sus

Volume poezie


soapte

soapte

soapte

soapte

soapte

soapte

soapte

Ultimul strigat


Am renăscut, Doamne
Mă uit spre cer
Cele două lumi
Am rămas în lumină
Trestia lui Pascal
Sfidare
Zbucium mut
Iubitule, voi fi umbra ta
Alerg şi tot alerg
Cerul plânge în inima mea
Umilinţa mă mistuie
Spune-mi cine sunt
Căutare
Zbor printre nori
Trece timpul
Durere
Dorurile mele
În căutarea liniştei
Aproape de cer
Pentru tine, Ioana
Timpul este un poem
Împotriva uitării, cântând, o liră
Totul este o şaradă
Visând în miezul de cuvânt
Gânduri tomnatice
Mă tem de ce va fi odată
Nu am fost înţeles
Vă mulţumesc, prieteni
Rugă pentru un prieten
Înlănţuire
Prietene, nu te-am uitat
Mă doare durerea ta
La Susenii Bârgăului
Rugă pentru copii
Iubirea mea
Plâng în prag de seară
Fragilitatea gândului
Universul fiecăruia
Enigmatic e totul
Îmbrăţişaţi de mare
Disperarea tinereţii
Încăpăţânare
Eternitate
Mă uimeşti, prietene
Doina
Imagine infinitului
Poate n-ar fi fost nimic
Doar femeie?
Eu, tu şi marea
Noaptea e o şoaptă
Te joci din nou, un pic,un pic...
Nu putem cumpăra viaţa
Mister
Răvaş...
Preţuieşte clipa
Eram frumoasă
Şi mă grăbesc...
Nu te pot uita
Cânt pentru un prieten
Ce-ţi pot spune, omule?
Căutare de sine
Adevăr relativ
Tu eşti o tristeţe
Mă tem pentru tine, fiule
Dincolo de adâncuri
O altă doină
Vremuri crude
Să o port eu însumi
Noapte de vis şi cugetare
Vremea plânge
Poezie în vers alb
Sfidând
Vis diafan
Dor
Nu cer decât iertare
Mă doare plecarea ta
Ce-i fericirea?
Paşi prin univers
Iubirea noastră albastră
Trec anii
Lacrimi secate
Poate n-ar fi nimic
De ce sunt tristă?
În numele iubirii
Nu-mi lua clipa
Ce este viaţa?
-->

Ultimul strigat


Volumul ” Ultimul strigat ” , semnat de Mariana Gurza, Editura Eubeea, 2006, marcheaza o treapta noua pe ideea profunzimii in creatia sa care insumeaza 6 volume.


Insusi titlul ne sugereaza o implicare afectiva puternica in demersul existential, lucru firesc daca ne gandim ca , “strigatul” nu apare decat in momente dznadajduite. Taisul unui strigat devenit poezie aduce in vers, sentimente ascutite, abisale.


Este o neliniste adanca, involburata in fata vietii, a trecerii, a eternitatii versus fragilitatea umana. Dualitatea clipa, eternitate, se poate afla in subtextul multor expresii poetice..


Este o tensiune dramatica pe care autoarea si-o asuma in diferite ipostaze. Uneori , cu accente retorice:”mai e lumina dincolo de lumina??” “intuneric dincolo de intuneric”??


Doar poezia poate fi o salvare din ghearele incertitudinii:”vorbele se-aseaza straniu/intre viata si alt univers”.


Se intelege ca , verbul poetic ne poate sprijini in balansul existential dintre “aici” si “acolo”, acea zona enigmatica. Marturia este uneori directa: “Am incorsetat vremea intr-un poem”{ pag.77}


Avem de-a face cu o poezie densa in trairi, nici vorba de o poezie lanceda, stravezie, lesios feminina.. Dar nici agresiva.Mai degraba se intersecteaza smerenia in fata nemasuratului divin si tristetea general-umana ca , totul are un final prea rapid. Ne sustin in aceasta afirmatie, chiar “cuvintele cheie” prezente in derularea volumulii: clipa, trecere, clepsidra, luntre, abis, plecari, neant, , lumina divina, etc


Sugestia fragilitatii umane in fata nemasuratuli mister de dincolo de lumea reala, mi se pare excelent ilustrata in poezia “Trestia lui Pascal”din care citam : “Ca trestia ma indoiesc/ de tot ce vad, /dar sufletul meu plimba renii / prin pustiul Polului Nord/;locuit de fantasmele malefice,/ fara sa stie ca dincolo de toate/noi suntem noi,/ trestiile raurilor/ cu gand spre izvoare.”


Deznadejdea in fata trecerii , a clipei cu efect de sageata, este contracarata, uman, cald, de iubire. Nu doar cea erotica, prezenta in accente discrete ci, iubirea fata de forta nevazuta, divina a toate coordonatoare.
Aceasta complementaritate, da versului o gravitate care innobileaza sensul existentei umane. Reflectiile sunt cele din poezia tuturor vremurilor, difera, fireste, tonalitatea si expresivitatea . Este o poezie moderna fara sa acceada la experiment si descriptivism sec. E o poezie a emotiei, a trairilor profunde. Primavara, culorile cerului, fiul, marea, sunt tot atatea prilejuri de a se adanci intrebarile despre raportul om univers. Starile incercate sunt marcate de o tristete calda, de resemnare si sfiosenie in fata cerului , nimic sfidator, abisalul este acceptat ca un dat existential.


VERONICA BALAJ