpere niște oase. Avea aproape toate oasele, le ținea ascunse acasă la el, într-o valiză sub pat și îi mai trebuiau câteva. A arătat pe corpul său ce oase îi lipseau. Groparul trase sertarul de la masă și scoase niște oase.

– Eu unul sunt oarecum destul de virtuos și aproape curat la suflet, zise el și puse pe masă oasele de care avea nevoie Victor.

Le alinie unul lângă altul cu grijă și preciză la fiecare numele lor latinești, însă eu nu puteam ști dacă le aranja cum trebuie sau dacă denumirile erau corecte. Am văzut că Victor își stăpânea uimirea uitându-se la el și am înțeles că Nea Tănase nu spunea nimic greșit. Groparul rupse o bucată din ziarul pe care mâncase, a împăturit oasele și i le-a dat lui Victor. Victor zise că acum avea toate oasele, nu îi mai trebuiau altele.

– Nici nu mai am altele. Astea sunt toate.

N-a vrut să primească bani.

– N-am cum să iau cu mine bani în groapă, râse el. V-am spus doar!

– Cum e cu jefuitorii de morminte? întrebă Victor.

– Mai bine te-aș întreba eu pe matale, care ești doctor, cum e cu jefuitorii de organe de la morții din spitale, pentru transplanturi. Am auzit că se jefuiesc organe și de la vii. Intri în spital teafăr și ieși mort. Jefuitorii de morminte nu cutează să se mai apropie. Le e frică de viii care locuiesc aici în cimitirul meu, mai rău decât de morți.

– Cum așa? zise Victor. Oamenii matale locuiesc în cimitir și nu jefuiesc mormintele?

– Păi dacă sparge careva vreo groapă, l-a luat dracu’. Vine miliția și pândește noaptea. Unde să se mai ducă să locuiască? Cine le mai dă mâncare cum le dau eu de la pomeni? Viii mei îmi apără morții, să nu le spargă careva mormântul. Își apără cu dinții mormintele lor. Le-am dat voie să pună mâna pe uneltele mele și să facă cum știu ei mai bine, dacă e nevoie.

– Și cum poți dumneata să trăiești și să dormi în cimitir? Nu ți-e frică noaptea?

– Frică de cine? Ziua moare și negura crește. Eu sunt singur, cimitirul e mare. Tiptil-tiptil coboară noaptea și sosește ceasul când ies duhurile rele. Iazmele, moroii, pricolicii uite așa, vampirii, fantomele, stafiile, strigoii, vârcolacii și nălucile. Toate alea ies din pământ și mișună uite așa, să te înhațe. Cimitirul doarme și cască. Iadul își deschide gura și suflă de infectează toată lumea și te apasă pe piept, își bagă ghearele în grumazul tău, de nu mai poți să răsufli. Mai e doar un pas între mine și moarte. Noapte, noapte și iar noapte. De trei ori noapte pe întreg pământul.

Când apunea soarele, Nea Tănase închidea poarta dublă și grea a cimitirului. Atunci începea să iasă din morminte populația umbrelor.

– Cei ce se rătăcesc prin lume, în viața asta așa cum e, care au apucat calea rătăcită și au rămas pe dinafară, obosiții și bătrânii de care nu mai are nevoie nimeni, bolnavii, săracii și cei prăpădiți, neînsemnați, aruncați la gunoiul lumii ăsteia în care trăim. Pe ăștia îi ajut eu, când văd că nu mai au nicio vlagă în ei să o mai ducă cu viața. Pe ăștia, care își așteaptă moartea și nu vine.

El strângea pomenile și le punea pentru ei prin cavouri, unde să le găsească și să mănânce.

– Nefericiții mei de prieteni sunt pașnici și nu fac niciun rău nimănui. Nu deranjează pe nimeni. Dar n-au voie să moară în morminte. N-au decât să moară unde or vrea, numai în cimitir nu. Preotul zice că ăsta e imperativul său categoric. Eu nu am carte cum are popa, dar cred că moartea e cel mai de seamă lucru pe care îl trăim în viața noastră. Ni se pun tot felul de condiții peste condiții, să trăim așa cum vor alții. Barim când murim să nu ne mai pună condiții cum să murim.

Nea Tănase tăcu îndelung, ridică damigeana, o răsuci și o puse pe antebraț, o duse spre gură, dar o puse la loc.

– O mulțime de daruri ne dau morții noștri. Darurile sunt multe. Nu toți am fost dăruiți la fel. Dă, ca să primești! Dă, ca să ai de unde da! Sărăcia e o boală grea și se moștenește din tată în fiu. Mărgăritarele dimineții se ivesc pe frunze, eu deschid porțile cimitirului. Prietenii mei aud porțile scârțâind și se ascund în morminte. Au o mie de ochi și o mie de urechi. Acești vitregiți ai soartei, aceste umbre de oameni, nu sunt chiar așa de nepricepuți cum ai crede. Unii din ei, a fost ceva de capul lor cândva și s-au prăbușit. Ca la fabrică, multe rebuturi. La fel e și lumea noastră, cu rebuturi omenești. N-am făcut eu lumea asta.

Găina de pe masa lui Nea Tănase, ne-a asigurat el, fusese furată de la vecini, adusă la biserică și blagoslovită de popă. Nea Tănase o mânca în contul mortului de pe lumea cealaltă.

– Am văzut unii care… zise Nea Tănase, vărsă câteva picături de vin și puse damigeana la gură. Moartea nu este frumoasă, dar e mai ușoară decât viața. După o viață chinuită, moartea e o eliberare. Mai bine ziua morții, decât ziua nașterii, ca să stăm strâmb și să judecăm drept. Totul este să lăsăm morții în pace. Nu cum au făcut când au mutat cimitirele. Împărăția răului, puterea întunericului, în această lume întunecată, zise el și se cutremură.

– Nu se fură de la morți, când îi dezgroapă? se miră Victor.

– Ba da, poate că da. Sunt gropari care au fost aduși la meseria asta, cu forța, scoși din pușcării. Dar nu stau mult în cimitir. Se întorc repede la închisoare. Le place mai mult acolo. Un adevărat gropar, de soi bun, nu fură niciodată. După ce ai văzut câte ai văzut și ai așternut atâția oameni în pământ, nu mai ai nevoie de nimic. Nu înțeleg de ce mai fură unii, când poate n-or ști că n-o să aibă cum să ia cu ei în groapă ce au furat. Vreme vine, vreme trece, neamul își merge mersul neamului. Poate că or fi fost gropari care au furat când cu dezgropările, dar eu n-am văzut pe careva. Groparii sunt altfel decât oamenii legii sau ca alții. Nu se pârăsc între ei. Ce om e ăla care pârăște? Ce om e ăla care fură? Și mai ales de la morți? Poți să-ți ascunzi faptele să nu te vadă cei vii, dar nu te poți ascunde de morți, că morții te văd. Mortul te vede cu ochii închiși. Și din mormânt te vede. Și o să vină când dormi, o să îți vină în somn, să-ți ceară înapoi ce i-a aparținut. Când mori, o să alergi după cei de la care ai furat, ca să le dai înapoi, dar n-o să vrea să primească. Și o să alergi așa cu limba scoasă în viața de apoi. Altminteri, morții sunt cumsecade. Nu fac nimănui niciun rău.

Pe cuvântul de onoare al lui Nea Tănase, că n-ai de ce să-ți fie frică de morți. Dacă-ți spune el asta, care e gropar, trebuie să-l crezi.

– Spaimele unora sunt numai gogorițele lor din cap. Dacă ar fi ceva de speriat prin cimitir, s-ar speria animalele. Dacă niciun animal nu se sperie în cimitir, atunci nu e nimic.

– Dă-mi voie, zise Victor, să numesc asta silogismul lui Nea Tănase!

– Ce siloz? Eu n-am niciun siloz. Află de la mine: pisica nu se sperie de morți și de-aia oamenii au făcut-o responsabilă cu prostiile lor din cap.

Nea Tănase începu să râdă și ne mai spuse că, într-o noapte, i-a prins pe niște sataniști aci în cimitirul lui.

– Era o noapte fără lună. Beznă ca în fundul pământului. Ce vitejie e aia să intri noaptea într-un cimitir și să pângărești mormintele? Nu e noapte în jurul meu, unde ochiul meu n-ajunge. Ochiul meu pururea treaz veghează peste orice fărâmă. Nu cade o vrabie din copac fără știrea mea. Nu mișcă o furnică în pământ fără să-mi ceară mie aprobare scrisă! ne asigură groparul cu mâna pe inimă.

Sataniștii i-au omorât pisica.

– Era motanul meu. Îl crescusem de când era un pisoiaș uite atâta de mic. Și îmi ținea de urât, era prietenul meu cel mai de nădejde. Un măreț motan negru, încălțat cu cizme albe. Popa îl botezase Lucifer. Își cunoștea numele, se întorcea și venea când îl strigai pe nume. Și era mai inteligent și mai înțelept decât un om. Pe cuvântul meu de gropar. Ne înțelegeam foarte bine, chiar și din priviri. Înțelegea de vorbă mai bine ca un om. Motanul meu încălțat înțelegea tot, pricepea imediat, ba chiar mă ajuta. Mai bine ca oricine.

Miliția făcea uneori razii prin cimitir, când ziua, când noaptea. Îndată ce vedea Nea Tănase milițienii, începea să-și strige pisica: „Lucifer! Pis, pis, pis, Lucifer! Unde ești?” și bătea cu furculița în farfuria, pe care o avea de la un mort.

– Mi-o dăduse mortul cu mâncare și n-a mai venit să și-o ia înapoi.

Prietenii săi care locuiau în cimitir, lumea umbrelor, auzeau semnalul acela secret, cum chema el pisica, și dispăreau prin morminte, trăgeau ușile la cavouri după ei. Odată, au râs milițienii de el, că își striga pisica, iar pisica își freca mustața de piciorul lui. El a sărit ca din arc, ca și cum s-ar fi speriat, a bătut cu piciorul în prag și a urlat: „Zât! Fugi de aci! Zât!”. Ca să întărească semnalul de alarmă, a scăpat farfuria din mână pe treapta de piatră, de s-a făcut țăndări.

– Milițienii au râs de mine, că eu, gropar, mă speriam de propria mea pisică. În contul pisicii, i-am tăbăcit bine pe sataniști. Intraseră prin fundul cimitirului, unde era gardul stricat. N-aveam cum să-i aud. Dormeam. Dar mi-au dat semnal oamenii mei din cavouri. Ce cuc e ăla toamna? Și cum să se îngâne cucul cu mierla? Am sărit din somn și am pus mâna pe lopată. Vă asigur eu că sataniștii ăștia n-o să mai calce prin vreun cimitir, până când i-o aduce cu picioarele înainte.

– Bine! Dar, dacă prietenii matale ți-au dat semnalul cu cucu și cu mierla, de ce n-au sărit să te ajute?

– Păi cine să vină să mă ajute? Că mai erau în cimitir numai schilozii. Abia se mai târau. Ceilalți, care erau în putere, erau plecați la București.

– La București? Ce să caute acolo?

– S-au dus la o nuntă.

– Unde?

– Într-un cimitir.

– Ziua?

– Nu. Noaptea.

– Nuntă la cimitir? Noaptea?

Se făcu o liniște asurzitoare. Victor l-a întrebat dacă țineau strict cu camuflajul sau au aprins ceva lumânări și candele mortuare? Nea Tănase a dat din umeri fără să zică nimic.

– Când aveai pisica, îți mai ținea de urât. Ce faci acuma fără măcar un suflet de pisică? a întrebat Victor.

Nea Tănase a dat iarăși din umeri. N-am înțeles ce voia să spună astfel.

– Groparii cântă? am întrebat eu.

– Ce vorbă e asta? întrebă Nea Tănase bănuitor, fără să întoarcă privirea spre mine.

– Treceam cândva pe lângă un cimitir și-am auzit pe cineva cântând cu voce aspră, am zis eu. M-am uitat peste gard și-am văzut că era groparul, săpa și cânta dintr-o groapă.

– Deschidea o groapă și trebuia să fie gata pentru unul care a fost chemat, răspunse Nea Tănase.

– Și se apleca și dispărea în groapă, am continuat eu.

– Răsuna din hruba lui, tot mai adâncă, tot mai jos. Da, groparii cântă. Își cântă cântecul lor și îl înalță peste pământul înflorit.

– Cât de des ai matale ocazia să te odihnești și să vorbești cu lumea, așa cum vorbești cu noi? întrebă Victor.

– Viii trag la vii, morții trag la morți, groparii trag la gropari, răspunse Nea Tănase dând din umeri. Noi nu suntem nici mai buni, nici mai răi decât alții. Ne săpăm gropile noastre și culcăm morții noștri în pământ. Fiecare trebuie să mănânce de pe urma altuia. Tălică mănânci de pe vii, noi mâncăm de pe morți. Facem care ce putem. Nu poți să faci ce-ți place, dar poți să-ți placă ce faci.

– Matale faci ce îți place?

– Cine face ce îi place? Tălică faci ce îți place? Dar vă garantez eu că, ce fac eu, îmi place cum fac și îmi place să fac. De-aia, ce fac, fac cu nădejde. Asta mă ține pe picioare, ăsta e salariul meu cel mai de preț. Îmi place să sap, să dau cu cazmaua și cu lopata. Sap și sap de atât-amar de vreme. Și mă întreb: oare de ce sap? De ce îmi place să dau în pământ cum aș da pe spinarea unora? Eu, gropar de meserie, știu mai bine decât oricine, și decât popa, că dincolo nu îmi trebuie nimic. Și totuși, aș vrea să iau cu mine lopata. Să aștept pe malul celălalt să vină unii, pe care îi aștept eu la groapă să pun pământ peste ei și să le dau cu lopata în spinare. Așa să-i mân acolo unde sunt repartizați. Încolo, nu iau cu mine decât ce știu și amintirile mele. Da, am aici în cap un siloz plin cu amintiri. Mi-am pus amintirile la dosar, le răsfoiesc cu ochii închiși și trag învățăminte. Dacă nu știi nimic și n-ai învățat nimic de la viață, atunci de ce ai mai trăit? Dacă n-ai altceva de luat cu tine decât faptele tale rele, lacrimile altora sau amintirile tale amare, vai de viața care o s-o ai după moarte. E bine să ne bucurăm, să râdem și să fim fericiți aici, cât trăim, că nu se știe dacă o să mai râdem și o să fim fericiți dincolo. Dacă nu îți împlinești dorințele și visurile tale aici, cât trăiești, cine o să ți le mai împlinească ție acolo?

– Ce dorințe ai vrea dumneata să ți se împlinească?

– Ce v-am spus. Să iau cu mine dincolo lopata. Să-i croiesc pe spinare pe cine știu eu. Dar nu cred că o să am nevoie. Ăia care mi-au făcut mie rău nu au cum să mai fie în viață acuma. I-am așteptat la groapă, dar n-aveau cum să nimerească la mine. Lasă, că a avut cine să-i îngroape. Nu rămâne nimeni pe deasupra pământului. O să mă întâlnesc eu cu ei dincolo și atunci o să-mi trebuiască lopata. Să vezi ce o să îi duncăn în cap și să sune lopata ca clopotul de la biserică.

La început Nea Tănase a crezut că din vina comunismului ajunsese gropar. El era menit să ajungă la plug. Mai târziu a înțeles că asta i-a prins bine. Întrucât a ales umilința, meseria cea mai respingătoare și sărăcia.

– Asta mi-a deschis ochii și m-a îmbogățit sufletește. Bogăția mea din suflet nu mi-o poate fura nimeni. O iau cu mine dincolo. Așa am aflat cine sunt. Munca cu mâinile e sfântă. Ce știi mătăluță, care muncești cu capul? Nu știi nimic. Nu zic de matale. Zic și eu așa, d ealții. Mulți se cred mari și însemnați. Nici nu își dau seama ce mici și neînsemnați sunt. Eu nu sunt nimic altceva decât o frunză în vânt. Un fir de iarbă uscată. Eu știu asta. Dar mulți nu știu. Asta mă face să fiu mai tare decât cei mai mari și mai tari oameni de pe lume, care se cred stejari.

– Trăznetul în stejari lovește.

– Eu am înțeles ce n-au înțeles nici Stalin și nici Hitler. Ce mare și tare era Hitler. Tremura o lume întreagă de frica lui. Și ce a lăsat în urma lui? Propria lui țară în dărâmături, milioane peste milioane de morți și o lume în lacrimi. Ce lasă politicienii în urma lor?

– Nedreptăți și suferințe.

– Am înțeles că sunt un nimeni și nu las nimic în urma mea. Decât munca mea îndeplinită, la care nu se mai gândește nimeni, decât morții mei. Minunat e pământul! Să-l sapi, să-l răstorni și iar să-l sapi. Să bagi în pământ și să scoți din pământ. Cu mâinile astea. Am vrut să fiu plugar, să ar pământul și să îl sap, să scot grâne și legume din pământ. Să scot pâine din piatră seacă.

– Te înțeleg. Dar nici Isus nu a putut transforma piatra în pâine, zise Victor. S-a codit și a răspuns pe alături, când i s-a propus să dea oamenilor pâine.

Nea Tănase dădu din umeri, făcu un gest cu mâna, cum că nu lua seama la spusele lui Victor și continuă:

– Dacă n-am putut ca plugar, n-a fost să fie. Atunci barim ca gropar. Așa a fost să fie.

Ne-a mai spus că el își găsise liniștea în cimitir, aici îl lăsa lumea în pace.

– Aci, în cimitir mi-am găsit un adăpost împotriva răutății ființelor pe care Dumnezeu le îngăduie. Nu știu de ce le îngăduie, dar El știe. Împotriva răului nopții întunecoase ce ne surprinde și ne cuprinde. Contra răutății celor ce le ies șerpi din gură. Contra invidioșilor care ne pizmuiesc și ne vor răul, că altceva nu mai e în capul și în inima lor decât râvna de a face rău tuturor. Fiindcă un bine nu sunt în stare să facă. Și mai ales rău oamenilor buni, cinstiți și cu demnitate. Nu suportă să vadă oameni corecți. Ei nu știu cât rău își fac lor înșiși, făcând rău altora. N-ai cum să-ți faci ție bine, când faci rău altora. Răul e un bumerang. Se întoarce la tine și îți sparge capul.

Ne-a mai spus că în germană cimitir se zice Friedhof, casa păcii sau a liniștii. Cine i-o fi spus lui asta? Aici era lăsat în pace și nu-l mai întreba nimeni nimic. El era cel care punea întrebări morților. Morții erau înțelepți și nu erau nici surzi, nici muți. Nea Tănase zicea că tăcerea morților era pentru el vorbire. De aceea el vorbea cu morții săi. A învățat multe de la morți. Morții l-au învățat ce e viața. Morții l-au învățat să viseze. La început visa urât, dar cu timpul a ajuns să viseze frumos.

– E viața un vis? l-am întrebat eu.

– Nu. Viața nu e vis, dar visele sunt viață. Visele oricum ar fi, frumoase sau urâte, sunt mai adevărate decât lumea pe care o vedem treji. Un împărat visează în fiecare noapte că e cerșetor, un cerșetor visează că e împărat. Care din ei doi e mai fericit? Mătăluță care ai vrea să fii din ăștia doi? Ce e fericirea? Ce ai sau ce ești? Ce pipăi cu mâna sau ce simți în suflet? Când eu mă uit în oglindă, sunt eu mai adevărat decât ce văd în oglindă? De ce parte a oglinzii sunt eu cel adevărat? Care din doi e primul la mișcări și care pe care îl maimuțărește?

– Dar dumneata nu ai nicio oglindă aici.

– Știți bine că la morți nu e voie cu oglinzi. La ce-mi trebuie? Mă bărbieresc fără oglindă, simt la mână. La mână simt și când ajung cu lopata la oase. Mă bărbieresc și mă spăl la fântână. Chiar și iarna. Dimineața, până se luminează de ziuă și nu mă vede nimeni. Și nu mă dau cu odicolon, că doar nu mă duc la bal. Eu locuiesc aici într-un palat, pe culmea cea mai de sus de pe fața pământului. Eu văd de aici tot pământul, dincolo de ce pot să vadă toți. Auzi păsările ciripind? Auzi albinele zumzăind? Profitați de parfumul florilor! Bine ați venit la Mitșipantu! Eu sunt cel ce am găsit viața. După câte am trecut eu prin viață și câte am văzut, cimitirul e salvarea mea. Să mă ocup de morți și să vorbesc cu ei. Să am grijă de călătoria sufletelor. Cu blândețe, blajin, le dau morților curaj.

– Ce vorbești dumneata cu morții?

– Unde sunt necazurile tale, tu, mortule? Nu e mai bine acuma când ești mort? Ți-a fost grea viața? Pleci dincolo dezamăgit și cu amărăciunea în suflet? Ai răni adânci în inimă? Ai fost invidiat? Ți-ai îndeplinit visurile? Te-a iubit cineva? Ai iubit pe cineva sau te-ai iubit numai pe tine? Ai furat? Te-au furat, te-au înșelat și te-au mințit mulți? Ai apucat să te răzbuni pe cei ce ți-au făcut rău? Ți-ai nimicit dușmanii? Sau te-au nimicit ei pe tine? Ți-ai luat revanșa? Acuma, să vă spun: Să știți de la mine că totul în viață este să îți iei revanșa! E și mai delicioasă decât răzbunarea. Nimic nu te unge la suflet mai bine ca revanșa. E ca mierea de salcâm. Revanșa și răzbunarea se mănâncă rece, cum mănânc eu acuma găina asta. Ce ți-a plăcut mai mult? Să faci bine sau să faci rău? Ai făcut vreun bine cuiva? Ce ai făcut cel mai bine în viață? Ce lași în urma ta? Vreo casă, în care să locuiască acuma cineva? Ai pus umărul să ridici ceva de vreun fel? Ai făcut vreun lucru sau ceva cât de cât, cu mâinile astea? Ai pus vreo meserie în mâna cuiva? L-ai învățat ceva pe careva? Ai salvat viața cuiva? Ce ai făcut ca să își amintească lumea de tine și să te vorbească de bine? Sau te vor vorbi de rău? Ai mai merge același drum, dacă ar fi să te întorci și să îți mai trăiești viața încă o dată? Întrebări, întrebări, întrebări! Tăcerea mortului spune totul. Vorbesc cu mine însumi. Eu călăuzesc mortul dincolo? Sau mortul mă călăuzește pe mine aici? Nu știu. Eu le-aș spune la toți: E rău să faci rău. E mai bine să faci bine.

– Mda, acesta este un truism, strâmbă din nas Victor.

– Eu n-am de a face cu turismul! zise Nea Tănase. La ce bun să faci răul cu plăcere? Plăcerea trece și răul rămâne. Fă binele, chiar și dacă te doare. Durerea trece și binele rămâne. Ce o să rămână în urma ta, după tine? Răul sau binele? Nu zic de persoanele de față, dar să vă spun eu, care sunt gropar: E bine să trăiești așa încât până și cioclilor să le pară rău că ai murit. Domnii mei. Ascultați la mine, eu ăsta, fără carte: Trăim într-o lume rea și rătăcită.

Am rămas înmărmurit și m-am uitat la Victor. Aceeași frază ne-o spusese Năstea. Nea Tănase a continuat:

– De-aia și vedem pe cer Calea rătăcită, Calea robilor. E oglinda pământului, calea pe care merge omenirea. Suntem robi, pe o cale rătăcită. Mă mir și râd când văd cum se sfâșie lumea în mii de bucățele. Eu citesc în stele drumul pe care mergem și merge întreaga lume. Pe care a mers dintotdeauna și pe care o să meargă cât îi hăul. Mulți călăuzi au zis, urmați-mă pe mine și vă dau fericirea! Ne-au călăuzit în prăpastie.

– Matale chiar ai călăuzit partizanii prin munți? întrebă Victor.

– Întreabă partizanii! Sunt morți toți, de mult. La fel ca mine, care am murit de mult. Am murit de mai multe ori. Frații mei aveau dreptate, eu sunt mort. Căci eu, după lege, sunt mort. Am murit față de lege și trăiesc în afara legii, în veșnicie. Voi nu știți că și voi sunteți morți. Degeaba mai trăiți, dacă nu știți la ce bun trăiți. Eu mor în fiecare zi. De mai multe ori pe zi. Tot așa și voi înșivă, socotiți-vă morți față de lumea asta care colcăie de păcate, de crime murdare și aleargă după bani, după năluciri și zădărnicii. Treziți-vă și fiți vii pentru curățenia cerului albastru, ca noi, groparii! Căci noi, care am murit, viața noastră este ascunsă și voi nu o vedeți. Noi știm că am trecut prin moarte la viață, pentru că ne-am lecuit de mizeria din sufletele noastre și nu mai tânjim după nimic, nu invidiem pe nimeni și iubim toți oamenii ca pe niște frați. Dar voi, care credeți că trăiți și vă lăfăiți în dezmățuri și nimicuri fără niciun rost, habar n-aveți. Nici nu știți că sunteți morți degeaba. Muriți, dragii mei frați, prin lege, față de lege! Și treceți la o viață de alt fel, mai presus de mizeriile astea în care trăim și nespus de mult mai frumoasă. Numai un mort ca mine poate să îngroape morții. Morții tac. Au gura pecetluită. Cel mai bine e să lași morții în pace. Să lași lucrurile cum sunt. Nu e bine să dezgropi morții. Ce este îngropat să rămână așa cum e.

Nea Tănase se ridică, ieși, iar noi îl urmarăm. El luă o coasă care atârna într-un copac. Ne spuse că se ducea să cosească iarba printre morminte.

– Oriunde ai fugi și oriunde ai fi, eu sunt acolo înaintea ta! Și te aștept! zise Nea Tănase cu un zâmbet misterios și ne făcu semn cu ochiul. Pe curând! zise el și ne trecură fiorii.

Eu i-am făcut câteva fotografii, cum mergea cu spinarea dreaptă și cu pași hotărâți. Când am developat filmul, toate imaginile erau negre. După cum zisese de la început, el nu rămânea pe fotografii. L-am urmărit cu privirea și l-am văzut cum dispărea printre morminte, cu coasa pe umăr, în costumul său bleumarin, cu discrete carouri roșii, de cea mai bună calitate și cu pantalonii suflecați sub genunchi.

– Brrr! se cutremură Victor. Parcă ar fi Falcifer. Ai zice că e moartea în vacanță.

– Ne-a spus adevărul și numai adevărul, însă nu întreg adevărul! am murmurat eu și am clătinat din cap. Ce vârstă zici că are?

– Greu de spus. În cazul lui, te poți înșela cu zece ani mai mult sau mai puțin.

– Eu cred că în cazul lui te poți înșela cu o sută de ani mai mult sau mai puțin. Cu zece mii de ani, mai mult sau mai puțin. Nea Tănase nu e gropar! Nu e gropar! am zis eu. Este cineva extrem de bizar. Cine e el de fapt?

– Ce vrei să spui? se miră Victor. Desigur că e gropar. Cine vrei să fie altminteri? Vreun strigoi?

– Tâmpenii! A fost gropar aici de când îl știu eu, de copil. Toată lumea îl știe. Toți au auzit de el ca de un lup alb. Dar nu este cel care se dă drept că ar fi. Mai întâi, el nu e din Moldova. Vorbește mai fără dialect și mai urban decât noi, oricât s-ar preface că ar fi de la țară. Asta ar fi imposibil pentru un analfabet, cum se laudă el că ar fi. El face unele gesturi mai din topor și vorbește cu un limbaj simplu, cu dezacorduri gramaticale, dar face asta din calcul. Oricât a mâncat el cu mâinile și cu briceagul ca furculiță, n-a putut ascunde pentru mine că e obișnuit cu eleganța de a mânca a ofițerilor superiori. N-a ciofăit, nu s-a murdărit mâncând, n-a vorbit cu gura plină, nu s-a șters cu mâneca la gură. A băut din damigeană, dar n-a băut cu mâncarea în gură. N-a fost nici soldat. A fost ofițer. Eu sunt crescut printre ofițeri veterani din războaie și am observat la el niște gesturi și un fel de a se mișca, cum am văzut numai la ofițeri.

– Mda, am remarcat și eu că ținea briceagul cum ține un chirurg scalpelul când operează. La fel de elegant ca Năstea. Da, s-ar putea să ai dreptate. Și Năstea a fost ofițer și au cam aceeași eleganță în mișcări.

– Nea Tănase e mai bătrân decât se dă, cum zice el că ar fi făcut armata după război. E veteran de război! am insistat eu. Și-a ales un nume derivat din greaca veche athanatos, nemuritorul, dar prescurtat Tănase, de la thanatos, moartea.

– Cunoștea numele latinești ale oaselor și a pronunțat cuvântul german, curat ca cristalul.

– Un gropar analfabet, care ne explică nouă un cuvânt german? A zis ceva despre imperativul categoric al preotului. Nu cumva era o aluzie ironică la imperativul categoric al lui Kant? Și ne-a vorbit în dodii, de parcă ar fi oracolul de la Delfi sau nu-știu-cine din Biblie. Eu l-am întrebat dacă viața e un vis. El a întors expresia la forma negativă. Că viața nu e vis, dar visele sunt viață.

– E un negaționist, un nihilist. Normal, pentru că e gropar. Și ce a vrut să spună cu cuvântul ăla ciudat Mitșipantu?

– El însuși ne-a dat cheia. A zis că el e cel din oglindă. Citește în oglindă Mitșipantu și vei avea Utnapiștim. Gropar analfabet, care se joacă cu poemul Ghilgameș, cum te joci tu acum cu cheile de la mașină. Ascultă-mă pe mine! El a făcut războiul ca ofițer la marină. Or fi știut ei copiii ce știau, de strigau după el marinarul. Probabil că și-a făcut pregătirea militară în Germania, de ne-a explicat ce înseamnă Friedhof. Eu mi-l aduc aminte din copilărie, cum se uita pe cer, cu bărbia în sus, contra vântului. Îi plăcea vântul și trăgea adânc în plămâni. Stătea pe Farfurie singur, cu brațele uite așa desfăcute, când toți se adăposteau de furtună prin magazine.

– Păi unde să se ducă el? Să se înghesuie printre ceilalți? Își cunoștea lungul nasului.

– Stătea acolo ca un lup de mare și savura ploaia, fulgerele și trăsnetele. Pentru mine, el era cel puțin la fel de magnific ca soldații din bronz de pe monument. Legăturile lui cu partizanii trebuie să fie adevărate. Încolo, ne-a aruncat praf în ochi. Să știi de la mine! El a fost partizan. Comandant de partizani.

– Ultimul partizan?

– Pentru camarazii săi morți în război și pentru partizanii morți în munți a turnat el picături de vin pe podea în primul rând și abia în al doilea rând pentru morții pe care i-a îngropat aici în cimitir. Încă de pe când era comandant de partizani a început el ca gropar. Și-a îngropat camarazii sub iarba mănoasă a Carpaților.

– Chiar așa, să vină un dezertor, partizan, căutat cu lumânarea aprinsă de către forțele armate și să locuiască vizavi de poarta regimentului rusesc?

– Unde putea găsi un loc mai sigur ca să se ascundă? O fi știut Ristică Pencioiu ceva când zicea de partizani că au coborât să se ascundă la câmpie.

I-am spus lui Victor că, în copilăria mea, eu am văzut cum pe mormintele vechi și părăsite ale unor ofițeri creșteau florile întotdeauna bine îngrijite și aveau candele aprinse, mereu cu ulei în ele. Se și întreba bunica cine le-o fi îngrijit. Cei care îngrijeau mormintele militarilor trebuie să fi fost partizanii lui Nea Tănase. Așa era educația veche a militarilor de pe vremuri.

– Altfel, cum se poate explica faptul că depozitul de armament și muniții al rușilor a fost prădat? În cavouri el găzduia partizanii, care noaptea se furișau în regimentul rușilor. Furau arme de la ruși și le ascundeau prin cavouri. Minte, oamenii ăia ai lui nu erau duși la București la vreo nuntă în cimitir.

– Erau peste drum în cazarma rușilor, la furat arme?

– Desigur. Sataniștii au ales noaptea fără lună. La fel și partizanii s-au furișat în cazarma rușilor în noaptea fără lună. Iar Nea Tănase nu dormea, cum minte, ci supraveghea din cimitir reacția gărzilor de la intrarea în regiment, pentru ca, la nevoie, să facă vreo diversiune, să le atragă atenția spre cimitir. Eu cred că poveștile lui Nea Tănase despre populația umbrelor sunt ticluite ca să ascundă altceva: adevărata lui istorie. Și mai ales ca să ascundă că el ține îngropate arme și muniție în cavouri părăsite. Nu are ce să facă cu ele, nu-i folosesc la nimic și nu îi vor folosi niciodată. Dar le ține acolo ca trofee, ca pradă de război de la inamic.

– Tu crezi că el a fost ofițer?

– El m-a văzut că fotogafiam cavouri și m-a suspectat că aș fi de la Secu și făceam vreo investigație. Nu există niciun fel de oamanei care să doarmă prin cavouri. Minte. Vrea să împingă investigația pe un făgaș greșit. Partizanii lui, cu care a furat arme de la ruși nu mai sunt. Au murit. El e singurul supraviețuitor. Pentru el, războiul contra rușilor nu s-a terminat. O să ia armele cu el pe lumea cealaltă. Armele au ajuns deja acolo înaintea lui. Mitșipantu putea fi numele lui conspirativ de partizan. Tu, care ești psihiatru, nu te miri că un om bizar, atât de plin de mistere, atât de tare și de echilibrat, și-a deschis sufletul pentru noi? Eu simt că el și l-a deschis doar pe jumătate. Ne-a spus doar jumătăți de adevăruri, completate cu gogoși, pentru ca să ascundă ce are de ascuns: armele îngropate în cavouri.

– Nu, nu, nu! Și-a deschis sufletul în totalitate. Chiar și un gropar își poate deschide sufletul la întrebările mele de psihiatru.

– Așa crezi? Te înșeli. Cablul său electric în jurul brâului nu e atât pentru ca să verifice dacă morții erau morți, cât mai cu seamă pentru a putea sugruma pe careva la nevoie sau să-i lege mâinile și picioarele. Altminteri de ce avea și bretele la pantaloni?

– Păi nu știi că așa sunt unii? Au și bretele și curea la pantaloni. Asta este dovada că el e psihopat. Am să mă gândesc ce diagnostic îi pun. Are o semiotică diversificată și atipică. Numai unui psihopat nu îi e frică de nimic, nici măcar să doarmă într-un cimitir. Numai un psihopat se poate spăla la fântână iarna.

Am râs.

– Dar tu, care îți e frică de toate și de orice? Ți-e frică să mergi cu metroul. Ți-e frică să te urci pe un scaun să schimbi un bec. Nu ești psihopat?

– Un psihiatru, prin definiție, nu poate fi psihopat.

– E bine că tu crezi așa. Spune-mi! De ce se îmbracă așa, ca o paiață? Să-ți spun eu: Pentru un partizan în afara legii, cel mai sigur mijloc de a se ascunde față de lege, așa cum vorbește el în dodii, este de a se supraexpune.

– Încă o dovadă că e psihopat.

– Pentru voi ăștia, care sunteți psihiatri, cine nu e psihiatru e psihopat. Voi, toți psihiatrii, prin definiție sunteți psihopați. V-ați încărcat cu toate psihopatiile bolnavilor pe care îi tratați. Aveți o deformație profesională și, în toți oamenii, voi vedeți numai psihopați. Altceva nu mai e în capul vostru. Colcăie psihopatiile în capul vostru. Vă gândiți zi și noapte la psihopatii. Ce gândești, aia ești. Prin ceea ce spui, tu dovedești că tu însuți, ditamai psihiatrul, ești psihopat. Psihopatule! i-am zis eu în glumă.

– Du-te-n moaș-ta! mi-a răspuns el îmbufnat.

Eram prea buni prieteni ca să se supere din ce i-am zis. Am luat un băț și am scris în țărâna dinaintea ușii lui Nea Tănase, rămasă deschisă: „Trăiască mortul! Ce este îngropat să rămână așa cum e!” I-am scris asta în germană. Ca un semn de înaltă stimă și considerație. Ca să îl asigur că ne-am dat seama cine era el și că totuși nu îl vom divulga că ține arme ascunse. A început să plouă și am alergat la mașina noastră. Nu ne-am mai dus și la cimitirul catolic de alături, cum îi spusesem lui Năstea că o să facem.

Nu știu dacă Nea Tănase a apucat să citească mesajul meu scris în țărână, înainte de a-l șterge ploaia.

Nășica

Victor a venit la nunta mea. A străbătut cu mașina țara jumătate, el care ținea volanul cu mâinile încleștate, de parcă s-ar fi ținut de coarnele unui taur furios. Mi-a adus dar de nuntă șase pahare de cristal, din care mai am patru. N-a vrut să stea la ospăț, că se grăbea să se întoarcă la spital. I-au adus să mănânce înainte de începerea ospățului, a mâncat un pic, dar n-a băut. S-a odihnit pe un pat vreo oră, nici nu am apucat să vorbim, și a plecat înapoi la spitalul lui. Tocmai fusese numit director și nu putea lipsi de la datorie.

– Director? am rămas eu mirat. Atunci înseamnă că ai intrat în partid?

– În ce zici, mă, că am intrat? răspunse el și se uită la talpa pantofului său, ca și cum ar fi călcat în vreo murdărie. El învățase asta dintr-un banc vechi. Apoi m-a asigurat că, în cazul lui, l-au pus director fără să fie membru de partid, ceea ce trebuie să fi fost absolut incompatibil cu politica partidului. Nu i se încredința nimănui o funcție de răspundere fără să fie membru de partid și în bune relații cu Securitatea. Vărul său, Dumitru, mi-a spus că Victor, după ce a fugit de la țară, ca să nu-l castreze țăranii, de armăsar ce era, a ajuns psihiatru la clinica universitară căsătorindu-se cu Ana, fiica secretarului de partid al facultății de medicină. Ceea ce explică și intrarea ei ca studentă la medicină. Așa că, până și vorbele celor mai buni prieteni, trebuie luate… cu un pic de sare. Vorbele lui Victor sau ale lui Dumitru?

Anul următor am primit de la Victor o carte poștală ilustrată, cu „Salutări de la mare”. Scurt. Ilustrata era prost tipărită. Erau doar valurile mării în două culori, albastru și verde, decalate și alea la tipografie. Altceva nu găsise în comerț, el care era perfecționist. Din ce stațiune? Nu scria. Ștampila poștei era o mâzgăleală neagră. Atunci mi-a venit o idee. Că ideile îmi cam veneau. Eu întotdeauna am avut în podul casei un cufăr plin cu idei, îndesat cu genunchiul.

Tocmai mi se născuse o fată și îmi venise ideea să îi pun numele Ileana-Sânziana. Ea își alesese numele, pentru că se născuse pe ziua de Sânziene, zi patronată de personajul din basmele noastre. Sânziana vine de la zeița Diana, Sancta Diana, Sân-Diana, Sân-Ziana. Nașii de la nuntă, nu, că să-i pun fetei mele numele nașei: Matilda. N-am căzut la pace cu nașii, n-au acceptat numele ales de mine, ales de fapt de către fata mea, că s-a născut la acea zi mare. Iar eu am refuzat să îi mai văd pe nași. Deja o cam rupsesem cu ei încă de la nuntă, din fața altarului, pentru că am refuzat să sărut mâna nașului. Îmi trebuia o pereche de nași pentru botez. Ilustrata lui Victor de la mare, mi-a dat ideea. Am luat primul tren la mare. Unde să-l caut pe Victor și pe nevasta lui pe tot litoralul? Sau cu cine o fi fost în concediu. M-am dat jos la Costinești. N-am văzut pe nicio stradă acolo vreo Dacie care ar fi putut să fie a lui. O fi fost parcată prin vreo curte. Unde să-l găsesc?

M-am dus pe plajă. Plină plaja de oameni, înțesați ca sardelele. Unde să-l pot vedea? Hai la nudiști. La limita unde începea pentru nudiști, m-am dezbrăcat, că altfel nu puteam păși în acea zonă. Când tocmai mă dezbrăcam, aud că mă strigă cineva. Era chiar Victor, care se prăjea la soare, exact acolo unde putea admira toate femeile ce se dezbrăcau la intrarea în zonă. Dar nu era cu Ana, nevasta lui, ci cu alta, a cui nevastă o fi fost. Mi-a prezentat-o, Iuliana, era psihiatră la același spital unde era el director. Prezentări și sărutări de mâini la nudism, la pielea goală. Așa e când ai de a face cu oameni de la balamuc. Fata lui, Dorothea, era acolo, cu slip și sutien, care ascundeau că nu avea nimic de ascuns. I-am spus că am nevoie să-mi boteze fata. Imposibil, el era în divorț cu nevasta. Bine, atunci să fie nașă Iuliana. Ea nu, că nu se poate, ea aparținea de biserica uniată, nu de cea ortodoxă.

– N-are a face, i-am răspuns eu, n-o să îi spunem popii.

Ba nu, că ei doi urmau să se căsătorească, iar ea era superstițioasă și nu voia să fie nașă fără să fie căsătoriți. Așa o fi fost normal la doctori, mai ales la psihiatri, să fie superstițioși. Așa or fi învățat la facultatea de medicină. Bine, atunci să fie nașă Dorothea, deși avea doar nouă ani. Toată populația implicată a fost de… acordeon. Tatăl și fiica, nași. A crescut pipota în elevă, ce o să se mai laude la școală. Care mai era ca ea?

Balamucul de rigoare

Trecu și botezul. Victor a divorțat de Ana și s-a însurat cu Iuliana, care aștepta să nască. A născut la exact nouă luni după ce el a privit toate necunoscutele care se dezbrăcau când pășeau în zona rezervată pentru nudiști. Ajunge Iuliana la spitalul orășenesc din apropiere, să nască. Chiar ea mi-a povestit, când am fost la botezul copilului lor. Ea pe masă, o infirmieră îi spunea cum să se forțeze, alta o întreba cum o cheamă, să o înregistreze.

– Cum să fii tu doamna Răcoveanu? Tu minți. Doamna Răcoveanu a fost aici și a născut săptămâna trecută. Noi o cunoaștem mai demult. Tu nu poți să fii soția doctorului Răcoveanu. Tu oi fi amanta lui, că îl știm noi ce poamă este dumnealui. Tu nici nu oi fi doctoriță. Oi fi bucătăreasă ori femeie de servici. De ce minți, fă? Fire-ai tu să fii a dracu’ de șteoalfă!

– Ba da, eu sunt soția lui, suntem căsătoriți. Cu acte în regulă.

Infirmierele de la spitalul orășenesc nu știau că Victor divorțase de Ana și se căsătorise cu Iuliana. Ana își păstrase numele Răcoveanu, nu revenise la numele anterior. Deci fosta și noua soție, ale lui Victor, născuseră la interval de o săptămână una de alta. Așa le lăsase el gravide pe amândouă, la o săptămână una de alta. Ambele i-au făcut câte un băiat. Băieții semănau de parcă ar fi fost gemeni. Ana i-a spus lui Victor că nu era copilul lui, ca să-l pună pe jăratec. I-a spus că îl făcuse cu alt psihiatru de acolo din spital, cu care de fapt s-a combinat când a dat el divorț, tocmai ca să îi facă inimă rea și să-l distrugă psihic. Că tot erau ei psihiatri la balamuc.

Iuliana s-a gândit să se pună bine cu Dorothea și i-a făcut cadou o fustă. Ana a luat fusta fetii și s-a îmbrăcat cu ea. Îi era prea strâmtă, de îi plesnea pe șolduri să crape și îi era prea scurtă. A venit așa cu fusta aia la raportul de dimineață și fără halatul alb de rigoare, ca să crape de necaz Iuliana. Raportul de dimineață se ținea cu sfințenie, ca slujba de utrenie la mânăstire. A venit cu întârziere, când toți erau aliniați în poziție de drepți dinaintea împăratului. Ca s-o vadă bine toți cum îi venea fusta, care tocmai a crăpat pe ea la cusătură, cum se grăbea cu pași mari. Intenționat a făcut așa, ca să crape fusta. Și ca să crape Victor de necaz. Aliniate la raport erau ambele soții ale lui Victor, atât fosta cât și actuala, amantul fostei lui soții, cât și fostul soț al actualei lui soții. Și ăla tot psihiatru. Celelalte psihiatrițe, care toate puteau garanta că el avea o sexualitate normală, nu mai contau, erau obișnuite cu halimaua de la balamucul de acolo.

Băieții lui au crescut separați unul de altul. Fiecare cu lada sa de nisip și cu jucăriile sale proprii, care mai de care mai deosebite și mai scumpe, deoarece Ana și Iuliana se luau la întrecere în jucăriile băieților lor. Cadourile de jucării cele mai scumpe erau de la pacienți, fiindcă Victor era incoruptibil și refuza ciubucurile. Băiatul Anei a fost crescut de mama sa cu ură față de Victor. El îndrepta spre Victor o pușcă de jucărie, îl ochea și zicea:

– Pac, pac! Te-am împușcat. Când o să mă fac mare, o să te omor de adevărat.

Băiatul Anei, pe măsură ce creștea, semăna din ce în ce mai mult cu tatăl lui Victor, cu Duță. Are aceiași ochi, aceiași pomeți de obraji, același nas, aceeași gură și aceleași fălci puternice. L-a declarat la naștere pe numele Răcoveanu, așa cum și ea își păstrase numele, și i-a pus prenumele Marcu. Iuliana, ca să nu rămână mai prejos, i-a pus băiatului ei prenumele Luca. Și el tot așa, pe măsură ce crește, seamănă din ce în ce mai mult cu bunicul său Duță. Ambii băieți seamănă unul cu altul ca două picături de apă. Aceiași ochi, aceiași pomeți de obraji, același nas, aceeași gură și aceleași fălci puternice. Pacienții care vin pe acolo fac gafe și cred că sunt gemeni.

Când a fost să meargă la școală, i-a înscris la școala din apropiere, cam depărtișor, unde îi ducea cu mașina vreunul din bolnavi. Că așa era acolo la el la spital, bolnavii să fie liberi, în hainele lor și să se simtă ca într-o stațiune de odihnă. De unde să le mai dea statul atâtea pijamale și halate sau cămăși de forță? Cei doi băieți erau în aceeași clasă, aveau același nume de familie, dar nu stăteau în aceeași bancă. Colegii și profesorii, cât și părinții elevilor, îi confundau pe unul cu celălalt și făceau mereu gafe. Îi întrebau dacă erau gemeni mono-zigoți sau bi-zigoți. Iar ei răspundeau că erau vizigoți și ostrogoți sau ziceau alte alea, alandala, în bătaie de joc, ce tâmpenii le trăsneau prin cap.

– Tu ești Marcu sau ești Luca?

– Da.

– Da, adică Marcu? Sau da, adică Luca?

– Da, adică depinde cine veți să fiu.

Alteori, câte unul din ei zicea:

– Eu nu sunt eu. Eu sunt fratele meu.

Când au ajuns la vârsta să le facă buletine de identitate, funcționarii de acolo auziseră de încurcăturile pe care le provoca asemănarea lor. Șeful biroului de evidența populației și-a dat o palmă peste frunte, când i-a spus cineva că ștrengarii și-ar fi schimbat fotografiile între ei, dacă nu cumva chiar păcăliseră fotograful când i-au spus cum îl chema pe fiecare. Însă alții, care știau totul mai bine decât oricine, ziceau că nu era așa, ci ăia de la biroul populației încurcaseră fotografiile și lipiseră fotografia unuia în buletinul celuilalt.

Victor se străduia să fie toate bune și armonie în familia sa dezlânată. Oricum o dădea, întotdeauna, totul ieșea rău. Își auzea reproșuri din toate părțile. Că de ce a făcut ori a zis așa, în loc să fi făcut ori să fi zis altfel. Sau să fi făcut și să fi zis la fel.

Nu știu cine l-o fi botezat pe Marcu, dar pe Luca l-a botezat Năstea. M-a cam deranjat că Victor nu m-a pus pe mine naș la botez, dar mi-a explicat Năstea, că nu puteam să fiu naș la copilul celui ce era nașul copilului meu. N-am înțeles de ce nu puteam să fiu și naș și fin în același timp. De ce să nu îi pot zice tizului meu când nașule, când finule? Și el mie la fel. L-am luat pe Năstea dintr-o gară unde a venit el cu trenul și ne-am dus cu mașina mea la balamucul lui Victor, la botez. Victor ne-a arătat balamucul de acolo. El nu mai făcea chimioterapie, ci ergoterapie, adică tratament prin muncă. Asta se potrivea bine cu lipsa de medicamente din țară. El le recomanda pacienților și pacientelor să facă plimbări prin pădurea din apropiere. O pădure deasă și cu multe tufe de diferite plante. Îi ieșise vorba prin țară că la spitalul lui se făcea tufoterapie.

Victor avea o teorie contrară teoriei profesorului său. Îl auzisem pe profesor, la conferințele de semiotică, unde mă ducea tizul meu, că toți pictorii și sculptorii din istoria artei fuseseră psihopați. Ca și toți scriitorii, cu cât erau mai celebri, cu atât erau mai grav bolnavi. Geniile, ca Shakespeare, Goethe, Einstein sau Tesla erau cei mai bolnavi la cap, prin aceea că aveau idei pe care nimeni altcineva nu le mai avusese. Toți exploratorii, cum ar fi Columb, Magelan, toți aviatorii, chiar și Gagarin, toți cosmonauții ruși și astronauții americani erau psihopați. Toți. Fiindcă numai un nebun era în stare să urce pe o corabie sau într-un satelit și să plece în necunoscut. Scriitorii erau toți nebuni, pentru că numai un nebun e în stare să își piardă vremea ca să scrie ceva pentru niște destinatari necunoscuți. Și cititorii erau nebuni, pentru că citeau cărți scrise de nebuni. Profesorul arăta însușirile caracteristice celor mai cunoscute personaje literare sau personalități și zicea că erau simptome specifice unei boli sau alteia, prin care el îi eticheta ca psihopați.

Victor inventase o altă teorie. El admitea teoria profesorului său după care normalitatea era de partea majorității. Însă, întrucât majoritatea oamenilor erau psihopați, în mod logic psihopații erau normali. Așa că el îi punea pe toți bolnavii din spitalul său să picteze. Asta făcea parte din tratament. Nu putea să le facă tratamentul punându-i să ocolească pământul ca Magelan sau Gagarin. Ne-a arătat sute și sute de tablouri, care semănau cu Van Gogh, Picasso, Salvador Dali ori Țuculescu sau ce le mai trecea prin cap bolnavilor lui. Nici nu a putut să ni le arate pe toate, de multe ce erau. Ne-a explicat și ne-a arătat că unele din tablouri puteau să concureze foarte bine cu marii maeștri, considerați de profesorul său că ar fi fost nebuni. El strânsese o colecție uriașă, imensă, gigantică, cu toate tablourile bolnavilor. Un preot care era internat acolo pe durată nedeterminată, adică pentru totdeauna, picta numai icoane, mereu și mereu icoane, aidoma icoanelor vechi, pe scânduri vechi recuperate de pe la demolări, unele chiar scânduri deteriorate. Puteai jura că sunt icoane vechi de sute de ani. El le și sfințea.

– Genial, genial! a zis Năstea și a precizat apoi că geniale nu erau tablourile, ci ideea comercială a lui Victor. O să te umpli de bani când le vei vinde. Mai ales icoanele astea, adevărate falsuri, sunt falsuri adevărate. Cu atât ma bine că sunt și sfințite. Se vând mai bine.

Bolnavii internați trebuiau să picteze cel puțin două tablouri. Unul când veneau la spital și încă unul când le dădea drumul să plece. Ca să se vadă evoluția. Mai pictau și din când în când, ca să se vadă cum evolua… evoluția. Totul cu materialul propriu al bolnavilor: pânze sau cartoane, culori, pensule. Spitalul le punea la dispoziție numai sala și șevaleturile.

– Genial, genial! a dat din cap Năstea.

Victor a combătut aspectul comercial al tablourilor și ne-a explicat că bolnavii, pictând se eliberau de obsesiile, fobiile, psihozele și ce păsărici mai aveau la cap.

– Da, știu că sunt unii oameni care au pelicani la cap, am zis eu. Tu cum stai cu pelicanii?

Psihiatrii din spital analizau cu bolnavii tablourile acestora și ce scoteau din subconștientul lor la iveală mâzgălelile alea. Așa îi ajutau să conștientizeze subconștientul și să se facă bine. Cum o să se facă bine bolnavii, când nici chiar psihiatrii nu se mai făceau bine? Victor ne-a asigurat că teoria și metoda lui de lucru, cu ergoterapia – sau pictoterapia, cum voia el să acrediteze termenul – erau unice în țară și în toată lumea. Fusese lăudat de profesorul său și de toți colegii psihiatri din toată țara, pe care i-a invitat la spitalul său, la schimb de experiență. Fusese foarte admirat de toți psihiatrii și mai ales de toate psihiatrițele, pe care le-a inițiat în metoda lui, cum știa el mai bine ca oricine să inițieze femeile. Făcuse o descoperire epocală în psihiatrie.

– Și cum ți-a venit ideea?

Nu mi-a dat niciun răspuns și a schimbat vorba. L-am întrebat încă odată și mi-a răspuns:

– Du-te-n moașe-ta!

El nu putea să ascundă față de mine că ideea îi venise dintr-o carte pe care o văzuse la mine și mi-a confiscat-o, oricât m-am împotrivit. Era Testul arborelui, de Karl Koch, tradusă în franceză. Nici nu apucasem să citesc cartea aceea și mi-a înhățat-o fără drept de apel. O ținea deschisă pe altarul său, adică pe birou, cum ține popa Biblia în altar. Cabinetul său de director era aranjat ca un altar.

Altarul său, din templul său personal. Totul era aranjat cu meticulozitate și foarte bine calculat, într-o ordine și o armonie simetrică perfectă, la milimetru, cu șublerul, de ziceai că erai într-un templu budist sau în Sfânta Sfintelor. Așa se exterioriza simetria și echilibrul din mintea și din psihicul lui, cel mai echilibrat psihiatru din acel spital. Nu era voie să miști sau să atingi nimic acolo. Nici măcar el nu atingea nimic. Nici chiar cartea cu Testul arborelui, de pe altarul său personal, nu o atingea. Nu era voie să atingă nimeni vreun obiect de pe birou sau de altundeva din acea încăpere. Toată încăperea aceea era o operă de artă, în care se reflecta concordanța dintre conștientul și subconștientul lui, interiorul lui lăuntric, proiectat în exterior, hai să zic extra-lăuntricul lui, că mă cam molipsisem de la încurcăleala lui terminologică. Eu nu știu dacă el era conștient de ce impresie făcea unor neinițiați în psihiatrie, cum eram eu.

A urlat la mine de m-am și speriat, când am atins cartea Testul arborelui și am dat o pagină. Toată cartea era subliniată cu pixul roșu, cu rigla, fiecare rând era subliniat, toate paginile, cu cea mai mare exactitate și conștiinciozitate. Nu rămăsese nimic nesubliniat din carte. Mi-am exprimat uimirea că subliniase toată cartea. Așa citea el cărțile? Nu, nu el o subliniase, ci o profesoară de franceză, internată ca bolnavă, căreia i-o dăduse să i-o traducă.

– Dar cum așa? Tu ai nevoie să ți-o traducă cineva? Tu nu știi franceza? N-ai învățat-o în școală? Ce limbă ai învățat tu în școală?

– Du-te-n moaș-ta! A tradus-o pentru ceilalți psihiatri.

– Și de ce nu a subliniat cu albastru, cu negru sau cu căcăniu? Îți propun să inventezi tu un test al culorilor, ca să afli ce psihopatie avem fiecare, după culoarea cu care subliniem în cărți. De-aia eu nici nu subliniez în cărți, ca să nu afli tu ce psihopatie am.

Ca orice bun patriot, tizul meu, psihiatru și ditamai directorul de spital, nu cunoștea nicio limbă străină. Mi-am adus aminte de interogatoriile securiștilor: „În ce scop ai învățat limbi străine?” La fel mă întrebau și colegii mei de muncă, puși la cale să mă întrebe: „În ce scop ai învățat limbi străine?” Nu am înțeles cum putea să fie patriot Ștefan cel Mare, când el cunoștea mai multe limbi străine. Să îl fi întrebat și pe Ștefan Vodă în ce scop le învățase.

Victor reușise să creeze acolo un mic oficiu poștal, cu o funcționară care se ocupa și de CEC. Ca să nu le mai dea bilete de voie bolnavilor să se ducă la oraș. El făcuse totul pentru ca bolnavii să se simtă la spital ca într-o stațiune de odihnă, chiar dacă nu tocmai ca la Costinești. Pusese panouri de circulație pe aleile spitalului, cu toate că nu era acolo decât mașina lui ținută în garaj sau vreo mașină de-a vreunui bolnav, care îi ducea copiii la școala din satul care era mai încolo. Nici măcar mașina salvării nu venise pe acolo vreodată. Bolnavii veneau pe cont propriu sau îi aducea o mașină cu aspect neutru, întotdeauna aceeași, ca să nu știe nimeni că îi aducea Securitatea. Victor scotea mașina sa din garaj numai când pleca la Costinești și traversa țara de la un capăt la altul, cu portbagajul plin de canistre cu benzină, că nu prea se găsea benzină. Sau când se ducea la Bistrița la Năstea. I-am și zis:

– De ce nu te duci la mare cu trenul sau cu avionul? N-ai mai pierde atât amar de timp cu drumul, înțepenit la volan.

– Tu nu pricepi nimic și du-te-n moaș-ta!

Doctorii, doctorițele și întreg personalul medical ori administrativ, cât și nebunii, nebunele sau nebunatecele pe care le trata el, s-au bucurat să ne vadă pe mine și pe Năstea. Ne întrebau ce mai era prin lumea largă și ce mai face sau ce a mai zis Adrian Păunescu sau Paul Goma. Însă eu și Năstea nu puteam face deosebirea între doctori și nebuni, pentru că toți erau îmbrăcați în civil. Personalul medical își punea halatele albe numai la raportul de dimineață, dinaintea împăratului. Așa că noi le răspundeam la întrebări cu precauțiunile necesare și ne uitam cu grijă să nu ne dea careva cu ceva în cap.

L-au botezat pe Luca în spital. Nu era nicio biserică acolo. L-au botezat în sala de dans a spitalului. Pe pereți erau atârnate mai multe ceasuri mari. Unele erau stricate și stătuseră. Câteva mergeau, dar arătau fiecare alt timp, niciunul din ele nu mergea bine. I-am și zis lui Victor, că numai la balamuc puteau fi așa multe ceasuri într-o sală de dans, fără ca măcar unul să fi mers bine. Mi-a răspuns că eu nu înțelegeam semnificația acelor ceasuri: însemnau anularea timpului, ca să simtă bolnavii că timpul nu mai contează, au ieșit în afara timpului și gustă veșnicia.

De-a lungul pereților erau stivuite scaune balansoare. Câteva persoane cam ciudate, doctori sau bolnavi, ce or fi fost, și-au luat scaune, s-au așezat, se balansau și ciofăiau gumă de mestecat. M-am uitat la ei și încercam să pricep cine erau și ce era cu ei acolo. Din bălăngăneala lor, am început să mi se facă amețeală și întreaga sală de dans a început să se clatine. A trebuit să mă țin bine, sprijinindu-mă de niște tobe și talgere, cu care făceau bolnavii tratament.

Botezul a fost oficiat de către un preot, internat acolo pe o perioadă nedeterminată, adică pentru totdeauna. Același preot și tot acolo, l-a botezat și pe Marcu, dar cu o lună mai târziu, deși se născuse cu o săptămână mai înainte. Așa a aprobat directorul spitalului, adică Victor, programarea sălii de dans pentru cele două botezuri. Nu știu cine or fi fost nași pentru Marcu. Naș pentru Luca a fost Năstea, cum vă spuneam, iar nașă o psiholoagă celibatară, care locuia și ea tot acolo în spital, la fel ca întregul personal medical sau administrativ, dar nu se ocupa de bolnavi, se ocupa de psihiatri. Ca să aibă și ei cui să-și spună oful după o zi grea, cu atâția nebuni și nebune pe cap.

Ea nu era plătită de spital, ci de primărie, cică. Dar eu cred că era plătită de Securitate, ca să dea note informative despre spovedaniile psihiatrilor. Psiholoaga avea privirile mieroase, pisicoase, unsuroase, atentă mereu să fie de acord cu ce spunea interlocutorul și să îi repete ultimele cuvinte, ca un ecou. Îi lipsea orice autenticitate în felul de a fi și avea niște ochi vicleni, ca de viperă sau de iguană. Dar parcă și reptilele sunt mai sincere și te aștepți să te atace din față, nu din spate. O chema Iancovici.

– Eu aș zice să te cam ferești de această domnișoară celibatară Iguanovici! i-am zis lui Victor, iar el a ridicat din umeri și mi-a răspuns că eu nu știam despre ce vorbeam.

Am schimbat câteva cuvinte și cu preotul. El zicea că se simțea foarte bine în acest spital și nu voia să mai plece de acolo. L-am întrebat cum de se simțea bine într-un spital de nebuni.

– Mă simt în acest spital ca într-o mânăstire. Aici mă simt chiar mai bine decât la Mânăstirea Nebunilor.

– Există o Mânăstire a Nebunilor?

– Da, există.

– Și unde e Mânăstirea Nebunilor?

– E acolo, de unde bate vântul.

– Dar vântul bate când dintr-o parte, când dintr-alta.

– Așa este. Întotdeauna, dincotro bate vântul, într-acolo e Mânăstirea Nebunilor.

M-am întors spre Năstea și i-am șoptit:

– Trebuie să plecăm cât mai repede de aici! Și tu tot așa, m-am întors eu spre Victor. De ce locuiești tu aici? Ai înnebunit de-a binelea, să locuiești la nebuni? Psihopatiile bolnavilor tăi sunt contagioase. Tu ai luat de la ei toate ticurile și bolile lor mintale. Te-am văzut cum vorbeai cu fiecare și nu îmi dădeam seama care din voi doi era mai nebun, tu sau ăla.

– Tu nu pricepi nimic. Așa îmi cere meseria să vorbesc cu ei.

– Înțeleg, dar tu te încarci cu toate tensiunile pe care le au ei. Ai făcut silicoză la cap. N-ai făcut silicoză la plămâni cât ai lucrat ca miner în subteran, ai făcut în spital, silicoză la creieri. Poate că din cauza asta voi psihiatrii nu mai judecați normal. Nici nu vă mai comportați normal. Voi ar tebui să cereți despăgubiri pentru boală profesională, pentru că v-ați scrântit la cap.

– Cum mă? Eu sunt scrântit la cap?

– Tu nu, voi psihiatri nu. Doar toată lumea în afară de voi, noi toți ăștia suntem scrântiți la cap. Numai voi nu.

– Trăim într-o lume goală de orice sens și nebună! zise Năstea, care nu avea chef de vorbă.

– Să-ți trăiești tu viața în acest spital, într-o lume goală de orice sens și nebună? i-am zis lui Victor. Trebuie să pleci din acest balamuc și să te muți la București.

Iuliana i-a spus același lucru. Ea voia să plece cât mai departe de acolo, într-un oraș, de preferință un oraș mare, da, la București. În capitală ar fi fost cel mai bine. Să meargă la teatru, la operă, la concerte, la muzee, la expoziții de artă, să vadă lume multă, ca să poată trăi în anonimat, să meargă cu metroul.

Ca director al spitalului în care locuia, Victor avea mai puțină libertate decât subalternii săi sau decât bolnavii și era captiv acolo. El mi-a explicat că poziția sa ierarhică îi oferea alte libertăți, pe care subordonații lui nu le aveau și a zâmbit întinzându-se comod, ca un pașă. Am înțeles că el era acolo și conte și pașă.

– Ce viață e asta să locuiești într-un spital? Și încă de nebuni! Nebunia se ia. E contagioasă. Nu-ți ajunge balamucul din familia ta? În ce balamuc te-ai băgat. Balamuc în balamuc, ca babușca alea rusești. Îți place să trăiești între nebuni. Unii mai nebuni decât alții, iar tu mai nebun decât toți. Privește înapoi cu mânie! Cumpără-ți o casă, un apartament, ceva, oriunde, să ai și tu unde să locuiești, când o să ieși la pensie! Unde o să mai locuiești când n-o să mai fii director de spital?

Pe cât îl știam de încăpățânat și de îndărătnic, nu m-am așteptat, dar a avut efect. Și-a cumpărat un apartament la parterul unei vile cu nu mai știu câte etaje, ce tocmai se construia la munte. Nu prea departe de ruina în care locuia Năstea. Cel ce o construia era arhitect de meserie și își scotea cheltuielile vânzând două apartamente la parter. Și cine credeți că era arhitectul? N-o să credeți. Era fratele primei lui soții a lui Victor. Fostul lui cumnat.

Asta a fost culmea nebuniei, de care a dat dovadă. Cum de a putut face o asemenea prostie? El, care era un om atât de inteligent! Acolo, în acel apartament, a fost el găsit mort, întins pe pat, în pijama și cu plasă de păr. L-au găsit a doua zi după ce pusese la poștă scrisoarea către mine. Scrisoarea de la începutul acestei cărți.

Până la noi ordine de la Kremlin

Alecu și Sofia au fost arestați de Securitate, cum spuneam, iar Dumitru, băiatul lor, a stat o vreme prin București, unde a făcut foamea și ce a mai făcut, apoi a fugit în Italia. Dar s-a întors după câțiva ani. S-a întors în București într-un Fiat ultimul model, nou, fără nicio zgârietură, îmbrăcat într-un costum nou, de nu-știu-ce marcă renumită, cu cămașă și cravată tot așa, cu pantofi de lux, cu un ceas de aur la mână, ochelari de soare scumpi și cu portofelul doldora de dolari. Și-a făcut intrarea triumfală la cafeneaua Katanga de lângă Lido, localul principal al boemei bucureștene, al bișnițarilor, al „parașutelor” și al trăgătorilor cu urechea pentru Secu. Vechii lui prieteni l-au recunoscut, au chiuit de bucurie, s-au îmbrățișat și s-au pupat, le-a dat de băut. S-a îmbrățișat și cu noii săi prieteni, pe care nu îi mai văzuse niciodată și nici ei nu auziseră de el. Le-a dat și lor de băut și s-au pupat. Plătea fără să se uite la bani. I-a îmbătat pe toți. Dar și ei l-au dus cu preșul și l-au îmbătat. S-a urcat în mașină așa beat cum era și a plecat, nici el nu știa unde. N-a mai știut nimic.

S-a trezit la spital. Era într-un pat de spital, bandajat la cap, în ghips și în chiloți. Nu știa cum și nici de ce ajunsese acolo. Infirmierele i-au spus că a fost adus cu salvarea și că mașina lui se făcuse praf și fusese dusă la fier vechi. Ceea ce el se cam îndoia, fiindcă el era sigur că nu avusese niciun accident. Își aducea aminte că băuse, dar știa că nu se îmbătase. I se furaseră toate hainele de pe el, cămașa, pantofii, ciorapii, ceasul de la mână, tot ce avusese pe el. I-au lăsat doar chiloții. Norocul lui că nu erau de marcă și erau cam rupți.

– Minte, tovarășe locotenent-major. A venit aici în chiloți. N-avea nimic pe el.

– Așa este. Minte. Să trăiți! L-au dat jos din salvare și era numai în chiloți. N-avea niciun portofel. N-avea nimic prin buzunare. Jur pe ce vreți. N-avea niciun ceas la mână.

– Așa e. Minte. Și nici nu era de aur.

– Așadar, portofelul era gol?

– Da, tovarășe locotenent-major. Era gol. Era numai cu chiloții pe el.

Cum-necum, a trecut și prin asta. Dumitru avusese o expoziție de artă la Roma și devenise celebru în Italia. Le-a arătat la toți că devenise membru de onoare al Academiei de Artă din Geneva. Le-a arătat documentul. În franceză, splendid imprimat, ștampilat și semnat de acea Academie. L-a pus în ramă în atelierul său, că și-a deschis atelier. A și fost primit imediat în Uniunea Artiștilor Plastici, fără să fi avut vreo expoziție în țară și fără să fi fost nevoie să arate vreun tablou. Pe când alți artiști se chinuiau să se afirme și nu erau admiși în Uniune.

Cum de s-a împrietenit Dumitru Răcoveanu cu Nicușor prințișorul? Dumitru, al cărui tată fusese arestat de Securitate și a fugit în Italia. Dumitru a fugit în Italia, nu ta-so. Ta-so a murit la Canal. Sau parcă auzisem că murise în Deltă la stuf. Ce importanță mai are? El nici nu s-a gândit să îl caute pe prințișor, ci prințișorul a trimis un securist în civil să i-l aducă la palat imediat. Un așa artist cum era Dumitru, membru de onoare al Academiei de Artă din Geneva, și care s-a întors după ce fugise din țară, era o valoare internațională și trebuia să fie dat pe brazdă, pus la treabă, să devină și o valoare națională, spre gloria partidului comunist și a prințișorului.

Chemat să se înfățișeze la palatul CC al UTC, și-a pus repede costumația de rigoare pentru ocazii speciale. Niște țoale aiurea, pe care i le făcuse pe comandă croitorul de la operă, după propriile desene făcute de Dumitru. Ceva între uniformele gărzii elvețiene la Vatican, clovnii noștri de la circ și coșarii de altădată, cât a putut bietul croitor să încropească din ce cârpe mai avea pe acolo. Cu niște pantofi făcuți tot pe comandă, ca niște gondole, dar galbeni ca gălbenușul de ou. Cu o șapcă neagră, la fel cu a lui Vladimir Ilici Lenin, probabil uitată în atelierul lui de careva din prietenii lui de la studioul de filme de la Buftea și, în loc de cravată la gât, cu o eșarfă roșie, ruptă dintr-o față de masă, cum se puneau pe mesele prezidiului la ședințele de partid. Și cu un buchet de gladiole în mână, cumpărat la repezeală de la florăria din colț.

Soldați cu kalașnikovul pe piept, cu pieptul înainte, de parcă ar fi avut o țeapă în fund, blocau intrarea la CC, dar însoțitorul lui Dumitru a făcut un semn și s-au dat la o parte. Pentru ca să aibă curaj și să fie sigur de imunitate politică în gura lupului, să nu o pățească cumva, înainte de a ieși din atelier, Dumitru s-a vaccinat bine dintr-o sticlă cu pălincă de prună, de la cineva din Șiștarovăț, pe lângă Lipova, pe acolo prin Banat, cea mai frumos mirositoare din colecția lui de țuici și ce otrăvuri occidentale mai avea pe la atelier.

Dumitru a intrat la Nicușor prințișorul clătinându-se, și-a înfipt bine picioarele să nu cadă, a ridicat mâna ca pe vremea lui Hitler, a sughițat și a strigat:

– Ave Cezar! Hâc! Murăturile te salută!

Prințișorului i-au ieșit ochii din cap de indignare și a urlat:

– Puți a țuică! Afară!

– Păi ce-ai vrea? Să puț a gaz? E de Șiștarovăț! a zis Dumitru, a scos din buzunar un girofar de la vreo mașină a miliției, ce se învârtea și lumina, desigur alimentat de la o baterie de lanternă, l-a pus pe cap și a adăugat cu glas cântat ca la biserică: Veniți și luați lumină de la lampa lui Ilici!

Prințișorul a făcut o pauză uluit de asemenea clovnerie și a izbucnit în râs. Dumitru i-a întins buchetul de gladiole, s-a împleticit și era să cadă. Prințișorul i-a făcut semn să-l dea celor ce făceau de gardă în biroul său. Dumitru le-a dat girofarul, a înaintat spre prințișor și a încercat să-l sorcovească cu gladiolele. Prințul a făcut un pas înapoi, iar Dumitru a întins mâna, spunându-i că nu scapă de sorcovă, până nu-i dă bani. Prințul a râs. I-ar fi dat bani, însă nu avea. El nu avea niciun salariu. El muncea benevol, pentru binele poporului. Însă i-a dat altceva.

În clipa aceea, Dumitru a devenit cel mai fericit artist din lume. El deja era și pictor și sculptor. La fel ca Michelangelo. Michelangelo a avut prilejul să arate omenirii ce putea el, datorită unui papă nebun. Un papă nebun sau un prinț comunist zăpăcit, ce importanță avea? Arta este artă, indiferent de ideologia sistemului politic, catolic sau comunist, tot un drac era, după cum mi-a spus Dumitru. Prințul i-a trasat sarcina să facă cea mai mare statuie a comunismului de pe lume. Statuie de pe lume, nu comunismul de pe lume, mi-a precizat Dumitru. Monumentul să fie amplasat lângă farul de la Constanța. Să fie mai mare decât orice statuie sovietică. Mai mare chiar și decât statuia libertății din New York. Să înfățișeze Victoria Socialismului și să fie luminată noaptea de farul din port. Să fie de două ori mai mare decât farul. Să strălucească magnific, iar vapoarele să vadă mai degrabă statuia decât farul. Farul să fie o anexă pe lângă statuie. Ca un reflector ce luminează o operă de artă.

Prințul i-a spus să facă monumentul din oțel inoxidabil, ca să strălucească bine, ziua de la soare, iar noaptea de la far, de la lună și de la stele.

– Îți dai tu, mă, seama că sculptura mea va fi conectată la soare, la lună, la stele și la cosmosul infinit? O să devin mai mare și mai celebru chiar și decât Brâncuși. Pe vremea lui Brâncuși nu era oțel inoxidabil, iar acum, sculptura mea în oțel inoxidabil va străluci în veșnicie. O să fiu mai celebru și mai nemuritor decât Brâncuși și decât toți sculptorii din lume.

– Eu nu mă îndoiesc. Însă nu-l poți turna dintr-o bucată. Îl faci din bucăți sudate. Și va începe să ruginească pe lângă suduri.

– Cum să ruginească? E inoxidabil.

– Ba da, ruginește. Ruginește mai încet decât fierul, dar tot ruginește.

– Cum să ruginească, mă, dacă e inoxidabil? Ce, ești tâmpit?

– Ruginește. Eu am lucrat pe șantiere, cunosc oțelurile inoxidabile. În aerul ăla sărat de la mare, unde toate mașinile ruginesc mai repede decât oriunde… Ce știi tu? Monumentul tău la Constanța va rugini mai repede decât aici în București. O să te ia pe tine la întrebări că le-ai făcut Victoria Socialismului să strălucească ca un… nu știu ce, în ploaie.

– Vai de capul meu! s-a văietat Dumitru. M-ai distrus. Să-mi strici tu mie fericirea! Cum o să-i spun eu asta celui mai bun prieten al meu, Nicușor? Și ce mă sfătuiești?

– Eu să te sfătuiesc? Să te sfătuiască sfătuitorii lui Nicușor!

– Ăia nu știu nimic. Știu doar să îl lingă și să îl perie. Nu s-ar putea să o facem din aluminiu, la Slatina?

– Ba da, însă aluminiul nu se poate suda. Deci trebuie să toarne întreg monumentul dintr-o bucată. Tonajul monumentului depinde de capacitatea furnalului. Aluminiul nu ruginește, dar cam oxidează, pentru că niciun metal nu iese din furnal chimic pur. Mai conține și impurități. Își pierde strălucirea și, cu timpul, devine pătat, țepos și se cojește. Ajunge să arate ca o scoarță de mesteacăn. N-o să mai strălucească la soare sau la lună și în niciun caz la lumina farului.

La far se făcea economie de electricitate, iar farul trebuia, ca toată populația din toate orașele – că satele oricum nu aveau electricitate – toate instituțiile, fabricile și întreaga economie națională să reducă consumul de electricitate cu 50% în fiecare an, față de anul precedent. Dumitru rămase de parcă l-ar fi lovit cineva cu parul în cap. Nu-i rămânea decât să vorbească cu Nicușor, să-l întrebe ce era de făcut. Nicușor va întreba consilierii săi tehnici.

Peste câtva timp, am trecut pe la Sala Palatului și am văzut o expoziție cu machete pentru monumentul Victoria Socialismului lângă farul de la Constanța, propuse de sumedenie de artiști plastici. Publicul să completeze niște formulare în care să-și noteze preferințele, ca să decidă poporul ce monument vrea să fie ridicat la Constanța. Vreo machetă cu numele lui Dumitru Răcoveanu nu figura acolo. Am alergat îngrijorat la atelierul lui Dumitru și i-am spus. El m-a liniștit, spunându-mi că îl durea undeva, și a arătat unde.

– Proștii ăia cu machetele lor, le-au făcut degeaba. Eu am primit deja contractul pentru monument. Mi-au dat și banii. M-am dus la casieria CC și mi-au dat banii în două genți diplomat. Numai pachete de sute. Cum ai văzut prin filmele cu gangsteri americani. Una i-am lăsat-o lui Nicușor, să aibă și el de o țuiculiță cu borfașii. Ăia cu machetele lor sunt niște proști. Se pun țânțarii cu mine, armăsarul? Monumentul meu va fi turnat în aluminiu la combinatul de la Slatina. Aluminiul topit va curge în matriță, simultan din toate furnalele, o premieră mondială. Așa mi-a spus Nicușor. Nimeni în lume nu mai toarnă într-o singură matriță din mai multe furnale simultan. Ha, ha, ha! Expoziția lor de proști! Propunerile alea de machete și formulare ca să aleagă publicul, e doar așa… Doar așa, de dragul democrației. Nu fii prost, cum ai mai fost! Fii cu minte, ca mai-nainte! Află de la mine, principalul în viață e să le iei banii, la tâmpiți.

– Dar tu i-ai dat lui jumătate din bani.

– Păi altfel cum? De ce crezi că a zis la casierie să mă plătească așa de bine? Am priceput aluzia și am făcut juma-juma cu el, că așa e între tâlhari.

Prințul l-a luat pe Dumitru la o petrecere într-o pădure, cu multe gărzi în civil, unde tot gărzile prăjeau niște miei, umpluți cu legume, cu ardei iuți, cu căpățâni de usturoi și ce buruieni mai trebuie. Au cusut blana mieilor, i-au tăvălit cu blana prin noroi, i-au pus pe jăratec în gropi și le-au acoperit cu pământ. Rețetă veche, cum făceau haiducii. Când au bufnit gropile, au dezgropat mieii, au jupuit blănurile pe jumătate arse, au stropit carnea cu vin că era prea fierbinte și au mâncat așa, eventual au gustat și din legume. În toiul chefului, Dumitru a avut un moment de inexplicabilă sinceritate, cu sticla în mână, că el nu folosea pahar nici măcar la pădure.

L-a luat gura pe dinainte și i s-a lăudat prințului că va face monumentul să fie atât de uriaș încât să nu poată fi transportat. Și râdea ca un om beat, deși el știa că nu se îmbătase. Primise de la mine normele de transport pentru agregatele supradimensionate, pe care le producea întreprinderea Vulcan, unde lucram eu. O să aibă el grijă să depășească normele la dimensiuni și la tonaj. Și râdea ca un prost.

Prințul a făcut un gest cu mâna, că va da el derogare de la normele de transport. Dumitru nu se mai oprea din râs și zicea că nu o să poată da derogare și de la capacitatea podurilor. Prințul făcu încă un gest cu mâna, ca Dumnezeu când a zis să fie lumină. Va da ordin să fie construit un nou pod peste Dunăre. Putuse împăratul Traian, putuse inginerul Saligny, putea și prințul de asemenea.

Furnalele combinatului de aluminiu de la Slatina s-au deschis toate simultan și au turnat într-o singură bucată cel mai mare obiect de aluminiu din lume. A intrat și în Guinness Book, la trei clasamente: cel mai mare, cel mai costisitor, cât și cel mai inutil. Podul prințului peste Dunăre era și el gata, mai repede decât al predecesorilor săi. Însă rămâneau două probleme tehnice, două mici bagatele. Nu exista nicăieri în lume vreo macara așa mare ca să poată ridica un colos atât de greu, cu toate că Dumitru și prințișorul știau, și toată lumea știe, că un kilogram de aluminiu e mai ușor decât un kilogram de fier.

Problema se putea rezolva foarte simplu, cu mai multe macarale simultan. Ca la noi, la nimeni. Aveau loc să le pună una lângă alta, pentru că obiectul era un obelisc din cale afară de lung. Occidentalii sunt niște proști, m-a asigurat Dumitru, după cum îl asigurase prințișorul, asigurat de consilierii săi tehnici. „Străinezii nu știu că merge și așa,” a zis Dumitru, probabil citându-l pe prințișor. A doua bagatelă era că nu se gândise nimeni să creeze și o platformă mobilă pentru un obelisc așa lung și de un asemenea tonaj.

Victoria Socialismului a rămas acolo în curtea combinatului de la Slatina, să zacă la pământ, pe traverse de cale ferată din lemn. Traversele din lemn, nu calea ferată. Au rostogolit alături și cele două sfere imense, tot din aluminiu, deja turnate din vreme, concepute tot pentru la Constanța, ca să aibă monumentul și un mesaj subliminal, falic, de sfidare a cerului. Asta cu toate că cenzura comunistă nu permitea niciun material pornografic. Penisul acela era prea mare ca să poată sări în ochii cenzuriștilor. Sau cenzuranților, cum o fi corect. Cele trei componente ale monumentului Victoria Socialismului nu au putut fi transportate și au rămas acolo, să fie cel mai mare penis din lume, culcat la pământ.

– Vai, am zis eu, îmi închipui cât de nefericit ești.

– Eu nefericit? Cum să fiu nefericit, când am luat atâția bani? Banii sunt fericirea, nu altceva.

– Bine, dar opera ta…

– Opera mea e că mi-am bătut joc de Victoria Socialismului, ca nimeni altcineva. Zace la pământ, culcată. Trebuie să vedem partea pozitivă a lucrurilor: o să intre în Guinness Book și ca cel mai mare penis din lume. Penisul meu e cel mai mare din întreaga lume. Iar partea cea mai pozitivă sunt banii.

– Și ce o să faci cu atâția bani?

– I-am făcut praf. Praful o să se aleagă de toate. Alege-s-ar praful și de cine știu eu! Ce vise îmi făceam că o să ajung mai celebru decât Brâncuși. N-a fost să fie. Dar o să fie, așa cum va fi.

– Și cum va fi?

– Va fi cum o să fie! zise el făcând o profeție cu aceeași exactitate cum făcea Pythia, care oricum avea să se împlienască într-un fel su altul.

Cineva veni la atelier și îi spuse lui Dumitru că prințul era în drum spre olimpiada de la Moscova. Pornise mai devreme decât îi spuseseră lui. Să-i facă lui una ca asta? Nemernicii! Dumitru lăsă pensula, borcanele cu vopsele deschise și alergă așa cum era, în chiloți și desculț, pe mijlocul bulevardului, ca un scăpat de la balamuc, în întâmpinarea mașinilor cu prințul și cu echipajul acestuia. L-au pescuit din viteză și s-au dus la aeroport.

Nu i-a mai păsat cum lăsase atelierul. Știa el că o să încuie ușa careva din prietenii și artiștii care îl ajutau pe el să își facă lucrările. Nenorocirea era că o să vină ăia pe acolo în lipsa lui și o să-i bea toate sticlele. Pe tavanul înclinat de la mansarda unde avea Dumitru atelierul, mulți scriseseră câte ceva și își imortalizaseră semnăturile. Poetul Tudor George, colegul lui de echipă când juca rugby, poreclit Ahoe, pentru că urla pe teren: „Ahoe! Vă salut din vechea Troe!”, scrisese: „Trag cu ochiul la fereastră. Poate-o fi vodcă în glastră.”

Dumitru nu apucase să-și ia la el nimic, nici bani și nici măcar buletinul de identitate. Nu era necesar. Mașinile i-au dus la Otopeni sau poate că la Băneasa, n-are importanță, direct la un avion militar, care îi aștepta cu motoarele încălzite. S-au urcat în avion.

– Câți suntem? a întreba careva.

– Ce importanță are? i-a răspuns altcineva.

N-au văzut pe nimeni de la serviciile noastre de vigilență invizibilă, care să îi fi numărat câți au urcat în avion. Au decolat și au ajuns cu bine la Moscova, unde de asemenea erau așteptați, ca oaspeți de onoare. La aterizare, au văzut că rușii în mod sigur au fost suficient de vigilenți ca să îi numere bine când au coborât. Le puneau mâna pe umăr la fiecare – în semn de bun venit, credeau oaspeții – și îi numărau. I-au numărat pe rusește, desigur. Eu am uitat să număr pe rusește și de atunci mă simt ceva mai bine. Oaspeții de onoare se vitaminizaseră în avion, încât niciunul nu mai știa să numere pe românește câte picioare avea sau nu avea. Poate doar radio-comunicațonistul din carlingă fusese ceva mai cumpătat, gândindu-se să nu-l miroase după voce, cei de la sol.

Rușii le-au dat la fiecare câte un pachet de cartonașe. Dumitru i-a pupat pe ruși și a vrut să joace șeptic cu ei sau măcar popa-prostu. Însă nu erau cărți de joc, ci cartoteci, cu care să poată avea acces peste tot. O cartotecă pentru a putea intra în hotel, altă cartotecă pentru ca să poată ieși din hotel, alte două pentru intrarea și ieșirea din lift, două pentru sala de mese, cu burta goală sau plină, una la intrarea în metrou, alta la ieșirea din metrou,  una pentru intrarea la veceu, alta pentru ieșirea de la veceu. Și tot așa cartoteci pentru peste tot, chiar și la toate stadioanele olimpiadei. Nici nu mai aveau nevoie de bani. Oricum veniseră fără bani.

Cum să țină ei minte toate aceste cartoteci pe care scria rusește, toate monocrome, fiecare din ele pentru ce era? Era suficient să arate întreg pachetul de cartoteci. Niciun paznic nu se uita mai îndeaproape la vreo cartotecă. Li se deschideau ușile peste tot. Dumitru zicea mereu, cu glas cântat, tot ce își mai amintea el că zicea popa în biserică: „Ușile, ușile cu înțelepciune se deschid.”

Canoistul și caiacistul nostru Ivan Pațaichin i-a dat lui Dumitru un trening și o pereche de teniși. Dumitru s-a dus la stadion cu o lămâie la el, a tăiat-o în două și o lingea dinaintea sportivilor ruși, care se uscau de sete, pentru că antrenorul lor nu le dădea voie să bea apă. Sadismul lui Dumitru a atras atenția organelor de resort. A observat că mereu se ținea după el un individ.

Pe căldura de foc, individul era ambalat într-un fel de pelerină de ploaie dintr-o foaie de plastic foșnitor – același material ca și prezervativele rusești – și cu cizme în picioare, cu blacheuri de fier. Ca să troncăne bine. Dacă e pe așa, Moscova e plină de locuri frumoase de văzut. Dumitru s-a apucat să se plimbe prin Moscova, când pe jos, când cu metroul. Individul mereu după el, scai. Peste câteva zile, scaiul făcuse bătături la picioare și mergea ca fachirii indieni pe jăratec. Se urca Dumitru în metrou, urca și scaiul. Cobora el din metrou, cobora și scaiul. Într-o stație, i-a făcut așa de mai multe ori, fițe una după alta, până când scaiul a rămas cu capul prins între uși, iar metroul a pornit în viteză. Rămas pe peron, Dumitru i-a făcut semn cu mâna: caramba, ștoiu!

De acolo a plecat în afara Moscovei, la nu știu ce mânăstire, să vadă picturile lui Rubliov, cine o mai fi și ăla. Dar Dumitru știa, pentru că îi spusese cineva în Italia, care văzuse filmul. Controlorul de bilete de pe tren nu făcea parte din categoria curioșilor, ca să studieze toate acele cartoteci și să vadă care din ele era pentru acel tren. Ajunse la mânăstire. Dumitru, nu controlorul de bilete.

Cu totul altă atmosferă, printre oamenii de la țară, departe de bârlogul urșilor ideologici de la Kremlin. Era liniște la mânăstire. La fel ca la mânăstirile noastre. Bătea toaca. Ca la noi, ce mai încoa și încolo. Se auziră clopote ce chemau la liturghie. Ca la noi. Chemau la liturghie cu aceeași bătaie de clopote, cum știa el de la bisericile noastre, dar cu clopote mai așa, mai rusești, de se zguduia pământul. Cum liturghie în mijlocul săptămânii? N-are a face, așa o fi la ruși. Nu, nu se putea să fie la ruși altfel decât la noi. Înseamnă că i s-o fi stricat ceasul și nu mai arăta bine nici măcar zilele din săptămână. L-a potrivit să arate duminică și ora unsprezece. Așa era normal să înceapă liturghia la ortodocși.

La intrarea în biserică ședeau pe jos doi cerșetori schilozi, cu cârjele lângă ei, jerpeliți, cu părul și cu bărbile vâlvoi, nespălați, jegoși. Nu i-a venit să creadă ochilor. Chiar mai exista așa mizerie în Uniunea Sovietică? Cum de nu i-a trimis comunismul pe toți schilozii la muncă în Siberia? Uite că nu putuse comunismul să desființeze nici mizeria și nici religia pravoslavnică a rușilor. Stalin transformase bisericile în depozite și în grajduri, însă aici în afara Moscovei viața rămăsese în urmă, cum întotdeauna fusese rămasă în urmă. Ce să le dea el cerșetorilor de pomană? N-avea niciun ban, de niciun fel, nici măcar lei de ai noștri.

Nu ar fi fost cuviincios să le dea țigări. Mai ales că nici nu prea mai avea așa multe. Le-a arătat pachetul de cartoteci, ca să îl înțeleagă că nu avea bani. Le-a oferit să își ia fiecare ceva cartoteci, dar ei au dat din cap că nu le trebuia. Ce să fi făcut ei cu cartotecile alea acolo la țară? Cerșetorii au făcut semne să le dea țigări, însă Dumitru nu a înțeles gesturile lor disperate, a aruncat chiștocul în pridvor și a intrat în biserica mânăstirii.

A intrat în biserică. Ce măreție, ce fresce, ce cupolă, ce slavă, ce iconostas, ce icoane acoperite cu aur și argint, mari de tot, mai ceva decât ce văzuse el la noi sau prin Italia. Preoți în odăjdii de aur și cu pietre prețioase. Mulți preoți, cum nu mai văzuse el așa slujbă măreață. Ce mitre aveau pe cap, mai ceva decât papa de la Roma. Și ce odoare sfinte strălucitoare aveau în mâini. Iar mai ales, când au început popii să cânte, popi ruși, ce voci. Să tai stejarii cu vocea lor. Nu cor cu popi onaniști sau pedofili, ca la catolici, cum văzuse el în Italia, cu corurile alea gregoriene ale lor, cu voci pițigăiate, de castrați.

Corul rusesc răsuna în toată biserica, de clincăneau candelabrele și se clătinau sfinții din fresce. Biserica mirosea a tămâie de cea mai bună calitate, adusă de la Ierusalim, nu ca la noi, culeasă din orice fel de brazi, că merge și așa. Iar în biserică sumedenie de mujici, babe bătrâne cocârjate, îndoite din șale, în bastoane, alte babe erau fără bastoane, zdravene, obișnuite cu munci grele. Și moșnegi betegi, șchiopi, unii bandajați cu cârpe, zdrobiți de munca la câmp, desigur la colhozuri. În dreapta erau bărbații, iar în stânga femeile, așa cum fusese și la noi pe vremuri, măcar prin Maramureș. Toți cu lumânări aprinse în mâini, evlavioși, își făceau cruci până în pământ. Lui Dumitru i s-a rupt inima de durere pentru bieții oameni năpăstuiți de soartă.

– Să le ajute Dumnezeu! s-a rugat Dumitru pentru ei, cu ochii înălțați în cupola bisericii, țintă în ochii lui Isus Pantokrator, ce se uita atotputernic și oblăduitor în ochii lui Dumitru.

Îngenuncheau toți mujicii și mujicele odată și se dădeau cu fruntea de podea, se ridicau, se închinau. Corul de călugări cuvioși și călugărițe smerite cântau pe mai multe voci, de răsuna până în măduva oaselor, oricât ai fi fost de necredincios sau de păcătos. Era ceva înălțător. Până și turiștii străini, cu aparatele lor de fotografiat, nici nu mai îndrăzneau să umble de colo-colo ca proștii, și nicidecum nu mai dădeau cu blițurile, ca să nu deranjeze atmosfera aceea sfântă. Popa, cu așa voce, ca din străfundurile pământului sau ale cerului, trebuie să fi fost chiar patriarhul, că glasul lui prea era cum era. Nici măcar la Scala din Milano nu auzise Dumitru așa voci, ca din butoi.

Nu mai văzuse niciodată, nici la noi la Patriarhie, nici măcar în copilărie, nici la Castranova și nici la Castraveția așa liturghie sfântă. Ce voci dumnezeiești. Îngeri pluteau sub tavan, printre candelabrele de aur. Dumitru a simțit în inima lui de creștin pravoslavnic prezența lui Dumnezeu. Acesta era raiul coborât din cer pe pământ. I-au dat lacrimile, s-a întors la credința pe care o pierduse, și-a făcut cruci mari și i s-a făcut frică pentru toate păcatele sale nemărturisite și… cam multe.

Patriarhul a împărtășit toată lumea din biserică cu anafură și le-a dat vin cu lingurița de aur, zicându-le pe rusește ce le-o fi zis la fiecare, cu vocea lui pătrunzătoare. I-a împărtășit chiar și pe turiștii străini, oricât de catolici sau de păgâni erau ei, ce religii or fi avut, dacă aveau. Ortodoxia e tolerantă, nu ca catolicismul. Toți sunt bineveniți și blagosloviți în biserica pravoslavnică. Dumitru și-a luat inima în dinți și s-a dus de s-a împărtășit și el. S-a închinat și a sărutat mâna patriarhului. N-a înțeles ce i-a spus patriarhul, dar n-avea importanță. Efectul era cu atât mai mare așa, făsă să știe ce i-a spus. Slujba sfântă a continuat cu citiri din Biblie. Mai mulți preoți citeau pe voci și se îngânau polifonic cu corurile.

Ce fericire pe Dumitru să apuce să trăiască așa minune de liturghie sfântă și mai ales să se împărtășească. Ba încă a avut onoarea să sărute mâna patriarhului bisericii pravoslavnice a rușilor. N-are a face că slujba o fi fost în limba rusă sau poate că era în limba slavă veche. Ce contează? Slavona a fost limbă liturgică și la noi, cândva. Așa că l-a pătruns până la oase, chiar dacă nu a înțeles niciun cuvânt. Oricum, el se trăgea din neam de popi care au slujit liturghia slavonă. Asta l-a făcut să simtă legătura tainică cu strămoșii lui, care de sute și sute de ani se făcuseră oale și ulcele. Străbunicii lui îl priveau acum din eternitate, iar el a simțit profunde remușcări față de ei.

Dar după vreo oră și ceva, cu ochii tot pe sus în tavan și la cupole, a început să-l doară ceafa. Îl dureau șalele, îl dureau picioarele. De atâta fum de la lumânări și fum de tămâie, respira greu. Așa că a ieșit afară, la aer curat, să fumeze o țigară.

S-a oprit în ușa bisericii, și-a ridicat ochii spre cerul albastru și a privit drept în soare, bucuros că simțea durerea orbitoare și purificatoare a soarelui în ochi.

– Ah, Doamne, Dumnezeule mare! a zis el cu ochii plini de lacrimi. De ce m-ai lăsat să rătăcesc până acum, ca un netrebnic?

A plâns, a pus un genunchi pe lespedea de la pragul bisericii, a cerut iertarea păcatelor și i-a mulțumit lui Dumnezeu că și-a recăpătat credința pierdută. Atunci și-a dat seama că raiul este prezența lui Dumnezeu, iar iadul este absența lui Dumnezeu. Și-a șters lacrimile cu mâneca treningului și a aprins a doua țigară.

Cerșetorii întinseră mâinile, iar el își feri pachetul de țigări și îl băgă în buzunarul de la trening. Cerșetorii îi dădură niște hârtii. Dumitru reveni din cer pe pământ, la realitatea înconjurătoare. Se uită la acele foi tipărite în mai multe limbi. În rolurile preoților: cântăreții de operă cutare, cutăriță, cutarov, cutarovski și etceterov de la Baloși Teatăr, laureați ai premiului Lenin și ai altor premii, cu sumedenie de alte decorații comuniste. Corul de călugări și călugărițe era corul Armatei Roșii.

În rolul de mujici bătrâni și babe cocârjate, figuranți cu costumație de la operă. Sau poate cu propriile lor haine jerpelite, de zi cu zi. Cerșetorii de la intrare, tot figuranți. Mai scria acolo că aceeași liturghie se ținea în fiecare zi, în matineu și seara, pe toată durata olimpiadei, chiar și duminica. Laureatul premiului Lenin împărtășea publicul cu anafură și le dădea vin sfințit, cu lingurița sfântă. O liturghie și o împărtășanie de operetă. După olimpiadă, popimea de operetă, corul Armatei Roșii, politrucii și ofițerii kagebiști, travestiți în figuranți jerpeliți și în schilozi cu cârje, își continuau turneul pe alte continente, cu opera Boris Godunov de Musorgski și alte opere rusești.

Iar biserica și mânăstirea se închideau, până la noi ordine de la Kremlin.

Spectacolul

– Viața e un spectacol, zise Dumitru dând cu pensula pe o pânză în toate direcțiile la repezeală, cum dădeau D’Artagnan sau Gérard Philipe când duelau. Ascultă-mă pe mine, că eu știu ce spun. Venim pe scenă fără să știm ce roluri avem de jucat. Nu ne-a învățat nimeni ce să facem pe scenă sau ce să zicem și nici măcar ce rost avem acolo, adică în viață. Noi pricepem rolurile noastre, abia când vedem cortina căzând. Regretăm că a fost așa și nu altfel, abia când piesa e pe sfârșite.

El știa bine ce spunea, pentru că în cercul lui de prieteni erau tot felul de actori de teatru renumiți și mai ales de actrițe, unele mai debutante decât altele. Era înconjurat de balerine, dansatoare și cântărețe, cunoscute sau semicunoscute, care nu își arătau repertoriul pentru oricine, trecute sau încă netrecute prin porțile împărătești de la iconostasul din apartamentul lui. Și totuși cel mai des în jurul lui era o studentă la stomatologie. Ea obișnuia să aștepte dinaintea ușii lui Dumitru, ca să rupă părul vreuneia care ieșea de la el.

Într-o duminică, dis-de-dimineață, pe răcoare, m-am dus la el să îl iau la pescuit cu Mircea Sântimbreanu. Când să sun la ușa lui, ea stătea pe jos, ghemuită la ușă. Stătuse acolo toată noaptea. Am sunat la ușă. În cele din urmă a venit Dumitru și a urlat:

– Tot n-ai plecat? Toată noaptea m-ai deranjat cu sunatul. Nu mai suna! Pleacă de-aci! Dispari!

El credea că ea sunase. Am strigat tare la Dumitru:

– Deschide, că sunt eu!

– Eu? Cum așa, eu? Eu sunt aici înăuntru. Ai auzit? i-a zis el în șoaptă femeii cu care era în apartament. E cineva care zice că eu sunt afară. Nu se poate. Eu sunt înăuntru.

L-am convins că în afara ușii eram eu, nu el și i-am spus că îl luam la pescuit. A deschis ușa și a ieșit îmbrăcându-se din mers. Femeia care s-a strecurat pe lângă el, a fost luată în primire de studentă, să-i rupă părul. Iar noi am fugit de acolo pe scări. Studenta nu era cu nimic mai atrăgătoare decât celelalte, ba poate că dimpotrivă. Prietenii lui cam strâmbau din nas, iar el le răspundea că o tolera în jurul lui numai din milă și din compasiune. Fiindcă ea n-avea părinți.

Avea un frate mai mic la liceu și nu aveau din ce trăi. Mai lucra și ea prin atelierul lui, cum lucrau și alții pentru el. El avea prea multe comenzi și abia făcea față să le termine, avea nevoie de ajutoare și plătea. Avea de unde. Ea lucra orice îi spunea el, iar în felul acesta îi putea da ceva bani fără să o jignească. Ea lucra corect, el o plătea corect și nu era nimic deosebit că a trecut și ea prin porțile împărătești. Cam rar scăpa vreuna să nu treacă prin acel ritual. Dar studenta asta se ținea scai după el, chiar și când el era cu altele. Uneori el striga la ea, în public, că era un scaiete și îi arunca bani pe jos, ca să o umilească, de față cu toți. Ea plângea și îl asigura că se ținea după el pentru că îl iubea, nu pentru banii lui. Prietenii îl cam certau:

– De ce te porți, mă, așa cu ea? Că fata te iubește.

Poetul Ion Ruse, mai filozof decât toți ceilalți, a intervenit în discuție:

– Îl iubește, îl iubește, dar curu’-i crește.

– Bine că nu-i crește și burta, a zis alt poet filozof.

Într-o criză de furie și de râsete isterice, Dumitru a strigat în plin restaurant că o să arunce scaietele și râia asta cât mai departe de București, la gunoi, sau chiar mai bine dincolo de Atlantic, să arunce ciuma asta la americani. Să îi ciumeze pe americani și să n-o mai vadă. Ea plângea ținându-se cu mâinile de spătarul scaunului pe care stătea el.

– Dar eu te iubesc! a sughițat ea plângând.

– O să-ți treacă!

– Pricepi tu că eu te iubesc?

– E normal. Toate spun așa. Stai jos, râie, mănâncă și dispari de aici!

Așa ceva, asemenea mârlănii din partea lui, nu putea să nu se audă, acolo unde trebuia să se audă. Nu mult timp după această scenă din restaurant, s-a auzit la Katanga și în toate cercurile sau găștile artistice și literare că scaietele și cu fratele ei au obținut pașaport să emigreze. Cum să fie posibil ca o proaspătă absolventă a facultății de stomatologie, în loc să se prezinte la post acolo unde fusese repartizată, ea și cu fratele ei, îndată ce și-a dat el bacalaureatul, în loc să fie luat la armată, amândoi au obținut pașapoarte să emigreze? Imposibil! Așa ceva nu este posibil!

Ba e posibil! Imposibilul era foarte simplu. Dumitru s-a dus și s-a văietat la Nicușor prințișorul, că nu mai suporta scaietele și râia. Prințișorul era deja informat că râia se ținea scai de Dumitru și îl scotea din sărite, prin restaurante, de se uita lumea la ei ca la panaramă. Să facă Nicușor ceva și să-l ajute să scape de scaietele și de râia asta. Să o dea afară din țară pe bestia asta, care îi mânca zilele! Să o arunce la americani. Nicușor a dat telefon unde știa el și uite așa le-au ieșit pașapoartele să emigreze. Le-au ieșit rapid, cât ai bate din palme. Nu ca la alții, care așteptau și câte doi ani sau mai mult. Noi, toți prietenii lui Dumitru, am fost invitați să participăm la festivitatea celei mai fericite zile din viața lui, ziua când a condus-o pe ea și pe fratele ei la trenul de Zurich. El n-a vrut să le cumpere bilet mai departe de acolo. Să se descurce de acolo cum or ști. O să vadă ei pe dracu cum e în țările capitaliste, că el fusese și știa.

Călătorii abia mai puteau să treacă pe peronul din Gara de Nord, înțesat cu un alai de prieteni de-ai lui Dumitru. Unii dintre ei erau scriitori sau artiști plastici, mai mult sau mai puțin cunoscuți, îmbrăcați oricum, cât și alți prieteni de ai lui, care nu erau îmbrăcați oricum, ci în costume gri, toate la fel și tunși reglementar, absolut necunoscuți nouă, dar se vedea pe ei că erau de acolo de unde știam noi. După ce a plecat trenul, Dumitru ne-a luat la restaurant și a dat un banchet de fericire, în cinstea eliberării lui de scaiete.

Când s-a săturat el de banchetul și de fericirea comunistă, a aranjat două expoziții de pictură. Una în Italia, unde mai fusese și de unde se întorsese, și una în Germania, unde nu mai fusese. Pe drum din Italia în Germania, a făcut o oprire la Geneva. N-a mai ajuns în Germania. Spun din ce mi-a spus el, când m-am dus la el în Elveția, după ce am fugit din țară.

Poate că mă condamnați că mi-am părăsit țara ilegal, dar am fugit din țară cu binecuvântarea lui Mircea Sântimbreanu, care mi-a și sugerat Suedia. De mai multe ori îmi fusese desfăcut contractul de muncă în mod ilegal, pentru că cineva sau altcineva avea nevoie de postul meu. Chiar și de postul meu de profesor la o școală profesională, pe care îl obținusem prin examen și prin concurs. Un ștab de la regiunea de partid avea nevoie de postul meu de profesor pentru una din amantele lui. Așa că nu eu începusem cu ilegalitățile. Însă nu despre mine e vorba aici.

Dumitru a căutat academia de artă din Geneva, în care fusese admis ca membru de onoare de către un elvețian, care îi dăduse diplomă de membru al acelei onorabile academii, în holul căreia acum voia să-și vadă tabloul pe care îl alesese elvețianul. Ăla îi dăduse diploma în schimbul acelui tablou. Eu spun din ce mi-a spus el, că doar nu puteam să fiu de față.

A căutat și a întrebat peste tot, însă nu exista nicio academie de artă în Geneva. Cum să nu existe? Doar avea o diplomă frumos tipărită de la această academie. Până la urmă l-a lămurit cineva că așa numita academie era de fapt un depozit de tablouri al unui elvețian care era negustor de opere de artă. Elvețianul se prezenta la vernisajul expozițiilor unor debutanți prin toată Europa și îi păcălea. Le dădea o diplomă frumos tipărită, o hârtie fără valoare, iar pictorul îi dădea pe gratis tabloul pe care și-l alegea șmecherul elvețian. Elvețianul aștepta să devină debutanții celebri și vindea tablourile.

Dumitru l-a căutat și l-a găsit. Ăla era la depozit și ștergea tablourile de praf. Dumitru nu s-a supărat pe el. Dimpotrivă a râs și l-a îmbrățișat pe elvețian, de parcă erau frați. Dumitru i-a povestit că, mulțumită acelei hârtii, frumos tipărită și fără valoare, el a păcălit, de bună credință fiind, toată lumea în România și chiar pe prințul comunist, încât i-a dat să facă lucrările cel mai bine plătite. Iar acum îi dăduse pașaport pentru ieșit din țară. Și nu voia să se mai întoarcă.

Negustorul i-a oferit o cafea, apoi s-a făcut ora prânzului și l-a invitat la restaurant, au mai discutat și l-a angajat ca ștergător de praf în depozit și director responsabil cu sectorul igienic de la depozit. Noul său patron i-a obținut permis de muncă și de ședere în Elveția. La noul său loc de muncă, a cunoscut alți oameni din domeniul artei, cărora el le-a arătat ce putea, iar ei i-au deschis drumurile. În curând Dumitru a avut trei ateliere ale sale, unde mai mulți imigranți de toate națiile și culorile lucrau ce le spunea el și cum voia el. A organizat sumedenie de expoziții prin diferite orașe din Elveția. L-am întrebat cum de a putut el avea un așa mare succes. Mi-a răspuns că a fost mult până au înțeles elvețienii că puteau câștiga bani de pe urma lui. Acesta era secretul integrării într-o țară străină, mi-a spus el.

Când l-am întâlnit la Geneva, era căsătorit. Cu cine credeți? N-o să credeți. Cu scaietele, cu râia. Scenele acelea penibile prin București erau doar spectacole, cum că voia să scape de ea, ca să ajungă toate circurile astea la urechile lui Nicușor și să obțină ea emigrarea împreună cu fratele ei. Acum, în Elveția, Dumitru se căsătorise cu ea. Făcuseră și un copil, un băiat. Avea trei ani când am fost eu la ei. Băiatul nu vorbea românește. Vorbea franțuzește.

Așadar, care va să zică, tot spectacolul pe care îl jucau Dumitru și scaietele prin București, atât de bine încât au păcălit pe toți prietenii lor, ba chiar au înșelat și vigilența organelor vigilente, ce îl informau pe prințișorul, fusese teatru, pentru a obține pașapoartele cu care a emigrat ea și fratele ei, definitiv și legal. În felul acesta Dumitru își pregătise trambulina ca să se întâlnească cu ea la Geneva și să se căsătorească. Vai ce o umilea el prin București cu vorbe de dispreț și cu bani aruncați pe jos! Dar vai ce râdeau și ea și el de noi!

Ea și fratele ei nu erau nicidecum fără părinți. Părinții lor erau de câțiva ani stabiliți în Elveția. Nu mai știu cum s-a prins ea cu vorba, fără să vrea și s-a dat de gol. Ba da, îmi aduc aminte. Eram la ei la masă. Dumitru coborâse să mai cumpere nu știu ce, că ni se terminase pâinea. Atunci ea a dat un telefon și a vorbit, cu cine o fi vorbit, în franceză, ceva scurt. Nu am dat atenție la subiectul conversației, care oricum era destul de enigmatică. Dar m-a surprins că vorbea franceza cu cea mai mare ușurință și impecabil. Am întrebat-o cum se făcea că vorbea franceza mai bine decât mine, care învățasem franceza în liceu.

– Fiindcă am făcut liceul la Alger.

– Cum? Tu ai făcut liceul la Alger?

– Da.

– La Alger, în Algeria?

– Da. La un liceu francez.

– Păi, ce ai căutat acolo?

Părinții ei lucraseră în Algeria, în cadrul unor contracte ale României cu petrolul din Algeria. Fratele ei rămăsese în țară, la bunici, ca garanție că se vor întoarce. S-a întors numai ea, ca să-și facă facultatea de stomatologie, că era mai ieftin la noi decât în Occident. Părinții ei, când au terminat contractul în Algeria, pe drumul de întoarcere spre Otopeni, trebuiau să schimbe avionul la Geneva. Au făcut ceea ce mai făceau și alții. Și uite așa s-au stabilit în Elveția. Toate astea se știau la Securitate, însă prințișorul n-a vrut să citească ce scria în rapoartele informative și a închis gura organelor de resort cu pumnul său de prinț moștenitor. Când am auzit că Dumitru ieșea din lift cu sticlele de vin, ea a schimbat vorba și m-a întrebat cum era cu iernile prin Suedia.

Așa am priceput că tot circul pe care îl făcuseră ei doi la București, cum se ținea ea scai după el și crizele lui de isterie și insulte în public, erau un spectacol bine regizat, dar nu pentru noi, prietenii lui, ci pentru un singur spectator, pentru prințișorul. Tot ce văzusem eu și toți ceilalți, cât și ce aflase prințișorul, era o farsă bine regizată și excelent executată. Ahaaa. Acum înțelegeam eu și cum obținuse Dumitru șederea în Elveția. Prin căsătorie, nu prin elvețianul, care zicea el că îl angajase.

Acum înțelegeam că și acea diplomă de membru de onoare al academiei de artă din Geneva, nu o obținuse de la vreun elvețian, cum se lăuda el, ci de la vreun italian, care tipărea orice fel de diplome false voiai să ai. Italianul i-a confecționat diloma elvețiană la comandă, așa cum o gândise Dumitru. La fel cum își comandase la croitorul de la operă costumația cu care se afișa în public. Oare chiar avusese el vreo expoziție la Roma, cum se lăuda? Nu cumva ne spunea gogoși? Sau poate că da, o fi avut o expoziie la Roma, dar la vreo sală a comunității de exilați români, unde poate că avea misiunea secretă, încredințată de Securitate, să îi spioneze și să scrie note informative depre ei. Cu acea diplomă de onoare falsă, făcuse o strălucită carieră în București. Probabil că primirea lui în Uniuena Artiștilor Plastici și toate ușile mari care i s-au deschis în țară erau recompensa pentru notele informative.

Iar de la asta au decurs toate, așa cum a orchestrat el, ca să ajungă la Geneva, unde voise să ajungă tatăl său, Alecu, împreună cu Duță și cu copiii lor, cei doi veri, adică el Dumitru și Victor, tizul meu. Alecu a ajuns în Deltă și a murit acolo, la stuf, de s-au înfruptat din el orătăniile și s-a reintegrat în natură. Duță a ajuns în pământ. Adică nu chiar în întregime, ci doar jumătatea care mai rămăsese din el. Victor a ajuns director la balamuc, apoi în pământ. Iar Dumitru a ajuns la Geneva, în buricul târgului. Îmi tot explica el că Geneva era centrul universului. Pentru Victor, centrul universului era Castraveția.

L-am întrebat dacă reușise să dea de urma prietenilor unchiului său Totoșu, cu care acesta făcea tranzacțiile dintre banca sa și banca elvețiană, care îi garanta fiabilitatea. Eu presupun că Totoșu trebuia să fi depus în banca elvețiană un fond de garanție în aur. Trebuia să aibă Totoșu ceva bani în vreun cont la banca elvețiană cu care lucra. Mi-a răspuns că a căutat, însă n-a găsit nimic. Să-l cred? El e zgârcit cu o mână și cheltuitor cu cealaltă. Așa ceva fac sau cei săraci și proști, care nu cunosc valoare banului sau cei foarte bogați și tot proști, pentru care banul nu are nicio valoare. Însă el nu poate fi nici una nici alta.

– Nuuu. Din păcate, n-am găsit, n-am găsit niciun cont cu bani! m-a asigurat el. Totoșu n-avea aur în Elveția. N-avea. Sau n-am găsit eu. Or fi pus elvețienii mâna pe aurul lui. Ce intră pe gura lupului nu mai vede lumina zilei. Nu erau elvețienii proști să îmi dea ei mie aurul lui Totoșu, dacă ar fi avut. Dar n-a avut. N-a avut niciun aur în Elveția.

Era foarte convingător când spunea astea. Și ce să facă el cu mulți bani, dacă ar fi avut oricât de mulți? Lui îi ajungeau banii pe care îi câștiga prin munca sa. Dacă ar fi fost bogat, n-ar mai fi muncit și nu ar mai fi creat nimic și vai ce trist ar fi fost. Ca să pricep mai bine care era atitudinea lui față de bogății, mi-a povestit o nuvelă de Cehov sau de Tolstoi. Ba parcă de Gogol. Nu mai știa nici el care din ei. Din asta deduc că i-o fi povestit-o cineva.

Cică un om căuta o comoară prin Rusia. A căutat și a săpat prin mai toate locurile și de fiecare dată era convins că acum săpa unde trebuia. Ani și ani de zile, toată viața căutase și se înșelase asupra locului unde trebuia să sape. Însă acum, calculase bine, știa că mâine dimineață va săpa exact unde era comoara și o va găsi. Așa le-a spus căutătorul de comori unora la hanul unde trăsese. Hangiul l-a întrebat: Și ce vei face cu comoara când o vei găsi? Căutătorul de comori a rămas mirat și n-a știut ce să răspundă. Nu se gândise niciodată la asta.

Dumitru mi-a mai spus încă o poveste, tot așa de unul din acești doi sau trei scriitori ruși. Țarul a vrut să dea pământ țăranilor lipsiți pământ. Avea de unde să le dea, cât era Rusia de mare. Cât să îi dea fiecărei familii? Atâta cât îi trebuia unui om ca să își hrănească familia. Și cât îi trebuia? Fiecare țăran lipsit de pământ să primească suprafața pe care o va cuprinde alergând fără oprire. Când a ajuns la locul de unde pornise, i s-a dat acest pământ, să fie al lui pentru totdeauna, să-l cultive și să-l lase la copiii săi. Fiecare țăran a alergat în jurul unei suprafețe mai mari sau mai mici, cum i s-a părut lui că îi trebuie pentru familia sa și după cum a putut să alerge. Însă un țăran a vrut să primească o suprafață mai mare decât a celorlalți. A alergat și a alergat, ca să cuprindă cât mai mult pământ. El avea nevoie de mult pământ, pământ mult, și a alergat mai mult decât oricare altul. Când a ajuns la locul de unde pornise, a căzut jos și a murit. L-au îngropat pe locul acela. I-au acordat doi metri pătrați. N-a avut nevoie de mai mult.

Mda, pline de învățăminte povestirile lu Dumitru, însă în ce scop mi le spunea? De ce ținea să mă convingă că pe el nu îl interesau banii? Era el sincer când spunea că nu găsise conturile lui Totoșu din banca elvețiană și că nu voia să fie bogat? Sau făcea acest spectacol pentru ca să ascundă altceva, cum îl prinsesem că mai jucase teatru la București, ca să ne inducă în eroare pe toți cu pantomima lui.

Eu cred că trăsătura principală a Răcovenilor era că știau să ducă toată lumea de nas, la fel cum se duceau de nas, ei între ei în familie, unii pe alții. Aveau o atitudine foarte calculată și economică: să nu risipească nici bani și nici adevăr. Zgârciți la bani, zgârciți la adevăr. Le vom afla pe toate. Dacă nu chiar pe toate, măcar pe cele mai importante.

Greșeala

Dumitru a avut o expoziție de artă la târgul de carte și de artă din Geneva în 1993. A fost o onoare pentru mine, din ce urbe de provincie am plecat, să ajung acolo unde visam cândva să ajung. Ba tocmai și să mă aflu în treabă, cu ecuson de târgar, pe piept. Dumitru m-a recompensat cu ecusonul, pentru că am venit tocmai din Suedia să-l ajut la expoziție. I-am cărat tablourile cu mașina și l-am ajutat cu tot ce trebuia, tot timpul cât a durat expoziția. Mi-a dat și câteva bilete gratuite de intrare, să le dau cui vreau eu. Cui să le dau?

Le-am trimis prin poștă verilor mei din Geneva și mătușii mele, Dacia. Eu nu aveam timp să pierd un sfert de ceas ca să mă duc să-i văd. Verii mei n-au venit. A venit numai mătușa. A venit deși era internată în spital. Se internase cu cinci ani în urmă, din cauză că a făcut un șoc când m-a văzut.. Nu am putut conversa cu ea, pentru că plângea și tot timpul bâiguia că eram leit tatăl meu. I s-a făcut rău, vărul meu a dus-o cu mașina la spital și la spital a rămas. Avea o asigurare acoperitoare. A rămas în spital, pentru că șocul i-o fi declanșat, ce șubrezenii o mai fi avut. Dar nu a vrut să intre la expoziție pe biletul acela gratuit. Mi l-a restituit. Și-a cumpărat bilet de la casierie, ca toată lumea. Ea nu a vrut să intre pe gratis la expoziție, ca să arate că banii nu o interesau. De dezinteresată ce fusese, a scos din țară aurul familiei, în 1950, prin Legația Elveției la București.

Eu am văzut că bunica i-a dat aur, de mai multe ori. Monede și bijuterii de aur. Aur, care s-ar fi cuvenit să fie împărțit la cei patru copii ai bunicei, inclusiv mamei mele. Cu aurul de la bunica, mătușa și-a cumpărat la Geneva un apartament central, cu patru camere, cât și două case lipite, fiecare cu parter și trei etaje, cu podgorie de vie, mai la marginea Genevei. Se știa prin oraș că bunica cumpărase mult aur, dar nimeni nu putea ști că nu-l mai avea. După aurul acela umbla căpitanul Pupăză cu securiștii lui, bandiții, care m-au arestat sub pretextul că eram dușmanul poporului și cică voiam să răstorn guvernul. Parcă v-am mai spus asta. Așa e cu obsesiile.

În tinerețea ei, mătușa fusese profesoara de matematică a lui Victor, mi se pare că v-am spus, și prietenă cu unele domnișoare și doamne din neamul Răcoveanu. S-a bucurat mult să vorbească cu Dumitru, să mai afle câte ceva despre cine s-a mai căsătorit, cine a mai murit și mai ales s-a bucurat să vorbească românește, că nu prea avea ocazia. Ea vorbea cu copiii ei franceza, dar nici nu prea vorbeau. Ea fusese prietenă cu o verișoară de-a lui Duță, domnișoara Florica Răcoveanu, care mi-a dat mie Limba Română a lui Sextil Pușcariu, când am intrat la filologie, carte interzisă pe atunci.

Apropo: Când au venit securiștii să-l aresteze pe Sextil Pușcariu de acasă, nu știau că murise de vreo lună și ceva. Și totuși le-au făcut perchiziție. Ziceau că umblau după manifeste contra regimului. În realitate scofeleau după aur. Mi-a spus asta chiar doamna Pușcariu, o nepoată de-a marelui nostru lingvist, profesoară de franceză la școala profesională unde predam eu româna la Brașov. Ea era născută la Paris, iar la miliție îi scriseseră în buletin că era născută la Periș. Era revoltată de prostia milițienilor, care confundaseră Paris cu Periș, însă eu i-am spus că era mai bine așa. Dacă s-ar fi știut la secția de învățământ că era născută la Paris, i-ar fi interzis să mai predea franceza. Ar fi anchetat-o în ce scop s-a născut la Paris și nu în țară. Și în ce scop venit în țară.

Mătușa i-a spus lui Dumitru mai multe despre trecutul neamului lui. Ea plecase din țară după moartea lui Totoșu și după arestarea părinților lui Dumitru. A rămas șocată când a auzit despre amputarea treptată a lui Duță. S-a cutremurat auzind că prietenele ei au fost zvârlite din casele lor și au fost silite să trăiască și să moară în mizerie, înainte de a îmbătrâni. Mătușa i-a clarificat lui Dumitru unele verigi de legătură din arborele lui genealogic, al Răculeștilor. Și i-a povestit unele amănunte, pe care el nu le cunoștea. I-a mai spus și o taină de familie, pe care nimeni din familie nu i-ar fi spus-o, nici chiar în timpuri normale.

Ehei, n-avea Dumitru cum să știe, ceea ce nici măcar tatăl său, Alecu, și nici Duță, nu știau. Însă Totoșu știuse. Mătușa mea știa, pentru că anumite taine, bine păstrate într-o familie, sunt mai cunoscute în afara familiei, decât în familie. Duță nu prea cam era frate cu Alecu și cu Totoșu. Decât pe jumătate. Fusese copil adoptat și totodată nu prea chiar era copil adoptat.

– Cum așa?

– Uite așa.

Într-o dimineață, bunicul lui Dumitru și al lui Victor, protopopul… Da, era protopop plin, nu doar preot, a confirmat mătușa mea, a găsit un copil nou născut, în scutece, abandonat pe pragul casei sale. A strigat-o pe protopopeasă, a venit și a văzut că era un băiețel abia născut. Acum, ce să facă ei în calitate de protopop și protopopeasă? Creștini suntem. Protopopul trebuia să dea un bun exemplu în parohie și în protopopie sau ce era. Au luat copilul în casă. Dacă l-au trecut pragul, acum era al lor. I l-au arătat lui Totoșu și i-au spus că l-a adus barza, li l-a lăsat pe prag. Totoșu nu mai credea de mult în barză și în Moș Crăciun. A râs și i-a asigurat că îl va considera ca pe fratele său bun, o să aibă grijă de el ca și de fratele său Alecu, pe care el tocmai îl învățase să meargă. El pricepea cam ce fel de barză le lăsase copilul pe prag și a jurat că nu va spune nimănui secretul familiei lor.

Neamul Răculeștilor erau obișnuiți cum să procedeze în situații delicate, ca să nu dea prilej gurilor rele să toace cu melița și să umble cu tranca-fleanca. N-au spus la nimeni nimic, au trecut peste asta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, l-au declarat la autorități în alt oraș, pe unde mai aveau ei case, și l-au botezat acasă fără prea mare tevatură. Oamenii din parohie nici n-au băgat de seamă ceva care să îi pună pe gânduri. Cine să intre la bănuieli că Duță era copil abandonat, când el semăna ca două picături de apă cu Alecu și amândoi semănau cu protopopul? Avea aceiași ochi, aceiași pomeți ai obrajilor, același nas, aceleași fălci puternice și aceeași gură. Aici nu s-a făcut nicio greșeală, nu de la asta vine titlul capitolului. Ajungem și la asta.

Din cele trei ateliere ale lui Dumitru, de care zicea el, eu am văzut numai unul. Eu îl știam că el avea o atitudine foarte personală față de adevăr și îl prezenta bine ambalat, după cum era situația. Mă miram când spunea ceva adevărat. Am și dormit în atelierul lui. Preferam să vorbesc românește cu el, decât să vorbesc franțuzește cu verii mei, care se întunecau la față când mă vedeau și nu aveau chef să vorbească cu mine. Am parcat mașina sub geamul atelierului, am strigat la el, a venit să-mi deschidă ușa de la intrare, m-a invitat să intru eu primul pe ușa atelierului. Normal, eram oaspete. În dreptul ochilor era o scândură pe care scria ceva cu litere grecești. M-a lămurit că era din Platon: „Afară cu escrocii!”

M-am aplecat și am trecut pe sub scândură. Eram cam înțepenit de șale după atâta drum la volan și, când să mă ridic, m-am izbit cu capul de o talangă de vaci, de-alea mari, elvețiene, uite așa de mare. Dinaintea ochilor mei, am dat cu nasul într-o fotografie a lui Dumitru, pe care i-o făcusem eu anul trecut, o mărise și o pusese în ramă. Își pusese o coroană împărătească din hârtie aurie, lipită pe portret.

– Cine intră la mine, să știe cu cine are de a face! m-a lămurit el, ca și cum eu nu știam cu cine aveam de a face.

Apoi și-a pus o altă coroană de hârtie aurie, și mai mare, pe capul său de împărat. În dosul unei draperii recuperate de pe undeva, din ce aruncă elvețienii, ținea colecția sa de vinuri elvețiene. Și două seifuri de pe vremuri, recuperate tot așa de pe undeva, în care cică își ținea pantofii. Și ce o mai fi ținut, probabil crema de ghete. A scos de la frigirețul vesel o sticlă de vin alb, elvețian desigur, o sticlă brumată, ca „să ne răcorim o țâră” pe canicula aceea.

Dumitru divorțase, pentru că se băteau în parte, ca chiorii. El cu statura lui impunătoare, de fost rugbist, ea cu tigaia și cu cuțitul de bucătărie. După ce au divorțat nu s-au mai bătut. Au continuat să locuiască împreună, așa divorțați cum erau. Eu dormeam noaptea în atelierul lui. M-a trezit telexul, sau cum îi zicea, care s-a pus în mișcare și țăcănea. Eu lăsasem vorbă fiicei mele în Suedia că, dacă era ceva urgent, să îmi trimită telex la numărul cutare. Nu erau telefoane mobile pe atunci, iar dacă mă suna la telefonul lui de la atelier, poate eram cu el prin oraș. Ce s-o fi întâmplat? Am sărit din patul pliant. Nu era pentru mine, era pentru Dumitru. O scrisoare de afaceri, însă fără formula de introducere sau de încheiere și nesemnată. Scria în franceză cam așa: „A acceptat opt pe trei. Când și unde?”

M-am culcat la loc. Pe la cinci dimineața, tocmai ațipisem, Dumitru a venit la atelier. La acea oră începea el ziua de lucru, a zis el. Am presupus că fosta nevastă l-o fi dat afară din casă. S-a dus la telex și mi l-a citit cu voce tare, deși el era sigur că citisem mesajul. Numai așa, ca să dea impresia că el nu avea nimic de ascuns. Până să-l întreb eu despre ce era vorba, a pus mâna pe telefon și a sunat. L-a invitat pe un amic, la o cafea, în franceză. Apoi a pus de cafea. Până să fie cafeaua gata, am auzit o mașină frânând brusc lângă mașina mea și a trântit ușa la mașină. Imediat s-a auzit că cineva băga cheia în ușa atelierului, a deschis-o, nu s-a auzit talanga și a apărut ceva așa ca un fulger, sub înfățișarea unui elvețian. Pantaloni de o culoare imprecisă, cămașă cu mâneci scurte, tot de o culoare imprecisă, proaspăt ras, în mod precis. A schițat cu mâna un fel de salut, dacă salut o fi însemnat după cum am crezut eu și nu cumva gestul însemna că ne înjura, cum m-am gândit eu ulterior. S-a dus glonț la telex. A bătut ceva pe clape, de s-a auzit ca un kalașnikov și a plecat la fel de val-vârtej cum venise, fără să se mai uite la noi și fără să ne mai salute cu înjurătura lui.

– Ce a fost asta?

Dumitru a ridicat din umeri cu indiferență și mi-a spus că ăla era negustor de artă.

– De-aia era el așa grăbit? Și nu avea telex acasă?

– Ba are, dar liniile lui de telefon sunt supravegheate.

– De către cine?

– Eh, și tu, ce întrebare! De Nea Caisă.

– Și ce fracție e asta, opt pe trei?

– Opt milioane de franci elvețieni pe trei bucăți.

– Bucăți de ce?

Dumitru a ridicat din umeri. Nu voia să răspundă.

– Pe trei tablouri? Sau ce opere de artă sunt ălea?

Dumitru a dat din cap afirmativ.

– Opt milioane de franci elvețieni, dintr-un foc? Și cât îți dă ție la afacerea asta?

– Nu îmi dă nimic. Nici nu prea are de unde să-mi dea. E doar un biet modest intermediar al vânzătorului și obține numai zece la sută.

– Adică… Asta vine opt sute de mii de franci elvețieni.

– Bă, tu oi fi făcut liceul! Mai e încă un intermediar, al cumpărătorului. Și ăla ia tot zece la sută. De unde să-mi mai dea și mie? Pe mine mă recompensează găsindu-mi clienți pentru lucrările mele.

Am făcut eu socoteala în cap și i-am zis că dacă ăla punea acei opt sute de mii de franci elvețieni în bancă pe termen lung și cu dobândă fixă, fără riscurile de la bursă, putea trăi împărătește numai din dobândă, toată viața, fără să mai muncească.

– Păi nici nu a muncit niciodată. Ciupește și el ce poate pe ici și pe colo. Din mizilicuri de astea trăiește.

Am băut un castron de cafea, că așa e micul dejun într-un atelier unde se creează artă și se vehiculează idei. În orice caz nu ideile mele, că n-aveam eu așa idei ca ale lui și ale amicilor lui, care treceau cu bine pragul pe sub deviza lui Platon. Cum să-mi fac eu acum siesta după un mic dejun atât de copios? M-am așezat într-un fotoliu de bărbier, vechi, cum erau pe vremuri. Mi-am pus ochelarii Ray Ban, ca să nu mă deranjeze lumina. Se făcuse ceasul vreo cinci și jumătate dimineața. De bine ce dormisem noaptea, la cât mă culcasem și la ce oră mă trezisem, am adormit butuc, ca o pisică flămândă. Pisica flămândă ciulea o ureche, când auzea din când în când un șoarece care se lovea cu capul de talanga aceea de vaci, după ce trecuse proba că nu era un escroc platonician. Escroci sau ne-escroci, platonicieni sau ne-platonicieni, veneau, se spovedeau la templul onestității și plecau.

Când ultimul enoriaș al templului onestității a plecat, m-a trezit Dumitru cu încă o cană de cafea și cu două pastile albe de dor de cap, elvețiene, asortate la vinul alb elvețian de ieri seară până târziu. Și-a dat jos coroana de împărat și a zis că, păcat că dormeam și nu am vorbit cu ultimul vizitator al templului. Ar fi dorit foarte mult să vorbească cu mine. Era musiu D’Albi, șeful Interpolului, care avea sediul central internațional pe o stradă ceva mai încolo.

– Șeful „Interlopului”? am zis eu inversând sunetele, ca să zic interlop în loc de interpol. Și nu ți-a pus cătușele, să te ia cu el?

Nu. Îi adusese o pungă cu niște insigne, fabricate în Tailanda, după desenul făcut de el. Musiu șeful Interpolului îi ceruse mai demult să creeze o operă de artă unică în lume, mică, dar importantă, o imagine de pus pe o insignă. O insignă pe care să o poarte ascunsă sub rever polițiștii afiliați la Interpol. Ca să se legitimeze astfel și să nu se aresteze între ei, unii pe alții. Cam ciudat cum de i-a dat Interpolul această sarcină gras plătită, tocmai lui, un imigrant, și nu vreunui elvețian sadea sau vreunui groenlandez din Patagonia. Lui, care fusese prieten bun cu prințișorul comunist și era acum în cârdășie cu un negustor de artă, a cărui linie telefonică era pusă sub urmărire. „Elementary, my dear doctor Watson!”

Dumitru mi-a spus cum crease opera de artă pentru Interpol. Ideea i-a venit pe loc, în biroul lui musiu D’Albi. Și-a înmuiat degetul mare pe tușiera pentru ștampile și a tamponat astfel o hârtie de pe birou.

– Gata. Asta e opera de artă.

Șeful Interpolului, năucit, s-a frecat bine la ochi sau la ce s-o fi frecat, s-a dezmeticit și a zis că asta era genial. O amprentă digitală, ca emblemă a Interpolului. Asta era culmea genialității omenirii întregi. Apoi s-a scărpinat în cap, ca să nu zic altundeva, și a zis:

– Aveți grijă, domnul meu, aveți grijă! Amprenta dumneavoastră va fi distribuită la toți polițiștii din lume afiliați al Interpol. Așa că aveți grijă pe unde vă mai lăsați amprenta digitală.

Mai trebuia încă ceva. Trebuia și un text, trei cuvinte în limba Esperanto. Le-am uitat. Dumitru nu s-a poticnit de acele cuvinte. A rezolvat dificultatea simplu. A zis să pună musiu d’Albi acele cuvinte lângă amprentă, cum preferă.

– Da, am cam fost de acord cum au fost executate insignele. E aproape bine. Merge și așa. N-am mai lucrat niciodată atât de puțin timp, doar o secundă, pentru o operă de artă atât de importantă, așa multiplu distribuită pe toate meridianele și așa bine plătită, ca această minusculă contribuție a mea la istoria artei universale. E o capodoperă atâtica, dar imensă. Cu o răspândire atât de mare, cum nici Michelangelo sau Picasso nu au avut. Și la atât de mulți beneficiari pe tot globul, posesori ai operei mele.

– Și care va avea infinit mai mulți admiratori, mai mult sau mai puțin loviți de fiorul artei sau de bastoanele poliției.

Șeful Interpolului îl întrebase cine eram eu, care dormeam în fotoliul de bărbier.

– Un prieten suedez. E obosit după drum, mi-a spus Dumitru că i-a spus și a schimbat vorba întrebându-l dacă mai vrea o cană de cafea.

Mda, presupun ce o fi fost în capul bietului șef al Interpolului. Desigur că văzuse mașina mea Volvo combi, cu placa de Suedia, cu geamurile negre, de nu putea vedea bine prin ele cam ce culoare avea tavanul. Desigur că ar fi vrut să facă o mică conversație de curtoazie, cu suedezul de mine, câtuși de puțin blond, și să admire sub ochelarii Ray Ban ochii mei, cât de albaștri ca cerul senin erau, bine asortați cu jacheta mea de piele cu buzunare și buzunărele, prin care cu tot entuziasmul profesional m-ar fi buzunărit, să găsească ceea ce i-ar fi plăcut lui să găsească. De bună seamă că i-a fost suficient să îmi ia numărul de la mașină, ca să verifice dacă făcusem revizia tehnică anuală la un atelier autorizat și dacă am schimbat uleiul la cutia de viteze.

Dumitru m-a luat cu el la furat de nuci verzi, pe pajiști cât mai sus, că era cam pe trecute sezonul și poate că se maturizau mai încet nucile la altitudini mai mari. Nuci verzi, mici cât măslina, să le pună la macerat în vodcă. Îi adusesem o sticlă de vodcă de trei litri, cumpărată pe feribot. L-am întrebat cam când vor fi macerate bine, ca să vin să văd cum ar fi cu un tratament gastric, vodcă cu iod de la nuci. Aaa, nu, el nu se gândea să bea vodca cu nucile. Vodca cu nuci era toxică. El făcea astfel un preparat medicinal, pe o rețetă băbească, numai ca să-și facă frecții la încheieturi, că suferea de reumatism. Nuuu, nu era pentru băut.

Ne-am dus la o tipografie și le-a dat ălora să tipărească documentul care va însoți insigna dată fiecărui polițai internațional. Textul îl avea gata făcut, dat de șeful Interpolului. Proprietarul tipografiei să-i prezinte cinci alternative, ca să decidă șeful Interpolului care e mai frumoasă.

– Tu n-ai de gând să muncești nimic la afacerea asta? Și de ce ți-a dat tipograful bani, când tu trebuie să îi plătești lui?

– Nu eu îi plătesc, îi plătește Interpolul. Tu nu pricepi nimic. Așa merge treaba între parteneri care se respectă… „reciporc”. Tu, care muncești la stăpân, să te învăț eu un cuvânt pe care tu nu ai cum să-l știi: retro-comision. Se scrie cu doi s, iar uneori chiar cu trei sau patru s.

Pe la două sau trei noaptea, în atelier, când am considerat eu că băuserăm noi și mai cu seamă el, suficient de mult vin alb, i-am cerut să-mi dea și mie o insignă din alea. Nu, nu se putea. S-a ridicat împleticindu-se și le-a încuiat în casa de bani, unde își ținea pantofii sau ce își ținea. Dintr-una într-alta, i-am povestit că avusesem la Ghimbav un instructor de zbor Titi Enăchescu, care avea insigna de pilot planorist, cu două diamante, pentru niște recorduri mondiale. Făcuse și un al treilea record mondial: de altitudine la zbor fără motor. Ar fi trebuit astfel să primească insigna cu trei diamante. Se ridicase fără motor, urmând niște nori lenticulari, care se formau numai deasupra Bucegilor și ajunsese așa de sus, încât, la ieșirea dintr-un nor lenticular, era să se pupe bot în bot cu un avion de pasageri de la compania belgiană Sabena. Planorul a făcut o eschivă în picaj, ca să evite accidentul, a pierdut din altitudine și s-a întors acasă la Ghimbav. A ratat, când ar mai fi putut urca și mai sus, pe următorul nor lenticular.

Scandal mare. Ce căuta Sabena așa jos, la vreo 6700 m altitudine? Așa arăta barograma de la barograful din planor, înregistrată pe hârtia milimetrică, pe care noi, ucenicii planoriști, o afumaserăm cu o lumânare, pentru că altă tehnică nu aveam pe aerodrom. Românul nostru bătuse recordul internațional de altitudine. Tarom a reclamat Sabena la forul suprem al aviației internaționale, că pilotul belgian nu respectase culoarul de zbor acordat și zburase prea jos. Sabena a reclamat că planorul îi apăruse în față pe același ax la 10.000 m altitudine, pe culoarul acordat avionului belgian.

Dacă ai noștri își retrăgeau reclamația, belgienii preferau s-o lase moartă și toate ar fi fost bune. Iar noi, pe baza reclamației de la Sabena, am fi putut înregistra oficial un record internațional de altitudine, pe care nimeni, niciodată, nu l-ar mai fi putut doborî. Birocrații noștri dragi țineau morțiș să penalizeze Sabena, ca să îi pună la plată. N-au încasat nimic. La tribunalul internațional de la Haga, avocatul român a prezentat ca dovadă barograma aceea afumată de noi cu lumânarea și zgâriată de acul barografului. Ce valoare juridică să aibă o hârtie afumată de la Ghimbav, față de barograma prezentată de Sabena, ieșită din cele mai moderne barografe de pe atunci. Ce dovezi avea avocatul român că Sabena prezenta o barogramă falsificată? Din toată tevatura asta, s-au încurcat ițele procesului ca la o parașută, iar pilotul planorist n-a mai căpătat nici măcar insigna pe care o meritase conform barogramei noastre.

Când ai noștri fac o prostie, altă prostie mai mare nu există pe lume. La proba de prostie, unde e cel mai dificil să faci o clasificare, unii dintr-ai noștri chiar că dețin recordul mondial. Suntem țata contrastelor: unii români sunt printre cei mai mari inventatori sau creatori de idei aplicabile în diferite domenii, iar alți români sunt cei mai mari tâmpiți și idioți de pe lume. Tâmpiții și idioții au mai mari șanse de a fi recompensați cu cele mai mari beneficii și favoruri, într-o lume tâmpită și idioată, ca aceasta în care trăim. Lume pe care nimeni, nici noi și nici alții, nu o poate schimba, pentru că suntem așa cum suntem cu toții, atât noi cât și alții, ca să nu zic cum suntem. Dumitru nu mai era atent la ce ziceam eu și rămăsese cu mâna pe tirbușonul abia înfipt într-o sticlă. A lăsat-o pe masă și a pus mâna pe telefon.

– Alo? Eu sunt! Ce? Nu este în toiul nopții, e în toiul zilei. Ceasul tău arată greșit, aruncă-l. Ce elvețian ești tu fără un ceas elvețian? Te-am sunat pentru că mi-a venit o idee. Să le dai insigne cu un diamant, cu două, sau cu trei diamante. După cum merită fiecare. Și fiindcă diamantele costă, să le plătească din buzunarul lor. Tu pui prețul. Da, adevăr grăiești, eu am numai idei geniale. Când te întorci de la New York, îți voi prezenta trei insigne cu diamantele pe ele. Scuză-mă la soția ta! Somn ușor în continuare!

– Bravo, mă! Să-l trezești tu din somn pe șeful Interpolului, în puterea nopții!

– Mi-a mulțumit. Orice om de pe lume ar vrea să fie trezit din somn pentru o afacere la care să câștige bani. Ăia îi vor plăti pentru diamante, iar el o să facă rocada banilor ca să nu se mai știe și să intre în buzunarul său. Eu aș prefera să fiu trezit din somn în fiecare noapte, de mai multe ori pe noapte, ca să aflu că o să-mi curgă bani din tavan într-un lighean și în căldări. Mie mi-a curs din tavan numai apă de la ploaie. Mâine, adică azi, mergem la un bijutier și îi dau comanda cu diamantele. Când vine ăla de la New York, să fie gata totul.

– New York? Trebuia să-i fi spus să se ducă la Moscova, că acolo ar fi mai cu folos pentru Interpol.

– De la Moscova a venit noaptea trecută.

N-am mai zis nimic. M-am uitat pieziș la telexul, care în noaptea precedentă zbârnâise, iar noaptea asta n-a mai scos niciun sunet. Și n-am mai zis nimic, nici măcar „Elementary, my dear doctor Watson!” Mă gândeam să îi propun să jucăm o partidă de șah. L-aș fi întrebat cu ce joacă, cu albele sau cu negrele. Cred că el știa să joace în același timp și cu albele și cu negrele, simultan. Și ce era cu coincidența asta între telexul din noaptea precedentă și plecarea lui musiu D’Albi de la Moscova în aceeași noapte? El dăduse telexul? Sau cine? Și ce rol avea Dumitru în acastă pânză de păianjen?

Cine era păianjenul și cine era musca? D’Albi sau negustorul de artă. Sau erau amândoi în tandem, iar atelierul lui Dumitru era o placă turnantă? Și ce era cu voiajurile astea ale ăluia, când la Moscova, când la New York? Ăla supraveghea afacerea ca să pună mâna pe traficanții de artă furată din muzeele de la Moscova și vândută la New York? Sau el supraveghea pentru a proteja afacerea, ca să nu se borșească. În acest caz, el câte procente personale primea? Sau dădea procentele la fondul pentru cafea al Interpolului? Așadar, de aceea primise Dumitru comanda emblemei aceleia, ca să fie plătit oficial pentru contribuțiile lui neoficiale la Interpol.

Dumitru a venit la mine în Suedia. Mi-a adus cadou un ziar românesc. Am citit în ziar că simpaticii noștri zlătari au primit înapoi aurul confiscat de comuniști. I-am spus că, atunci și vărul său Victor, tizul meu, care încă nu murise, o fi primit înapoi aurul. Asta a fost greșeala mea.

– Care aur? S-a mirat Dumitru.

Aici am greșit. Eu nu știam că Dumitru nu știa nimic despre aurul familiei sale. Dumitru fugise în Italia cam imediat după înmormântarea unchiului său Duță. De aceea nu știa, pentru că era plecat din țară când s-a petrecut tărășenia. N-aș fi vrut să afle asta tocmai de la mine și tocmai noaptea. Mi-a ieșit porumbelul din gură, așa că trebuia să-i spun partea cea mai groaznică a tragediei cu aurul lor. Ce a aflat de la mine i-a întors pe dos încrederea lui în oameni, care deja fusese pusă la grele încercări, dar încă nu chiar așa. Abia acum a înțeles el de ce fuseseră arestați părinții lui. Mama lui, ca să-l menajeze, nu îi spusese nimic din ce i-am spus eu.

Oricât de bine ascunzi, iese la iveală

Ne întoarcem înapoi în timp. Așadar am lăsat-o pe Doduța la cimitirul viu. Când am fost eu cu Victor la cimitir, unde am vorbit cu Nea Tănase, nu știam toate astea, pe care vi le voi povesti acum. Victor le știa, dar nu mi le-a spus. Mi le-a spus mama mea, după ce am adus-o în Suedia. Abia în Suedia mi-am dat seama ce trebuie să fi fost în capul și în inima lui Victor, când Nea Tănase ne spunea că nimeni nu ia nimic de pe lumea asta cu el în mormânt. Așa am înțeles și de ce ne spunea groparul toate astea. Nu le spunea ca din întâmplare, ca pe niște adevăruri generale, ci le spunea cu intenție precisă. Deci nu Victor domina conversația, cum crezusem eu, ci Nea Tănase. Și-o fi dat seama Victor de acest lucru? Oricum, și-a ținut bine masca indiferenței în acea situație. Eu nu am observat nimic pe mutra lui.

Doduța își îngrijea deci mormântul soțului ei, cu care se avusese precum câinele și pisica. Acum, când el era mort și îngropat, nici ea și nici el nu-și mai puteau otrăvi viața reciproc, cum i-o otrăvise el cu caracterul lui infernal, iar ea probabil că îl enerva cu calmul și cu resemnarea ei, așa cum ne învață la Scriptură. Acum nu mai existau aceste tensiuni între ei. Ea era o văduvă devotată și îi îngrijea zilnic mormântul, ședea în genunchi, îi planta flori întotdeauna după sezon, le uda și se sprijinea cu fruntea pe mormântul lui. Așa văduvă credincioasă nu mai văzuse orașul nostru. Unii o admirau, alții ridicau o sprânceană și clătinau din cap fără să spună ce gândeau. Nici n-or fi știut ce să gândească. Relația ei cu Mototolu, oricât șocase lumea la început, acum era trecută cu vederea.

Era văduva cea mai devotată mortului. Bine că îl avea pe mototolul ăla de Mototolu, că altfel s-ar fi sinucis de disperare, singură, fără afurisitul ei de soț, care își bătuse joc de ea și o umilise întotdeauna. Cu ajutorul lui Mototolu, o să-i treacă ei și depresiunea asta psihică, zicea gura lumii. Popii asigurau lumea că așa fac cam aproape toate văduvele sau văduvii, dar oricum asta trecea repede: câteva zile, câteva săptămâni, câteva luni. Însă chiar așa demonstrații de atașament nu puteau fi din dragoste, garantau popii. Ce să mai iubească cineva la un mort? Ei explicau că văduvia era îngreunată de remușcările și mustrările de conștiință. Dar o să-i treacă.

Și uite că nu i-a trecut. Umbla în rochii negre și după ce a trecut anul de doliu. Profețiile popilor nu se potriveau cu Doduța. După câțiva ani, ea era tot în rochii negre și prin cimitir, zilnic după farmacie, până după apusul soarelui, când nu mai era nimeni printre morminte. Ea pleca ultima din cimitir. Cum nu i-o fi fost frică așa singură printre cruci? Zilnic, dar zilnic, uda cu perseverență florile pe mormântul lui Duță. Știm proverbul din bătrâni: Nicio nuntă fără bârfă, nicio moarte fără bănuieli. Gura lumii a început să toace verzi și uscate. Că de fapt ce diagnostic a avut Duță? De la ce i s-a tras? Cum așa, când n-avea diabet, n-avea nicio boală? Și nu era normal ca sănătatea lui să se deterioreze așa repede.

Nea Ristică Pencioiu, tutungiul și alții care le știau pe toate mai bine decât oricine, ziceau că ea i-o fi pus ceva prafuri în mâncare. Sau în rețetele ălea de la doctorii din București, cum i le-o fi făcut. La o adică, mda, ea era farmacistă și avea toate cunoștințele necesare să-l otrăvească cu încetunelul, pe nesimțite, ca să n-o știe nici vântul, nici pământul. Ar cam fi avut toate motivele. Unele femei ziceau că, dacă așa o fi fost, bine i-a făcut. Nu, nu, ele n-ar fi făcut așa, dar un asemenea soț, chiar că așa merita, ba chiar și mai rău. Ca și cum mai rău de așa s-ar fi putut.

Mototolu nu avea nicio muncă și trăia pe spinarea ei, o văduvă necăjită, cum ziceau unii. Alții ziceau că ea era o văduvă neagră, adică ucigașă. Mototolu se cam ducea mereu pe la București. Unii cică l-ar fi văzut pe acolo prin restaurante și cu curve. Păi dacă era pe așa, de ce se mai întorcea la Doduța? Ca să pună mâna pe salariul ei. Nu pentru salariul ei venea el la ea. El a fost prins că vindea cocoșei, vindea aur. De unde avea cocoșeii? L-au întrebat la miliție cu toată amabilitatea și delicatețea bine-cunoscută a milițienilor. După o pereche de palme cât se putea mai politicoase, a cântat. Luase aurul de la Doduța. Au săltat-o și pe ea.

Au întrebat-o și pe ea cu amabilitatea de rigoare și i-au rupt tăcerea. Cică i-ar mai fi rupt și altceva, mi se pare că dinții. Ardeii din borcanele cu murături de la fereastră erau ardei umpluți. Umpluți cu cocoșei de aur. Perchiziția a dat rezultat. Au trecut în procesul verbal câte monede de aur au găsit în borcanele cu murături și au predat totul la Banca de Stat. Nu putea careva din ei să greșească la numărătoare cu vreo monedă, că erau mai mulți milițieni de față, cât și de spate. Și au scris proces verbal de constatare. I-au dat drumul.

După un timp, iar au arestat-o. Aurul confiscat nu corespundea cu registrele rămase în banca lui Totoșu. Unde mai e aurul ce lipsește din registre? L-a risipit Mototolu prin București, a răspuns ea. Tot ce vânduse ăla fusese interceptat. Curveturile alea, cu care umbla el, erau cântărețe la miliție și la Securitate. Că altfel nu ar fi avut voie să stea picior peste picior prin restaurante și baruri. Unde a ascuns ea grosul aurului? Uite așa, din vorbă în vorbă, Doduța și-a pierdut pe acolo, pe la interogatorii dinții și auzul. Cum-necum, până la urmă n-a mai avut încotro. A spus adevărul. Dar nu chiar tot adevărul. Le-a rezervat plăcerea să mai descopere și singuri. Desigur, cu speranța că vor fi proști și n-o să facă ei săpături suficient de adânci, cât să ajungă să aibă această plăcere.

Miliția a venit la cimitir într-o luni dimineața, când nu călca nimeni pe acolo, iar Nea Tănase era în oraș prin cârciumi. Sumedenie de mașini de miliție pe aleea principală, printre cavouri și morminte. Dintr-o dubă, au coborât niște deținuți, dintre cei de cea mai joasă speță. Mai bine tac. Viața m-a învățat să tac mai mult decât spun. Li s-a dat la fiecare o cazma sau o lopată. Milițienii au lipit cu leucoplast mâinile fiecărui deținut pe coada cazmalei sau a lopeții. Eu unul nu am înțeles de ce. Dumneavoastră cititorii poate îmi spuneți și mie de ce să le lipească mâinile cu leucoplast pe coada uneltelor. Leucoplast luat pe gratis de la farmacie, cât și de la spital. Așa dăduse ordin comandantul miliției: să fie chiar de la farmacia care fusese a Doduței și de la spital, unde fusese Duță director. Miliția a cerut leucoplastul fără să fie nevoie să spună cuiva pentru ce. Au început să sape mormântul lui Duță. Nu era nevoie de niciun preot ca să deschidă mormântul.

Săpătorii au înfipt cazmalele în pământ, fără să le pese că stricau panseluțele frumoase, fragile și delicate. Fiecare panseluță arăta ca o mutrișoară de drăcușor cu ochi mari și râzător. De sub rădăcinile panseluțelor, s-au deschis ochii fioroși ai diavolului, sclipitori în soare ca niște monede de aur. Sub fiecare panseluță erau zece monede de aur. Dumneaei, Doduța, atunci când plantase flori pe mormântul soțului, pusese în fiecare gropiță câte zece monede de aur. Ca să îi fie mai ușor să le contabilizeze, număra câte flori creșteau una lângă alta, ca să-i fie „mormântu-ncoronat cu flori”, cum a zis poetul. Fotograful miliției făcea fotografii după fotografii, din toate părțile. Milițienii culegeau ochii diavolului și îi puneau într-un sac special de la Banca de Stat.

Au săpat mai adânc decât ar fi putut ajunge Doduța cu mâna. Așa li s-a dat ordin. Au ajuns cu săpatul la sicriu. Au băgat funii pe sub raclă și au ridicat-o din groapă. Pe marginea gropii. Au băgat o cazma sub capac și l-au ridicat. Blițul fotografului a scăpărat din diferite unghiuri, deși nu era nevoie de bliț în acea zi cu soare orbitor și cer albstru fără nori. Cămășile săpătorilor erau leoarcă de nădușeală. Transpirau și milițienii, cu nasturii de la uniformă deschiși. Le șiroia nădușeala de sub chipiu.

În coșciug zăcea în costum și la cravată cadavrul, încă nedescompus, cu fața roșie de atâtea vopsele scorojite. Genele și sprâncenele cadavrului, aranjate cu atâta grijă de către îmbălsămători, arătau ca o mască japoneză înfricoșătoare, a vreunui duh rău de la poarta iadului. Obrajii și buzele crispate încremeniseră într-o grimasă ca într-un rânjet de durere. Fotograful s-a apropiat cu aparatul și a făcut o serie de fotografii portret, din față și din profil. Așa cum știa trebuie pentru la cazierul judiciar. Capul mortului avea părul coafat permanent. Cum așa, când se auzise în tot orașul că soția lui refuzase această prestație suplimentară propusă de îmbălsămătorul principal? Cine coafase permanent mortul? Ea, în noaptea în care l-a jelit singură acasă?

Duță, care fusese amputat de ambele picioare, acum când era mort avea picioarele întregi iar pantalonii îi ședeau cu dunga așa cum trebuia, ascuțită, să te tai în ea. Să-i fi crescut picioarele la loc? S-a mirat chiar și comandantul, care cunoștea cazul. Doar un pantof îi căzuse într-o parte. Comandantul a dat ordin să răstoarne sicriul. Cadavrul a căzut cu fața în jos și s-a rupt în două, de la jumătate. Pantofii se scorojiseră, dar se țineau nedeformați, ca pe calapod. În loc de calapod erau pungi cu bani de aur. Deținuții au sfâșiat cu grebla și lopata hainele mortului. În loc de picioare, erau izmene lungi, umplute cu bani de aur. Cavitatea abdominală a cadavrului nu mai avea măruntaiele, nici ficatul și ce ar mai fi fost să fie acolo. Cavitatea abdominală era umplută cu bani de aur. Plămânii și inima nu mai erau la locul lor. Și cavitatea toracică era umplută tot cu bani de aur.

Fotograful a vomitat, a schimbat filmul și a tras încă o serie de fotografii. Milițienii, cu mânuși medicale de chirurgi, cerute de la spitalul unde fusese Duță chirurg și director, se țineau cu mâna la nas. Cu cealaltă mână culegeau ochii diavolului și-i puneau în saci de la Banca de Stat. Iadul se desfășura acolo sub soare și sub ochii tuturor. Prin văzduh vâjâiau avioane militare cu reacție, ca o vijelie năpraznică. Făceau exerciții pentru parada de la 23 august. Cică tocmai atunci s-ar fi produs un cutremur de pământ, cu epicentrul sub cimitir și a bătut clopotul de la capela mortuară singur, netras de nimeni. Dar nu e adevărat. Epicentrul era la Vrancea. Cert e că săpătorii s-au speriat și au vrut să fugă, dar erau legați toți de un lanț, iar cordonul de milițieni i-a oprit și i-a îmbrâncit la treabă.

– Să știți de la mine! A fost de gradul cinci pe scara Richter, pentru că așa bat clopotele când e de gradul cinci.

– Și cum poate clopotele să știe că e de gradul cinci, ca să bată singure?

– Ba io crez, mânca-ți-aș, că mortu’ și-a tras singur clopotu’. Am auzit că scorpia n-a vrut să plătească clopotaru’.

Toți banii de aur au fost culeși și puși în saci de la bancă. S-a trecut la mărunțirea cadavrului cu cazmalele și lopețile. La prima lovitură de cazma, capul mortului a deschis gura. Cică s-a și auzit cum a urlat de durere. Craniul a rânjit, cu dinții îngălbeniți, mai lungi decât s-ar fi așteptat cei de față. Un săpător a scrâșnit un blestem, alții au înjurat, au scuipat. Au dat cu cazmaua și au decapitat cadavrul. Capul s-a rostogolit. Dantura de aur era la locul ei și a sclipit sub strălucirea soarelui. În hăul negru al gurii, se ivi strălucind un ochi al diavolului. Era banul de aur pus de Doduța pe limba mortului, ca să aibă de plătit barcagiul, care să-l treacă dincolo apa morții. În loc să ia barcagiul acel ban de aur, l-au cules milițienii și l-au pus în sacul de la bancă. Au cules și maxilarul inferior, cu dinții de aur cu tot, și l-au pus în sac. Pentru dinții de sus, au spart craniul cu sapa. Au mărunțit craniul, nu cumva să fie ascunse și în cutia craniană monezi de aur.

– Tot mărunt și iar mărunt, zi-i lăutare! a fredonat comandantul.

Întreg scheletul, sau mai bine zis atât cât mai rămăsese din schelet ca să fie îngropat, coșciugul și cârpeturile, totul a fost mărunțit mărunt, greblat cu grijă și inspectat, apoi aruncat înapoi în groapă. Săpătorii au nivelat groapa, iar milițienii le-au desfăcut leucoplastul de la mâini. Unii au vomitat pe mormânt și au scuipat. Alții au urinat pe mormânt. Milițienii nu le-au zis nimic. Se simțeau și ei rău. Și ei vomitau. Comandantul a scos niște sticle de coniac românesc, probabil primite ciubuc de la cine o fi știut el, și le-a dat subalternilor săi cât și săpătorilor, să-și dezinfecteze gura. Apoi zise:

– Asta e soarta tuturor celor lacomi de câștig. Lăcomia duce la pierderea lacomilor. Omul lacom trăiește într-o veșnică neliniște și nu are liniște nici după ce moare și e îngropat. Uite-l cum a scăpat de condamnare și de închisoare, dar n-a scăpat de moarte. Nu i-ar fi fost mai confortabil la penitenciar decât în sicriu? La penitenciar mâncărică, căldurică, traiu’ neneachii pe banii babachii. Nu e așa, mă?

– Așa e dom’ comandant, să trăiți! Mânca-te-aș! zise unul din săpători. Eu le-am spus la ai mei: Bă, nu fi prost! Să trăiți, dom’ comandant! Când bagi mâna, să ții degetul mare în sus, uite așa, ca opreliște, să nu-ți intre mâna până la cot, că ți-o zmulge din umăr și ajungi la Pătrunjelu’! Să trăiți!

– Voi ăștia faceți ce facceți și vă băgăm iarna la căldură. Vă aducem castronul la nas. Dar ăsta? S-a ales praful de tot ce a tras deoparte. Și n-a fost destul că l-au ciopârțit, l-au ciocârtit și l-au ciumpăvit bucată cu bucată. S-a ales cu moartea. S-a mai ales și cu rușinea rușinilor și a rușinilor. A vrut aur. Aur a luat cu el în mormânt. Uite cum i-a folosit lui aurul! Să mă fi întrebat pe mine!

– Sau pe mine. Să trăiți! Că îi spuneam eu, să mi-l dea mie. Hai, mai dă să iau o gură! Mânca-ți-aș!

Doduța a fost din nou arestată și a trebuit să explice cum de ajunseseră monedele de aur în cavitatea abdominală și în cea toracică și ce făcuse cu plămânii, cu inima și cu organele interne. Le extrăsese și le aruncase în stradă, să le mănânce câinii vagabonzi, ca să nu mai rămână vreo urmă. Așa se fac crimele perfecte. Să nu rămână nicio urmă. Ce pedeapsă putea să-i mai dea vreun tribunal pentru fărădelegi multiple, cum nici juriștii nu mai avuseseră prilejul să constate și nu știau cam la ce articol s-ar fi încadrat „mai adecvat”? Au amânat procesul sine die. A fost pusă în libertate condiționată. I-au dat drumul să se ducă acasă. Dar unde mai era casa ei?

Cât fusese ea arestată și nu mai știa nimeni de soarta ei, cu chiria neplătită de luni de zile, intraseră alți chiriași în locul ei. Îi scoseseră lucrurile în curte. Plouase pe ele. Hârtiile ei din sertarele cu acte erau acolo, însă distruse de ploaie. Chiar și diploma de licențiată în farmacie. La ce i-ar mai fi folosit? Totul era distrus. Era slăbită, fără dinți, nu mai auzea, abia se mai târa pe picioare și se ținea să nu cadă. Din ce să mai trăiască? Unde să-și ceară drepturile? Și ce drepturi mai avea? Tot orașul auzise tărășenia, iar oamenii întorceau capul în cealaltă parte când o vedeau. Unii chiar și scuipau ostentativ. S-a dus pe la foștii ei colegi și colege farmaciști, să le ceară bani cu împrumut. Ca și cum ar fi avut de unde să restituie datoria. A obținut numai zâmbete amabile și scuze, că nu aveau bani să-i dea. Nici foștii ei clienți mai cunoscuți, nimeni nu a vrut să-i dea nimic. Ștrengarii de pe stradă loveau în tinichele și strigau după ea:

– Ia ardei murați umpluți cu galbeni de aur!

– Ia și ardei umpluți cu căcat!

S-a dus la spitalul unde soțul ei fusese chirurg și director, să apeleze la mila foștilor lui subalterni. Portarul nu i-a dat voie să intre și, după ce a vorbit cu noul director, a alungat-o de acolo. Ea auzise că fiul ei, Victor, tizul meu, ajunsese director de spital, în cealaltă parte a țării. Cum să ia trenul să se ducă la el, când nu avea bani? Niște cerșetori schilozi de pe stradă, au pus mână de la mână și i-au dat bani de pomană, din banii cerșiți de ei, să-și plătească bilet de tren. I-au dat și vreo bucată de pâine, tot așa, primită. S-au simțit fericiți să vadă că mai era altcineva și mai jos de cât erau ei, care se aflau pe cea mai de jos treaptă a mizeriei umane.

S-a dus la spitalul unde era fiul ei director. Nici el nu a vrut să o primească. Și de acolo a alungat-o portarul. S-a auzit în toată Castraveția că Victor nu a vrut să o primească pe mama sa. Toată lumea era revoltată de faptul că el nu a vrut să știe de propria sa mamă. Vai ce fiu nerecunoscător! Ce psihiatru era el cu așa inimă de câine? Alții ziceau că știa el de ce și că așa a meritat ea, pentru că îl otrăvise pe tatăl lui, adică pe propriul ei soț, cu dozajul și cu meticulozitatea ei de farmacistă. Alungată de portarul de la spitalul unde fiul ei era director, ea s-a întors acasă. Cum s-o fi întors, fără bani de bilet. Dar nu mai avea casă.

Într-o dimineață, au găsit-o moartă pe strada căreia umoriștii locali îi schimbaseră numele, din Strada Căcata, în Strada Aurului. Moartă chiar sub fereastra unde cândva erau la geam borcanele ei cu ardei murați, umpluți cu bani de aur. Chiar acolo unde își depuneau excrementele bețivii noaptea. A murit fără lumânare. Cu capul lângă rahații lumii, în loc de lumânare la cap. Ea, ca și Duță, ca și Alecu și ca Totoșu, toți patru fără lumânare. Cum ziceau bătrânii: „Dumnezeu nu bate cu bățul.” Nu mai avea pe nimeni ca să o îngroape. A îngropat-o primăria. Unde era să o îngroape?

Au îngropat-o în groapa la care zilnic plantase flori și unde acum odihnea ce mai rămăsese din soțul ei, mărunțit și greblat de săpători. Dacă odihnă se mai putea numi ceea ce făcuseră săpătorii cu cadavrul lui. Doduța a ajuns să putrezească împreună cu soțul ei, pe care îl otrăvise cum știuse ea mai bine. Să fie cu el împreună în veșnicie. Amândoi în aceeași groapă. Aceeași groapă în care mai fusese și Totoșu și aurul lui.

Dă-ncoace aurul!

S-a trecut de la dictatură la democrație, cât ai bate din palme. Ca la teatru: cade cortina, se ridică cortina. Actorii aceiași, doar cu alte veșminte, alte măști, alte măscării. Situația juridică a aurului lui Totoșu s-a schimbat. Sau mai exact aurul lui Duță, întrucât îl preluase de la Totoșu și îl luase cu sine însuși în mormânt, dacă asta e corect gramatical. Și mai zicea Nea Tănase că nu văzuse pe nimeni să ia bani cu el în mormânt. Sau ce o fi vrut să spună cu vorbele lui în doi peri. Poate ar fi mai bine să zicem aurul Doduței, întrucât ea a devenit proprietăreasa aurului și l-a depozitat cum a știut ea, în borcane cu murături, în cadavru și în mormânt.

După turbulenta situație din țară, s-a turburat și situația aurului de care vorbim. Totoșu cărase aurul în mai multe transporturi, deci mai multe kilograme de aur decât cântărea el. Goana și alergătura după această imensă cantitate de aur începe din nou, cu noi alergători, pe alte meridiane.

Printre cei ce au părăsit țara după evenimente și au venit în Suedia, erau și Iuliana cu Luca. Am aflat asta din scrisoarea ei de câteva rânduri. Se stabiliseră la Stockholm, unde acum putea să meargă cu metroul, ale cărui stații alcătuiesc cea mai lungă galerie de artă modernă din lume. Ea, care nu avusese prilejul să vadă la București nici galerii de artă și nici metroul, pentru că nu voia Victor să coboare în subteran. El muncise în subteran ca miner, înainte de a intra la facultatea de medicină și rămăsese cu fobie. Victor încă nu murise. El nu a vrut să vină cu ea și cu băiatul lor în Suedia. A rămas în țară. Își avea motivele lui, mult mai importante pentru el decât faptul că era director la balamuc și director de harem. A rămas pentru că a recuperat aurul de la bancă. Aurul pe care mama sa îl ascunsese în mormântul tatălui lui.

În aceeași scrisoare, îmi scria și Luca, pe care nu-l mai văzusem de la botezul lui. Din rândurile lui bine scrise, am înțeles că era un adolescent bine educat și elev silitor, care încă nu terminase liceul. Le-am scris ca să le urez bun venit în Suedia și să le spun că tocmai plecam la Geneva și îi ofeream lui Luca să-l duc cu mașina, să îl întâlnească pe vărul său Hilarius, fiul lui Dumitru. Să locuiască la ei, că aveau unde.

Dumitru îmi spusese că își botezase băiatul așa, după prietenul său cu care juca șah, Ilarion Ciobanu, actorul. L-am întrebat de ce i-a pus numele Hilarius și nu Ilarion. A zis că nu mergea în Elveția cu numele acela la forma românească, ci sub forma latină. L-am crezut. De ce să nu-l cred? Însă cu altă ocazie, peste câțiva ani, uitând ce îmi spusese înainte, nu l-a mai răbdat inima și s-a lăudat, că la asta cam greu îl întrecea cineva. Mi-a arătat fotografii, că și-a botezat băiatul la Vatican. El, cu nevasta dentista, cu băiatul lor în brațe, cu popimea catolică de acolo, în Capela Sixtina. Au divorțat când avea băiatul vreo patru ani.

Am tăcut din gură, nu l-am mai întrebat dacă în Capela Sixtina l-a botezat catolic sau ortodox. Nu e nevoie să întrebi. Adevărul iese singur la iveală. Dacă nu azi, atunci mâine. Mi-a arătat în fotografie un călugăr catolic, dar român, ardelean, pe care îl numea Padre Hilarius. Nu mi-a spus ce învârtea românașul nostru pe acolo pe la Vatican. Ce dădea el cu cădelnița sau la manivelă pe acolo? Dumitru zicea că Padre Hilarius îi aranjase lui niște ploi și niște lipituri pe acolo, să restaureze mobile și tablouri vechi, zicea el. Ce o fi vrut să ascundă cu vorbele astea? Nu puteam ști ce ascundea el când spunea ceva. Tot el, Dumitru, mi-a spus cu gura lui că și-a botezat băiatul cu numele acestui călugăr catolic, român, în semn de recunoștință pentru că îl ajutase cu alte alea, ce or fi fost alea. Înseamnă că acel călugăr era nașul băiatului lui? Nu i-am mai spus, că așadar mințise când spusese, că pusese acest nume în cinstea bunului său prieten Ilarion Ciobanu.

Mincinoșilor să nu le arăți că i-ai prins cu minciuna, pentru că te vor îmbrobodi cu altă minciună și mai gogonată, mult mai bine construită și pe care poate că e mai greu să o deslușești. Eu îi las așa, să se desfășoare cu minciunile lor. Să se încurce în propriile lor minciuni. Văd ce cărți false au pus pe masă și deduc ce alte cărți false mai au pe mânecă. Am făcut pe prostul și am zis că eu crezusem că îl botezase în amintirea lui Ilarion Ciobanu. A scuturat din cap și mi-a zis că nu avea niciun motiv să-i pună numele după Ilarion Ciobanu. Și că nu merita actorul acela așa onoare din partea lui, vezi Doamne. Zicea că îl știa pe Ilarion Ciobanu din filme și nu îl văzuse niciodată în realitate. Vedeți ce bine e să nu îi dai de gol pe mincinoși cu minciunile lor? Se dau ei singuri de gol și afli mai multe astfel. Fără să afle ei că tu ai aflat și știi ceea ce știi despre ei. Nu e bine să știe nimeni că știi ceea ce știi. Nu da niciun fel de informații, la nimeni. Fă-te că nu știiceea ce știi. Așa afli tot ce trebuie să știi. Numai proștii spun: „Știu.”

I-am scris lui Luca să-l iau cu mine în Elveția, ca să îl cunoască pe vărul său, să vorbească amândoi așa ca între veri, dacă Luca știa franceza, întrucât Hilarius nu vorbea româna. Nu mi-au răspuns nici Luca, nici Iuliana.

După nu știu cât timp, am primit o scrisoare de la Luca, din care nu se înțelegea prea bine ce voia. Mă lua el pe mine la rost cu un fel de acuzații neclare și insinuări vagi, formulate pe jumătate și lăsând să se înțeleagă că ar fi avut și alte acuzații mai grave. Nimic clar, totul confuz. Hm. Ce o fi fost în capul lui? Ce scop urmărea? Ce voia să obțină astfel de la mine? O fi vrut să clarific eu ceea ce nu clarifica el? De unde învățase el asemenea șmecherii? De la ta-so. Nu era Luca așa important, ca să-i dau importanța pe care încerca el să și-o dea. Nu era treaba mea, ce motive avea el să își manifesteze o așa neașteptată schimbare de comportament. Presupun că auzise despre tatăl său, adică Victor, tizul meu, că recuperase aurul de la bancă, iar asta i-a zgâlțâit toată bruma de bună educație de acasă. I-am arătat lui Dumitru scrisoarea de la Luca. El a dat din cap și a deschis o sticlă de vin. Asta era pe când Victor încă mai era în viață. Cam la fel de ciudat i s-a părut lui Dumitru și faptul că Victor nu i-a scris. Eu îi trimisesem lui Victor adresa poștală și telefonul lui Dumitru, însă Victor nu i-a scris, nu i-a telefonat.

– Poate că așteaptă să-i scrii tu întâi, fiindcă ești mai mic.

– Mai mic cu câteva luni! Nicidecum. Victor știe că eu am dislexie și am oroare să scriu. Eu mă exprim prin picturi și sculpturi sau desene.

A luat o foaie de hârtie și a desenat dintr-o suflare o mașină de tocat carne, ce toca o carte și ieșeau litere, care cădeau printr-o pâlnie într-un cap de om cu ochii holbați și fără creier. Nu i-am mai spus că eu văzusem un desen cu exact același conținut, în nu mai știu ce revistă. A semnat DRăcoveanu pe foaie, cum semna el pe tot ce crea, și mi-a dat-o să i-o trimit lui Victor. Așa arăta scrisoarea lui, ca între ei, veri primari. Scrisoarea lui DRăcoveanu către VRăcoveanu. L-am întrebat dacă n-ar fi fost mai bine să-i scrie totuși două rânduri, să-l invite în Elveția. Nu. El nu vrea să îi scrie. Să-i scriu eu și să-l invit în numele lui.

I-am scris cum mi-a zis și i-am spus lui Victor că îl iau eu cu mașina, când ajunge în Elveția și îl duc peste tot să vadă frumusețile alpine. Am să-l duc și la casa lui C. G. Jung, care acum era muzeu și, pentru psihiatri, era ca Mecca pentru arabi. Știam că Victor trecuse de la orientarea freudiană la orientarea jungiană. L-am invitat și la mine, în Suedia, că-l duc pe unde e mai frumos de văzut, să vadă peisajele din Bohuslän, pe care le-a pictat Marius Bunescu, de credeau ai noștri că nu puteau exista asemenea peisaje, ci erau fanteziile lui. Am pus scrisoarea la poștă de acolo, din Geneva.

Când m-am întors în Suedia, am primit scrisoare de la Victor. Nu scrisoarea de la începutul cărții acesteia. Alta. Anterioară. Îmi răspundea în felul său, cu precizări imprecise și neesențiale, pentru a ocoli esențialul. Punea în prim plan detalii neimportante, pentru a ascunde fondul important al problemei, ca să nu răspundă la invitația lui Dumitru, nici la a mea și să îmi dea impresia că mi-ar fi răspuns. Adică eu ce să-i transmit lui Dumitru? Victor nu deținea monopolul asupra acestei metode de a vorbi fără să spună nimic. Asta era ceva învățat din familie, din neamul lor. O învățase la micul dejun. Metodă cu care el pierdea în stima interlocutorului mai mult decât își închipuia că ar fi câștigat.

El bătea câmpii pe la periferia subiectului. Mă informa că fusese prin Italia, Viena, Germania și Lyon, într-o călătorie de schimb de experiență. Cum să facă el schimb de experiență cu occidentalii, când el nu cunoștea nicio limbă străină? Oscila cu dibăcie între vag și imprecis. Nu reieșea nimic clar și deci era vina mea că nu înțelegeam. Tipic pentru el, să amestece două noțiuni geografice: orașele cu țările. Asta era la el un automatism, să zăpăcească lumea, ca să nu remarce nimeni că el pregătea încurcarea pistelor de raționament. Pe el, dacă îl întrebai câți kilometri sunt între două orașe, îți răspundea că era cam vreo aproape două ore și ceva. Tu îi cereai o precizare spațială, el răspundea cu o aproximare temporală. Dacă îi cereai să îți răspundă ce distanță era, nu cât timp lua drumul, îți răspundea că era la o aruncătură de băț. El avea obiceiul să amestece noțiunile și definițiile și credea că are de a face cu proști, care nu remarcau eschiva lui. Chiar când nu avea nimic de ascuns, făcea așa ca să nu-și piardă antrenamentul. Atunci, dacă a fost la Lyon, la o aruncătură de băț de Geneva, unde știa că locuia vărul său primar, de ce nu s-a dus să-l vadă? Și de ce nu mi-a răspuns clar în legătură cu invitația de la vărul lui și nici la invitația mea de a veni în Suedia? Vine sau nu vine? Ca să știu, să programez.

Am aflat din alte surse că, după evenimente, după mascarada de revoluție, îl dăduseră jos din funcția de director. Cum-necum, dintr-un motiv sau altul, a trebuit să dea jos turbanul de sultan și să lase haremul său altui sultan, care a preluat balamucul. Mi-a dat telefon un român din Malmö, fost bolnav la spitalul lui sau poate doar un simulant, un scopotic, un suferind de scopoză, cum zicea Victor că era jargonul lor medical pentru a spune cifrat că pacientul venea la ei cu un scop ascuns. Mi-a spus la telefon că fusese prin țară și îl vizitase pe Victor la spitalul unde fusese dat jos din funcția de director. Cică fostul director de balamuc arăta ca un împărat roman detronat și ajuns în cușca pentru dus să-l dea de mâncare la crocodili. El care fusese un munte de sănătate, devenise un munte de tristețe. Din Contele Casanova de Castranova, ajunsese să i se spună Contele de Monte Tristo. Victor îi spusese fostului său bolnav, că avea de gând să se ducă în Delta Dunării și să se uite la pelicani. Ajunsese să aibă pelicani la cap. Sau poate că se gândea la pelicanii între care murise Alecu, zvârlit acolo de către ticăloșia tatălui său, Duță.

De la alt bolnav sau scopotic, am aflat că Victor recuperase aurul lui Totoșu, trecut prin groapa lui Duță, adică tatăl lui, dezgropat de acolo și ajuns sub boltă, la Banca de Stat, redevenită Banca Națională. Bineînțeles că banca nu i-a înmânat lui Victor aurul în saci sau în găleți, ca să îl care acasă, cum făcuseră predecesorii lui, ci i-a dat hârtii că el era proprietarul aurului. Aurul a rămas în păstrare sub boltă, tot acolo. Contra cost, că i-l păstrează.

– Aha, va să zică el și-a pus curul pe tot aurul! a zis Dumitru. S-a văzut proprietar pe toate kilogramele de aur ale lui Totoșu. Jumate din aurul ăla e al meu! Așa a lăsat Totoșu cu gură de moarte! Jumate e aurul meu! Al meu!

Așadar, de aceea nu voia Victor să-l întâlnească pe Dumitru. Și nici n-a vrut să vină la mine în Suedia, ca nu cumva să-l atrag eu în vreo capcană și să dea ochii cu vărul său. Duță jurase să împartă aurul lui Totoșu în mod egal cu fratele său Alecu. În loc să împartă aurul frățește cu Alecu, l-a dat pe mâna Securității. Pe Alecu, nu aurul. Frățește, adică mințind Securitatea că aurul era la Alecu. Așa se minte între frați. În familia lor. Astfel l-a trimis la stuf, în Deltă, să moară printre pelicani. Să păstreze el, Duță, tot aurul și să se îngroape cu aurul în mormânt. Corect ar fi fost ca Victor să nu repete hoția tatălui său Duță și să împartă aurul frățește cu Dumitru.

Când i-am spus lui Dumitru că Victor a murit, mi-a zis să-i scriu lui Năstea, că e văr cu tata, și să-l întreb ce știa despre inexplicabila moarte misterioasă a lui Victor. Năstea fusese ultimul care îl văzuse în viață, dacă el o fi fost ultimul. Năstea, cu îndelungata lui experiență de viață, fost ofițer de jandarmi și cu atâtea biblioteci în cap, putea trage propriile lui concluzii. I-am scris lui Năstea, însă nu mi-a răspuns.

– Tu îl cunoști prea bine pe unchiul tău, mi-a zis Dumitru. Tăcerea lui trebuie să fie un răspuns grăitor pentru tine. Ce îți spune ție tăcerea lui?

– Nu știu.

– Vrea cumva să înțlegi că e periculos pentru el să dezvăluie că știe ceva, ce nu trebuie să știe nimeni?

Am dat din umeri. Dumitru o ținea morțiș că Victor fusese ucis de către Securitate. În poziția lui de psihiatru și mai ales ca director de spital de nebuni, adevărați sau simulanți, el trebuia în mod obligatoriu să colaboreze cu Securitatea, într-un fel și în toate felurile, în ceva mai multe cazuri decât în toate cazurile. Ca să știe cum să procedeze cu bolnavii, plasați sau neplasați acolo de către Securitate. Sau care se ascundeau de Securitate la spital. Să știe cu ce fel de mânuși să-i apuce, mai de fier sau mai de mătase. Știa prea multe. Securiștii nu puteau preda ștafeta la colegii lor postcomuniști, fără să facă curat în urma lor. Așa zicea Dumitru.

Însă eu nu sunt de acord cu el. Eu cred că există o tendință de a diaboliza Securitatea mai mult decât este necesar, pentru a camufla și lăsa nedescoperiți adevărații diavoli, care manipulau Securitatea, cu scopul de a își rezolva ei problemele lor personale. Denunțurile porneau din invidie, interese materiale, conflicte de vecinătate, de rudenie sau din motive de concurență în carieră, din simplă ambiție de a domina sau a se afirma împotriva unor dușmani sau rivali personali. Ca să se dea bine cu stăpânirea sau poate din simpla plăcere perversă de a face rău. În vremuri turburi se turbură și mințile oamenilor și ies la iveală tot felul de răutăți și perversiuni psihice ori defecte de caracter. Unii se spovedeau la Securitate, în loc să se spovedească la biserică. Spovedania la preot a fost bine reglementată de către împăratul Iustinian, ca un instrument auricular de tiranie ecleziastică, dar în slujba împăratului. Acest instrument a fost de la început adaptat la nevoile enoriașilor din parohie, în toate țările creștine și s-a perfecționat sub ocupațiile militare și mai ales în comunism.

Eu sunt sigur că toți psihiatrii și toți directorii de la toate spitalele știau prea multe, la fel de multe ca Victor. Și doar nu era să-i omoare Securitatea pe toți. Eu aveam două teorii ca să îmi explic moartea lui Victor. Una era cherchez la femme. Însă în cazul lui Victor ar fi însemnat să căutăm mii și mii de femei care să fie suspectate. A doua teorie ar fi ceva mai plauzibilă. Apartamentul în care a fost găsit mort Victor, îl cumpărase de la arhitectul care construise vila aceea enormă. Ăla era fratele Anei, prima soție a lui Victor, mama Dorotheei și a lui Marcu. Ana, Dorothea și Marcu puteau veni oricând la fratele Anei, arhitectul. Puteau chiar și să aibă o cheie de la intrarea comună și să pună ceva la cale în vreun fel. Tot prin telefon aflasem că îndată ce Victor a recuperat aurul pe numele său, numai pentru el, micuța Dorothea, care la nouă ani fusese nașa fiicei mele, acum se făcuse mare și înțeleaptă și i-a zis tatălui ei:

– Dă-ncoace aurul! Tu ești prea bătrân! Ce să faci tu cu așa mult aur? Dă-mi-l mie! Mie!

Ea cam fusese și înainte, un copil dificil și răutăcios, poate din cauza divorțului. Devenise bățul de bătaie al mamei ei împotriva lui Victor. Ea nu se avea bine cu nimeni, nici măcar cu Marcu, fratele ei după mamă și după tată. Și nici cu, Luca, fratele ei după tată. Era întotdeauna răutăcioasă și năzuroasă cu tatăl ei, iar el îi răspundea cu blândețe și îi făcea toate capriciile, ca să fie totul bine. Și tot nu era bine. Oricum o dădea el, niciodată nu era bine. În loc de mulțumiri, își auzea reproșuri, invective și obrăznicii. O botezase Theodora-Dorothea, ca să aibă aceleași litere ca numele bunicei ei Doduța, pe care în acte o chema Theodora.

Victor credea în valoarea numerologică a literelor, adică a numelor și a numerelor, a cifrelor corespunzătoare fiecărei litere. Uite pe mâna cui sunt lăsați bolnavii: pe mâna unor psihiatri bolnavi de numerologie și de toate aiurelile. Zicea că astfel o să fie la fel de blajină și modestă cum era bunica ei. Vai ce blajină și modestă fusese bunica ei, Doduța! Când o botezase, Victor nu știa care era adevăratul caracter criminal și bine camuflat, al mamei sale. Ce se întâmplase cu numerologia, de când acaparase aurul, încât se dăduseră peste cap valorile numerice ale literelor din numele Dorothea și se arunca acum în partea bunicei ei, Theodora?

Care să fi fost cauza pentru care Doduța impresiona tot orașul cu modestia ei, cu smerenia ei și cu resemnarea ei exemplară, însă strategic calculată și bine jucată? Așa fusese caracterul ei de la început sau s-a adaptat la situația în care o punea soțul ei? Nimeni nu putuse bănui nimic sub masca ei de modestie și resemnare, încă de pe când îi prepara lui Duță rețetele scrise de profesorii de la București, sau poate că și mai dinainte, de când îi apăruse lui acea boală ale cărei cauze nu le puteau găsi profesorii de la medicină.

Acum, Victor e mort și îngropat și s-a dus să-și întâlnească părinții și strămoșii. Acum, din punct de vedere juridic, cine moștenește aurul? Dacă ar fi după ce spun certificatele de naștere, atunci moștenitorii lui Victor ar fi Dorothea și Luca. Și Iuliana, în calitate de soție. Ea ceruse divorțul când l-a părăsit și a emigrat în Suedia. Victor nu a fost de acord cu divorțul și au rămas căsătoriți. Ce bine pentru Iuliana că el n-a acceptat să divorțeze, iar acum ea era văduvă după el! Dar ce se face Marcu? Cum să-i ierte Marcu mamei sale că l-a declarat cu tată necunoscut? Când el vede bine că seamănă cu Luca precum două picături de apă, încât îi confundă lumea și întreabă dacă sunt gemeni! Ce a câștigat ea, mama lui Marcu, rănindu-l pe Victor, cum că nu era făcut cu el, ci cu altul? Și câte kilograme de aur pierdea Marcu acum, din ambiția și prostia ei, de „mamă tâmpită”, cum îi zicea el. Acum, când Victor era mort, Ana regreta prostia ei de atunci și încerca cu avocați să dreagă și să îndrepte greșeala, dacă se mai putea face ceva acum, post-mortem.

Psihiatrii, psiholoaga și întreg personalul spitalului, unde fusese Victor director, se implicau și se certau între ei pentru ceva care nu îi privea pe ei în mod direct, nu era treaba lor. Unii din ei ziceau că Ana să-și ia pedeapsa pentru ambiția ei prostească de a-l răni pe Victor și pentru cât a suferit el psihic din cauza asta. Marcu să fie exclus de la moștenire. Să fie exclusă și Iuliana, pentru că l-a părăsit și a emigrat. Și l-a făcut să sufere psihic! Și nici nu a venit la înmormântare, nici ea, nici Luca. Să fi venit măcar la înmormântare, dacă vrea moștenire. Din moment ce a cerut divorțul, atunci divorțată să fie! Să se ia în considerație cererea de divorț depusă la tribunal anterior plecării din țară! Să nu mai vină cu pretenții ulterioare și să lingă unde a scuipat! Alții erau de părere contrară.

– Așa este întotdeauna, a zis preotul internat în spital pe termen nelimitat și care botezase ambii băieți. Așa e omul. Așa e lumea. Când unii sunt de o părere, se găsesc alții, la fel de mulți, care să fie de părere contrară. Iar dacă dintr-o sută de capete doar unul este inteligent, atunci nouăzeci vor sări cu gura pe el că NU, iar nouă se vor abține, pentru că nu pricep nimc. Eu îmi aduc aminte că Marcu îl lua la ochi cu pușca lui de jucărie, îl urmărea cu țeava și zicea: „Pac, pac, te-am împușcat! Când o să mă fac mare o să te omor de adevărat!” Să știți de la mine că Marcu l-a ucis!

Așa zicea preotul internat. Cam toți subalternii lui Victor și chiar unii dintre bolnavi, ba până și psiholoaga aceea grasă, le cumpărau la amândoi băieții tot felul de jucării identice la amândoi: în special săbii, coifuri, platoșe, puști, pistoale, tancuri. Ce o fi fost în capul lor de psihiatri și în căpățâna ei de psiholoagă? Proști și incapabili nu puteau fi. Ce urmăriseră ei și mai ales ea tot timpul, cultivând la copii asemenea jocuri cu arme? Înțeleg: subalternii lui Victor poate că în acest fel se răzbunau pe șeful lor, pentru magnificența lui de împărat. Dar ce suferințe psihice subconștiente sau conștientizate avea psiholoaga? Ea nu era subordonata lui. Era în afara schemei ierarhice. Ea nici nu era plătită de la spital, ci direct de la primărie, unde își depunea rapoartele secrete. Ea deținea toate secretele personale ale psihiatrilor și psihiatrelor.

Unii din personal îl citau pe Victor că ar fi zis una sau alta, lui Marcu sau despre el, în favoarea sau în defavoarea lui. Dacă l-ar întreba cineva pe Victor acum, când e mort, el poate că vrea să-l excludă pe Marcu de la moștenire, ca să-l pedepsească, știe el pentru ce, cât și pe Ana, știe ea pentru ce. Ba chiar și pe Iuliana, știe și ea pentru ce.

Nu, nu e așa, ziceau alții. Orice ar fi spus Victor în supărarea lui profundă și fără margini, ambii băieți sunt ai lui, sângele lui, ambii îi duc numele Răcoveanu mai departe. Amândoi să aibă același drept la moștenire ca Dorothea. Să împartă moștenirea egal la toți trei. Să o excludă pe Iuliana. Ba nu, să n-o excludă. Atunci de ce să i se facă și ei parte, aur care după aceea să-l moștenească de la ea Luca și să apuce el mai mult aur decât Marcu și Dorothea?

Ana se zbate, dă din coate în toate părțile și mușcă cu dinții, zgârie cu ghearele și îi spune Dorotheei că Marcu este frate cu ea și după tată. Însă Dorothea nu vrea să audă așa ceva. Nu vrea să intre și Marcu la partaj. Destul cu pretențiile lui Luca, care nu mai are niciun drept, din cauză că a emigrat, și-a părăsit țara, și-a părăsit tatăl, l-a lăsat să sufere ca un câine și nu i-a păsat de tatăl său în ce hal l-a lăsat cu nervii și cu psihicul.

I-am spus lui Dumitru că eu cred că Victor era un om corect și care își iubea cei trei copii în mod egal. Aurul să fie împărțit în mod egal între ei trei. Cât despre Iuliana, nu știu ce să zic, nu e treaba mea, rămâne de văzut ce va zice legea.

– I-auzi, bă! Deșteptule! Dar cu mine cum rămâne? s-a zborșit Dumitru la mine. Jumătate din aurul cu care s-a îngropat Duță în groapă, trebuia să-l împartă cu tatăl meu! Jumătate din aurul recuperat de Victor de la bancă îmi aparține mie! Mie! a strigat el și a bătut cu pumnul în masă, de au sărit paharele în sus.

L-am lăsat să se calmeze. A pufnit ce a pufnit, a mormăit niște înjurături. S-a calmat. A turnat în pahare și a zis că Victor era condamnat să părăsească scena, oricare ar fi fost atitudinea lui în problema copiilor săi și implicit a moștenirii aurului. A mai spus că, dacă Victor ar fi fost inteligent, nu și-ar fi exprimat niciodată, niciun fel de părere, niciun cuvânt care să fie pus ulterior în legătură cu asemenea probleme sensibile și apoi să se ajungă la interpretări în fel și chip, de către cei interesați sau de cei pe care nu îi privea asta, dar se băgau în vorbă și în ciorbă. Nimeni nu ține cont de voința mortului, din testament. De aceea se și țin testamentele secrete în timpul vieții, ba chiar și până s-a terminat cu înmormântarea și parastasele. Pentru că hienele ar sfâșia mortul de viu, dacă ar ști ce lasă și cui. Notarul așteaptă cu desfacerea testamentului până se mai așază mortul și i-au pus crucea. Că altfel nici cruce nu-i mai pun moștenitorii, după ce s-au văzut cu boii la jug și cu sacii în car.

Am dat din cap și nu i-am mai spus că eu știam altele tot cam așa sau și mai și, din familia mea și care mă priveau pe mine direct. Altceva, și mai și decât aurul familiei mele, pe care l-a scos mătușa din țară. Trăiesc mai liniștit dacă n-am văzut, n-am auzit și nu zic nimic. Deși am văzut, am auzit și știu totul. Știu eu ce știu și îmi este suficient. Tot ce mi-au furat din moșteniri, dintr-o parte sau dintr-alta, cât și avutul agonisit de mine pe care mi l-au furat, niciunul n-a luat cu el nimic în mormânt. Ei nu mai sunt, iar eu continui să fiu și le urez să își găsească pe lumea cealaltă liniștea pe care nu au avut-o în viață. Bine că ei sunt acolo unde sunt, iar eu sunt aici unde sunt.

Dar mai era ceva, la care Dumitru nu s-a gândit. L-am întrebat dacă era sigur că Victor avea numai trei copii. Câți alți copii n-o mai fi presărat el la atâtea mii și mii de femei câte o fi însămânțat el? El era la fel ca ta-so și ca tot neamul lor. Era înzestrat cu gene așa de puternice încât se știa dator să fecundeze toate femeile fertile.

La maratonul și la goana după aurul lui Victor avea să intre în competiție mare parte din haremul pe care l-a țesut el, așa dezlânat și fluctuant cum îl cultiva. Contele Casanova de Castranova, în timpul orelor de program cât și după program, trebuie să fi plantat în sol fertil cam câți nenumărați urmași bastarzi? Pe drept sau pe nedrept, miile de cadâne ale lui, fecundate de el sau de alții, când vor auzi de cât aur este vorba, vor face pe dracu în patru să apuce un colac la pomană. O să se omoare înghesuite la pomana mortului. Și mai era încă ceva. În mod peremptoriu, indubitabil și incontestabil, avocații care au trecut prin spitalul lui, el îi avea în registre. Le-a telefonat și i-a pus pe toți să se zbată ca să-i recupereze atât aurul, cât și proprietățile imobile, case pe la oraș, conace pe la țară, terenuri agricole, pădure, livezi cu pomi pe rod, podgorii, acareturi, toate averile pe care comuniștii le-au confiscat de la părinții lui. Pe terenurile confiscate de la părinții lui s-au construit blocuri. Legea zice că pământul înghite construcția. Victor a obținut retrocedări și despăgubiri în bani. Totul întră în dreptul de succesiune, la partaj între moștenitori. Să vedem care vor fi aceia ce se vor ridica și câți din ei vor fi recunoscuți de lege.

Ba mai este încă altceva. Iuliana s-a dus la un birou de avocați la Stockholm, cu activități internaționale și a aflat că după lege, ea, fiind în continuare căsătorită cu defunctul, are dreptul la jumătate din moștenirea de la Victor. Copiii lui, oricât de mulți sau puțini ar fi, toți la un loc au dreptul la cealaltă jumătate, care se va împărți între ei, egal. Așadar Luca va căpăta ulterior, prin mama sa, jumătate din tot aurul și din toată averea dinspre Victor, în plus peste părticica lui egală cu a fiecărui alt frate sau soră. Așa e legea. Iuliana a lăsat treaba pe mâna biroului de avocați din Stockholm, care desigur că are legături cu avocați din România.

Ana nu se lasă. Și-a pus avocați să conteste pretențiile Iulianei. Ana pretinde că Iuliana a părăsit țara în mod ilegal. Nu a cerut aprobare de emigrare. Ea a plecat în Suedia ca turistă, nu cu cerere de emigrare. Are înregistrată la tribunal cererea de divorț. După părerea Anei, atârnă greu părăsirea ilegală a țării, cât și părăsirea domiciliului conjugal fără aprobarea scrisă a soțului, dovadă fiind schimbul de scrisori cu soțul. El i-a scris, conform copiei bătută la mașină, păstrată în biroul lui, că o roagă să se întoarcă în țară și sub acoperișul conjugal, iar ea îi răspunde scriindu-i de mână că nu vrea să se întoarcă. Asta este un divorț faptic, de facto. Să aibă și valabilitatea unui divorț juridic, de jure. Să se pronunțe divorțul post-mortem. Jumătate din personalul de la spital este de acord, întrucât e logic. Cealaltă jumătate de spital nu e de acord, întrucât tot așa, e logic. Logic este cum spun unii sau alții.

Preotul din spital a spus că el era de acord cu ambele opinii. Și unii și alții aveau dreptate. Dumnezeu să-i ajute pe toți, că așa încălzește soarele și pe cei depți și pe cei strâmbi.

Ce pinguini?

Să clarific lucrurile, dacă se mai poate clarifica ceva. Totoșu a testamentat aurul său către frații săi Duță și Alecu. Acum ei sunt morți. Aurul deci revine fiilor lor: Victor și Dumitru. De ce a evitat Victor să îl întâlnească pe Dumitru? Desigur din cauză că nu a vrut să vorbească cu el despre aur. Dar din ce cauză să nu vorbească? I-a fost rușine de ce făcuse tatăl său Duță, tatălui lui Dumitru? Sau ca să nu împartă aurul cu el? Oricum, jumătate din aurul recuperat de Victor de la Banca Națională ar fi trebuit să-l împartă cu Dumitru. Corect? Iar după aceea să se ridice moștenitorii lui Victor și să se bată pe jumătatea lui, cum or vrea ei și cum o zice legea, însă ei nu au dreptul să se bată și pe dreptul lui Dumitru. Dorothea a pus mâna pe tot aurul recuperat de Victor de la bancă. Dorothea să fie obligată prin tribunal să îi dea lui Dumitru jumătatea cuvenită lui, de la tatăl său, Alecu. Iar după aceea să împartă jumătatea cuvenită lui Victor de la Duță, între ea și cine mai e pe acolo din copiii, mai mult sau mai puțini legitimi ai lui Victor.

Situația la Dumitru e mult mai simplă. El are un singur băiat, Hilarius. Situația lui Dumitru se complică cu nevasta lui, de care a divorțat când băiatul avea patru ani. Dumitru de prost ce era, deși divorțaseră, se mai ducea pe la ea, iar ea îl accepta, de proastă ce era. El, tot de prost, i-a spus de aurul recuperat de Victor și că are dreptul la jumătate din acel aur. Atâta i-a trebuit ăleia.

A vrut să se ducă în țară și să discute cu Victor, pentru interesul și în numele lui Hilarius, care era minor. Așa zicea ea. Însă Dumitru nu era prost să creadă ce dădea ea cu cădelnița. El a priceput că ea voia să pună mâna pe aurul lui, partea sa, de la tatăl său, în numele băiatului, ca să dispună ea de acel aur. Mai sunt de recuperat și proprietățile imobiliare, case, pământuri, ale părinților lui Dumitru, confiscate de comuniști. Să ajungă aurul lui și moștenirea lui de la părinți, pe mâna hienei, care l-a dat pe el afară din casă și i-a dat în cap să-i spargă capul?

În loc să apeleze la un avocat elvețian să-i rezolve interesele în țară prin avocați români, cum făcuse Iuliana, Dumitru a apelat direct la niște avocați prieteni de-ai lui din București, pe care se putea bizui. Zgârciob, ca să nu mai plătească și avocatul elvețian. L-au muls ăia de bani și nici nu au făcut nimic. Mai voiau bani. Să le mai trimită, dacă e prost. N-a fost prost și nu le-a mai trimis. A fot prost în altfel. A văzut un anunț în ziarul Universul, editat de Aristide Buhoiu în America: un avocat român din Chicago, specializat pe restituiri din ce confiscase regimul. Îți rezolva restituirea, trimițându-i o sută de dolari.

Dumitru a trimis suta de dolari și n-a mai auzit nimic.

– Cum ai fost tu așa fraier să-i trimiți banii? Nu ți s-a părut suspect că era așa ieftin?

– Am crezut că era așa ieftin pentru că rezolva mai multe cazuri simultan, cu mai mulți solicitanți pe aceeași listă.

– Ziarul Universul ajunge la mulți români, din toate țările. Românii își dau ziarul de la unul la altul. Să zicem că din milioane de români cărora li s-a confiscat totul când au fugit din țară, numai o mie dintre ei i-au trimis câte o sută de dolari șmecherului ăla, care zicea în anunț că era avocat. Șmecherul nici n-o fi fost avocat și poate că nici anunțul nu l-a plătit. A pus laba pe o sută de mii de dolari, iar cu banii ăștia om s-a făcut. Și-o fi cumpărat o mașină de lux, ca să rupă gura la toți, când se întoarce prin țară să se fudulească.

Dumitru l-a blestemat pe ăla să pățească cu mașina la fel cum pățise el însuși cu Fiatul. Mi-a propus să mă duc în țară și să mă ocup eu de recuperarea părții lui de aur. I-am zis:

– De ce nu te duci tu să îți recuperezi aurul?

Nu, că el se gândește la basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Că în acel basm eroul principal se întoarce în țara sa și moare. Și a mai spus că îi era frică să nu fie ucis cum a fost omorât vărul său Victor, tizul meu.

– Și tu vrei să mă ucidă ăia pe mine?

– Nu, că cu tine e altceva.

– Tu vrei să îți rezolv eu problemele pe care nu ți le poți rezolva tu? Zbate-te singur! Eu nici nu vreau să mă gândesc la recuperarea bunurilor mele. Bunuri pe care mi le-au furat cei mai apropiați din familia mea. Moștenirea de la tata, furată de frații lui, cu consimțământul bunicului meu. Și care m-au mințit, de credeam că le moștenisem, iar mama plătea impozitul pe pământ și cotele de cereale la ruși, pe care le cumpăra de pe piață și le ducea la gară. Unchii mei și bunicul meu patern ziceau că nu s-a făcut recolta și nu ne dădeau nimic. Tata voise să-și vândă pământul la frații săi, ca să plătească taxa și să nu îl ia la război. Iar ei au zis că nu aveau bani. Mințeau. Aveau bani și au cumpărat pământ de la alții din sat. Ei au calculat bine. Dacă el va muri pe front, ei vor înșfăca pământul lui, moștenirea mea. El a murit pe front, așa cum speraseră ei. Nu au mai declarat în actul de succesiune, întocmit la notarul din sat, pământul pe care tata îl primise de la tatăl lui, al lor, printr-un act de partaj. Iar tatăl lor, bunicul meu, a fost de acord să îmi fure ei moștenirea de la tata. Mama nu s-a uitat în acte și a plătit impozitul și angaralele pe pământul, pe care unchii mei mi-l furaseră.

Dumitru mă întreba din ochi cu sticla în mână.

– Da, toarnă-mi! Dar a venit colectivizarea peste ei și le-a luat tot pământul. Abia în Suedia, când am recuperat din țară actele vechi, am văzut că frații tatălui meu nu au declarat în actul de succesiune pământul pe care ar fi trebuit să îl moștenesc de la tata. Au mințit și au profitat de pământul fratelui lor, pe care l-au trimis la moarte. L-au trimis la moarte, pentru câteva hectare de pământ. Au furat moștenirea mea și m-au mințit. Îmi arătau via, pădurea și ce pământ mai primise tata. Și nu mi-au spus că mi le furaseră. Au mințit-o și pe mama, de plătea ea angaralele în locul lor. Câtă ticăloșie se poate ascunde într-o familie!

– Hai noroc! La mai mare și la mai tare!

– Noroc și sănătate! Nu-ți mai spun toate detaliile și dichisurile. Ticăloșiile din familia ta sunt cele din familia ta, iar ticăloșiile din familia mea sunt cele din familia mea, dinspre tata. Dar și dinspre mama, alte ticăloșii, nu numai una. Partea de moștenire a mamei mele de la părinții ei, și care ar fi trebuit să îmi revină mie, a fost furată de două surori ale ei. Una pe de o parte, alta pe de altă parte. Mătușe-mea Dacia a scos din țară aurul familiei, de și-a cumpărat trei imobile impunătoare la Geneva și podgorie. Iar eu am fost arestat de Securitate, ca să aibă comandantul Pupăză pretext să facă perchiziție și să caute aurul de care auzise și nu știa că fusese scos din țară.

– Știu. Mi-ai mai spus. Păi, pentru aur făceau perchizițiile. Pe ai mei de ce i-a arestat? Nu tot pentru aurul după care umblau cu limba scoasă? Știe toată lumea că arestările se făceau cu scopul ca proprietățile să schimbe proprietarii.

– Cealaltă soră, rămasă în țară, Mândra, a obținut despăgubire după imobilele și pământurile bunicei mele materne și nu a împărțit banii cu mama mea și cu fratele lor. Casa bătrânească urma să fie demolată, când cu furia demolărilor. Dar a salvat-o de la demolări un negustor de fulgi. Negustorul a fost un om corect. A oferit prețul la care fusese impozată și asigurată casa și nu a avut nevoie de chitanță. Una pentru că nu știa carte și al doilea pentru că se cunoștea bine cu puterea locală. Mândra a obținut atunci patru cincimi din banii pe care i-a plătit negustorul de fulgi. A luat ea și partea lui Ionel, fratele geamăn al lui Doru, care a fost împușcat de nemți în prizonierat. După evenimente, Mândra l-a dat în judecată pe negustorul de fulgi. L-a pus să-i plătească chiria pe toți anii din urmă cât a locuit acolo și l-a dat afară din casă. Apoi a vândut casa.

– Ea a obținut banii pe casă de trei ori?

– Nu i-a ajuns. A vândut și cavoul din cimitir, cu sicriele părinților ei, din cripte, cu tot. Și Dacia și Mândra și-au primit pedeapsa aici, în această viață. Mândrii i-a murit bărbatul de infarct, în timp ce se se zbăteau să recupereze ce era de recuperat. Daciei i-a murit bărbatul îndată ce au cumpărat cele trei case. A murit de ciroză la ficat, că nu se mai trezea din beție. Amândouă au trăit mult mai mult decât mama lor, însă văduve, bolnave și izolate de toată lumea, până și de proprii lor copii. Dacia și-a petrecut în spital ultimii vreo douăzeci și cinci de ani din viață. Nimeni nu venea la ea la spital, nici măcar băieții ei. Nurorile sau nepoții nici atât. Verii mei îmi reproșau că din cauza șocului acela, când m-a identificat cu tatăl meu, a căzut la boală și a rămas în spital. Ce vină aveam eu? La fel și muma de la țară, mama vitregă a tatălui meu. Când eram student, într-o vacanță, m-am dus la țară să îmi caut rudele. Nu le mai văzusem de când eram mic, de câțiva ani. Muma ședea pe băncuța de la poartă și, când m-a văzut venind, a crezut că eram tatăl meu, așa cum și-l amintea ea, de pe când era el student. A crezut că eram strigoi, a făcut un șoc și la scurtă vreme a murit. Mult mai târziu am priceput că din cauza ei plecase tatăl meu la oraș, după ce terminase patru clase în sat. Așa plecau pe atunci mulți băieți de la țară, la oraș, la carte. Tata revenea în sat în vacanețele de vară și ajuta la muncile câmpului. Poetul Ion Potopin, pe numele lui adevărat Ion Magnea, m-a prezentat lui Alexandru Balaci la cenaclul literar al Academiei, de două ori. Să fi uitat că mă mai prezentase? De fiecare dată m-a prezentat cu prenumele tatălui meu. Nu ar fi fost politicos să îl corectez. De fiecare dată Balaci a dat mâna cu mine ferindu-și ochii de ochii mei și nu a deschis gura. Nu am schimbat nicio vorbă cu el. Nu i-am auzit vocea, deși el prezida la masa la care eram și eu, când Potopin mi-a prezenta prima și a doua carte. I-am povestit lui Năstea despre aceștia doi, iar Năstea mi-a spus că Potopin fusese coleg de liceu cu tata, iar Balaci coleg de facultate. A zis că Potopin și Balaci, când m-au văzut, așa de bine semănam cu tata, încât lor li s-o fi părut că eu eram vreun strigoi. Eu simțeam că prezența mea îi indispunea, mi se păreau bizari și de aceea nici nu m-am mai dus pe la cenaclul Academiei.

– Norocul lor că nu aveau nimic pe conștiință, că altfel ar fi făcut și ei vreun șoc fatal. Sau or fi avut pe conștiință faptul că nu aveau tăria să îți spună că semănai leit cu tatăl tău, fostul lor coleg.

– N-or fi vrut să aducă vorba despre el. Nu era politic corect. Potopin mi-a dat recomandare pentru intrarea în Uniunea Scriitorilor. Aia de la personal, de la parter, când i-am dat dosarul, a scos recomandarea lui din dosar, a rupt-o și a aruncat-o în coșul de hârtii. A zis că nu era bună, deoarece Potopin era strigoi. Cum adică strigoi? am întrebat eu. Ea a răspuns că Potopin era mort. Potopin nu murise. Nu am priceput metaforele ei.

– Limba e un cimitir de metafore moarte, pe care nu le mai înțelegem, decât dacă le înțelegem. Și aia era strigoi. Ea fusese studentă la fabrica de scriitori și nu a reușit să scrie poezii. Au pus-o să se ocupe de dosarele de intrare în Uniune.

– Nu știam. Nici frații tatălui meu nu au rămas nepedepsiți. Nu i-a pedepsit cineva anume, ci s-au pedepsit ei înșiși, pentru că așa și-au așternut. Ei mi-au furat mie pământul de la tata, iar colectivizarea le-a furat totul. Și boii cu carul din curte. Înainte de încheierea colectivizării, în toamna ’58, Nea Voicu a fost arestat de Securitate și a fost eliberat în august ’64. Scuipa sânge și a murit când să înceapă culesul viilor. Numai Nea Oprea, fratele lui, putuse să îi facă un denunț calomnios, pentru că el i-a cules via, i-a preluat vaca și pământul. Nea Oprea a murit în primăvara următoare, când a început să are pământul pentru care își băgase fratele în pușcărie. Așa murea lumea la țară, fără să mai știe de ce. După încheierea colectivizării, toți ceilalți dinspre tata au căzut în alcoolism, s-au bătut între ei ca chiorii și au murit cum au murit, înainte de vreme. Am auzit că niște nepoți își băteau bunica și nu o mai primeau să doarmă în casă. Dormea în cotețul găinilor. Până a murit bătrâna de amărăciune. Toți și-au amărât viața, unii la alții, până au murit de inimă rea, unul câte unul. S-au îngropat unii pe alții, iar pe ultimul nu a mai avut cine să-l îngroape. L-au îngropat vecinii, cu care se certase.

– Mda. Ce pedeapsă divină sau în viața de apoi? Pedeapsa și-o face fiecare singur, aici, cu mâna lui. Și-o croiește pe măsură, după cum îi e inima. Cum îți așterni așa dormi. Dacă mai poți dormi. Uite colea ce friptane am să scot din asta! Vrei la tigaie sau la grătar?

– Da, cred că ar fi mai bine la tigaie și cu capac, ca să nu îi ia de nas pe vecinii tăi. Și mă ocup eu de sticlă. Ai și usturoi? Dă, că îl curăț eu.

– Ba la grătar, ca să îi bag în boală pe vecini. După ce mâncăm, pun un disc cu muzică de orgă de Bach, să se repete la infinit. Dau volumul la maximum, deschid ferestrele și plecăm să bem o cafea în oraș, că nu mai am cafea. Să-și pună vecinii dopuri în urechi. Când mai treci prin Germania, nu poți să-mi aduci un disc cu marșuri nemțești? Aici, în Elveția, nu găsesc așa ceva. Să le fac viața un iad. Așa merită.

– Bine, îți aduc. Ne facem unii la alții viața un iad. Iadul din lumea asta, cât trăim, este mai sigur decât iadul din lumea cealaltă, despre care știm doar ceea ce nu știm. Și raiul tot așa.

– Că bine zici, așa e. N-o să rămân eu mai prejos decât vecinii mei. Să moară de oftică!

– E o lege a echilibrului universal. Nimeni nu rămâne nepedepsit. Fiecare trebuie să plătească nota de plată pentru faptele sale. Eu nu vreau să recuperez nimic din ce mi s-ar fi cuvenit mie prin moșteniri, de la tata și de la mama. Nu vreau să recuperez nici măcar apartamentul din București pe care l-am cumpărat din banii mei, munciți de mine, pe șantiere și din cărți. Știu cine mi-a falsificat semnătura și l-a recuperat de la Stat. Am primit de la cineva o copie după procura în care mi-a fost falsificată semnătura. Dovada e clară: Cine a falsificat procura nu știa că eu, cu mulți ani în urmă, îmi legalizasem actualul nume.

– Și de ce nu îi dai în gât? Recuperează-ți apartamentul! De ce nu te întorci în țară?

– Tu de ce nu te întorci? Aș putea să-i bag în pușcărie. Și persoana care mi-a falsificat semnătura, cât și pe notarul care i-a legalizat procura falsă. Cu ce mă încălzește pe mine, să facă ăia pușcăie? Nu vreau să privesc înapoi. De ce să cheltui eu bani ca să îmi caut niște drepturi din urmă? Trecutul e trecut, îngropat. Apartamentul ăla este o pierdere pe care am calculat-o, planificat-o și am acceptat-o cândva. De ce să revin asupra deciziei mele din trecut? Nu vreau să merg înapoi, ca racul. N-ajungi nicăieri mergând în marșarier. Când ești la volan, te uiți prin parbriz drept înainte, nu stai tot timpul cu ochii în oglinzile retrovizoare. Nu mergi îndărăt. Cu banii ăia pot face ceva pentru drumul pe care merg de acum înainte. Mi-a spus cineva că notarul ăla a murit înainte de pensionare. Sau poate că informația asta e falsă, plasată tot de el, ca să nu îl reclam. Cică a murit de inimă. Dacă o fi adevărat, atunci poate că de stres.

– La câte ilegalități o fi făcut, i-o fi fost frică să nu fie dat în vileag?

– Tot ce e posibil. Sau l-o fi șantajat careva cu ceva și i s-o fi ars siguranța la creieri.

– Șantajul e cea mai rentabilă afacere pentru escroci.

– Nici nu mă iteresează dacă notarul ăla mai trăiește sau nu. Asta e problema lui, nu a mea. Eu am lăsat totul în urma mea și privesc înainte. Am renunțat la mai multe, unele mai mari, altele mai mici. De nu mai știu câte ori. Nu e prima dată când reîncep de la zero. E un mare avantaj să știi să o iei de la zero. Pierzi la bani, pierzi lucruri, pierzi cărți, pierzi situații pe care le-ai dobândit prin studii, prin muncă și eforturi, dar progresezi lăuntric și te întărești, cum nici nu își pot da seama cei ce nu sunt capabili de așa ceva. Lucram în redacție la Ord&Bild și au pus un nou redactor șef. Fostul meu șef i-a spus noului șef că eu voi fi pentru el o stâncă. Metaforă de-a vikingilor, pentru ceva stabil și pe care te poți bizui. Iar președintele comitetului redacțioal, care îmi editase cartea de debut, a adăugat: „Dar fii atent, că împotriva unei stânci nu poți să navighezi. Nu se dă la o parte și te zdrobești singur.” El mă știa din altă stuație, când m-am luptat pentru niște drepturi bănești, pe care voiau unii să mi le sufle. Știa că nu am cedat, oricât au încercat ăia să mă sperie. Ăia au ricoșat și au nimerit cu oiștea în gard. Buturuga mică răstoarnă carul mare.

– Astea sunt metafore de-ale noastre.

– Numai învingându-te pe tine, îi poți învinge pe alții. Numai rezolvând cele mai dificile probleme te ridici deasupra ta însuți. Nu te amăgi să te ridici deasupra altora! Ridică-te deasupra ta! Și astfel te vei ridica pe acoperișul lumii întregi, deasupra tuturor, chiar dacă ei nu știu că tu ești mai presus de meschinăriile lor. E mai bine să nu știe de la început cu cine au de a face, ca să se prăbușească fără să priceapă nimic.

– Dacă nu ai probleme, fă-ți probleme! Ca olteanul. Când nu are probleme, se dezbracă și își păzește hainele.

– Tu nu înțelegi nimic. Vorbesc în vânt. Zbate-te singur să-ți recuperezi jumătatea ta din aurul pe care l-a luat unchiul tău Duță, cu el în mormânt! Dar la ce bun să te zbați? Ți s-a urât cu viața? Tu nu ai priceput că aurul acela este blestemat? Totoșu l-a obținut prin lacrimile altora. A plătit acel aur cu viața lui. Acele kilograme de aur cântăreau mai mult decât greutatea lui. Ei, și? Aveau acele kilograme o valoare mai mare decât viața lui? Pentru alții, desigur că da. Aurul ăla i-a luat mințile lui Duță și i-a dat fratelui său, Totoșu, ce i-o fi dat, ca să moară.

– Nu l-a omorât. A vrut să-l omoare, dar nu l-a omorât. Doar l-a cufundat într-o catalepsie, sau cum se numește, din care s-a trezit în sicriu, sub pământ.

– Dar el, Duță, cu ce s-a ales de pe urma acelui aur, pentru care și-a ucis fratele cât și pe bătrâna servitoare? S-a ales cu picioarele ciopârțite cu bucățica. Și ce a mai urmat.

– În loc să fi folosit acel aur pentru a fugi peste Dunăre, cum găsise tata un om să ne ducă cu șalupa. Ne-am fi salvat cu toții. Aș fi ajuns aici la Geneva de când eram copil. N-aș mai fi pătimit eu câte am pătimit.

– Așa, nu s-a mai salvat nimeni. Te-ai salvat numai tu. Dar te-ai salvat singur, prin tine însuți.

– În loc să ne fi salvat toți. Da așa e viața. Nu toți se pot salva. Numai cine poate pe cont propriu.

– Pe când el? Duță și-a semnat singur sentința la moarte prin otrăvire cu încetul și prin amputare cu bucățica. Te-ai gândit ce o să faci tu cu atâta aur? O să te zăpăcească aurul, de nici nu o să știi ce să mai faci cu el.

– Ba mi-ar prinde bine niște kile de aur. Niște lingouri. Uite așa le-aș mângâia.

– Cumpără aur! Vinde totul și cumpără-ți aur! Ca să îl mângâi. De ce nu ți-ai mângâiat nevasta? Că era pe gratis. Eu am economisit din munca mea atâția bani cât aș putea cumpăra câteva kilograme de aur. Și ce aș face cu aurul? Să mă uit la aur? Aurul în sine nu are nicio valoare. Doar valoarea simbolică pe care i-o acordăm noi, oamenii. E o valoare nulă, pentru că aurul, prin el însuși, nu îți poate folosi la nimic. Nu poți să mănânci aur. Tășculeasa, când le-a naționalizat prăvălia și casa, încerca să vândă din bijuterii, ca să aibă ce mânca. Îți aduci aminte de ceasornicăria lui Tașcu, bijutierul? Tășculeasa stătea la colț de stradă și se ruga de vechii lor clienți. Dădea un inel sau o pereche de cercei de aur cu pietre, cât să cumpere o pâine. Și nimeni nu avea curajul să se oprească și să cumpere, ca să nu fie luat în colimator și arestat.

– Și de ce nu i-au confiscat comuniștii bijuteriile?

– Le-au confiscat. Dar mai aveau bijuterii ascunse. I-au lăsat să iasă pe piață cu ele, ca momeală, ca să prindă și cumpărătorii. Ce valoare acordă aurului animalele, care sunt cu adevărat înțelepte, nu ca noi, oamenii?

– La fel și banii nu au nicio valoare. Hârtii colorate sau cifre virtuale într-un cont la bancă.

– Așadar, cu banii munciți de mine îmi voi cumpăra un apartament. Eu îi voi da vânzătorului niște hârtii colorate, cum zici tu, sau mai exact niște cifre într-o bancă, iar el îmi va da apartamentul lui, unde o să locuiesc eu. Nu o să mă plouă, o să-mi fie cald iarna și o să îmi fie bine, o să trăiesc comod și comfortabil. Un apartament e o investiție mai sigură decât aurul. Aurul ți-l poate fura oricine. În primul rând, banca ți-l poate fura, în mod legal, cum te jefuiește și de bani. Pe câtă vreme, un apartament sau o casă, pe care ai plătit-o integral și nu ai de plătit rate, nu ți-o mai poate fura nimeni.

Am ciocnit paharele în tăcere și am ieșit să cumpărăm cafea gata măcinată. Ne-am întors și a început să spele vasele cu mâna. Cu apă rece, că nu avea apă caldă acolo în atelier, unde locuia. Iarna, în frigăraia din atelierul lui imens, se încălzea cu un radiator electric, care sufla pe el aer cald. Așa îi trebuia, dacă în loc să își fi rezolvat problema locativă și să își refacă viața, se întorcea la fosta nevastă. Iar ea nu îl mai suporta și, din când în când, îl dădea afară din casă. Asta era viață la ei? Doi tâmpiți. Era cu spatele la mine și a zis ceva despre vreme, că începuse să se vadă fulgere înspre Mont Blanc și o să vină furtună.

– Ar fi mai bine… am zis eu suficient de tare ca să acopăr zgomotul de la robinet. Ar fi mai bine să încredințezi recuperarea drepturilor tale, la careva din pinguinii tăi. Ai putea să rezolvi treaba, cu pinguinii tăi!

Dumitru întoarse capul, s-a uitat bănuitor la mine și a închis robinetul.

– Ce vrei să spui cu asta? Adică cum… pinguinii mei? Ce pinguini?

– N-am zis pinguini. N-ai auzit tu bine. Am zis prietenii tăi de la Interpol.

Și-a șters mâinile și a spus că treaba asta nu era un caz pentru Interpol. Însă, când a pus de cafea, am băgat de seamă că el mergea exact ca un pinguin. Faptul că a reacționat atât de bănuitor, mi-a confirmat, așa după cum știam deja, fără să știe el că eu știam, că el într-adevăr era pinguin.

Arhiva secretă a lui Assurbanipal

Dumitru nu voise să îl învețe pe Hilarius românește, zicând că oricum ei trei nu o să se mai întoarcă în țară și ce rost avea să îngreuneze copilul cu o limbă pe care nu avea de ce să o învețe. Cei doi părinți vorbeau cu copilul numai franțuzește. Ea vorbea bine franțuzește, pentru că făcuse liceul la Alger, cum vă spuneam, însă Dumitru vorbea franceza de baltă. Eu mă întrebam ce o fi zis mititelul când își auzea tatăl vorbind franceza atât de prost. Au dat băiatul la o școală din cadrul unei mânăstiri catolice din apropiere, administrată de niște maici, deoarece acolo nu erau copii de alte religii, ci numai catolici. L-au băgat la internat, ca să scape de grija lui. Își vedeau copilul în vacanțe. Dumitru și soția lui vorbeau între ei românește. Copilul pricepea ce vorbeau părinții în română. Iar ei credeau că el nu pricepea secretele lor.

La părinți proști, băiat inteligent. La nu mai știu ce vârstă, băiatul a spus la școală că el pricepe ceva română și ar vrea să învețe bine limba, cum trebuie, fiindcă i-a auzit pe niște români care au venit pe la părinții lui, că de ce i-au răpit copilului un drept, dreptul la limba lui maternă și la identitatea lui română. N-ar putea școala să-i pună pe cineva care să-l învețe să vorbească bine româna, să citească și să scrie?

– Ba da, dragul nostru, vai ce băiat bun ești tu, se vede că ești un adevărat catolic. Misionar o să scoatem din tine și o să colinzi lumea.

– Dar să fim înțeleși! a pus condiție copilul, cu adevărat catolic. Dacă află părinții mei că învăț româna, mă omoară tata.

Maica stareță, directoare a școlii, l-a mângâiat pe cap și l-a asigurat că ăsta va fi secretul lui și al școlii. I-au găsit profesor de română un bătrân călugăr român, tot catolic, tot ardelean ca și nașul său de la Vatican. Bătrânul călugăr stătuse mulți ani în închisorile comuniste pentru credința lui sau pentru ce stătuse, iar familia îl crezuse mort. Când i-au dat drumul, ai lui acasă ziceau că arăta mai rău decât dacă ar fi fost scos din mormânt. Vecinii îl arătau cu degetul și îi ziceau strigoiul. Catolicii lui îl considerau un martir al credinței și era cunoscut în lumea catolică precum că era evlavios ca un sfânt de pe lumea cealaltă. Purta întotdeauna mânuși albe, pe care nu le scotea niciodată, nici când mânca. Și se făceau pariuri, dacă își scotea sau nu, mânușile atunci când se ștergea la spate. Aceasta era o problemă teologică spinoasă, întrucât despre o dilemă cam asemănătoare s-a discutat și la începuturile creștinismului, când s-au ucis întrei ei zeci de mii de creștini, în dezbateri despre natura divină și umană a lui Isus Cristos, și dacă Mântuitorul avea sau nu aceleași nevoi naturale ca toți muritorii de rând.

Maica stareță i-a atras atenția profesorului de română că învățarea limbii este doar o mantie de acoperire a programei ascunse de învățământ catolic, iar scopul lor principal era să facă din Hilarius un misionar catolic de nădejde. Adică să-i fie în principal mentor spiritual, să-l programeze pe acest băiat promițător ca să meargă pe „drumul cel bun, singurul drum bun” și „din fericire” fără amestecul „destructiv” al părinților. Dixit atque fecit. Zis și făcut. Călugărul îl întâlnea pe băiat zilnic la școală, iar duminica la slujba de la biserică. Desigur că mentorul avea mai mult timp, răbdare și competență ca să se ocupe de „dreapta educație” a lui Hilarius, decât aveau părinții lui.

Însă acum era vacanța de vară, iar Hilarius trebuia să-și facă pelerinajul obligatoriu, de astă dată la mânăstirea Saint Gallen, în cealaltă parte a Elveției. Mama lui era scârbită de pelerinajele periodice, când la Compostella, când colo, când dincolo prin diferite țări și ar fi preferat să stea acasă. Se făcuse destul de mare ca să călătorească și singur cu trenul. Sau dacă nu aveau încredere în el, să-l însoțească cineva de la școala lor mânăstirească.

Mentorul său era plecat la Roma, cu misiunea de a săruta mâna papei în numele mânăstirii de care aparținea. Maica stareță și-a dat consimțământul că Hilarius era suficient de mare ca să călătorească cu trenul până la Saint Gallen neînsoțit. Era un băiat așa de studios, încât a vrut să mai rămână acolo câteva săptămâni, ca să studieze la biblioteca mânăstirii. A telefonat acasă, iar mama lui a fost de acord, scăpa de grija lui și de cheltuiala cu el. El conversa adesea cu bibliotecarii, călugări desigur. După câteva săptămâni de conversație cu călugării, aceștia l-au pus în legătură cu bibliotecarii de la Gurgelheimer Universität. L-au trimis acolo.

Acolo a aflat că niște cercetători științifici experimentați făcuseră de curând o altă traducere, senzațională, a tăblițelor de ceramică cu scriere cuneiformă, care fuseseră scoase la lumină din Biblioteca lui Assurbanipal de la Ninive. A mai aflat că savanții din secolul al XIX-lea interpretaseră aceste tăblițe ca fiind contracte economice: câte capre sau cămile a cumpărat ori a vândut, cine de la cine și cât au costat. Concluzia lor era că supușii lui Assurbanipal trăiau bine, vindeau, cumpărau și prosperau. Însă acest gen de interpretare pe criterii socio-economice era greșit, au demonstrat cercetătorii de la Universitatea Gurgelheim.

La începutul secolului al XXI-lea au ajuns până și oamenii de știință la concluzia că scopul suprem al omenirii și al civilizației nu este prosperitatea și bunăstarea oamenilor, ci menținerea stabilității statelor. Și, mai presus de asta, stabilitatea și prosperitatea grupărilor suprastatale de interese, influență și dominație asupra statelor. Iar mai presus decât aceste grupări de interese, stabilitatea și prosperitatea unor persoane puternice și anonime, ce domină și dirijează din umbră conglomerate de state, aparent unite sau dezbinate, dar în realitate state căzute în sclavia unor indivizi care și-au asumat rolul de suplinitori ai lui Dumnezeu pe pământ. În scopul atingerii acestui scop, zic cercetătorii de la Universitatea Gurgelheim, activitatea cea mai importantă a statului este aceea de a supraveghea toți supușii săi și de a arhiva informații despre toți cetățenii, cu tot ce fac și ce gândesc ei.

Cercetătorii de la Gurgelheim au analizat tăblițele de lut și au făcut o nouă traducere a lor, cu ajutorul unor computere puternice, cu algoritmi adecvați. Au ajuns la concluzia irefutabilă că biblioteca lui Assurbanipal conținea și conține nici mai mult nici mai puțin decât arhiva secretă a poliției secrete a vremurilor de atunci. Toate aceste cărămijoare de ceramică acoperite cu litere cuneiforme erau note informative sau dez-informative. Fiecare informator sau dez-informator băga cuie cum putea, unde avea interesul personal. Informatorii și dez-informatorii secreți ai poliției secrete s-au făcut oale și ulcele. Nu se mai găsește, n-a mai rămas nicio fărâmă din oasele lor, nicio urmă, decât acele note informative sau dez-informative pe plăcuțe ceramice, cu numele lor real sau conspirativ și cu amprenta degetului lor mare de la mâna dreaptă, ce vor rămâne să dăinuie în veșnicie. Vor dăinui probabil și după ce supra-statalii vor distruge viața de pe pământ și se vor muta pe alte planete, ca să le distrugă și pe acelea. Eposul lui Gilgamesh de asemenea fusese tradus și interpretat greșit. I s-a făcut o nouă traducere.

După paragraful cu moartea lui Enkidu, Gilgamesh îl caută pe nemuritorul Utnapishtim, al cărui nume înseamnă El care a găsit viața, adică a obținut nemurirea. Însă nu pentru a-l întreba cum a obținut nemurirea, cum crezuseră cercetătorii anteriori, ci pentru a-l întreba ce scria despre el în arhiva secretă pe care Utnapishtim o ținea pentru folosul lui Dumnezeu.

Și în mitologia Indiei se află o arhivă polițienească asemănătoare, însă în cerul zeilor și se numește Cronica Akasha. Este cu totul altă arhivă decât arhiva Karma și înregistrează informații din alt unghi de vedere. Ambele pot fi puse alături una lângă alta în paralel și verificate simultan, după bine-cunoscuta metodă actuală, a registrelor cu date înregistrate pe computere de către autoritățile autorizate, atât din țările civilizate, cât și din Ucraina sau Turcia.

Utnapishtim îi arată lui Gilgamesh tăblițele sale ceramice secrete. Acolo citește Gilgamesh că prietenul său cel mai bun, Enkidu, în care a avut atâta încredere, l-a pârât pe el pentru lipsă de respect față de zei – ceea ce era cam adevărat – și că avea intenția să răstoarne zeii ca să le ia el locul. Asta nu mai era adevărat. Cercetătorii anteriori au interpretat greșit sensul simbolic al cuvântului metaforic „potop” în eposul Gilgamesh. L-au interpretat ca în Biblie. Imaginea concretă cu un potop de ploaie simbolizează metaforic ploaia sau potopul de note informative și note dezinformative, unde calomniile covârșeau adevărurile. Gilgamesh îl întreabă pe Utnapishtim ce să facă pentru a evita acest potop informațional și dezinformațional, simbolizat prin potopul de ploaie.

Până și titlul poemului, adică numele eroului principal, a fost înțeles greșit. În vremurile acelea, numele de regi, cum era Gilgamesh rege, se rosteau și se scriau cifrat, pentru a le feri de spiritele rele și de puterile dușmănoase. Numele lui Gilgamesh este exoteric, adică accesibil oricui. Pentru a înțelege sensul lui ezoteric, adică secret, accesibil numai unor inițiați, trebuie să divizăm cuvântul în trei segmente, cu câte trei litere fiecare: Gil-gam-esh. Trei este cifră cu valori magice, iar trei plus trei, plus trei fac nouă, alt număr magic. Întrucât regii au o poziție centrală din toate privințele, trebuie să citim întâi segmentul din centru: gam. După aceea, sărim o literă spre stânga, că așa este în scrierile din zona aceea geografică, ceea ce se menține în scrierea limbilor semitice, și alegem litera l, sărim spre dreapta o literă și avem e, două spre stânga Gi și două spre dreapta sh. În acest fel obținem numele secret al lui Gilgamesh: gamle Gish. Acum îl putem traduce.

Nu se știe ce înseamnă Gish pe limba akkadiană, însă în limba sumeriană înseamnă țap. Cuvântul gamle provine din limba nostratică, numită anterior limba pre-babelică, limba arhaică din care s-au desprins toate familiile de limbi. Acest cuvânt s-a păstrat în mitologia nordică, în Edda veche. În limba islandeză, ca și în norvegiană și în suedeză, gamle înseamnă bătrânul și bătrâne. Deci, gamle Gish înseamnă bătrânul țap sau bătrâne țap. Ceea ce corespunde cu conținutul eposului Gilgamesh. Știm că el este mai bătrân decât Enkidu. Știm că el, regele Gilgamesh, era mereu reclamat la zei de către supuși că era un despot crud, ucidea fără să stea mult pe gânduri și făcea orgii sexuale, punea jos femeile una după alta, cu miile. Din acest motiv, în reclamațiile lor, îl numeau bătrânul țap. Iar ca supuși, vorbeau despre el numindu-l țap bătrân. Supușii lui Gilgamesh au raportat informațiile despre el numindu-l pe numele lui cifrat, secret, ezoteric. Acest fapt l-a alarmat pe Utnapishtim, după cum îl alarmase și pe Gilgamesh, care nu știa de unde știau supușii lui numele acesta secret. Numele lui secret le dădea puteri secrete asupra secretelor lui.

Echipa de arheologie lingvistică de la Gurgelheimer Univerisität a descifrat și numele nemuritorului Utnapishtim. Numele acestuia a fascinat și alți despoți cruzi, care la fel ucideau fără să stea mult pe gânduri. Cercetătorii de la Gurgelheim au descoperit că Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș cunoșteau deja, numele secret a lui Utnapishtim, exact așa cum l-au descoperit ei, la Gurgelheim. Este neîndoielnic că cei doi domnitori români trebuie să fi avut pe cineva care le-a destăinuit numele secret al lui Utnapishtim. Cercetătorii de a Gurgelheim presupun că au fost informați de medicul lor personal, un francez de origine spaniolă, mai cunoscut sub numele de Amsterdamus krakivski din Bagdad. Am scris mai multe despre el în Doldahavsrullarna, publicată în Suedia

Iată cum ne învață cei de la Gurgelheim să descifrăm sensul ezoteric al acestui nume cu aspect exoteric. Utnapishtim nu este rege și deci nu procedăm cu aceeași cheie de cifru ca la Gilgamesh. În limbile din zona respectivă scrierea și citirea merg de la dreapta spre stânga. Deci primul segment de trei litere este Tim. Următorul segment de trei litere, tot de la dreapta la stânga este ish. Obținem cuvântul Timish, pe care foarte corect îl putem pronunța Timiș. Înaintăm o literă în același sens și avem P. Mai rămân literele utna. Deci avem cuvântul Putna. Așadar numele secret al lui Utnapishtim este Timish-Putna, pronunțat Timiș-Putna. Acestea sunt nume de locuri cunoscute în România, mai exact prin Carpați. Sunt mai multe locuri cu același nume. Nu putem să știm la care din ele face referire numele personajului mitologic Utnapishtim. Cercetătorii de la Gurgelheim au marcat pe hartă cele două nume de locuri Timiș și cele două Putna. Le-au unit cu linia și au obținut un patrulater cu patru laturi egale și în unghi drept, adică un pătrat perfect. Vlad Țepeș s-ar fi născut la Bistrița. Au marcat deci pe hartă cele patru nume de locuri Bistrița și le-au unit cu linii. Au obținut un al doilea pătrat perfect, suprapus celuilalt pătrat.

Surprizele nu se termină aici, ci urmează alte surprize și mai surprinzătoare. Patru surprize:

1. Cele două pătrate sunt egale, concentrice și decalate, astfel că împreună formează o stea cu opt colțuri, ce se desfășoară asupra Transilvaniei.

2. Steaua cu opt colțuri, în opt locuri geografice, poate fi simbolizată de steaua cu care umblă colindătorii noștri, mai ales prin Transilvania.

3. Vlad Țepeș, în arhicunoscutul său portret din Austria, are pe căciulă o stea cu opt colțuri. Aceasta la rândul ei poate simboliza steaua ce se întinde peste Transilvania.

4. Iar acum, a patra surpriză: Dacă am marcat cele opt nume de locuri pe o hartă accesibilă oricui și am schițat pe hartă steaua cu opt colțuri, în centrul geometric al stelei nu observăm nimic deosebit. Să luăm o hartă topometrică, militară sau cadastrală pentru zona din centrul stelei. În centrul stelei vedem un lac, vizibil și pe Google Earth.

Un lac destul de mic, însă de mare importanță. Legendele locale spun că este un lac blestemat și toată lumea îl evită. Îl evită pentru că este păzit de duhul unui despot sau comandant militar, al cărui nume nu este cunoscut și nu se cunosc anii când a trăit. Pe fundul lacului zace scufundat un sarcofag din aur masiv. Unii cercetători, bazați pe ipotezele lui Nicolae Iorga, au crezut că ar fi sarcofagul lui Attila, dar nu poate fi așa. Metodele de datare prin metoda comparativă și cu C 14 converg spre concluzia că e vorba de un nepot al lui Gingis Han.

Legenda spune că în sarcofag zace acel despot, iar sarcofagul este umplut cu obiecte de aur, împodobite cu pietre scumpe. Ceva cam în stilul tezaurului de la Pietroasele. În mod cert și documentat fotografic, stând pe un mal al lacului și privind spre malul celălalt, la anumite ore din zi sau din noapte, când soarele sau luna plină au poziția cea mai favorabilă, umbrele stâncilor de pe malul opus cât și ale copacilor ce cresc acolo, compun un desen care, reflectat în apa lacului ca oglinda, alcătuiește portretul culcat la orizontal al despotului din sarcofagul de aur. Un portret imens, de câțiva metri. Un ochi cu sprânceana bine marcată se află în stâncile de pe mal, iar celălalt ochi privește din apă, unde se reflectă cel de pe mal. Este un portret înfricoșător, cu ochi răi și priviri pătrunzătoare. Încă alte câteva portrete, la fel compuse prin reflexie în apă, se văd mai la dreapta și mai la stânga, adică mai jos sau mai sus de portretul principal, dacă fotografiem lacul și rotim fotografia cu 90° în sensul acelor de ceasornic.

Legenda locală mai spune că cei ce au încercat să scoată sarcofagul de aur din lac, s-au înecat acolo și au devenit vârcolaci, strigoi. Iar cei ce doar întâmpină ochii răi ai despotului și au fost pironiți de privirea acestuia, vor fi uciși în cel mai scurt timp, oriunde s-ar ascunde și orice ar face, iar după aceea vor deveni vârcolaci. La fel și fotografii care au fotografiat locul, toți au fost uciși și s-au transformat în vârcolaci. Și tot așa cei ce privesc fotografia. Așa zice legenda, însă eu am găsit locul acela, am făcut sumedenie de fotografii acolo în diferite zile la diferite ore și în diferite nopți la diferite ore. A trebuit să revin acolo de nenumărate ori ca să prind câteva momente fără nicio suflare de vânt pe suprafața lacului și să aștept să plece rațele care turburau limpezimea oglinzii apei. Și uite că amenințarea din legendă nu s-a adeverit. Eu n-am murit și nici cei care au privit ochii răi ai despotului în fotografiile făcute de mine. Acum știți unde se află lacul și cum să îl găsiți. Puteți face fotografii acolo fără frică. Însă eu nu a încercat să intru în lac și nici nu vă sfătuiesc.

Hilarius a aflat la Gurgelheimer Unversität că eposul lui Gilgamesh se putea descifra în diferite feluri, pe mai multe niveluri. Textul cu litere cuneiforme se putea citi și în oglindă, iar atunci toate acele semne grafice și cuvinte căpătau alt sens și oglindeau propria noastră existență. Utnapishtim (cu sensul: Eu sunt el din oglindă) se citea Mithsipantu și însemna: El din oglindă sunt eu. Cine este cel autentic și care este copia fidelă? Eu sunt el, sau el este eu? Iar pe un alt nivel superior de inițiere în tainele ezoterice și de interpretare, Utnapishtim înseamnă „El a găsit viața veșnică”, pe când Mithsipantu înseamnă „Eu am găsit viața veșnică.”

Unul din profesorii universitari i-a mai spus lui Hilariu încă ceva:

– Orice cunoaștere științifică este relativă, subiectivă, incompletă și provizorie – după cât știm deocamdată. Prima și cea mai importantă lege a științei este aceea că nu știm nimic. Tot ce știm sunt numai ipoteze de lucru și pot fi ipoteze eronate, ca și concluziile, la fel de eronate.

 

Când nu știi ce să faci

Hilarius a luat legătura telefonică cu mentorul său spiritual, călugărul care primise o funcție la Vatican și rămăsese definitiv la Roma. A vorbit cu mentorul la telefon, desigur în română, ca de obicei, i-a spus că tocmai fusese admis ca student la Gurgelheimer Unversität, iar mentorul l-a felicitat.

– Știam eu că tu o să ajungi departe. Tu o să ajungi sus de tot.

Hilarius i-a mai spus și că a auzit cum că s-au deschis arhivele Securității și pot fi consultate. Aflase asta din conversația mamei sale cu un român, iar acesta era foarte îngrijorat, temându-se ca nu cumva să fie date în vileag și numele informatorilor.

– Da, am citit în ziare, i-a răspuns mentorul. Și ce e cu asta?

– Aș vrea să mă duc în România. Din trei motive. Primul: Vreau să văd țara din care se trag părinții mei. Al doilea: Vreau să văd lacul unde legenda spune că e scufundat sarcofagul de aur al unui despot, descendent din Gingis-Han, care își păzește comoara privind cu un ochi de pe malul stâncos și cu un ochi din apă. Al treilea: Vreau să citesc în arhiva Securității ce scrie despre bunicul meu Alecu, cine i-a făcut bucata și l-a trimis la moarte în Delta Dunării. Nu ați putea veni cu mine în România? Dumneavoastră cunoașteți bine țara și oamenii. Alături de dumneavoastră m-aș simți mai în siguranță.

Călugărul mentor a chibzuit dacă da sau nu, s-a uitat în agenda sa și a aprobat.

– Însă eu nu pot să cer bani de drum de la părinții mei. Nu ar fi de acord să mă duc în România.

Bătrânul călugăr râse cu subînțeles protector. Desigur că o să-și întrerupă activitatea la Vatican și o să zboare amândoi la București. Avea Hilarius pașaportul la el? De bună seamă, ca un bun catolic ce era, băiatul ținea întotdeauna pașaportul alături de cărticica cu rugăciuni în buzunarul de la piept, zi și noapte.

– Bine, zise călugărul. Ne vedem la Zurich și zburăm la București.

– La Zurich când și unde?

– Te găsesc eu. Oriunde te-ai duce și oriunde ai fi, eu sunt acolo înaintea ta!

La Otopeni, au fost așteptați de un preot catolic care i-a dus cu mașina la cancelaria cardinalului catolic. Au fost întâmpinați frățește și au primit fiecare câte o cameră de oaspeți. Frații lor catolici, franciscani, benedictini sau ce or fi fost, i-au dus la arhiva Securității. Cunoșteau bine drumul și erau cunoscuți acolo de parcă ar fi fost de ai casei. În calitate de rudă pe linie directă cu bunicul său Alecu Răcoveanu, Hilarius Răcoveanu a putut avea acces la dosarul respectiv. Între timp, călugărul catolic născut și crescut în Transilvania, de unde plecase în Occident, a profitat de ocazie să afle ce scria acolo, în propriul său dosar.

– Nicio noapte nu mă împresoară, unde ochiul meu să nu răzbată! murmură bătrânul pentru sine însuși. Și un ochi nicicând închis veghează orice mișcare! a mai murmurat el, încântat că nu scria nimic în dosar despre legăturile lui cu partizanii din Carpați.

În același timp, elevul silitor, bine exersat la internatul catolic, a memorat rândurile cele mai importante din paginile de la dosar. Îndată ce a ajuns în camera de oaspeți unde fusese cazat, a notat pe hârtie tot ce memorase. În felul acesta, Hilarius a obținut o copie cuvânt cu cuvânt a notei informative, prin care Duță dezinforma Securitatea asupra aurului lui Totoșu.

Duță menționa în nota dez-informativă că el s-a prezentat la sediul Securității, din proprie inițiativă, pentru a informa, tot din proprie inițiativă, asupra faptului că Totoșu a încredințat aurul său de la banca sa personală lui Alecu. Mai scria că Alecu a ascuns aurul într-un loc necunoscut de către Duță, ca să îl păstreze numai pentru el, adică pentru Alecu. Iar el, dez-informatorul Duță, nu știa despre cât aur era vorba, dacă era mult sau puțin. Nu știa nimic mai mult decât atât cât a declarat, în conformitate cu adevărul adevărat și cu conștiința împăcată că și-a făcut datoria să spună care era adevărul nestrămutat. În formula de încheiere, Duță menționa că afirmă și susține pe proprie răspundere, semnează cu mâna proprie și nesilit de nimeni, DrRăcoveanu. A uitat să pună punct după prescurtarea Dr.

Hilarius l-a întrebat pe mentor dacă să arate tatălui său această copie sau să nu i-o arate. Putea tatăl său să folosească acest denunț fals pentru a recupera jumătatea cuvenită din aurul recuperat de Victor de la bancă? Ce valoare juridică avea această copie și dacă avocații puteau obține pentru la proces o copie legalizată după nota informativă.

– Vremea vine, vremea trece! răspunse călugărul. Vremuri vin și vremuri trec. Lumea își urmează mersul lumii. Neamul își merge mersul neamului. Toți se duc, s-au dus și se vor duce pe drumul întregii lumi. Trăim într-o lume rea și rătăcită, tinere! Când nu știi ce să faci, să nu faci nimic! E mai bine să așteptăm. Ne vom alcătui strategia și vom păși, după cum pășește și cum și-a alcătuit strategia partea adversă. Hai să mergem la cimitirul catolic!

– Ce să facem acolo?

– Ai să vezi tu.

Apoi murmură zâmbind sarcastic, vorbe pe care Hilarius nu le auzi bine și nu își dădu osteneala să le deslușească:

– Prietenul meu drag, pe care te îndrăgesc mai mult decât orice, care cu mine ai înfruntat toate greutățile. Noi care avem numai succese. Tu te duci și ai să te duci pe drumul întregii lumi! Până când să mai suspine inima mea, cât să mai caute liniștea și cu nespusă durere să n-o găsească nicicând?

Strada Yxhammarsgatan

M-am întors de la Geneva la Göteborg și m-a sunat un român din Stockholm. M-a sunat de la aeroportul Arlanda de la Stockholm și mi-a spus că îl vedea chiar în acel moment pe Luca, luând un avion spre Geneva.

– Are cu el un câine Rottweiler, negru, fioros și mare cât un taur. Ce taur? Cât un elefant. Îl dă să i-l pună la avion în cușcă specială și să-l recupereze când aterizează.

Îndată ce am încheiat convorbirea, m-a sunat un alt român, din Borås. Mi-a spus că, în urmă cu câteva minute, l-a văzut pe Luca prin Borås. Cum așa, când între Stockholm și Borås sunt nu-știu-câte sute de kilometri? L-a văzut pe stradă prin Borås, dispărând printr-o ușă pe strada Yxhammarsgatan (Strada Ciocanul-Topor). Ținea în lanț un Rottweiler, negru, fioros și mare cât un taur. S-a și speriat să vadă un câine cât un elefant.

Bineînțeles că unul din cei doi Luca, trebuie să fi fost Marcu. Dar care din ei era Marcu și care era Luca? Nu era prima oară când lumea îi confunda pe ăștia doi. Încă de pe când erau doi ștrengari bucălați și rumeni în obraji ca doi îngerași cuminți, erau totodată doi drăcușori, peste tot pe unde mai erau văzuți împreună sau câte unul singur, colo sau dincolo. Și zicea, care din ei o fi zis: „Eu nu sunt eu. Eu sunt fratele meu!” Sau: „Eu sunt el, iar el este eu.”

Cunoșteam întrucâtva dar prea puțin strada Yxhammarsgatan, pentru că pe strada aceea era universitatea, unde predam un curs de etică și moralitate. Însă niciodată nu luasem seama la ce putea fi pe stradă. Eram întotdeauna grăbit. Prin ce ușă sau poartă să fi dispărut Luca sau Marcu, exact la ora când celălalt, la aeroport, dispărea prin Exit și urca în avionul de Geneva. Am luat mașina și m-am dus imediat la Borås. Am parcat mașina pe partea universității, ca întotdeauna. M-am dat jos din mașină. Drept în fața mea era Poliția. De asta îmi aminteam. Am scos carnetul de notițe și am notat, ca să nu uit. După acele notițe scriu acum.

Perete în perete cu Poliția, era biroul de pompe funebre Fonus, apoi venea o prăvălie care închiria videocasete. Apoi venea tot lipit zid în zid, Tempel Riddare Orden (Ordinul Cavalerii Templului) și imediat venea un Kebab-Grill. Pe aceeași parte cu universitatea, treceai o stradă laterală și, pe colț, aveai încă un birou de pompe funebre, concurența, ca să îți fie mai ușor să alegi. Dar era tot Fonus. La demisol, sub pompele funebre, era un atelier de conservare a mobilelor vechi, Gyllene Hantverk (atelierul manual de aur, sau aurit). După care venea Underground Club Yxhammarn (clubul subteran ciocanul-topor).

Prin care ușă a dispărut Luca cu Rottweilerul său negru, cât elefantul? Sau poate nu era Luca, ci Marcu. M-am dus mai departe, pe același trotuar. Acolo era Vårdcentralen Herkules (centrala de îngrijire medicală Hercule), o prăvălie de vechituri de îmbrăcăminte, apoi Arbetsförmedlingen Utland (Forțele de muncă străinătate), o prăvălie pentru jocuri de noroc electronice și un restaurant China Town, unde puteai să mănânci prânzul cât voiai, cât să crapi, cu numai 89 de coroane.

Prin ce ușă a dispărut unul din cei doi frați gemeni, cu câinele lui cu tot? Că doar n-or fi fost și câinii Rottweiler tot gemeni! În momentul acesta când scriu, am verificat pe Internet și nu s-a schimbat nimic pe acea stradă, probabil doar prețul la restaurantul chinezesc. Intrați pe Google Earth sau Google Maps, bateți pe claviatură <Yxhammarsgatan> și aterizați în Suedia, pe strada unde a fost văzut dispărând Luca sau Marcu.

Am zăbovit pe stradă și am întrebat unii din trecători dacă nu văzuseră cu vreo oră înainte, un tânăr bine clădit, cu un Rottweiler enorm după el. Toți au ridicat din umeri. Un domn foarte bătrân, mi-a spus că vizavi de Tempel Riddare Orden fusese cândva o farmacie, care a fost mutată pe altă stradă. Bătrânul pensionar era în drum spre grădina zoologică, unde cică obișnuia să hrănească drăgălașii pinguini. Am mâncat de prânz la cantina Universității și apoi m-am dus la grădina zoologică să văd pinguinii. Când să cumpăr bilet de intrare, mi-au răspuns că nu aveau niciun fel de pinguini. Atunci, despre ce pinguini vorbise omul acela?

Îndată ce m-am întors de la Borås, l-am sunat la telefon pe Dumitru. Avionul de la Stockholm probabil că aterizase sau încă nu aterizase la Geneva, cu Luca și cu Rottweillerul lui fioros. Sau poate că Marcu era cel văzut la Stockholm. I-am povestit despre bizara dispariție a lui Luca sau Marcu pe strada Yxhammarsgatan, cum v-am spus mai sus. I-am tradus numele străzii Yxhammarsgatan: strada Ciocanul-Topor.

– Cum vine asta, ciocan-topor? Ce e aia?

– Dacă n-ai văzut un ciocan-topor, e la fel ca un topor-ciocan, însă invers. Îl întorci cum vrei și obții când una, când alta. Depinde cum vrei să îl ții, când omori pe cineva. Se folosea în trecut, la abatorul de vite.

Însă nu i-am mai spus că pensionarul se ducea la pinguinii lui drăgălași de la grădina zoologică, unde nu erau pinguini. Dumitru, în loc să-mi mulțumească pentru această informație vitală pentru el, a reacționat în felul său caracteristic:

– Ei, și? De ce îmi spui mie toate astea? Cui îi pasă de așa ceva? Și ce e aia Borås?

Dumitru se crede șmecher, iar pe mine mă crede prost. A uitat că, atunci când a fost el la mine în Suedia, mi-a zis să-l duc la muzeul de textile de la Borås, să vadă expoziția cu țesăturile reconstituite după țesăturile din mormântul lui Tutankamon. A rostit Borås cu gura lui. Deci știa încă din Elveția de Borås și de muzeul de acolo. Și l-am dus la muzeu. Iar acum se prefăcea că auzea cuvântul Borås pentru prima oară. Ăștia din neamul Răcovenilor, ăștia nu se mai fac bine.

Dar ce rost ar fi avut să îi spun ce gândeam despre el? E mult mai bine să nu știe nimeni ce gândim despre el. Să-i lăsăm să se etaleze și să se desfășoare, nestânjeniți, ca să știm cu cine avem de a face, fără să își dea ei seama că noi privim prin ei ca prin sticlă și vedem tot ce e în capul și în inima lor.

Deschiderea testamentului

Iuliana și Luca, împreună cu un avocat suedez, au zburat de la Stockholm la București. Iar de acolo, împreună cu niște avocați români și cu secretarele lor, tot cu avionul până în Transilvania. De la aeroportul regional au închiriat mașini și s-au dus la spital. Testamentul se va deschide și se va citi la spital. În aceeași sală de dans în care fuseseră botezați Luca și apoi Marcu. Năstea n-a mai venit de astă dată. Ar fi trebuit, în calitate de naș al lui Luca, să-l susțină moral. Nici nașa psiholoaga spitalului nu a venit, deși azi dimineață o văzuseră toți la cantină la micul dejun, rumegându-și omleta, calmă și cumpătată ca un înger cu gura plină. Și cu ochi de iguană cu gușa plină. Unii erau de acord să nu vină, întrucât ea era nașa lui Marcu, cât și a lui Luca. Și prin urmare așadar trebuia să rămână neutră în situația asta delicată de azi. Alții ziceau că trebuia să-și manifeste neutralitatea tocmai prin a fi prezentă și să îi susțină moral pe amândoi finișorii ei.

De data asta, sala de dans era aranjată ca o sală de tribunal. Cu aceleași scaune balansoare aliniate pe rânduri, printre care era lăsat un culoar la mijloc. Pe scena pentru orchestră, unde șezuserăm noi – Năstea și cu mine – când cu seara aceea de neuitat, era acum o masă lungă, la care era doar un scaun, la care să stea notarul. În dosul scaunului, se odihneau instrumentele muzicale și de ergoterapie muzicală: tobe, claviatură electronică și ce troncăneli mai erau pe acolo. Pe pereți aceleași ceasuri stricate sau care mergeau, dar erau în urmă sau înainte.

Pe rândul întâi stăteau în balansoare, de o parte a culoarului, Iuliana, Luca și apoi niște psihiatri de acolo din spital, înșiruiți în ordine ierarhică, dar numai cei care erau de partea Iulianei și a lui Luca. În rândul întâi de cealaltă parte a culoarului ședeau Ana, Marcu, Dorothea, soțul ei, trei copii ai lor, prea zburdalnici pentru așa moment solemn, și apoi psihiatrii care erau împotriva Iulianei, deși cu păreri cam împărțite și fluctuante în anumite privințe. Dorothea alăpta discret doi gemeni. Avea cinci copii. Soțul ei încerca să țină cei trei copii zburdalnici în balansoare, ca să nu mai alerge pe acolo.

Pe rândul doi stăteau, tot în balansoare, avocații celor două părți și le șopteau respectivilor moștenitori în urechile lor respective. Pe rândul trei, stătea noul director al spitalului. Nimeni nu îndrăznise să se așeze pe același rând cu el și să își pericliteze astfel postul. Pe următoarele rânduri mai erau alții din personal, care nu se hotărâseră de partea cui să fie, cât și bolnavii internați. În spate de tot ședea preotul, ca să știe toată lumea că el era mai altfel decât toți. Prin sală circula zvonul de la o ureche la alta, cum că Iuliana trăia cu un pinguin. Sau că voia să se mărite cu un pinguin.

– Cum așa, cu un pinguin? Ce pinguin să fie ăla? N-oi fi auzit tu bine.

– Ba nu, chiar pinguin-pinguin. La Stockholm umblă pinguinii și urșii polari pe stradă și câinii cu covrigi în coadă. Mi-a spus mie cineva care a fost acolo.

Râdeau pe înfundatele și ziceau că Iuliana a înnebunit. O arătau cu degetul, se legănau în balansoare, sau se ridicaseră și se legănau dea-npicioarelea, dând din mâini ca să imite aripile pinguinilor.

A venit notarul și s-a așezat la masă. Și-a aranjat servieta și niște dosare așa cum trebuiau pe masă. S-a făcut o liniște de mormânt în sală. Notarul a cerut și a verificat pașaportul suedez al Iulianei și certificatul de căsătorie cu Victor, cât și pașaportul lui Luca și certificatul lui de naștere. Apoi actele de identitate ale Dorotheei și ale lui Marcu. Anei i-a cerut atât certificatul de căsătorie cât și cel de divorț. A aranjat actele fiecăruia pe masă cu meticulozitate, în aceeași ordine în care stăteau pe rândul întâi. Cu aceeași meticulozitate și-a netezit cu palma părul cănit, ca să se asigure că îi acoperea convenabil chelia. Și-a aburit ochelarii, i-a șters cu batista, i-a potrivit cât mai bine pe nas, cât și nodul la cravata de la gât, s-a ridicat și a zis cam așa:

– Doamnelor și domnilor, ne-am adunat cu toți astăzi aici, ca să…

În clipa aceea s-a deschis ușa, iar notarul și-a întrerupt vorba. O doamnă în doliu, cu fața acoperită de un voal negru, a intrat în sală și a pășit cu eleganța unei văduve, pe culoarul dintre rânduri, cu ciorapi negri stil rețea, în pantofi negri cu tocuri înalte cât niște pumnale. Pe capul ei se balansa într-un echilibru perfect o vastă pălărie cât roata mare de la dric, împodobită cu flori de hârtie sau de pânză, ca o coroană mortuară. În urma ei pășea cu pași marțiali un bărbat vânjos și cu o barbă neagră tunsă scurt. Era îmbrăcat într-un costum alb de marinar. Ceaprăzăriile aurite cât și toate simbolurile de la chipiu, de pe umeri, de pe piept și de la manșete arătau că era ofițer în marina noastră oceanică, probabil căpitan de vapor sau comandant la căpitănia portului din Constanța ori poate chiar amiral.

Acest amiral admirabil, era la fel de impunător ca un arhanghel, arăta întru totul la fel cum fusese în tinerețile sale admirabilul contele Casanova de Castranova, când mergea el prin Castraveția în costum de marinar, ca un amiral pe Strada Căcata. Amiralul din urma văduvei îndoliate părea să aibă oarecum cam aceeași vârstă ca și Dorothea. Văduva în doliu pășea ținând în mână cu o eleganță, oarecum ostentativă, trei cornete de înghețată. S-a oprit în fața Dorotheei, a lui Marcu și a lui Luca și, fără să zică nimic, le-a pus în mână câte un cornet de înghețată. Apoi s-a îndreptat spre notar și i-a pus pe masă o hârtie. Notarul și-a schimbat ochelarii, să citească hârtia.

Dorothea, Marcu și Luca, cu cornetele de înghețată în mână, nu știau ce să facă cu ele. Cei trei copii ai Dorotheei s-au repezit la cornetele de înghețată. Tatăl lor le-a dat peste mâini. Ana a strigat să nu le atingă, că sunt otrăvite.

Notarul a întors hârtia pe toate părțile, a controlat-o cu toate perechile lui de ochelari pe rând și apoi suprapuse. A cerut actele de identitate ale văduvei și ale amiralului. Le-a vizionat și analizat cu trei perechi de ochelari, și-a mai controlat hârtiile de pe masă, s-a ridicat, s-a așezat, s-a ridicat din nou, a înclinat din cap în modul cel mai profesional dinaintea văduvei și a amiralului și a zis cam așa:

– În acest caz, stimată doamnă Ră… Răco…coveanu, stimate domnule Răcovea…veanu. Și stimați do…doamnelor și… doamnelor. Ne aflăm în fața unui caz care depășește compe…petențele și atribu…buțiile mele… atribu…buite prin le…legea care mi le… mi le a…atribubuie.

A schimbat ochelarii de mai multe ori, a vânturat diferite hârtii fără să citească nimic din ele, și-a potrivit vocea de mai multe ori și n-a scos niciun cuvânt. Publicul a început să se răsucească în balansoare și să se legene. În cele din urmă, notarul și-a potrivit toate perechile de ochelari în diferitele buzunare ale vestei, a clipit ca un orb care se uită la soare, și-a netezit părul pe chelie, a măsurat sala cu privirile. Și a zis cam așa:

– Doamnelor și domnilor. Se pare că dece…decedatul a comis bi…bigamie și actualmente este bigam.

Un murmur și exclamații de uimire au străbătut sala, toți vorbeau simultan, iar balansoarele se legănau frenetic. Preotul spitalului s-a ridicat și a proclamat că nu era adevărat:

– Nu e adevărat! Minte! E Satana în carne și oase. E venită din iad și cu acte false.

A declarat că directorul spitalului fusese un sfânt, a arătat-o pe văduvă cu degetul și a garantat tuturor, a confirmat că ea era diavolul în persoană și a făcut cruci asupra ei. Țipete disperate prin sală, nu se mai știa cine urla ca nebunii, personalul sau bolnavii. Preotul s-a adresat avocatului suedez și a strigat la el într-o franceză defectuoasă, că el era preot de spital, iar hârtiile satanei erau false. I-a spus pe cât a putut el în franceză:

– În țara asta se cumpără mai ieftin decât în orice altă țară diplome universitare false și diplome de doctori în științe, în orice știință și cu ștampile de la orice universitate din lume, ba chiar și orice acte false, la comandă, pe măsura clientului. Trăim cu toții, în țara asta și în toate țările, într-un balamuc. Întreaga noastră civilizație este o Mânăstire a Nebunilor. Civilizația noastră este a războaielor, a distrugerilor, a masacrelor și a genocidelor. Civilizația goanei după bani, după glorie și alte zădărnicii. A minciunilor și a adevărurilor întoarse pe dos. O civilizație în care răul e la putere și îi preamărim pe cei mai mari psihopați din lume, de la Alexandru Macedon, Cezar sau Traian, până la Napoleon și ce alți criminali au mai murdărit istoria omenirii până în zilele noastre. Istoria smintiților.

Câțiva din sală au strigat la el să tacă și să nu mai vorbească de rău persoanele cele mai celebre din istorie. El le-a întors-o că au devenit celebri pentru că din cauza lor au murit mai mulți oameni decât au ucis oricare alți criminali. cât și din cauză că au jefuit popoarele îngenunchiate. A mai spus că oameni normali sunt numai cei ce produc ceva cu mâinile și cu capul, pentru binele oamenilor.

Și a sfârșit predica sa în franceză cam așa:

– Eu nu m-aș mira dacă o sută de văduve ar veni cu hârtii adevărate, emise de autorități, dar false, cu care să dovedească cum că au fost căsătorite cu decedatul. Toate șteoalfele s-ar bate ca hienele și ca harpiile pe aurul și pe averea mortului. În țara asta poți să minți și să acuzi pe oricine de orice și nu pățești nimic. Pe mareșalul Antonescu l-au acuzat tot așa de bigamie, cu acte false emise de autorități și l-au chemat în tribunal. Să dovedească nevinovatul că e nevinovat. Face parte din obiceiul pământului să bagi în tribunal pe oricine, să-l pui la zid și să-l împuști pe cel mai nevinovat și mai sfânt. Pe când bestiile de criminali au pus mâna pe bani, rânjesc fericiți și râd de noi toți. Se dau legi pentru o zi, cât să profite escrocii care dau legile. Dreptatea în țara noastră a devenit un circ. Oamenii cinstiți sunt dați să-i mănânce animalele de la menajeria în care trăim. Amin și Doamne ajută! a încheiat el în română.

Nu era prima oară când avocatul suedez venea cu treburi în România. Cunoștea franceza suficient, ca să înțeleagă franceza insuficientă a preotului. A zâmbit spre preot și a dat din cap în semn că era la curent cu de-alde astea și nu afla nimic nou. S-a întors spre colegii săi români, iar aceștia au ridicat din umeri jenați. I-au spus că avocatul care îl apărase pe mareșal la procesul de bigamie a fost recompensat cu funcția de ministru de externe. Și iarăși au ridicat din umeri, jenați.

Ușa se smulse din nou și apăru grasa, psiholoaga spitalului. Ea, care fusese nașa lui Luca și apoi a lui Marcu. Îmbrăcată în halatul profesional, s-a dus direct la notar și i-a pus pe masă o hârtie. Apoi s-a întors spre sală cu ochi galeși și cu o față de înger bucălat și gușat ca o iguană. A înfruntat privirile uimite ale tuturor. I-a privit pe toți cu un dispreț superior disprețului cu care o priveau aceștia. Notarul a citit hârtia ei cu toți ochelarii și a informat sala că încă o împricinată prezenta certificat de căsătorie cu decedatul. Certificat datat imediat după divorțul de Ana și imediat înainte de căsătoria cu Iuliana. Data certificatului psiholoagei conferea prioritate juridică față de certificatul Iulianei. Conform certificatului, ea era căsătorită cu Victor, când a fost nașă la copiii lui. Ceea ce invalida certificatele de botez, dar asta nu mai era la fel de important din perspectiva legii.

Preotul s-a ridicat din nou, a înfierat-o și afurisit-o țintind-o cu degetul arătător și cu cel mic. A numit-o curva Babilonului. Una ca ea trebuie să-l fi ucis pe directorul spitalului. Publicul din sală fluiera din degete și huiduia, însă nu se mai știa cine pe cine huiduia. Încă odată ușa fu smulsă. Profeția preotului s-a împlinit pe loc. O sumedenie de femei, nenumărate femei, îndoliate, urmate de fiii și fiicele lor, de diferite vârste și mărimi. Toate s-au dus la notar și au depus una după alta hârtii pe masa lui. Toate dovedeau că în continuare erau căsătorite legitim cu decedatul.

Notarul și-a strâns grăbit hârtiile sale, dar numai pe ale sale, le-a băgat în mapă, cu toate perechile lui de ochelari, fără să le mai pună prin buzunare așa cum ar fi trebuit. Șuvițele de păr, răsculate ca niște semne de mirare sau de interogație, îi dezveleau chelia. Cu servieta ținută strâns sub braț, a părăsit sala în pași repezi, fără să mai zică vreo formulă de politețe.

Văduvele nou sosite s-au repezit să-și recupereze certificatele de căsătorie. Și-au înfipt mâinile în părul celorlalte. Fiii și fiicele lor au sărit în apărarea propriilor lor mame și la atacul celorlalte și a copiilor acestora. Toți dădeau cu pumnii și cu picioarele în toți. Masa goală a notarului, scaunul lui, instrumentele muzicale, tobe și ce mai erau, cât și balansoarele, au fost răsturnate.

Avocații români și secretarele lor au făcut scut viu în jurul colegului lor suedez, avocatul Iulianei și al lui Luca și au reușit să-i scoată teferi de acolo. Personalul spitalului se retrăsese în balansoarele din ultimele rânduri, de unde admirau circul, se legănau, ciofăiau gumă de mestecat, făceau cu brațele ca aripile pinguinilor și strigau:

– E nebună, e nebună, trăiește cu un pinguin, o să se mărite cu un pinguin.

Multitudinea de văduve, fiii și fiicele lor se băteau ca chiorii și ca orbii. Preotul, entuziasmat că profeția lui se împlinise, a îndreptat cum trebuie masa la care stătuse notarul, s-a urcat pe masă și a făcut cu mâinile semne ca ceferiștii la tren, dar nimeni nu mai asculta la el, care a propovăduit cam așa, ce știa el din Biblie:

– Isus a zis, în Evanghelia după Matei 10:21: „Va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copiii împotriva părinţilor şi îi vor ucide.”

Iuliana cu Luca și cu avocații lor au ajuns cu bine afară din hărmălaia aceea din sala de dans și de orice altceva, de la balamuc. Însă nu aveau cum să plece cu mașinile închiriate de la aeroport. Erau blocați de sumedenie de alte mașini, parcate pe alei și pe gazonul verde, de către gloata de văduve cu copiii lor, ce veniseră la deschiderea testamentului.

Deschiderea și executarea testamentului a fost amânată sine die. S-ar putea să fie unul dintre cele mai ample procese de bigamie, din județul acela de la margine de țară. Un proces cum nici chiar în Castraveția nu a mai fost.

Cum să fie posibil una ca asta?

Am vorbit cu Dumitru despre asta și râdea. A zis că Victor, vărul lui, a fost un prost.

– Nicidecum. Era un om foarte inteligent, l-am contrazis eu. Avea un IQ foarte ridicat.

– Probabil. În teorie. Dar practic nu e așa. După felul cum și-a organizat el viața, eu cred că avea un IQIP extrem de redus.

– Ce e aia?

– Coeficientul de Inteligență pentru Interesul Personal. Sunt destui cu IQ mult mai mare decât al altora, dar cu un IQIP mai mic decât al tuturor. În felul cum a trăit el, și-a creat numai încurcături. Însăși moartea lui rămâne o încurcătură, în care singur s-a băgat. A murit și a lăsat după el numai încurcături. Situații încâlcite, în care i-a încurcat și pe alții. Cine mai poate descurca acum încurcăleala asta de mațe făcută de el? O fi fost inteligent pentru meseria lui, pentru spital și pentru problemele bolnavilor, dar nu și pentru propriile lui probleme personale și ale familiei lui. Pentru sine însuși și pentru cei apropiați lui, nu a dat dovadă de inteligență. Cam așa era și Marx, cu un IQ enorm de înalt. El, care a avut o inteligență ca nimeni altul, încât a scris Capitalul. Însă cu toată inteligența lui în probleme de teoria capitalului, practic Marx nu a fost în stare să câștige bani. A trăit și a murit în sărăcie lucie. S-a zbătut pentru interesul proletariatului, însă lui i-a lipsit inteligența pentru interesul personal. Află de la mine că Marx avea un IQIP zero sau char pe minus.

– Pricep. În privința asta, cam așa și cu Victor. Cum să vindece el nebunii, când cel mai mare nebun era chiar el?

– Exact. În loc să își rezolve propriile lui probleme, el a creat probleme altora, în special celor mai apropiați lui. Și în primul rând copiilor lui. Nu a avut inteligența necesară ca să își rezolve problemele sale și cu atât mai puțin problemele pe care le-a creat altora. Toată liota asta de moștenitori ai aurului lui, au intrat într-o încurcătură cum nici nu și-au putut închipui. S-au repezit ca proștii să apuce aur. Din asta numai necazuri au acum.

– Cu împărțirea aurului? Da, așa e.

– Partajul aurului e floare la ureche. Alte necazuri. Și mai mari. Să-i văd pe unde o să scoată cămașa!

Dumitru zicea că banca elvețiană, la care se afiliase Totoșu, și care garanta fiabilitatea lui, acum revendică acel aur. Am rămas mirat, iar Dumitru mi-a spus că nici el nu înțelegea prea bine, dar asta era situația:

– Banca elevețiană avea contract cu Totoșu. Totoșu trebuia să le trimită elvețienilor o cotă fixă de aur, în fiecare an, indiferent dacă mergea cu câștig sau cu pierderi. Chiar dacă Totoșu a murit, cică datoriile băncii lui trebuiau plătite. Nu le-a plătit nimeni. Trebuie plătite din urmă de către actualul proprietar al aurului lui Totoșu. Victor a devenit proprietarul aurului lui Totoșu în mod legal, după legea românească. Tot după lege, dar după legea lui pește, trebuie să achite datoriile băncii lui Totoșu către banca elvețiană. Datorii și penalizări pentru întârzieri la plată, care după moartea lui Totoșu, cu anii, au devenit mai mari decât aurul acela. Așa a calculat banca elvețiană și a obținut satisfacție de la Tribunalul Internațional de la Strassbourg.

– Te pui cu băncile?

– Cei mai mari bandiți de pe lume sunt băncile. De aia nu poate nimeni să jefuiască o bancă, fără să fie prins. Peștele cel mic nu poate înghiți peștele cel mare. Nu poate nici măcar să îl ciupească. Așa că: persoanele juridice care au recunoscut că sunt moștenitori ai lui Victor, nu primesc nimic și trebuie să plătească angaralele din urmă ale acelui aur.

Dumitru râdea în hohote, că nu face ocaua cât daraua. L-am întrebat ce mai știa de băiatul său, Hilarius? Nu mai știa nimic. Era major și nu mai avea nicio răspundere pentru el. Ce mai știa din țară? Nu-l interesa pe el ce mai era prin țară. Mi-a spus râzând că în țară și prin lumea întreagă alergau unii cu limba scoasă după un tablou ce o reprezenta pe contesa ungară Elisabeta Báthory, care se scălda în sânge de fecioare, ca să obțină tinerețe fără de bătrânețe și viață fără de moarte. Pentru acel tablou, proștii de pe tot globul pământesc ofereau sume mai amețitoare decât pentru orice alt tablou.

Atunci am înțeles ceea ce nu înțelesesem din scrisoarea lui Victor, venită de pe cealaltă parte a gropii. Așadar acesta era tabloul despre care îmi spunea Victor în scrisoare. Iar eu nu îmi aminteam despre ce tablou zicea el. Mi-am amintit acum că el vorbise despre tablou în seara aceea în sala de dans de la balamuc, când cu botezul lui Luca, însă eu nu îi dădusem importanță și uitasem. El o diagnosticase pe acea contesă că ar fi avut complexul, pe care el îl numea „oglinjoară, oglinjoară, spune-mi cine-i mai frumoasă-n țară!” Voia să adauge portretul ei la portretele din testul Szondy. Ca să poată depista pe cei ce aveau acel complex narcisist și criminal.

Așadar, tabloul pe care tocmai îl găsise la ușa lui, în seara anterioară dimineții, în care a fost găsit întins mort pe pat, era tocmai tabloul cu contesa ungară. El îmi mai scria că era în drum spre Năstea. Acolo a băut păhărelul de whisky, apoi s-a întors acasă și a murit. Tabloul a dispărut. Năstea era ungur după mamă. Ce să mai pot crede, când nu mai pot crede nimic? Pe cine să mai cred, când nu mai cred pe nimeni? În ce să mai cred, când nu mai e de crezut nimic?

L-am sunat la telefon pe Nea Stănea, văr bun cu tatăl meu, singurul om de pe lume în care mai puteam avea încredere și în care mai credeam. El era pentru mine singurul om de pe lume față de care eram sincer și nu îl mințisem niciodată. Fiindcă și el era singurul om de pe lume care întotdeauna a fost sincer cu mine și nu m-a mințit în niciun fel. În orice caz, Nea Stănea era cunoscut că nu a mințit niciodată pe nimeni. Mai ales el, care la vârsta lui, nu mai are altceva de făcut decât să se pregătească pentru o lume mai bună. L-am întrebat dacă aflase ceva în legătură cu moartea inexplicabilă a lui Victor. Nu aflase nimic. Mda, și lui i se păruse cam bizară această moarte, însă nu găsise nicio explicație logică.

– S-ar putea să aibă Năstea vreo implicație în moartea lui Victor? l-am întrebat eu.

– Năstea? Ce are sula cu prefectura? mi-a răspuns el. Năstea a murit pe când Victor era copil.

– Vorbim de prietenul meu Victor, fiul doctorului Duță Răcoveanu? Vorbim de Năstea, vărul dumitale, fiul lui Papone și Pipica?

– Da.

– Când a murit Năstea, vărul dumitale?

– Păi… în ce an să fi fost asta? El a murit înainte de Război.

– Cum așa?!

– Cum așa, ce?

– Vorbim de Năstea, vărul dumitale, ofițerul care s-a accidentat în gară, când a căzut de pe cal, în prima lui misiune de ofițer?

– Da. Năstea. L-a trântit calul în gară și a murit pe loc, în prima lui misiune de ofițer.

– Nu se poate! Nu se poate! Năstea n-a murit, l-au pus în ghips și a supraviețuit, s-a mutat în casa lui, moștenită de la Papone, la Bistrița. L-a botezat pe băiatul lui Victor. Am fost cu el la botez. Victor s-a dus la el în seara înainte de a muri.

– Cine ți-a împuiat capul cu balivernele astea? Năstea a murit pe loc, în gară. Eu am fost la înmormântarea lui. Tu nu erai născut. Îmi aduc aminte înmormântarea lui, cum aș vedea dinaintea ochilor mei.

– Unde a fost înmormântat?

– La cimitirul catolic.

– De ce catolic?

– Păi… fiindcă el era catolic. Să-ți spun cum a fost. Mama lui, Pipica, era unguroaică și catolică. Se convertise ea la ortodoxie, pentru nuntă, însă numai de formă. S-a întors la catolicism, rebotezându-se pentru a treia oară. Să te iei cu mâinile de cap ce nerozie la ei. Papone s-a convertit și el la catolicism în secret, dar s-a aflat. De aceea au și trebuit să părăsească orașul, că nu mai puteau trăi de privirile lumii. Au vândut ce case aveau și s-au dus la dracu-n praznic tocmai la Bistrița, să le putrezească oasele pe acolo. Pe Năstea, când era mic, l-au botezat întâi ortodox, de ochii lumii, iar a doua oară catolic. Dar s-a aflat. De aceea nu l-au putut așeza în cimitirul nostru ortodox. Te pui cu popii și cu gura lumii? L-au așternut dincolo, la cimitirul catolic. Noi am fost toți acolo. Ce importanță mai avea pentru mort, dacă era cimitir catolic sau ortodox? Tot aia e.

– Ce mai știi de Nea Tănase groparul?

– Care gropar?

– Care locuia în căsuța de la intrarea în cimitir.

– N-a locuit nimeni niciodată acolo. Era casa rece, pentru ținut morții, până le venea rândul la groapă.

– Nea Tănase groparul, îl știa tot orașul.

– Noi nu am avut niciun gropar cu numele ăsta. Eu știu, fiindcă am lucrat la primărie. Răspundeam de culte, de biserici și ce temple religioase mai erau, de cimitire, de pietrari, de tot ce era cu astea. Nu se întâmpla nimic, fără să știu eu. Nicio furnică în pământ nu mișca fără să îmi ceară mie aprobare scrisă.

Nu mai are nicio importanță ce am mai zis eu și ce mi-a mai zis unchiul meu. Doar banalitățile de rigoare și am încheiat convorbirea. Am pus jos telefonul și mi-am ridicat privirea pe etajera cu cărți deasupra patului meu, pe care mi le dăduse Năstea când am fost la el. Am mângâiat cu mâna cotoarele cărților. Cartea egipteană a morții, Cartea tibetană a morților, Cartea morții tocharilor și epopeea lui Gilgamesh, pe care mi le dăruise cu mâna lui, în casa lui de la Bistrița, Năstea, vărul tatălui meu și al unchiului meu Stănea, cu care tocmai încheiasem convorbirea.

L-am sunat din nou. Calm, cum este el întotdeauna, nu s-a mirat că l-am sunat iarăși. L-am întrebat dacă era posibil ca Năstea să se fi transformat în strigoi, să nu își fi găsit liniștea în coșciug, să fi ieșit din groapă și să bântuie printre cei vii.

– Mda. Cam așa vorbește lumea. Gura lumii n-o umple decât pământul. Se zice că toate s-ar trage de la Duță. El a venit și a constatat că Năstea decedase pe loc. Duță a tras cearșaful pe fața lui Năstea și a zis, cum drăcuia el tot timpul: „La Dracu!” A scris certificatul de deces și a pus parafa Dr. Răcoveanu. Și au dus mortul la morgă. S-a vorbit multă vreme prin oraș că Năstea nu era mort și l-au îngropat de viu. Unii, acolo la înmormântare, ziceau că îl auzeau cum lovea cu pumnii, cu picioarele și cu capul în sicriu. Cum de or fi știut ei cu ce duncănea el în sicriu pe dinăuntru? Însă eu unul n-am auzit. Ce să aud, când famfara militară spărgea văzduhul și norii cu alămurile regimentului și cu tobele lor mari? Comandantul regimentului i-a zis preotului că Năstea se zbătea viu în coșciug sub pământ. Însă preotul a scuturat din cap, a spus că nu era posibil așa ceva, a zis că lumea aiurează ca întotdeauna și nu a fost de acord să deschidă groapa.

– Și ce s-a mai întâmplat după aceea?

– Nu s-a mai întâmplat nimic. Năstea a rămas mort, în groapa lui. Cică nu și-ar fi găsit liniștea în groapă. Cică iese mereu din sicriul lui și bântuie noaptea prin oraș. Nu se știe ce caută. A fost văzut de către mai mulți, în diferite nopți. Umbla călare pe un cal. Un cal fără cap. Era îmbrăcat într-un costum de gabardină, albastru închis și cu carouri roșii discrete. Cam larg pentru el, cu mânecile suflecate și cu pantalonii sumeși. Cu spinarea dreaptă și țeapăn ca un militar, cum era el când trăia. Purta o coasă pe umăr, ca moartea în vacanță.

– Și ce căuta pe stradă?

– Ce să caute? La început, lumea a crezut că își căuta uniforma lui de ofițer, fiindcă nu îl îngropaseră cu uniforma, nu dăduse voie comandantul regimentului. Au descuiat odaia lui, i-au luat uniforma din dulap și într-o noapte i-au pus-o pe mormânt, ca să-l mulțumească și să se potolească, să se liniștească și să lase oamenii în pace. A doua zi, când a răsărit soarele, uniforma nu mai era acolo pe mormântul lui. Au răsuflat toți ușurați, că își luase uniforma cu el pe lumea cealaltă și se fudulea cu uniforma pe acolo, pe dincolo. Însă în nopțile următoare, tot așa, l-au văzut ca mai înainte, tot călare pe același cal fără cap și cu coasa pe umăr. Ce o fi căutat? De ce mai avea nevoie să-i aducă la mormânt? Au descuiat odaia lui încă odată, să caute pe acolo ceva care să-i fi fost lui drag. Și când colo, i-au găsit uniforma frumos aranjată pe umerar, la locul ei, de unde o luaseră să i-o pună pe mormânt. Înseamnă că n-a vrut să primească. Năstea strigoiul a adus-o și a pus-o în dulap, la locul ei.

– Cum să fie posibil una ca asta?

– Nu mă întreba pe mine cum e posibil. Eu îți spun ce vorbește lumea în orașul nostru. Cică l-au văzut umblând noaptea călare și l-au auzit murmurând: „Nicio noapte nu mă împresoară, unde ochiul meu să nu răzbată! Și un ochi nicicând închis veghează orice mișcare! ” I-au desfăcut groapa, i-au ridicat capacul la sicriu, i-au tăiat capul și i l-au pus la picioare. Nimic. I-au întors crucea cu susul în jos. Nu a fost de niciun folos. Și-o fi căutat cărțile lui dragi? I-au descuiat odaia din nou, i-au luat din bibliotecă și i-au pus pe mormânt: Cartea egipteană a morții, Cartea tibetană a morților, Cartea morții tocharilor și epopeea lui Gilgamesh. Pe astea le-a primit. A doua zi dimineața nu mai erau acolo pe mormânt și nici nu le adusese înapoi să le pună în bibliotecă de unde le luaseră, ca să i le pună pe mormânt.

– Cum e posibil așa ceva?

– Așa vorbește lumea, așa e viața. În viață trebuie să fii atent, cu cine umbli și cu cine nu. Să știi cu cine vorbești și cu cine nu. Să știi ce vorbești și ce nu. Sunt oameni pe care mai bine nu i-am cunoaște. Te duci la doctor și nu știi cu ce capacitate sau incapacitate profesională ai de a face. Dai de unul care mai bine și-ar fi ales altă meserie. Un medic renumit, Berardi, mi-a dat rețetă să iau pastile cu vitamina D. Am citit în instrucțiuni că era absolut contraindicat celor ce fac pietre la rinichi. Ce a fost în capul lui de medic, care știa că fusesem la el cu o criză de piatră la rinichi?

– Asta la el era ignoranță sau reavoință?

– Așa incompetență n-am mai pomenit decât la unii mecanici auto. M-am întors la farmacie și l-am întrebat pe farmacist ce să fac, să iau medicamentul prescris de doctor sau nu. Farmacistul a rămas cu rețeta în mână și cu gura căscată. Am auzit de un medic neuropsihiatru, care căzuse într-o depresiune nervoasă sau psihică, a luat medicamente contra depresiunii și a băut nu știu ce băutură alcoolică, tare. Era un medicament de import, iar instrucțiunile nu erau în românește. El nu cunoștea nicio limbă străină. Nu a avut cum să afle din instrucțiuni că medicamentul acela, în contact cu alcoolul putea provoca încetinirea respirației și oprirea inimii. Să nu fi fost același lucru și cu tizul tău. Ce limbă străină cunoștea el?

– Nea Stănea, dumneata ești singurul om cu scaun la cap în această lume de nebuni. Cel mai echilibrat și mai înțelept om pe care îl știu.

– Ohohooo! Să mă fi văzut când eram viu!

Am scăpat din mână telefonul și s-a făcut âăndări. Din nou mi-am ridicat privirea asupra acestor cărți, care dispăruseră de pe mormântul lui Năstea, le luase el însuși de pe mormânt, le dusese la Bistrița și mi le dăduse mie, cu mâna lui, acolo în casa lui de la Bistrița, unde mă duceam uneori cu Victor, tizul și prietenul meu, cu care mă cunoșteam din copilărie. Am mângâiat cotoarele acestor cărți pe etajera deasupra patului meu. Cadouri otrăvite. Iar deasupra lor atârna tabloul. Pe tablou scria cu cărbune: „Te găsesc eu. Oriunde te-ai duce și oriunde ai fi, eu sunt acolo înaintea ta! Noapte, noapte și iar noapte. De trei ori noapte pretutindeni pe întreg pământul!” De unde o mai fi apărut și otrava asta?

Am ieșit din casă și am plecat încotro am văzut cu ochii.

Ce balamuc! Trăim într-o lume nebună. M-aș retrage la Mânăstirea Nebunilor, că poate acolo or fi ăia mai puțin nebuni decât lumea din afara zidurilor. Dar cum să ajung acolo, când vântul bate de pretutindeni? Mânăstirea nebunilor e pretutindeni. Suntem înconjurați de toate vânturile și curentele de aer sau la modă. Toate curentele ideologice și aiurelile vin de la Mânăstirea Nebunilor. Lumea asta, în care trăim, este un balamuc și nu se mai face bine.

Am evadat din această Mânăstire a Nebunilor în care trăim. Salvare colectivă din acest balamuc nu văd. Să aștepte salvarea colectivă cine o așteaptă de mii de ani și mai vrea să o aștepte, în loc să se salveze prin propriile sale puteri. De ce să așteptăm cu mâinile în sân să salveze cineva omenirea? Unde nu este salvare colectivă, trebuie să fie o salvare individuală. Până găsesc altă soluție mai eficientă, îmi rămâne doar să iau distanță față de tot ce e în jurul meu, de tot ce mă solicită, mă asaltează și mă ademenește cu promisiuni și așteptări deșarte. Să mă feresc de cei ce se străduiesc să îmi pară favorabili, dar au scopul perfid că vor să îmi pună zgardă și botniță, ca să mă înrobească și copleșească cu problemele lor. Trebuie să ne îndoim de aparențe, să zâmbim cu o îngăduitoare neîncredere și să râdem de panarama asta a tuturor rătăciților. Salvarea noastră cea mai sigură din acest balamuc, din acest bâlci al deșertăciunilor, este să fim în viață privitori ca la teatru, după cum ne învață Eminescu. De aceea îl denigrează unii și vor să renunțăm la el. Pentru că Eminescu este cartea noastră de căpătâi și e busola noastră cea mai de nădejde.

Să privim totul și toate ca la teatru, să nu urcăm pe scenă, să nu ne lăsăm implicați în vreo acțiune, care nu este acțiunea noastră, ci e a altora, în interesul lor, nu al nostru. Să așteptăm să vedem finalul mascaradei și să cadă cortina. Să întoarcem spatele la tot ceea ce este neplăcut sau îndoielnic, cât și la tot ce pare foarte plăcut și sigur, la tot ce vedem că pare atrăgător sau folositor și nu se vede de la început că e amăgitor și toxic. În primul rând să ne debarasăm de prieteniile toxice. Să întoarcem spatele și să o rupem cu toți cronofagii, care încearcă să ne acapareze cu false amabilități, cu vicleană bunăvoință și cu necazurile lor, în care s-au afundat din propria lor prostie, ca într-o mlaștină din care ei nu știu cum să mai iasă și vor să îi scoatem noi. S-o rupem cu oamenii prefăcuți, experți în strategia de a înduioșa și a inspira încredere. Ochii lor perfizi de iguană ascund că vor să ne acapareze, să ne domine, să profite de pe urma noastră și să ne folosească, cu scopul de a își rezolva prin noi interese și dificultăți în care ei se îneacă și pe care ei nu le pot rezolva. Să întoarcem spatele celor care se gudură pe lângă noi, dar chițăie de invidie și urzesc în dauna noastră. Să îi lăsăm să își mistuie în tihnă frustrările și tristețile lor. Și să ne ridicăm privirile spre stele.

Am părăsit Suedia și am simțit că moare ceva în mine. M-am eliberat astfel de tot ce eram legat. La fel am simțit și când am părăsit România și am plecat fără nimic din tot ce agonisisem. Și atunci m-am eliberat de tot ce mă ținea legat. De fiecare dată după ce am murit, am simțit o mare eliberare și am renăscut la o nouă viață. Ca o reîncarnare pe o nouă planetă. Am luat-o de la zero când am ajuns în Suedia. La fel am luat-o de la zero și când m-am stabilit în Franța.

Mi-am cumpărat cu banii jos, bani munciți cu capul și cu mâinile mele, un apartament în cea mai modernă localitate franceză, o stațiune balneară recent construită pe un teren pustiu, la țărmul Mediteranei, unde nu scade temperatura sub zero grade și nu ninge. Fereastra mea imensă dă spre o grădină cu flori exotice și cu verdeață toată iarna. Îmi odihnesc ochii pe verdeață chiar și iarna. Peste două treimi din suprafața urbană este parc, cu flori exotice cum nu am mai văzut, cu fluturi, cu palmieri și sumedenie de copaci sau desișuri înflorite, ale căror nume nu le cunosc și nici nu e necesar să le aflu. Mă încântă mirosul florilor chiar și dacă nu știu cum se numesc. În copaci, greierii țin concerte, nevăzuți, ca îngerii din ceruri. Locuiesc într-un paradis terestru.

Mi-am abandonat de nenumărate ori bagajele. Le-am lăsat altora. De nenumărate ori am luat-o de la capăt. De fiecare dată am murit mai mult sau mai puțin și am înviat. Am uitat de câte ori am murit și am înviat. Am renunțat la două țări și la tot ce aveam, la absolut tot. Am renunțat chiar și la ceea ce eram. M-am anulat pe mine însumi. Am anulat toate legăturile cu toți cei pe care îi cunoșteam și mă cunoșteau. Țelul meu a fost să rămân necunoscut și neștiut de nimeni. Am lăsat totul în urma mea. Două țări frumoase. Am abandonat frumusețea lor pentru frumusețea liniștii sufletești. Nu mai am nevoie de nimic. Nu depind de nimeni. Așa am ajuns în paradisul lăuntric, unde nu mă mai atinge nicio durere, nicio întristare și nimic din răutățile celor neîmpliniți, frustrați și invidioși. Mi se face milă de suferințele lor și ale tuturor. Mă mir, suspin și zâmbesc, când văd cum se zbate lumea și se sfâșie în mii de bucățele, fără măcar să știe pentru ce.

Frumoasă și minunată este viața, de neînchipuit. Doamne Dumnezeule, care ai creat universul, natura înconjurătoare și viața. Care ai creat iubirea, bucuria și fericirea, această trinitate sfântă. Ești mai presus de toate religiile, aceste încercări de a cunoaște necunoscutul. Fie-ți milă de oamenii care nu sunt demni de rolul și de misiunea pe care le-ai încredințat-o când i-ai trimis în această viață pe pământ și se complac în a fi niște ticăloși. Fie-ți milă mai ales de victimele lor. Dă-le la toți din iubirea și bunătatea ta, chiar și celor care nu merită. Ești prezent pretutindeni, te văd în tot ce se poate vedea și în ceea ce nu se poate vedea. Mulțumesc pentru tot ce mi-ai dăruit și pentru că exist. Îți mulțumesc pentru că ești prezent în inima mea. Doamne, îți dau toată iubirea din inima mea. Mai am un singur dor.

Doresc să mă apropii cât mai mult de lumina, de bunătatea și de armonia divină, de acolo din cerul cu stele.

 

——————————

Victor RAVINI

Septembrie  2020

La Grande-Motte, Franța

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 29253

Ultimele Comentarii