29 Sep
2020

Victor RAVINI: La loc comanda

Lucram la ICE Autotractor-Dacia Brașov. Eram a cincea putere mondială la tractoare, după Ford, Massey-Ferguson, Fiat și Renault. Am propus să organizăm o caravană cu tractoare și buldozere transportate pe camioane, în jurul Mediteranei, ca să facem demonstrații comerciale. Toată ierarhia a aprobat. Am planificat că vom fotografia produsele noastre pe fundalul vestigiilor arheologice din Atena, Turcia, Egipt, nordul Africii, vom trece Gibraltarul, vom ajunge în Franța și o să fug la Paris, cu Dacia caravanei, cu ARO-ul sau cu vreun tractor. Cu cucu! Ce naiv eram pe atunci. Habar n-aveam cum se fuge din țară. Când a venit vremea să fug din țară, mult mai târziu, nu am fugit cu vreun buldozer pe șenile, ci cu avionul. Am făcut toate demersurile pentru caravană, obținusem tractoarele și celelalte produse, însă nu și camioanele Roman. Fabrica nu a răspuns la scrisorile noastre. Mă trimite șeful meu, ing. Florescu Ionel, la fabrica de camioane, la directorul Căpitanu. Așa îl chema. Eu, când mă duceam pe la ministere sau întreprinderi și spuneam răspicat că eram de la Întreprinderea de Comerț Exterior Autotractor-Dacia, oricine ar fi fost acei șefi, își corectau poziția și freza, se închideau la pantaloni și îmi vorbeau cu un respect maxim. Când i-am spus lui Căpitanu de unde vin, a urlat:

— Afffarrră!

M-am uitat mirat la inginerii din jurul lui. Ăia nu se mirau. N-am zis nimic și am plecat. M-am întors la birou și iarăși nu am zis nimic, m-am așezat și am reluat ziarul să-l citesc. Șeful m-a întrebat:

— Cum a fost? Directorul Căpitanu era ca întotdeauna la linia de montaj și urla la muncitori? Gesticula cu levierul în mână? Sau în mod cu totul excepțional era în birou?

— În birou.

— Și a aruncat după dumneavoastră cu călimara de pe birou?

— Nu.

— Acum câteva zile i-a aruncat călimara în cap contabilului șef. I-a spart capul și uite așa îi curgea sângele șiroaie. De atunci, ăla s-a evaporat și e dat dispărut. Nici nevasta lui nu știe unde e. L-au căutat milițienii cu câinii prin Poiană și cu cordoane de voluntari. Au greblat toată Poiana și degeaba.

— Așa de tare i-a spart capul?

— Da. Acum îl caută și prin Deltă, a zis Florescu în glumă.

— Să-l caute și prin Alaska! a zis un coleg, insinuând că ăla fugise din țară.

 Peste vreo două zile, în hol la intrare, să nu-mi cred ochilor: Căpitanu se certa cu portarul. Voia să intre, să vorbească cu Bădițoiu, director de produse la camioane, iar portarul nu îl lăsa.

— Poți să fii matale directorul Căpitanu, poți să fii și directorul Colonelu, poți să fii și Sfântu Sisoe, aici nu intră nici Dumnezeu dacă nu are legitimație de serviciu! Poți să fii chiar și Stalin, peste mine nu trece nimeni, nici cu tancul!

M-am oprit să asist la comedia asta simpatică, iar portarul, văzându-mă că priveam cu cel mai mare interes și zâmbeam cu o deosebită încântare, se îndârjea și mai rău să îmi arate ce vigilent era. Ar fi fost suficient să-i spun portarului să-l lase să intre și l-ar fi lăsat. L-am lăsat pe Căpitanu în plata Domnului. În plata domnului portar, să-i plătească ăla, pentru obrăznicia lui de alaltăieri, la el în birou.

M-am dus să-i spun șefului și colegilor, cum portarul nu îl lăsa pe Căpitanu să intre la Bădițoiu. Florescu și-a frecat mâinile de bucurie și a scuipat în palme, de parcă s-ar fi aruncat în Olt să înoate. Era și el tot oltean, ca mine. Ne-a spus chicotind, că directorul Căpitanu fusese destituit. Nu știam. Căpitanu îl nimerise pe directorul comercial în umăr, nu în cap, cu călimara aia grea de pe birou. Victima se dusese la București, pe la minister ori pe unde s-o fi dus. S-a zbătut câteva zile și a obținut darea afară a dementului. Nu s-a pus problema ce diagnostic avea Căpitanu la creieri. A doua zi dimineața, nu l-au mai lăsat să intre pe poartă la fabrică. Nu l-au lăsat nici măcar să-și ia lucrurile personale din birou. Ca nu cumva să facă cine știe ce prostii pe acolo, să distrugă acte sau să se bată cu careva. Cică i-au adus lucrurile personale și i le-au aruncat peste poarta închisă.

Ne bucuram noi, însă peste vreun sfert de oră, ne pomenim cu Munteanu, șeful de personal, peste noi. Deschide ușa ca un uragan și ni-l prezintă pe Căpitanu, că este noul nostru șef de birou. Fără nicio explicație. Așa, bombă. Să cădem pe spate. Florescu Ionel, galben la față și cu respirația tăiată, n-a făcut pe el în pantaloni, ci s-a ridicat disciplinat, să-i facă loc, în locul său. Până să observe Munteanu și Căpitanu asta, i-am făcut semn lui Florescu să se așeze la loc și i-am spus lui Munteanu că mă ocup eu de instalarea noului nostru șef. Munteanu a încuviințat din cap și a ieșit. El, șef de personal, credea că mă cunoștea. Nu știa ce îmi poate pielea de drac, după expresia bunicei mele. Acum, Căpitanu… al meu era. V-am spus: eu sunt oltean. Și poate nu știați ce e aia solidaritatea între olteni. E mai ceva decât solidaritatea între contrabandiștii și vameșii greci. L-am poftit pe Căpitanu să intre în biroul pe care îl va ocupa. Am deranjat-o pe doamna Raicu, dactilografa, să se dea la o parte, și am deschis ușa de care se rezema ea cu scaunul. Am aprins lumina acolo și i-am făcut loc lui Căpitanu să treacă pe lângă mine. Acolo era o debara, lungă de vreo zece metri și lată de vreun metru și jumătate, care se îngusta la capătul celălalt, fără fereastră. Acolo se țineau steagurile, pancartele cu lozinci sau ce materiale aveam noi pentru defilări și parăzi, cât și sumedenie de lopeți, cu care salariații dădeau zăpada. I-am aprins lumina, cum spuneam, becul era cam chior.

— Așteptați! Că vă aduc imediat un scaun și un birou.

I-am făcut semn unui coleg să vină după mine, să mă ajute. În capătul coridorului era un scaun și o măsuță scundă, pentru mașina de scris, descleiate și cam rupte, care așteptau acolo de luni de zile să fie reparate sau aruncate. Le-am potrivit încheieturile, colegul le-a și pus scuipat la încheieturi ca să le lipească, și i le-am dus lui Căpitanu.

— Luați loc!

S-a așezat. Am închis ușa, ca să nu îl deranjăm și m-am uitat la Florescu. Ne uitam toți unul la altul și nimeni nu zicea nimic. O colegă poreclită „Ici-șa radio Craiova”, pentru că întotdeauna ne ținea la curent cu tot ce se întâmpla în întreprindere și era vehementă împotriva ardelenilor când se luau de noi oltenii, care îi atacam cu bancurile noastre, l-a întrebat pe Florescu:

—Acuma ce facem?

Fostul nostru șef ne-a zis să ne ducem fiecare pe rând și să-i prezentăm noului nostru șef dosarele cu sarcinile noastre de servici, ca să știe ce lucram fiecare. Misiune cam dificilă, pentru că nici chiar noi nu prea știam ce lucram, iar Florescu nici atât. S-au dus fiecare pe rând. Rămăsesem numai eu. Mă uit la Florescu și ridic din umeri ca semn de întrebare. Mi-a făcut semn cu capul să mă duc cu dosarul pentru caravană și să-i explic ce și cum. Și a adăugat cu un zâmbet malițios:

— Rugați-l să vă ajute să obțineți camioanele!

Am dat din cap în semn că „Las’ pe mine!” și am intrat la Căpitanu. Nu a mai urlat la mine să ies afară. I-am explicat pe îndelete, foaie cu foaie din dosar, ce miniștri de la București semnaseră, I-am arătat copiile scrisorilor pe care i le trimisesem lui și l-a care nu ne-a răspuns. L-am rugat să ne răspundă la ele acum, pe loc, și i-am dat un pix.

— Au fost adresate chiar către dumneavoastră. Puteți să scrieți rezoluția ici-șa. Și mă duc imediat să le dau mai departe la subalternii dumneavoastră de la fabrică. E nevoie să antedatăm rezoluția? Care modele de camioane considerați că ar fi cele mai potrivite pentru caravană? Cam în câte zile vor fi gata camioanele?

Nu zicea nici pâs. Stătea și asculta, ca lemnul, cu capul plecat. Capul plecat sabia nu-l taie. Așa să credeți dumneavoastră. Ba îl taie. Mă uitam la ceas, cum să mai lungesc prezentarea dosarului, a dificultăților cu obținerea camioanelor și cum se va desfășura caravana prin Africa. Repetam cam aceleași lucruri și l-am asigurat că el era persoana cea mai competentă să ne obțină camioanele și să definitiveze astfel proiectul cu caravana, obținându-le el însuși, prin relațiile pe care le avea la fabrica de camioane. El, care nu mai avea nicio relație acolo. Așa e când tai cuiva capul cu ferestrăul.

— Asta o să vă asigure un demaraj glorios, în noua dumneavoastră funcție aici la noi, spre gloria exportului nostru și a prestigiului României în lume.

Să nu ziceți că sunt sadic. Ca dovadă, m-am plictisit, am ieșit și l-am lăsat să fiarbă în suc propriu. Florescu m-a întrebat din ochi, iar eu i-am răspuns tot pe mutește, ca să nu audă Căpitanu, dacă trăgea cu urechea la ușă. Mi-am reluat lectura ziarului Scânteia, iar cei ce își citiseră ziarul, își învârteau degetele mari, morișcă. La câtva timp după asta, iese Căpitanu din debara ca un glonț, nu zice nimic și pleacă. Peste câteva minute, vine Munteanu, se uită la Florescu și zice:

— La loc comanda!

— Uff! a răsuflat ușurat Florescu făcându-și cruce cu vârful limbii în gură de trei ori.

——————————

Victor RAVINI

Septembrie  2020

La Grande-Motte, Franța

28 Sep
2020

Ieromonah IUSTIN T.: Scara unde se pierd lucrurile…

SCARA UNDE SE PIERD LUCRURILE…

 

Ni s-a dat poruncă să iubim
lumea întreagă. Sau
o scară de frunze
un Zid Chinezesc care taie
în diagonală. Lumea.

 

Ni s-a dat poruncă
să n-avem părinți
să n-avem copii…
până ce Fericirea nu ne va fi
născut pe noi.

 

Ni s-a dat poruncă să lăsăm
casă și mamă și tată…
pentru o stranie, străină Iubire
a tuturor celor de pe lume.

 

Iată. Am venit să-i pierdem pe toți
la scara cu frunze a lui Dumnezeu.
Unde zicem: „Nu mai știu,
Doamne, unde sunt,

dacă eu îi iubesc
dacă Tu”.

 

————————————-

Ieromonah Iustin T., 27 septembrie 2020

 

19 Sep
2020

Victor RAVINI: Castraveția sau Balamucul vesel (4)

Motto: Aveți castraveți?

                – N-avem castravem.

 

Scrisoarea de dincolo

Îngrozit, am pus jos telefonul. Victor, tizul meu, prietenul meu cel mai bun, cu care mă cunoșteam din copilărie… El, căruia îi scăpărau ochii după fete pe litoral la Costinești. Tizul meu s-a dus pe drumul întregii lumi și a fost îngropat ieri. Îmi aduc aminte cum s-a luat după una pe plajă, să o ajungă din urmă. I se părea mai atractivă decât toate. Nu mai tăcea ce forme avea aia. Și, când aia s-a întors, el era să leșine. Aia era tocmai nevasta lui, care îl căuta, nu știa unde dispăruse el. El și-a revenit în fire și a zis că și el o căuta pe ea. Prietenul meu mult îndrăgit a redevenit pământ.

„Prietenul meu pe care îl îndrăgeam mai mult decât orice, care cu mine a înfruntat toate greutățile.” Aceste cuvinte mi-au fulgerat prin cap. Rânduri tăioase ca un cuțit, din epopeea Gilgamesh. Se zice că ar fi cea mai veche operă literară din lume, câteva mii de ani mai veche decât Biblia. Nu s-a schimbat nimic de atunci. „Noi care aveam numai succese… Prietenul meu Enkidu s-a dus pe drumul întregii lumi! Înspăimântătoare e moartea și de neclintit!”

Victor a murit după ce s-a întors dintr-o vizită la prietenul nostru comun Năstea, octogenar, fost ofițer de jandarmi, însă om cult. Acolo, la Năstea, a băut tizul meu un păhărel de whisky și apoi s-a dus acasă și a murit. A doua zi a fost găsit pe patul său, mort, îmbrăcat în pijama și cu plasă pentru păr.

Hm! Nu se moare dintr-un păhărel de whisky, el care era psihiatru și director de spital, un om zdravăn, în cei mai buni ani ai săi. Altceva trebuie să-i fi cauzat moartea. Pe Năstea oricum nu îl pot suspecta. E văr cu tata. Dar mai știi? El își primea pensia de la M.A.I. Les amis de mes amis sont… les amis de M.A.I. Psihiatrul a murit singur în locuința sa de vară din Carpați, prin munții Bistriței, pe undeva, nu mai știu care Bistriță, că sunt mai multe. E mult de când am fost acolo și nu mai țin minte pe unde era.

Cine a deschis ușa lui și a constatat că era mort? Cum de i-a venit cuiva ideea să deschidă ușa? Și cum au descuiat-o? El se fereca pe dinăuntru cu mai multe încuietori și cu zăvoare, pentru că suferea de hoțofobie. Așadar?

Peste vreo săptămână am primit o scrisoare de la el. Locuiam în Suedia, uitasem să vă spun. Era cu totul altceva decât plăcut să deschid o scrisoare de la tizul meu, de dincolo, de pe partea cealaltă a gropii:

„Dragă Victore (adică eu)! Aici e îngrozitor de frig și lugubru. Tocmai am sosit și sunt mort de oboseală după atâta drum. La intrare era un pachet care pesemne că o fi stat acolo o veșnicie. Probabil de la vreunul din bolnavii mei. În pachet era tabloul acela dispărut, știi tu, care se spunea că intrase în pământ. Acuma e în posesia mea! Mă grăbesc la bătrânul nostru prieten. Ce păcat că nu ești aici cu noi. Ne lipsești. Când vii și tu aici? Să mai stăm la un păhărel de vorbă cu bătrânul nostru idol nemuritor, care o să ne îngroape pe toți. Sper să ne vedem aci în curând. Al tău devotat Victor (adică el).”

Nu mai știam despre ce tablou vorbise el cu mine. Oricum, ce importanță mai avea? Era ca și cum mortul mă chema la el.

Prietenul meu a murit în împrejurări de nelămurit, oricât am încercat eu să aflu adevărul asupra morții lui. De la Năstea nu am putut afla nimic. Și alți colegi de-ai lui, psihiatri, de-a lungul anilor au murit în mod suspect. Cum ar fi celebrul Dan Arthur, cu picioarele atrofiate, imobil într-un cărucior mobil. Vorbisem cu el în ziua precedentă, spre seară, iar a doua zi dimineața mi s-a spus că s-a sinucis. Mă dusesem la el, la spitalul de la Timișul de Jos și i-am cerut un eseu, despre ce o vrea el, pentru Caiete de literatură, la care lucram în Asociația Scriitorilor de la Brașov. A zis că o să caute prin sertar și mi-l dă mâine la prima oră.

A doua zi, la prima oră, am bătut la ușa cabinetului lui. Niște medici sau infirmieri, ce erau, mi-au spus că se spânzurase de cârligul lămpii din tavan, chiar acolo în cabinet, unde vorbisem cu el. Cum așa? De ieri seară până azi dimineață? Cum se spânzurase el din tavan, când abia putea să se dea jos din căruciorul în care ședea? Ieri îmi spusese, într-un exces de exuberanță, de optimism și de sinceritate, cu o bucurie nelalocul ei, că potența și viața sexuală se ameliorează cu vârsta.

Ce i-a venit între timp să se sinucidă? O fi fost așa de bucuros și exuberant pentru că o fi luat ceva prafuri îmbucurative? Prafuri cum știa el, de la dulăpiorul spitalului, unde numai el avea cheia și putea prescrie prafurile de rigoare? De ce o fi luat prafurile? De frică și neliniște? Bănuia că i se pregătea ștreangul? De ce i se pregătea? Că știa prea multe confesiuni, în calitate de psihiatru? Sau că dăduse prafuri unor ștabi, cărora nu mai putea să le dea cât cereau ei? Sau găsiseră pe altul și nu mai aveau nevoie de el? Prin prietenul și tizul meu, mai cunoscusem un neuropsihiatru, am uitat cum îl chema, care a murit internat la nebuni, unde îl îndopau cu medicamente cu de-a sila, cum sunt îndopate gâștele cu boabe, cu pâlnia.

Chiar și unii sau alții dintre neamurile tizului meu au fost loviți de morți ciudate, încă neelucidate și la care nu se mai gândește nimeni. Vom face cunoștință îndeaproape cu câțiva din familia Răcoveanu. Nu citesc ei cărți, așa că n-o să am cine știe ce neplăceri cu vreunii din ei. În general se spune, așa cum mi s-a spus și vi s-a spus: De mortuis nihil sine bonum (De morți, nimic altceva decât de bine). Eu însă aici, în aceste memorii, îmi iau libertatea să modific dictonul latin și zic De mortuis nihil sine veritas (De morți, nimic altceva decât adevărul). Ceea ce desigur că nu deranjează morții, însă îi deranjează pe unii dintre cei vii.

Cât despre Răcovenii supraviețuitori, n-au decât să iasă pe interval și să se manifeste direct sau prin intermediari, că și-au recunoscut aici morții. Înseamnă că se demască pe ei înșiși și deci să spună cum au rezolvat problema juridică referitoare la aurul morților, uciși și îngropați cu succes. Oricât de perfecte ar fi unele crime, ies cândva la iveală. Un proverb suedez zice: det som göms i snö kommer upp i (ce ascunzi în zăpadă se ivește la topeală).

Când crimele ies la iveală după moartea criminalilor, nu știu cum rămâne cu bunurile jefuite de ei și lăsate moștenire urmașilor. N-au decât să se arate singuri cu degetul, din cine se trag. Să se demaște singuri că au moștenit ceva de la niște criminali, care au ucis pentru a își însuși acele bunuri. Eu cred că moștenitorii unor bunuri furate printr-o crimă, se fac părtași la furt și la crimă. Dacă nu au știut care e proveniența bunurilor moștenite, au circumstanțe atenuante. Dar dacă sunt conștienți de proveniența frauduloasă a bunurilor, eu unul nu știu ce să mai cred. Dumneata, dragă cititorule, ce crezi?

Spre luare aminte, cui trebuie să ia aminte: Aici, spun adevărul și numai adevărul, dar încă nu întreg adevărul. Iar eu știu despre ei mai multe decât știu ei că știu eu. Eu știu și ceea ce ei nu știu. Să ia aminte și să stea pe creaca lor. Găinile care tac le lasă uliul să mai trăiască. Să-și trăiască traiul lor și să-și mănânce mălaiul, adică aurul. Libertate nu înseamnă libertatea unora de a face rău altora și a fura, fără să fie demascați. Aștept să își dea arama pe față careva din ei, dacă își închipuie că este ceea ce nu este, și va vedea. Dacă va mai apuca să vadă.

Pas cu pas ne vom apropia de infern. Veniți cu mine, dragi cititori, dacă aveți curaj să coborâm împreună în iad. Poate că n-oți fi avut ocazia asta așa des. Vă duc eu de mână, să vedeți unde șade dracul și ce îi poate pielea. Eu cunosc bine drumul și locurile. Dante Aligheri ne învață că drumul spre paradis trece prin infern. Dacă eu am izbutit să parcurg cu bine întreg drumul prin iad aici pe pământ, la fel ca mulți dintre dumneavoastră, atunci și cei mai tineri dintre noi vor putea ajunge să își făurească propriul lor rai personal pe pământ, așa cum mi l-am făurit eu, cam cum și-l dorește fiecare. Atât raiul georgrafic, din jurul nostru, cât și cel lăuntric, din sufletul fiecăruia.

Spovedania lui Totoșu

Bunicul lui Victor, preotul, sau protopop mi se pare că era, avea trei fii: Totoșu, Alecu și Duță. Așa am auzit că îi chema. Așa li se spunea. Tot neamul lor, toți aveau moșii și conace, cu cramă, cu petreceri, cu lăutari. Aveau de toate, aveau. Aveau cum nu mai aveau alții. Le moșteniseră din moși-strămoși, de la facerea lumii, ziceau ei. Tot județul îi știa că se trăgeau din neam de popi și protopopi, din totdeauna. Careva din strămoșii lor fuseseră sudiți, adică supuși austrieci, scutiți de impozite și cu privilegii speciale, pentru că se dăduseră bine cu stăpânirea. Cine se dă bine cu stăpânirea, își vinde sufletul. Diavolul îi cumpără sufletul și urmașii, până în a patruzecea spiță.

N-au crezut în existența iadului, așa că au avut parte de iad chiar în timpul vieții. Viața fiecăruia din ei a fost într-un fel sau altul un iad, așa cum și l-a așternut fiecare, după pofta inimii sale, am cam putea să zicem. Totoșu și Duță locuiau în Castravechia, iar Alecu în Castranova. Pricepeți dumneavoastră. Mai mult nu e bine să spun.

Se auzea că ar cam fi fost pinguini, mai ales Totoșu. Însă Duță nu era pinguin. Cum pinguini? Da, pinguini. Cum ziceam, mai mult nu e bine să spun. Oricum, nimic nu e sigur pe lumea asta. Sigur este numai că gura lumii o umple doar pământul. Toți din neamul Răcovenilor aveau virtuți active de toate felurile, mai ales speculative, operative și reproductive. Spre deosebire de frații săi mai mici, Totoșu avea oareșicare înclinații intelectuale și citea din Voltaire, în original și cam fără dicționar. Pe lângă virtuțile celorlalți frați, el era cu virtuțile speculative. El aprecia speculațiile filozofice ale lui Voltaire cât și virtutea acestuia de a specula la bursa valorilor. Voltaire specula la bursa grâului din Spania și la bursa comerțului cu sclavi din Africa în America. De aceea și vocifera împotriva comerțului cu sclavi. El știa mai bine decât oricine că vorbirea i-a fost dată omului ca să își ascundă gândurile și faptele. Tocmai de aceea vorbea și scria așa de frumos.

Totoșu spunea mereu că virtuțile operative și virtuțile speculative au dus la perfecționarea speciei umane. Iar el a ajuns la perfecțiunea umană și iată cum. El de mic copil a iubit banii mai mult decât orice. S-a auzit în tot orașul că el, când era mic a furat o monedă mică de aramă, numită băncuță și a ascuns-o bine, să nu o găsească nimeni. Muștruluit de doica sa, să spună unde a ascuns băncuța, el a scos-o dintre bucile popoului și a zis: „Na-ți-o, fă!” Când îi mai dădeau părinții o băncuță, să-și cumpere bomboane, aduna băncuță cu băncuță peste băncuță, ca să facă fișicuri cu băncuțe și să le depună la bancă. Știa el ce știa. La bancă, îl îndrăgeau să vadă un copil atât de inteligent, încât venea singur să depună banii și gândea bani. Bani și iarăși bani.

Cu ce a mai moștenit de ici și de colo, și cum a mai învârtit banii sau ce învârteli a mai făcut, iată că a izbutit să înfiripeze propria sa bancă personală, cu un tezaur propriu de aur. O mică bancă locală, însă oricum bancă, pe care lumea o numea băncuță, în amintirea băncuței pe care o ascunsese în popou. Ba chiar, ca o garanție internațională, mica lui băncuță locală, îndesată cu aur, a fost recunoscută de o bancă elvețiană, la care s-a afiliat. A ciocnit șampanie cu noii săi colegi barosani de la Geneva, iar aceștia l-au felicitat în semn de bun venit: Qui s’assemble se ressemble et… rassamble. Ziceau așa în semn de bunvenit, întrucât banca lui Totoșu le aducea un bun venit. Avea contract cu banca elvețiană că le plătea nu știu câte procente din beneficiul lui anual. Le plătea în aur, nu în hârtii colorate, cum suntem plătiți noi, muritorii de rând. Și mai ales că banca elvețiană putea face rocada banilor, dintr-o țară în alta, ca să îi spele și să se piardă trasabilitatea lor.

Totoșu era de acord cu Voltaire că: „ceea ce este util societății îi e util și individului”, însă el a nuanțat filozofia acestuia și a formulat axioma invers: „ce îmi este folositor mie îi e folositor și societății”. El ținea Voltaire pe noptieră, cum țin alții Biblia sau un pahar cu apă. Îl aprecia pe marele gânditor, în special ca om de afaceri. Era fascinat că Voltaire a fost dat în urmărire pentru escrocherii bancare în Berlin. Eu, care scriu aceste rânduri, prefer să cred că acuzația era falsă și avea mai degrabă un substrat politic. Un om de valoare ca Voltaire desigur că își atrăsese invidia celor mai buni prieteni pe care și-i făcuse la curtea de la Potsdam. Treaba lui.

Acesta era un subiect palpitant și plin de învățăminte pentru Totoșu. Atât de folositor, încât s-a băgat și el în speculații financiare de același fel. El n-a făcut aceleași greșeli ca Voltaire, să se pună bine cu vreun cap încoronat sau cu alte mărimi, care să-l distrugă din invidie, și nici nu și-a cumpărat vreun palat la Ferney. Și bine făcea. Pentru că în fața oamenilor importanți și în spatele cailor, nu e bine să stai. Oamenii cu funcții înalte știu să te folosească mai mult decât ți-ar putea fi de vreun folos. Cei ajunși sus nu dau, ci iau. Nu lucrează în pierdere, ci numai în câștig, pe seama celor ce vin singuri la ei. Filozofia lui Voltaire, banca și tinerele femei angajate la bancă îi acaparau… nu banii, întrucât nu ar fi fost posibil, ci timpul liber. N-avea niciun timp liber și nicio altă libertate, decât aceea de a acumula bani, prin orice libertăți pe care și le lua. Nu a avut timp să se însoare. Cineva a scris o epigramă în care îl numea cocoșul de aur cu puicuțele lui pe grămada de galbeni.

Epigrama asta venea de la faptul că Banca Națională emisese niște monezi de aur cu inscripția „Ardealul Nostru”, numite cocoșei. Banca vindea cocoșeii ca o alternativă pentru economii sigure, în vremuri nesigure. Intraseră rușii în țară, iar Banca Națională știa ce o să pățească. Singura șansă ca să nu pună rușii mâna pe aurul Băncii Naționale era să vândă aurul, să-l disperseze la oameni și să își ascundă fiecare aurul cum poate. Totoșu a cumpărat cantități enorme, cocoșeii se simțeau bine la el, au clocit ouă, au făcut pui și s-au înmulțit zi de zi. Înfășura cocoșeii cu hârtie în fișicuri, își măsura fișicurile cu rigla, cu echerul și cu compasul. Pricepeți dumneavoastră ce vreau să spun; ca să nu zică cineva cumva că am spus, ce n-am spus.

Își ținea contabilitatea cu abilitatea și dexteritatea unui prestidigitator. Nici nu putea fi plăcere mai mare pe lume decât să numere bani și iarăși bani, grămadă. Ce să facă cu atâția bani, asta era o întrebare pe care numai sărăntocii și proștii și-o pot pune. Nu ca mine sau ca dumneavoastră, care bineînțeles că nici nu avem nevoie de bani. Și tocmai de aceea încredințăm banii noștri la o bancă de încredere, unde suntem sfătuiți cum să îi plasăm, ca să nu-i mai vedem. Își păstra grămada de aur la banca unde el era unul din cei doi directori. Cum de s-au făcut doi? La fel ca și cu capitalul, prin dublare.

Încă de pe când cu dezastrul bancar din 1929 și 1932, Totoșu speculase à la baisse și a câștigat ceea ce alții au pierdut prin speculații à la hausse. Speculațiile à la baisse erau interzise pe atunci. Sunt interzise și acum, dar numai pentru cine vrea să se amestece în treabă fără să aibă chemare. Nu chemare de la bancă, ci chemare-chemare. Eh, cum de la cine chemare? De la Dumnezeu. În privința asta, sfatul lui personal era cam așa: „Ca să poți juca la bursă, trebuie să ai mulți bani. Dar, dacă n-ai bani, atunci ce să faci? Nu-ți rămâne decât să joci la bursă, ca să câștigi bani!”

Totoșu era unul mic dintre cei mari, ce aveau pe conștiință catastrofa financiară a regelui chibriturilor suedeze. Totoșu a citit în ziarul Universul despre sinuciderea lui Ivar Kreuger în Paris – dacă sinucidere o fi fost, întrucât nu se știe cum și-a luat zborul prin fereastra hotelului. Parisul e un oraș civilizat, acolo sinuciderile importante se fac elegant, asistate, nu de pe trotuarul celălalt ca în Sicilia sau la Kiev. Cu conștiința încărcată, Totoșu s-a dus la străvechea biserică din curtea școlii noastre să aprindă o lumânare. Nu în stânga la morți, pentru Kreuger, ci în dreapta la vii, pentru el însuși.

A vrut și să se spovedească, dar s-a temut că preotul, care nu era rudă cu el, o să ia spovedania lui drept un sfat sau o informație din interior de la un expert bancar. Și nu cumva să-l pună păcatul să facă și popa la fel. Așa că s-a dus să își ușureze sufletul la directorul băncii concurente, prietenul său din copilărie Boțoganu, de care se auzea că și el ar fi fost pinguin. Dinaintea venerabilului coleg de breaslă se putea spovedi ca la un frate, fără risc că o să-i fure ideea. Pinguinii nu se fură între ei. Boțoganu era un om cinstit, de o onestitate ireproșabilă, cunoștea desigur procedeul, dar nu făcea el așa ceva. Era prea prudent ca să riște să i se descarce revolverul în ceafă, din propria sa mână, neavând chemare. Da, e posibil așa ceva.

De exemplu, dacă nu știați, în ultimii ani ai mandatului lui Mitterand, unii miniștri s-au sinucis cu revolverul șoferului lor sau al gardianului personal. Și-au tras cu propria lor mână două gloanțe în ceafă. Experții în balistică de la autoritățile franceze ne-au explicat convingător, cum se face că și-au tras două gloanțe, nu numai unul, și că era tehnic normal ca unghiurile de penetrare a gloanțelor să fie diferite. François de Grossouvre, mâna dreaptă a lui Mitterand, cu care se ștergea la spate, din nebăgare de seamă, și-a fracturat mai multe oase și chiar umărul, când s-a ținut singur ca să nu se zbată, în timp ce se auto-împușca în ceafă. Tot cu două gloanțe, ceea ce confirmă explicațiile experților în balistică.

Boțoganu era și directorul camerei de comerț și era în toate comitetele și comisiile din oraș și din județ. Era cel mai de încredere om din oraș, ba chiar și din tot județul. Și-a mângâiat părul albit înainte de vreme și a spus că lui Dumnezeu nu-i plăceau speculațiile à la baisse.

– À la baisse atrage așa ca un magnet după sine blestemele celor care au pierdut, zise el clătinând din cap. Lacrimile lor o să picure ca picăturile de aur topit pe țeasta ta în iad! avertiză el și îi dădu generos câteva sfaturi duhovnicești importante:

Lui Dumnezeu îi plăceau speculațiile à la hausse. Ca să-și salveze sufletul, Totoșu trebuia de acum încolo să speculeze à la hausse, în sus, în direcția raiului. Boțoganu a propovăduit întotdeauna pentru pachete de acțiuni etice. El însuși făcea numai speculații etice și explica mereu că etică de dragul eticii era scopul lui suprem. El iubea cuvântul etică și îl folosea la fel de des cum folosea popa cădelnița cu tămâie în biserică. Părul alb și etica strictă a directorului de bancă inspirau mai multă încredere chiar și decât odăjdiile aurite ale popii.

Însă, pentru ca Totoșu să aibă posibilități să facă speculații cât mai etice, trebuia mai întâi să își dubleze puterea la bursă, a fost de părere expertul în etică. Vechiul prieten din copilărie era dispus să îl ajute pe Totoșu să speculeze cât mai etic la bursă, așa că i-a oferit sprijinul său nelimitat, sub forma unei fuziuni. Propunerea era ca banca Federala Romanați (a lui Totoșu) să se unească cu banca Federala Dacia (a lui Boțoganu), la fel ca strămoșii la care se refereau numele lor.

– Din daci și romani am ieșit noi românii, cea mai cinstită și mai perfectă națiune de pe lume. La fel și banca noastră unită Dacia-Romanați o să fie cea mai cinstită și mai perfectă din lume. Va fi perfectă, compusă din noi doi. Va funcționa la modul mai mult ca perfectul compus, a zis Boțoganu și i-a întins o țigară havană.

Din motive alfabetice și istorice, Boțoganu considera că numele băncii sale să fie la începutul numelui firmei lor comune. Logica lui era la fel de cristal-clară ca și etica lui.

Totoșu a aprins havana și s-a ridicat din fotoliul de spovedanie cu inima ușurată. Și-a făcut trei cruci mari, lungi cât apuca cu mâna, și a mai cumpărat alte kilograme și kilograme de aur sub formă de monezi de aur sau cum știa el. S-a alăturat cu toți acești cocoșei de aur ca o garanție, care să cotcodăcească în ziarele de industrie și comerț. Ziare ce aveau să moară în curând.

Noaptea cu pricina

Când cu naționalizarea mijloacelor de producție și a băncilor, la 11 iunie 1948, a fost cum prea bine știm. Totoșu și Boțoganu au fost avertizați frățește de careva din pinguinii lor de la București, cam târziu, dar nu prea târziu: în seara precedentă. Și au făcut ce au apucat să facă. Totoșu a apucat să-și transporte aurul său personal de la bancă acasă. Nu și-a trezit șoferul, fiindcă acesta băuse. Și nici nu a luat mașina. Una că era cam riscant fără permis de conducere noaptea, când polițiștii dorm și nu e nimeni pe stradă, iar al doilea ca să nu deranjeze bunul somn al vecinilor. A cărat singur aurul în găleți de apă. Fără apă, numai aur. A trebuit să facă mai multe drumuri, dus-întors. Că el, bancher, căra găleți noaptea, nu putea fi așa ciudat pentru vecini, și-a zis el.

Cineva mi-a spus că în noaptea aceea a fost o furtună cu ploaie, fulgere și trăsnete. Alții zic că furtuna a fost în altă noapte. Cum-necum, strada era pustie, numai el cu gălețile pline de aur, cât îl țineau brațele. Dumnezeu, sau nu știu cine, i-a dat o putere neobișnuită, a făcut mai multe drumuri și a cărat tot aurul, singur-singurel. Tot aurul. Tot. Asta a fost tot ce a putut salva, abia mai răsufla, frânt de oboseală și cu oasele deșirate de efort. Argintul n-a mai apucat să-l care, era prea mult, peste puterile lui, iar bancnotele și hârtiile de valoare nu mai aveau nicio valoare a doua zi dimineața. Registrele, nici nu s-a mai gândit la ele. Cum să le care, unde să le mai depoziteze și la ce bun? Au rămas în bancă și, din păcate, așa au putut constata comuniștii cât aur avusese și cărase de acolo. De aici, de la asta i se trag toate, atât lui, cât și altora. Dar nu numai de la asta.

Fratele lui Boțoganu, am uitat cum îl chema, avusese cazinou, hoteluri, restaurante și câteva din cele mai mari clădiri din oraș. Adică desigur că tot Boțoganu îl chema. Clădiri în care s-a băgat comandamentul Armatei Roșii, ARLUS (Asociația Română pentru Legături de Prietenie cu Uniunea Sovietică), securitatea, miliția, partidul, sindicatele și ce mai era. Boțoganu-fratele ținea cazinou într-una din aceste clădiri, nu mai știu în care din ele, cu ruletă, niște săli de joc și niscaiva discrete chambres separées. Dacă nu mă înșel, cazinoul mi se pare că era când mergi pe Strada Mare spre biserică, apuci a doua stradă la dreapta și e cam între fântâna Susurul și locul ăla viran, unde s-a prăbușit casa aia. O vezi, fiindcă e cea mai somptuoasă clădire. Dacă n-or fi demolat-o.

În noaptea aceea, când a fost furtuna sau poate că n-a fost, când a cărat Totoșu aurul, Boțoganu-bancherul și fratele său au jucat poker la cazinou, ei care nu jucaseră niciodată. Însă în săli diferite. Fratele bancherului, proprietarul cazinoului, a pierdut la poker clădire după clădire, toate clădirile, una după alta. Contabilii lui sau supraveghetori de sală, ce erau, chiar și funcționarii oficiali, ce înregistrau pierderile unora și câștigurile altora, l-au avertizat, au încercat să-l oprească, dar degeaba. El pierdea mereu și se bucura, oferea la toți șampanie. Era clar că înnebunise. Cică unii ar fi și strigat: Opriți-l! Duceți-l la doctor! La balamuc cu el!

Mulți s-au bucurat de nebunia lui, au profitat și s-au îmbogățit mai mult și mai rapid decât în visul visurilor lor. Ăia din personalul cazinoului au căutat-o pe soția lui s-o cheme, să-l împiedice, să nu mai joace. Au găsit-o în cealaltă sală și tot așa pierdea și ea la poker sume mari și era fericită. Râdea cu toate gușile ei duble și cu gura până la urechi, de i se clătinau cerceii. Boțoganu bancherul, altfel, însă tot așa. El i-a alungat pe toți sfătuitorii săi, juca și pierdea, însă își menținea o mutră impasibilă, ca și cum ar fi fost un pokerist profesionist, el, pe care nu-l mai văzuse nimeni jucând poker. Ambii frați au pierdut toate clădirile, chiar și cazinoul, ba chiar și banca cu tot ce era acolo sub boltă la subsol.

Boțoganu bancherul nu scosese nici măcar un galben din bancă, nu ca Totoșu. Îi spusese lui Totoșu să nu facă prostia asta. Să nu scoată aurul din bancă. „Lasă aurul acolo și o să mai vedem noi! O să vină americanii. Mi-a spus mie om sigur. Pinguin de al nostru.” Însă Totoșu nici n-a vrut să audă. Și-a luat aurul său propriu de la bancă și l-a dus acasă. Cei doi frați Boțoganu au pierdut totul la cărți, toată averea lor agonisită din moși strămoși, plus încă alte plusuri, la care se mai opintiseră ei. Pe la miezul nopții, când angajații cazinoului își smulgeau părul, disperați că nu știau ce o să se aleagă de ei după acest dezastru, Boțoganu proprietarul cazinoului, fratele lui Boțoganu-bancherul, s-a urcat pe masa de ruletă și a cerut liniște în sală. Era o înghesuială și o hărmălaie, un vacarm ca niciodată în cazinou, în toate sălile, de nu se mai auzea nimic, se înghesuiau mai rău ca la bâlci sau la pomană. A scos ceasul său de aur din buzunar și a strigat cât îl țineau bojogii:

– Doamnelor și domnilor! Liniște! Liniște!!! Aceasta este cea mai mare cacialma din viața mea.

Dumneavoastră, stimați cititori, recunoașteți aici replica lui Sergiu Nicolaescu din filmul făcut după romanul Enigma Otiliei, parcă, sau nu-mi aduc aminte ce film. I-a sugerat-o chiar Năstea, care la vremea respectivă era de față acolo, în cazinou, în acea noapte. Văzuse cu ochii lui ce fusese acolo, la cazinoul fratelui lui Boțoganu bancherul. Cică așa pierdea el vremea pe acolo. Cum el era ofițer de jandarmi, eu cred că și își făcea rondul, în misiune secretă. Și mi-a spus că fratele lui Boțoganu, ăla care era proprietarul cazinoului, a zis cam așa, cam cum i-a spus Năstea și lui Sergiu Nicolaescu să zică, dar nu chiar așa, ci cam așa:

– Tăcere, vă rog! Toți banii și toate clădirile pe care mi le-ați câștigat… Tăcere! …vor trece peste un minut în proprietatea statului. Tic-tac, big-bang, zdrang! Din clipa asta, nimic din tot ce ați câștigat nu mai are nicio valoare. Puteți să vă băgați banii și casele în popou. Urrraaa! Eu sunt cel mai sărac om din oraș. Ha, ha! Trăiască Stalin, eliberatorul care ne-a eliberat de tot ce aveam.

Cică ar fi strigat de asemenea: „Stalin și poporul rus, libertate ne-a adus!” sau „Stalin și Gheorghiu Dej, a băgat spaima-n burgheji.” Eu nu l-am contrazis pe Năstea, fiindcă nu e ebine să contrazici pe nimeni. Când contrazici pe cineva, ți-l faci dușman. Ce ai vrea? Să se bucure că îl contrazici? Adică o să fie de acord că tu ești inteligent și știi mai bine, iar el e prost și nu știe? Dar cred că lozincile astea erau obligatorii ceva mai târziu, când am văzut eu că oamenii trebuiau să strige așa și să aplaude ore întregi. Năstea și mai multe persoane mi-au spus că toți acolo în cazinou strigau și urlau disperați, plângeau și își sfâșiau ochii cu unghiile. Unii s-au repezit să-i sugrume pe alții. Băcanu și-a scos pistolul și s-a împușcat în cap. Nu știu dacă era băcan sau îl chema Băcanu. N-are importanță. Câțiva s-au bătut să ia pistolul din mâna mortului. Unul, ăla care se ținea cu Procopopoaia, s-a aruncat pe fereastră, dar cazinoul era la parter. A căzut pe o mașină fără roți, fără motor, era un Ford, și-a frânt piciorul, i s-a rupt haina de la costumul nou-nouț și a pierdut un nasture. N-a venit nimeni să-l ajute să se ridice. Unul și-a mâncat pălăria, alții s-au dus să se spânzure.

Bancherul Boțoganu a rămas pe scaun, și-a netezit părul său alb, cu cărarea pe mijloc, a aruncat calm pieptenul și a aprins o țigară havană. A suflat în chibrit, cam la fel cum a suflat Dumnezeu viață în Adam, și l-a aruncat pe covorul persan, la fel cum i-a aruncat Dumnezeu pe Adam și Eva din rai. Am aflat că fratele lui, dacă o fi adevărat, a cântat și a dansat pe masa de ruletă. Cică ar fi dansat cazacioc pe masa cu ruleta. Pe când soția lui se agățase de candelabrul de cristal și se legăna ca în scârcium. Cică i s-au văzut chiloții de la Paris. Însă zvonul s-ar putea să fie exagerat. Nu cred că era posibil să i se vadă chiloții tocmai de la Paris. Nu i se puteau vedea nici măcar de la Belgrad.

Boțoganu bancherul, fratele său și soția acestuia, cu chiloții ei cu tot, au scăpat și nu au mai fost trecuți pe lista de bogătași care să fie naționalizați și băgați la închisoare. Pe liste au nimerit noii proprietari, cacialmizați, dacă pot să mă exprim așa, si je puis m’exprimer ainsi, cum zicea Fernandel într-un cântec. Alde Boțoganu au trăit mult și bine, chiriași la stat, într-o căsuță care le aparținuse și unde înainte locuiseră niște slugi de ale lor. Strigătul acela de urrraaa, în cinstea lui Stalin, a căzut bine în urechile cui nu s-ar fi așteptat nimeni. I-a scutit de inconvenientul de a muri prin închisorile comuniste.

Totoșu a răcit în noaptea aceea nenorocită, când și-a cărat aurul de la bancă. L-o fi cărat pe ploaie sau nu, oricum a transpirat din abundență și a răcit. O fi băut apă de la gheață, cum era așa înfierbântat. Avea ghețărie sub magazia din curte. Nu erau frigidere pe atunci. Iarna, oamenii spărgeau ghiața de pe lacul din parc și umpleau ghețăriile cu bucăți mari de ghiață. N-a vrut să-l asculte pe Boțoganu, să lase dracului aurul acolo. Și uite că a răcit. A făcut o pneumonie galopantă. Și ce i s-a mai tras din asta. A trimis-o pe bătrâna servitoare, care se ocupa de casa lui, să-l cheme pe fratele său Duță, că era doctor, ditamai director de spital, iar nevasta lui era farmacistă. Era chirurg. Duță, nu nevasta. Totoșu le fusese naș la nuntă și le botezase băiatul, tizul meu. Servitoarea a alergat cum a putut mai bine, așa cocârjată de vârstă cum era și cu pantofii scâlciați, să îl cheme.

 

Aurul zăcea acolo unde zăcea

Duță nu avea virtuțile speculative ale lui Totoșu, nici filozofice și nici financiare. Și nici nu era pinguin, cum credeau unii. Parcă v-am mai spus. Nu-l interesau nici cărțile, nici banii și nici aurul. Își pierduse verigheta și nici nu i-a păsat. Prioritatea la el erau virtuțile reproductive. Se reproducea cu cine se nimerea, fără să facă vreo deosebire de la una la alta. Se făcuse chirurg, cum vă spuneam, meserie în care era nevoie de virtuți operative. Era directorul spitalului, iar nevasta lui era farmacistă, dacă nu v-am spus, parcă. Deci era cum nu se putea mai bine, că Totoșu l-a chemat pe el și nu pe altul, la patul său de bolnav. Dacă ar fi știut ce greșeală a făcut…

Duță era mult mai tânăr decât fratele său Totoșu, iar acesta se ocupase de el ca de propriul său copil îndrăgit, cum tot nu avea el copii. Duță, chirurg, a venit cu stetoscopul, l-a ascultat pe Totoșu la plămâni, i-a luat temperatura, tensiunea, pulsul și cam asta. Între timp, Totoșu i-a povestit că salvase aurul de la bancă și îl pusese în siguranță. I-a mai dat niște prafuri, să le ia cu apă, însă temperatura nu i-a scăzut. Dimpotrivă, starea lui Totoșu s-a agravat, cu toate că Duță era tot timpul acolo la el. Dar ce putea face ditamai directorul de spital la o pneumonie galopantă?

Nu existau antibiotice pe vremea aceea, nu exista nimic. Febra îi creștea tot mai mult, situația i s-a agravat, cum spuneam. Totoșu a simțit că i s-a strâns funia la par. Trebuia să-și facă testamentul. Notar? Nuuu. Era exclus să cheme vreun notar, când lichelele și bandiții de comuniștii, susținuți de armata rusă, alergau după aurul din bănci și după cocoșeii de la oameni. Nu puteau încredința secretul familiei vreunui notar. Fratele Alecu era magistrat, dar locuia tocmai la Castranova și era grabă mare. Nu existau niciun fel de complicații juridice, iar în tradiția multiseculară a familiei lor, era suficient cu un testament verbal. Martor a fost bătrâna, credincioasa servitoare. Ea era o țărancă analfabetă și superstițioasă, care întotdeauna zicea că aurul era ochiul dracului.

Duță a trebuit mai întâi să jure cu mâna pe Biblie. Era o Biblie în franceză, dar tot Biblie era, amândoi cunoșteau franceza cât de cât și oricum nu aveau de citit din Sfânta Scriptură tocmai acuma. A jurat cu mâna pe Biblie și cu ochii la portretele părinților lor, ce atârnau pe perete. Aceștia se uitau din tablouri la Duță, îngenunchiat lângă patul muribundului, smerit și cu coatele pe marginea patului. Duță a jurat să împartă aurul cu fratele Alecu. Apoi, Totoșu i-a spus unde ascunsese aurul. În ghețărie. Acolo o fi răcit. Doctorul a trebuit să facă mai multe transporturi cu gălețile pline de aur în noaptea aceea. Cum făcuse și Totoșu. Servitoarea a adormit în fotoliu, lângă patul lui Totoșu, deși nu era obiceiul ei să adoarmă când trebuia să stea de veghe. Nu i se mai întâmplase.

Când s-a trezit, se simțea rău și a vomitat. Doctorul a vrut să o ajute, să-i dea ceva prafuri, însă ea a refuzat orice ajutor, s-a dus în curte, a continuat să vomite și a mâncat pământ sau iarbă. Vreun leac băbesc, ca pisicile. Cât dormise ea, Totoșu închisese ochii pentru totdeauna și era rece. Fusese un om zdravăn, în putere, iar servitoarea dormea în fotoliu lângă patul lui, când el murea. Barim să-i fi aprins o lumânare. Totoșu a închis ochii fără lumânare. Duță a scris certificatul de deces, iar doi din subalternii lui de la spital au semnat fără să mai fie nevoie să vină și să vadă cadavrul. Au spus condoleanțele de rigoare cuvenite și a fost suficient. Au semnat pe neverificatelea. Cum să verifice ei spusele directorului lor?

Mormintele Răcovenilor erau răspândite prin mai multe localități din județ, pe unde aveau moșiile și conacele. Cei care fuseseră popi și protopopi erau îngropați chiar lângă zidul bisericii unde slujiseră. Nevestele lor nu putuseră beneficia de aceeași onoare, ci zăceau prin mormintele neamului, pe ici și pe colo. Totoșu nu se gândise niciodată la moarte și nu își cumpărase vreun loc de veci, cum mereu cumpărau cei din neamul lor și se luau la întrecere cu cavouri de marmoră sau de granit. Unde să-l înmormânteze? Duță i-a găsit în toată graba doi metri pătrați, mai încolo, în fundul cimitirului, unde era mai ieftin, de la Podașcă tăbăcarul mai încolo, când treci de teiul ăla, treci și de nuc și cârmește drumul. Te duce drumul drept acolo. Cam prea departe de intrare și prea aproape de cimitirul catolic, dar n-are a face.

La înmormântare, servitoarea abia se ținea pe picioare. I-a spus lui Alecu de jurământul cu aurul și cu testamentul verbal. Duță nu apucase să-i spună de aur, în tevatura aia cu înmormântarea. Uitase. Servitoarea nu știa cât aur era. Nu văzuse și nu îi spuseseră despre cât aur era vorba, mult sau puțin. A murit la scurt timp după aceea. Ultimele ei vorbe au fost că aurul era ochiul dracului.

Alecu a venit de la Castranova la Duță într-o noapte, ca să nu-l vadă nimeni. Și i-a spus că în orașul lui Securitatea făcuse arestări masive. Se aștepta să fie arestat și el. Desigur că urma să îi vină rândul și lui Duță să fie arestat. Alecu vorbise cu un om de încredere, un fost vameș, să-i treacă Dunărea cu o șalupă în Iugoslavia, unde Tito o rupsese cu Stalin. Să fugă amândoi din țară, cu nevestele și copiii. Aveau fiecare câte un băiat. Duță îl avea pe Victor, tizul meu, iar Alecu îl avea pe Dumitru. Să ajungă la Geneva, unde Alecu cunoștea câțiva din prietenii lui Totoșu, de la banca elvețiană, unde își făcea el mișculațiile necesare. Cu aurul de la Totoșu, puteau fugi în Elveția și să înceapă o viață nouă, departe de dezastrul din țară.

– Vai ce păcat! zise Duță. Vai, de ce ai venit așa târziu? Vai, să fi venit mai acum câteva zile! Vai, și eu m-am temut că o să mă aresteze, vai de soarta mea. Ajută-mă Doamne, Isuse Cristoase și Maica Precistă, uite că îmi fac și cruci! Am făcut și eu ca toți ceilalți care aveau pistol, decorații din război, steagul tricolor și ce mai aveau. Am luat trenul la București, vai și amar, mai alaltăieri. Și am aruncat de pe pod aurul în apă! a explicat Duță și l-a asigurat pe fratele său Alecu că în felul acesta, o să-i fie mai ușor să reziste la cazne și să nu le spună bandiților ăștia de comuniști unde e aurul. Iar dacă nu va rezista și le va spune unde l-a aruncat, n-aveau comuniștii cum să-l mai scoată din apă. Barim să nu se aleagă jigodiile alea cu aurul lor, de la fratele lor. Vai, dacă ar fi știut, n-ar fi aruncat aurul în râu.

Nu mai era nimic de făcut. Aurul zăcea acolo unde zăcea.

Alecu s-a întors acasă la Castranova. Peste câteva zile l-au arestat. Chiar și nevasta lui a fost arestată. Ceea ce mai rar se întâmpla. Iar băiatul lor, Dumitru, a dispărut. Ultimii care l-au văzut ziceau că el alerga și urla că se aruncă înaintea trenului. Alții l-au auzit că se aruncă în apă să se înece. Nu l-au găsit tăiat pe șinele de tren și nici înecat. N-a ieșit nicăieri la suprafață. L-au căutat de la Zăcătoare și până la Grătare. Nu știu ce sunt alea, dar așa se vorbea. Gata, dacă s-a înecat, s-a înecat. Au uitat de el și prietenii și Securitatea și ăia cu luatul la armată. A ieșit la iveală tocmai la București, fără să mai afle nimeni din orașul lui. Uitaseră de el. Și nici la București nu știa nimeni de el ce și cum, de unde până unde.

Cum, necum, a ajuns de s-a întreținut jucând rugby și pictând decoruri pentru la teatru sau portretele lui Marx, Engels, Lenin și Stalin pentru parăzile și defilările comuniste. El însuși mi-a spus că cel mai ușor îl făcea pe Marx. Îi punea acolo barbă multă. Însă el acum neagă cu strășnicie că ar fi pictat portretele alea și că mi-ar fi spus mie așa ceva. Cică el e un om onest, dintr-o bucată, și nicidecum nu a făcut concesii comunismului, ca alții. Așa e el: te face să te îndoiești de ce știi bine și să te îndoiești de tine însuți.

 

Strada cu mai multe nume

Pe Duță nu l-au arestat. A rămas director de spital, neclintit. Se cam mira lumea cum de nu a fost arestat și el, când fratele lui fusese arestat și când toți cei de condiția lor socială fuseseră ridicați și nu s-a mai auzit nimic de ei. Și veni într-o bună zi, acea zi fericită și neuitată zi, vestea când am aflat toți de la megafoanele de radio de pe străzi, că Stalin a murit. Se strânsese lumea ciopor să asculte la căldările urlătoare din stâlpi. În acel an 1953, primăvara a venit tocmai în acea blagoslovită zi de 5 martie. Soarele strălucea, iar Dumnezeu ne dădea dovada că nu murise, cum bombănea bunica. Cei ce își pierduseră credința în Dumnezeu, s-au dus la biserică și au aprins o lumânare. Nu pentru sufletul lui Stalin, că ăla nici nu avusese suflet, ci ca să-i mulțumească bunului Dumnezeu că nu dormea.

Atunci, în acele zile funebre vesele, s-a aflat că Duță se îmbolnăvise. Tot orașul vorbea că directorul spitalului, chirurgul Răcoveanu, se îmbolnăvise de o boală incurabilă. Tocmai el, ca nimeni altul. Niciunul din medicii subalterni lui nu mai pomenise așa boală și niciun alt medic cu cabinet în oraș la noi. Cangrenă la un picior, necroză sau cam așa ceva, după cum auzeam eu, dacă diagnosticul o fi fost corect sau era doar un cuvânt pentru noi, ăștia. Nu, n-avea diabet. Așa boală necunoscută? Și la vârsta lui, cum așa ceva? A luat trenul la București, să vadă ce zic profesorii de la facultatea de medicină. Mda, era cam ciudat, au încuviințat cei mai mari profesori, era ceva mai atipic, neobișnuit. Nu mai văzuseră așa ceva. Era un caz. Nu, nu putea scăpa de amputare. Era urgent. L-au amputat. L-au trimis acasă, cu rețetă, să urmeze un tratament. Avea toate șansele să scape numai cu atât.

Le cam părea rău orășenilor noștri pentru el, dar nu chiar din toată inima. Unii clătinau din cap și mormăiau că așa îi trebuie. Se zicea că era cel mai antipatic medic din oraș, un bădăran, un necioplit. Nu știa să vorbească fără să jignească. Ținea cu orice preț să domine și să îi facă pe toți proști. Așa credea el că se face respectat. Își făcuse dușmani peste tot, n-avea prieteni. N-a râs, n-a zâmbit niciodată. Medicii subalterni îi știau de frică. Era cel mai rapid chirurg, însă era un măcelar și lăsa cicatrici urâte. Printre femei, se vorbea să nu cumva să ajungă pe mâna lui. Alții râdeau, cum o să mai pună el jos femeile una după alta, acuma cu piciorul tăiat cam de la gleznă? Și-a urmat tratamentul conștiincios, că doară era medic.

Chiar soția lui, Doduța, farmacistă, îi prepara prafurile în farmacia ei, după rețeta magistrală scrisă de profesorii din București. Așa o poreclise Totoșu, din simpatie, când le-a fost naș la nuntă: „Se cunună Duță cu Doduța.” Așa i-a zis și soțul ei și toată lumea în oraș. De fapt, pe ea o chema Theodora. Totul ar fi mers cum nu se putea mai bine pentru Duță. Dar rețeta n-o fi fost bună. Ce avea de nu era bună? Cangrena i-a reapărut, mai sus de unde îl amputaseră. Acum se ducea mai des la București, profesorii îi scriau mereu rețete, însă necroza avansa. I-au tăiat din nou piciorul, ceva mai sus. „Așa îi trebuie, să ajungă la mila nevestei, să-i facă ea rețetele.” Desigur că i le făcea pe de pomană, că doar n-o să plătească zgârciobul de el tocmai soției sale, chit că nu mai era farmacia ei. Farmaciile fuseseră naționalizate.

Ea era o farmacistă corectă, modestă, chiar umilă față de clienți și o soție resemnată. La toți le era milă de ea, mai ales femeilor. O martiră, ziceau ele, cu așa soț. El era un necioplit și un insolent, care îi disprețuia pe toți, un om josnic, un netrebnic. Fără să fie nici ginecolog, nici venerolog, el scria rețete pentru uz venerian unor femei și le trimitea cu rețetele la farmacia soției sale. Își trimitea la ea întreg haremul său de femei de cea mai joasă speță din oraș, șteoalfele tuturor, printre care chiar și Mița Filantroapa. Mița era servitoare la niște boiernași, de lângă parcul orașului. I se zicea Filantroapa deoarece nu lua bani, la ea era pe gratis. Veneau la ea toți soldații de la regimentele din marginea orașului. Soldații fugeau noaptea de la regimente și dădeau cu pietricele în geamul ei de la mansardă. Ea deschidea ferestruica și întreba:

– Cine e?

Soldații răspundeau în cor:

– Noi suntem!

Iar Mița cobora cu căldările să ia apă de la șipotul din parc, în miez de noapte.

Soția lui Duță vedea ștampila lui de doctor cu semnătura Dr. Răcoveanu și servea clientele corect, cu un zâmbet profesional. Era o doamnă sobră și distinsă. Clientele trimise de el, dimpotrivă, se uitau la ea cu dispreț și erau vulgare. I se mai și adresau în bătaie de joc cu „doamna farmacistă Doța”. Iar Duță, soțul ei, când vorbea despre ea, îi zicea Dodoața sau Dodoașa cu cocoașa. Ea nu avea nicio cocoașă, dar, când prepara medicamentele la farmacie, stătea aplecată, cu spinarea încovoiată. El îi zicea:

– Ce stai așa cocoșată?!

Ea nu îi răspundea nimic. De ani și ani de zile, farmacista Doduța era cunoscută ca fiind cea mai umilită și mai resemnată soție din tot orașul. O soție model, ziceau bărbații, însă unele femei ziceau că ele în locul ei nu l-ar fi suportat și l-ar fi dat dracului. Multă lume îl dădea dracului, însă dracul nu îl lua.

– Nici măcar dracu nu vrea să-și strice firma cu așa concurent.

Unele femei ziceau că ele în locul Doduței, l-ar fi otrăvit, i-ar fi pus ceva în mâncare.

Cum spuneam, Duță a trebuit să ia trenul mereu, să facă aceeași călătorie peste podul de unde zicea că aruncase aurul în apă și să se ducă la București, unde profesorii de la facultatea de medicină se mirau cum era posibil ca boala lui, cangrena lui, necroză sau ce era, în pofida celui mai bun tratament posibil, în loc să fie oprită, se accelera. La vârsta lui?

Duță și cu Doduța locuiseră deasupra farmaciei lor, însă au fost naționalizați și mutați forțat cu chirie într-o casă mai mult decât modestă, pe o stradă care se numise Bd. Ferdinand, iar acuma se numea Str. Armata Roșie. Iar Doduța a fost mutată în farmacia naționalizată de la o altă farmacistă, fata lui Boțoganu, la scurt timp după ce i-au naționalizat banca. Personalul farmaceutic a fost mutat dintr-o farmacie într-alta, ca nimeni să nu mai lucreze în farmacia unde fusese proprietar.

Lumea se plimba „pe Farfurie”, în jurul monumentului eroilor, în fiecare seară, când preocuparea fiecăruia era să știe, cine cu cine se va duce acasă. Dacă nu apucă să se ducă cu cineva, barim să știe cine cu cine pleacă și unde se duce. Str. Armata Roșie era mai aproape decât veceul public din cealaltă piață. Așa că șmecherii nu se mai duceau la veceul public, ci urinau pe pereții caselor de acolo. Era strada spre gară, iar noaptea, când veneau călătorii de la tren, nu era lumină pe stradă. Ori era stricată uzina electrică, ori spărgeau careva becurile cu piatra. Așa că lumea contribuia voluntar la schimbarea inoficială a numelui străzii, din Str. Armata Roșie în Str. Căcata. Mulți își aduceau mica sau marea lor contribuție, când treceau pe Str. Armata Roșie, făcându-și datoria patriotică respectivă, mai mică sau mai mare, care îl trecea trecând pe acolo. Prietenul meu Victor turba când prietenii îl întrebau dacă locuia pe Str. Căcata sau pe Str. Pișata.

Eu l-am recunoscut pe Duță într-o fotografie la Victor acasă, în orașul unde era el psihiatru, nu în orașul nostru. I-au dat lacrimile când i-am spus că mi-l aminteam pe tatăl lui. Îl văzusem în copilărie prin oraș, pe Farfurie, pe lângă monumentul eroilor, cu o pălărie așa, o haină în dungi așa și cu pantaloni bufanți, golf, cam așa. Da, exact așa era, a încuviințat Victor. Și cu un ciorap ecosez, mi-am amintit eu. Stătea într-un picior, în două cârje și cu un crac de pantalon prins cu ace de siguranță la brâu. Copil fiind, nu știam că era tocmai cel despre care auzeam că i se amputase piciorul și credeam că era vreunul din mulții invalizi de război. Trăgea din țigară ca o pompă de aspirație și dădea fumul pe nas ca o locomotivă. I-au tăiat profesorii de la București piciorul bucată cu bucată până sus de tot, de tot. Până sus, sus.

I-a trecut cangrena sau necroza, ce era ce nu era, și la piciorul celălalt. Cică n-a mai ieșit prin oraș cu cârjele după ce au început să-i taie și al doilea picior. N-avea cum să mai meargă în cârje de unul singur, fără un picior și cu un picior scurtat. Ieșea din casă, ca vai de lume. Și cu cârje și ținut de alții, să nu cadă, până îl urcau în trăsură și să-l urce să ia trenul la București, ca să-i mai scurteze din al doilea picior. Cine l-o fi dat jos din tren, în Gara de Nord? Călătorii? Hamalii? Și cum s-o fi dus de la gară la spital prin București? Era și o zicală veche: taie coada câinelui dintr-o dată, nu cu ciopârțica. Cu ciopârțica i-au tăiat întâi un picior, apoi pe celălalt, tot până sus de tot. Corpul i se termina cu testiculele și ce mai era.

Cam pe vremea aceea, când nu mai ieșea el din casă, Doduța a venit la mama mea și a rugat-o să-i scrie surorii ei la Geneva, să-i trimită un scaun rulant pentru Duță. Mătușa Dacia – așa o chema – fusese profesoara de matematică a lui Victor. Mamei mele i-a părut rău întotdeauna de Doduța, așa modestă și umilă cum era. Ar fi vrut s-o ajute, dar rugămintea ei era complet nerealistă. Mama îi scrisese Daciei să-i trimită niște freze pentru cabinetul dentar al soțului verișoarei lor. Obținuse autorizația de import pentru acele câteva freze, însă le-au oprit ăia la vamă, fără nicio explicație. În dinții cui or fi ajuns. Mama s-a mirat că Doduța n-a insistat, cum insista lumea pentru tot felul de lucruri din pachet, ba chiar a avut o vagă impresie că ăsta era răspunsul pe care îl aștepta. Peste ani, a avut confirmația și a înțeles că Doduța voise doar să se audă prin oraș că încercase să obțină un scaun rulant din Elveția.

Victor locuia la București pe vremea când tatăl lui venea la operații. Știu de la Dumitru, vărul lui, fiul lui Alecu, care a fost arestat și nu s-a mai știut nimic de el, că Victor nu s-a dus niciodată să-și vadă tatăl la spital. Făcea o școală de topometrie sau așa ceva, în București. Înainte de asta, după ce a terminat liceul, s-a dus să muncească miner, în subteran. Nu a dat la medicină de la început, că avea origine socială nesănătoasă. Nu era voie, ca el, băiat de medic să devină și el tot medic sau să urmeze vreo altă facultate. Era fascinat de frumusețea Bucureștiului. Toată viața a tânjit după capitală. Mereu venea cu treburi pe la Ministerul Sănătății, la congrese de ale lor de psihiatrie sau numai așa, ca să-și clătească ochii.

– De ce stai tu să ruginești în Fundu Marmației, să locuiești într-un balamuc? De ce nu te muți la București? Să muncești într-un balamuc, înțeleg, asta îți e meseria sau crucea pe care ți-ai ales-o. Dar să mai și locuiești într-un balamuc? Să te deranjeze nebunii tăi și noaptea? Să nu-ți aerisești creierii?

Mie mi se păreau mai nebuni medicii decât pacienții. Și prima și a doua lui nevastă erau psihiatre, la fel și primul soț al celei de a doua soții, cât și actualul amant al fostei lui soții. Toți patru i se înfățișau la raportul de dimineață, aliniați în fața lui. Plus că el era încurcat cu toate doctorițele, infirmierele, pacientele, bucătăresele și cu toate femeile de acolo. El era consolatorul tuturor femeilor, de sus până jos. Se arunca în partea lui ta-so, de unde moștenise virtuțile reproductive, însă Victor era un om fin, stilat, intelectual, nu ca mârlanul de Duță. Vorbea poetic, cu citate din filozofi, cu fraze începute și neterminate, să le subînțeleagă fiecare cum voia. Avea o voce hipnotică, de le lăsa pe femei cu ochii în soare. Făcea și hipnoză. În facultate fusese poreclit Contele Casanova. Se plimba prin oraș într-o uniformă albă de căpitan de vapor. Era mândru, impunător și mergea cu niște pași, de parcă ar fi fost un arhanghel. Când era medic stagiar la țară, a fugit de acolo, că voiau țăranii să-l castreze. Miștocarii noștri i-au modificat porecla: „Contele Casanova din Castranova”.

Nu, zicea el, că la București se făcea psihiatrie cu parul, cu electroșocuri și cu pastile nocive.

– Și ce dacă? i-am zis eu. Le dă cu parul în cap nebunilor, nu ție.

Nu, că un post în București l-ar costa cât o Dacie nouă, iar după aceea mai vine și tributul anual.

– Și ce dacă? Nu dai din leafa ta, dai din ciubucuri.

Nu, că el nu lua ciubucuri. Dacă el se muta la București, ce o să se facă atâtea femei fără el? El nu-și putea lăsa haremul din spital. Cică nu le putea lăsa să sufere din cauza absenței lui din viața lor. Mda, ce se făceau atâtea femei fără el? I-am zis:

– Tu nu ai o sexualitate normală.

Mi-a răspuns râzând ca un pașă:

– Dimpotrivă. Mii și mii de femei au avut prilejul să se convingă și se conving zilnic că eu am o sexualitate normală.

– Când ai așa multe femei, niciuna din ele nu este a ta și numai a ta. Este a altcuiva sau a altora. Care din ele va fi alături de tine când ți-o fi mai greu sau la bătrânețe? Care îți va da un pahar de apă?

– Toate. Uite așa vor sta la rând să îmi aducă fiecare câte un pahar cu apă. Iar eu am să le arăt cu degetul și o să zic: Tu da, tu nu.

– Reciproca este valabilă. Care din ele va avea nevoie de tine, să o ajuți la greu? Ce viață e aia să fii ajutat de toată lumea și să nu ajuți pe nimeni?

– Să mă ajute toată lumea și nu ajut pe nimeni.

– Și cu care din aceste mii de femei vrei tu să fii împreună în viața de dincolo, în eternitate? Ele vor fi alături de alții, iar tu vei fi singur cât îi hăul. Tu ai sindromul lui Don Juan și al lui Casanova.

– Tu vorbești, mă? Te făcuși psihiatru amator? Eu sunt psihiatru și știu mai bine decât oricine că sunt perfect normal.

– Așa normalitate mai rar. Dar eu mă întreb. Și te întreb pe tine. Poate un psihiatru să fie conștient de propria sa psihopatie? La fel cum vreun nebun din ăștia ai tăi are paranoia și își închipuie că e Napoleon sau Edison, tu i paranoia și îți închipui că ești normal. S-ar putea ca paranoia să fie cea mai răspândită boală profesională printre voi, psihiatrii, că prea vă considerați normali și puneți diagnostic la toată lumea, numai vouă înșivă nu vă puneți. Psihoza ta, de alergi după toate fustele și crezi că asta e normal, nu corespunde cu criteriile viabile din societate. Stilul tău de viață nu e viabil. Nu merge așa.

– Ba merge foarte bine.

– Nu merge. Într-un fel sau altul, societatea respinge sau penalizează tot ce nu este comportament normal, tot ce e dăunător intereselor majorității sau bunului mers al armoniei sociale. Orice acțiune are o reacțiune. Asta e o lege universală. Nu numai în fizică sau chimie, ci și în societate. Din cauza asta, tu numai încurcături ți-ai creat. S-a auzit în tot orașul de ce ai fugit din satul ăla, când erai medic stagiar la țară. N-ai învățat nimic din pățania aia?

– Am ajuns să mă judeci tu, mă? Păi tu ai avut atâtea femei câte am avut eu, ca să mă judeci tu pe mine?

Până și moartea tizului meu a fost o încurcătură de neelucidat. Ajungem și la asta.

O pereche de pantofi

Până a fugit în Italia, Dumitru a trăit în București cum putea, din ce se nimerea. Se aciuase într-o echipă de rugby, unde răzbea, pentru că era masiv cât un taur. Primea ceva bani, uneori și mâncare. Mânca pe unde apuca și cam rareori pe săturatelea. Cam prin vremea aceea, Victor era miner în subteran și apoi a intrat la școala aia tehnică de topometrie, în București. N-are importanță asta. Pentru Dumitru, foamea era ceva așa cam cât Himalaia.

Odată, s-a dus la una, la care mâncase cândva o oală de sarmale întreagă. Așa face și lupul: unde a mâncat odată un miel, mai vine și la anul. De data asta, aia nu avea nimic de mâncare prin bucătărie. Dar nimic. În cele din urmă, oricum, nu s-a dus la ea degeaba. Cineva a sunat la ușa ăleia. Aia l-a împins pe Dumitru într-o debara de acolo, din bucătărie. Deschide ea ușa, intră un amant al ei, un chirurg care făcea operații pe creier în echipa celebrului Arseni. Chirurgul i-a dat ei un cadou, frumos învelit într-un ziar și i-a făcut semn să-l pună în frigider. Dumitru, din debara, n-a văzut și n-a auzit nimic. Ea a pus cadoul în frigider, fără să-l mai dezvelească din ziar. Frigider Fram, primul frigider românesc, în care nu avea nimic, nici măcar vreun borcănel de iaurt sau vreo conservă de mazăre. Și se duc dumnealor, aia și cu ăla, în dormitor.

În debaraua aceea, era negură beznă și puțea a naftalină. Dumitru a deschis binișor ușa și a mers tiptil în vârful tenișilor, cam rupți, să deschidă ușa de afară, ca să plece acasă. Dar se răzgândi și își zise să nu plece până nu mai dădea totuși încă o raită prin bucătărie, poate o găsi totuși ceva cât de cât, vreo coajă de pâine sau ce o fi. Deschise ușa la frigider și vede acolo ceva ambalat în ziar. A desfăcut ziarul ușurel să nu foșnească și a pus pe masă cadoul acela magnific, în toată măreția sa.

Vai ce tort de ciocolată mare și frumos, cu frișcă și cu flori de marțipan pe el. Și cu un purceluș de marțipan roz în mijloc. Dumitru a băgat în gură purcelușul întreg, fără să mai muște din el, apoi a luat o lingură și s-a așezat la masă. De hămesit ce era, a înfulecat tortul cu lingura una după alta, cum ar fi mâncat ciorbă. Înghițea ca un aspirator, a isprăvit întreg tortul, n-a mai rămas nimic. A râcâit bine cartonul și ziarul cu lingura și cu degetul. Și-a lins degetul, a lins cartonul și ziarul. Și a uitat că trebuia să dispară de acolo. S-a mângâiat pe burtă și a adormit pe scaun.

S-a trezit când a auzit o ușă scârțâind și apoi vocea amantului ăleia. Dumitru n-a mai apucat să iasă pe ușă. N-a mai ajuns până la debara, abia a apucat să se ascundă după o draperie de la fereastră. Amantul a venit în bucătărie și s-a dus drept la frigider, unde văzuse că pusese aia tortul. Frigiderul gol. Ambalajul tortului era pe masă, dar tortul nu mai era nicăieri. Cartonul de la tort era gol, bine râcâit de ciocolată și lins, cu lingura alături. Chirurgul de creiere a făcut o criză de nervi:

– Mâncat!? Cine să-l fi mâncat? Imposibil. Așa ceva nu este posibil!

Chirurgul s-a uitat nedumerit în toate părțile și a văzut sub draperie o pereche de teniși. Mari și cam rupți. S-a repezit furios și a dat la o parte draperia. A încremenit de frică, cu ochii în sus la ditamai rugbistul, cât un taur. Dumitru l-a mângîiat pe cap și a zis:

– Ba e posibil!

Tizul meu, adică Victor, fiul lui Duță, nu se ducea la ta-so la spital, la Duță, ci se ducea Dumitru, nepotul. Duță i se plângea lui Dumitru că Victor nu venea pe la el să îl vadă. Și se văieta că avea dureri. Îl dureau cioturile unde fusese tăiat și cusut. Încă și mai rău de așa, avea și niște dureri fantomă. Așa li se zicea. Era chinuit când de niște dureri, când de niște arsuri, în picioarele ce îi fuseseră tăiate. Cum să îl doară picioarele pe care nu le mai avea? Așa îl dureau, mai rău decât l-au durut vreodată, când le avea. Avea furnicături și mâncărimi nesuferite și îi venea mereu să se scarpine pe picioarele, care îi lipseau. S-ar fi scărpinat, dar nu mai avea pe ce să se scarpine. Se scărpina prin aer și nu ajungea să își aline mâncărimile. Era un chin așa de insuportabil, încât îi venea să își taie cu cuțitul picioarele, care deja îi fuseseră tăiate și arse la crematoriul spitalului. Dacă ar mai fi avut picioare, s-ar fi ridicat din pat și s-ar fi dus să se arunce pe fereastră, că nu mai putea trăi, de dureri, arsuri și mâncărimi. I-a cerut lui Dumitru să îi aducă un pistol să se împuște în cap, că nu mai suporta să trăiască. Ce o fi fost în capul lui? De unde să îi aducă Dumitru pistol?

Duță i s-a plâns lui Dumitru că nu putea dormi. Îi dădeau pastile, îi făceau injecții să adoarmă. Abia ațipea și era terorizat de coșmare înfricoșătoare, sărea din somn în spaime, nădușit, făcea crize de groază, angoase sau cum le zice și striga după ajutor. Se uita îngrozit împrejurul său cu ochii ieșiți din cap, se îneca respirând cu sughițuri, hârșcâia din gât și scotea urlete disperate, iar ceilalți bolnavi din salon, treziți din somn și personalul, nu puteau ști dacă el, cu ochii căscați uite așa de mari, îi vedea sau nu. El tremura de frică și se ferea de ei, îi lovea cu brațele când se apropiau de el să-l liniștească. Duță suferea într-atât de cumplit, încât nici nu l-a întrebat pe Dumitru ce căuta el la București, ce făcea acolo și din ce trăia. Nici măcar nu l-a întrebat ce s-a întâmplat cu tatăl și cu mama lui. Adică Alecu, fratele lui Duță, dacă mai știa ceva despre ei. Cum spuneam, nu l-a întrebat pe Dumitru nimic. Sau măcar să-i fi dat ceva bani, că oricum, era nepotul lui de frate.

Dumitru l-a ajutat pe Duță când să plece pentru ultima dată de la spital, din București. Spitalul a făcut o excepție de la directivele comuniste și l-a dus cu o salvare la Gara de Nord. Dumitru i-a spus lui Victor să vină să-l ajute să-l care la tren pe bietul lui tată, care nu mai avea picioare. Dar n-a vrut să vină. Nu putem ști de ce. Să-l întrebăm pe doctorul Sigmund Freud. Dumitru l-a cărat cu ajutorul unuia dintre fomiștii cu care locuia împreună într-un subsol. Cică odată li s-a spart o țeavă de canalizare din tavan și era să-i înece în borhotul ăla. Cum l-or fi cărat? Pe Duță, nu borhotul.

Noroc că, fără picioare, nu mai era la fel de greu pe cât fusese. Adică Duță. Oricum, nu se putea văieta că îi atârnau picioarele. Parcă era o zicală veche: „Călare pe cal și se vaietă că îi atârnă picioarele.” L-au urcat în tren și l-au pus în compartiment pe banchetă, rezemat ca un sac, să nu e răstoarne. Era la clasa a doua și avea rezemătoare numai pentru un cot, să se sprijine. Bine că nu era la clasa a treia, că acolo era bancheta de lemn, nu cu mușama ca la a doua. Tot ce îi mai rămăsese din corp ședea pe acele tăieturi, sus de tot, la bazin, la centura pelviană, sau cum se numește.

Duță i-a dat lui Dumitru un ceas de buzunar, din aur, iar celuilalt i-a dat o hârtie de o sută de lei, cu Bălcescu, cum era atunci. S-a indispus și a oftat, că nu avea niciuna de douăzeci și cinci de lei, cu Vladimirescu. A băgat înapoi în buzunar teancul de sute. Așadar ar fi avut bani să-și cumpere bilet la clasa întâia, unde ar fi fost doar șase în compartiment, nu opt. Cu fotolii de catifea, pe moale, mai ales că el acum era cum era, cu cioturile alea cusute și bandajate. Dar așa călătorea el întotdeauna la clasa a doua, ca să nu bată la ochi și să discute lumea că el mergea la clasa întâia.

Ce să facă Dumitru cu un ceas de buzunar? Nu prea mai avea nimeni așa ceva. De aur, însă nu mergea bine. Ar fi trebuit dus la ceasornicar, să-l repare. L-a vândut la Talcioc și a trăit bine o săptămână, împreună cu prietenii săi flămânzi. Ce l-o fi apucat pe unchiul său Duță, să-i dea acel ceas? El, care era zgârcitul zgârciților și niciodată nu i-a dat bani, nu i-a dat nimic.

Trenul a pornit, iar Duță s-a ținut cu mâinile de plasa de sus, unde se puneau bagajele, ca să nu se răstoarne. Îi amorțeau brațele și a trebuit tot timpul să se țină când cu o mână, când cu alta și i se cam închideau ochii. Dar se trezea mereu, că îl împingeau călătorii de alături, când cădea peste ei. S-a auzit prin oraș că se izbea cu capul de peretele compartimentului. Cine le-o fi spus? Unii ziceau că se dădea singur cu capul de perete, alți ziceau că îl zgâlțâia trenul. N-are importanță. O ducea greu și cu circulația sangvină în brațe. Păi cum să nu? Trenul trecu pod după pod și ajunse la podul cu pricina, de unde cică aruncase aurul. Trecea trenul peste pod, iar Duță s-a uitat îndurerat la râul învolburat, cu apa murdară, neagră.

Îi venea să urle, s-a abținut, dar până la urmă tot a răgnit ca din gură de șarpe. Călătorii s-au întors spre el și l-au compătimit auzindu-l urlând așa. Credeau că urla din cauza durerii de la tăietura picioarelor, însă el urla de focul aurului. Ajunse trenul și la Castraveția. L-au trezit călătorii, l-au luat pe sus și l-au coborât din tren. De milă și ca să scape de el.

Nu-l aștepta nimeni în gară, deși trimisese telegramă, ca să-l aștepte soția cu o trăsură, cum era atunci, cu cai. N-o fi ajuns telegrama? L-au dat jos, l-au așezat pe peron, sprijinit de un stâlp, un lampadar sau ce era și s-au urcat la loc, că fluiera trenul să plece fără ei. Alții, care coborau acolo fiindcă erau din oraș, ocoleau mai pe departe, ca să nu dea ochii cu el și să fie nevoiți să îl salute ca de obicei cu „Să trăiți, domnu’ doctor!”, pentru că se jenau de situația aceea așa de penibilă. Și firește se gândeau, ce viață mai era asta pentru el și cât mai putea să aibă de trăit un om ajuns în așa hal. Alții ziceau că ar fi mai bine să trăiască până la adânci bătrânețe, ca să apuce să se gândească la câte operații nu îi reușiseră și câți oameni au murit de bisturiul lui. Era o stație mică, iar între două trenuri nu mai rămânea nimeni în gară.

Niște muncitori din gară erau foarte ocupați să se ducă de colo-colo de-a lungul șinelor cu o scară pe umeri. Se duceau și se întorceau. Era foarte important ce făceau. Așa era la CFR pe atunci. Până când au băgat de seamă că era ceva pe peron. Au crezut că uitase careva vreun bagaj și s-au dus să vadă ce era. Când au văzut că era o jumătate de om, erau gata să li se facă rău. Dar erau ceferiști și mai văzuseră ei oameni tăiați de tren. Au fluierat din degete și au strigat să vină șeful de gară. A venit șeful gării și l-a trezit pe Duță din sforăituri și horcăieli.

Când a deschis Duță ochii, așa buimac de somn sau mai degrabă de nesomn, șeful de gară l-a recunoscut și nu i-a venit să creadă. Nici nu știa cum să-l salute. Respectabilul chirurg, director de spital, fără picioare, sprijinit de stâlp ca un sac de cartofi. Și din care cursese pe peron ceva de nedescris. Puțea pe întreg peronul, tot de nedescris. Muncitorii nu aveau de unde să-l cunoască, nu erau din oraș, dar au priceput că era un personaj important al orașului și l-au salutat cu căciula în mână. Șeful de gară i-a trimis să vadă dacă mai era vreo trăsură, să-l transporte acasă. Între trenuri, birjarii nu așteptau clienții la gară, ci la biserica din centru. Ceferiștii l-au pus într-o roabă, că aveau roabe pentru reparațiile lor permanente la terasament, și l-au dus unde le-a spus șeful gării, la casa aia așa și așa, din strada, pe care muncitorii o cunoșteau după numele neoficial și care în situația de față se potrivea întru totul cu jumătatea de om de pe peron. Au ajuns acolo.

Doduța nici nu s-a ridicat să le mulțumească sau să le dea vreun ban, o țuiculiță, ceva. Ședea la masă cu amantul ei. Da, acum avea un amant, cunoscut sub porecla Mototolu. Era băiatul unui moșier arivist, pe care îl chema sau era poreclit Șomoldoc. Șomoldoc a fost arestat și a murit la Canal. Mototolu, era un neisprăvit, un târâie-brâu. Se zicea prin oraș că Șomoldoc l-o fi făcut la beție. Tot orașul aflase că farmacista și-l găsise de amant pe Mototolu. Un pierde-vară, o secătură. Era necopt la minte și totuși chel, un vai de capul lui, un ăla. Nici n-avea din ce trăi. Ea îl ținea pe mâncare și pe de toate. Așa a fost să fie, că Doduța s-a înhăitat cu lepădătura aia. Le-a spus peste umăr, ceferiștilor:

– Duceți mizeria aia în odăița din fund!

Adică pe Duță.

– Descărcați-l acolo!

Acolo l-au descărcat, pe un pat de fier ruginit și cu îngerași vopsiți pe tinicheaua de la tăblia patului. Cu niște trențe în loc de saltea și de orice altceva.

Dumitru mi-a spus că unchiul său, Duță, zăcea în cea mai întunecoasă odaie, fără ferestre. Avea ceva lumină indirectă când rămânea ușa deschisă. Fără bec, în niște trențe și zdrențe murdare, într-o mizerie și o putoare mai rău ca la cocina porcilor, ba chiar mai rău și decât la closetul din gară. Nimeni nu-l îngrijea. Dumitru i-a dat cu lingura să mănânce, o zeamă de aruncat la câini, o spălătură de vase, adusă de soția lui, din ce spălase vasele. Duță i-a spus lui Dumitru că nu putea dormi. Îndată ce ațipea, se trezea imediat în coșmaruri. Iar ațipea, iar avea coșmar și se trezea înspăimântat. Nu suporta să stea fără lumină, nici măcar când voia să adoarmă și nu putea. Duță l-a apucat pe Dumitru de mână și nu voia să-i dea drumul să plece, uite așa se cramponase de el. Nu voia să înțeleagă că se grăbea la tren să se întoarcă la București. I-a spus că Doduța era în camera din față, de la stradă, cea mai însorită, cu Mototolu. Asta a fost ce a auzit Dumitru ultima dată de la unchiul său. S-a zmucit să scape din menghina mâinilor lui. Duță nu l-a întrebat niciodată despre fratele său Alecu, adică tatăl lui Dumitru, sau de mama lui. N-a întrebat ce mai știa de ei. Nu i-a dat nici măcar bani de tren.

Cum spuneam, Doduța petrecea cu Mototolu în camera de la stradă. Pusese la geamul dinspre stradă borcane cu murături de ardei grași și ce mai era, cum se pun murăturile la borcan. Borcane mari, unul lângă altul, ca să nu poată lumea să privească în casă. Și ca să afle tot orașul că ea era o gospodină perfectă. Trecătorii urinau pe perete și nu ajungeau să vadă printre borcane. Săreau în sus și nu puteau vedea nici pe deasupra borcanelor.

S-a auzit la spital și, în cele din urmă, au venit de l-au luat acolo. Pe Duță. I-au dat un salonaș mic, numai pentru el, cu un singur pat. Oricum, era ditamai directorul spitalului, ce naiba! Puteau face o asemenea excepție pentru el. Cică încă mai era în funcție. Formal desigur. Sau poate nu mai era director. Ce importanță mai are? Atunci s-a văzut că spitalul funcționa mai bine fără director. Toți subalternii lui veneau zilnic să-l vadă și să-și dea cu presupusul. El citea din cărți de medicină, se documenta despre boala sa și nu o prea cam putea identifica în cărți. Nu putea găsi cauza. Învățase cărțile alea pe dinafară. Le spunea el doctorilor ce să-i facă, iar ei nu-l contraziceau cu nimic. Era clar că nu mai avea mult de trăit. Pentru el nu mai rămânea de făcut altceva, decât morfină și iarăși morfină. Ca să îi mai domolească întrucâtva durerile și suferințele.

Salonașul lui era pe coridorul cu saloanele de care răspundea un medic poreclit când Boul, când Animalul. Așa i se zicea de când fusese elev, acolo în oraș. Tatăl lui avusese o măcelărie. Dacă n-ar fi dat măcelarul hălcile de carne de bou cuvenite la profesori, n-ar fi fost în stare Animalul să facă liceul. Cum o fi făcut facultatea de a ajuns doctor? Să-l întrebăm pe ta-so. Cum de o fi obținut Boul și Animalul angajare la acest spital, să-l întrebăm pe Duță. Ziceți că nu este o lege a echilibrului? A dreptății? Bine, puteți zice că nu există Dumnezeu, Providența și ce mai spune popa. Dar trebuie să existe o lege, cosmică sau cum o fi. Un fel de ecologie a societății și a năravurilor omenești. La fel ca legea aia de la fizică sau de la chimie, care zice că la orice acțiune există o reacțiune. La o acțiune bună, o reacțiune bună. La una rea, una rea. Cum îți așterni, așa dormi. Destinul este rezultatul opțiunilor noastre. Soarta ți-o faci singur. Eh! Dacă și asta n-o fi ironia soartei!

Duță a ajuns să fie îngrijit de cel mai incapabil și mai dobitoc dintre toți doctorii subalterni lui. Probabil că Boul și Animalul era singurul în care avea Duță încredere că nu-i face vreo injecție să-l ucidă. După cum se purtase cu ei, zbir și nedrept, urât și dușmănit de toți, la ce era să se aștepte? Viața îi oferea acum posibilitatea să își dea seama despre ce a greșit în viață. Însă eu unul nu am văzut pe nimeni și nici nu am auzit de cineva căruia să îi pară rău că a fost un om rău sau să regrete că s-a purtat așa cum s-a purtat și să spună că ar fi trebuit să se poarte altfel. Din câte știu eu, oamenii răi mor cu regretul că nu au apucat să facă și mai mult rău. După cum oamenii buni, mor cu regretul că nu au apucat să facă și mai mult bine celor din jur.

Duță suferea de dureri, arsuri și mâncărimi fantomatice, cum vă spuneam. Simțea astea în picioare, deși nu mai avea picioarele. Simțea arsuri și mâncărimi cam peste tot și îi venea să se scarpine cu frenezie pe picioarele care fuseseră duse de mult la crematoriu, bucată cu bucată. Dumneata, cititorule, poate că nu suporți să citești asta încă odată. Dar cum o fi suportat el așa ceva tot timpul, zi de zi, zi și noapte. Dacă iadul în lumea de dincolo există sau nu există, nimeni nu s-a întors de acolo să ne spună cum e. Dar uite că iadul și chinurile groaznice în viața asta există. Nu știu cât a stat în spital. Ce importanță mai are? Cică la un rond al medicilor, cum veneau zilnic la el, toți, ca înainte, le-a spus că nu mai avea mult de trăit. Vreo lună și jumătate, aprecia el însuși.

– N-o să mai apuc ziua mea. Nu m-aș mai fi născut!

– Ba da, o să apucați. O să vă sărbătorim! zise Boul. Ce vă doriți ca cadou?

– Cacadou… murmură Duță ca un ecou, apoi întoarse capul, se uită pe fereastră și zise cu voce stinsă: O pereche de pantofi…

Medicii au înlemnit, și-au reținut respirația.

– Ce număr să fie? zise Boul și Animalul, scoțând carnetul de însemnări ca să noteze conștiincios. Negri sau maro?

Directorul cu picioarele amputate avu o grimasă de durere sau poate de scârbă și le făcu semn să plece. Se crispă, se răsuci, scrâșni din dinți, din cauza chinurilor, oftă și îi zise Boului să-i trimită infirmiera cu o morfină. Au ieșit toți, însă Boul s-a apucat să facă alte alea și nu i-a trimis infirmiera. Colegii lui i-au atras atenția să-i trimită infirmiera să-i facă o injecție cu morfină.

– Nu! Nu se poate!

– Cum așa, nu se poate? Ce vorbă e asta? Fă-i morfina!

– Nu se poate. Ce, vreți să devină morfinoman?

– Boule! Ești un bou! Umbra ta murdărește pământul!

– Și cum ai putut, mă animalule, să îl întrebi ce număr și ce culoare de pantofi?

– Păi ca să i se asorteze cu pantalonii în sicriu, când o fi să fie.

Când a fost să fie, Duță a murit acolo singur. Ziua de Unu Mai în anul acela căzuse cum căzuse, iar cine a putut și-a luat zile libere cât a vrut. Medicii mai aveau de recuperat nopți de gardă și, cum nu stăteau prea bine cu calendarul, au prins ocazia să recupereze cât se putea. Infirmierele aveau și ele de luat recuperări, după cum și le știa fiecare. Iar femeile de servici de ce să vină la spital, dacă nimeni altcineva nu venea? Nici bucătăresele spitalului nu au mai venit la spital. Bolnavii fuseseră luați acasă de familiile lor, până când se va relua activitatea la spital. Însă Doduța nu a venit să îl ia pe Duță acasă.

Când s-a reluat activitatea la spital, femeia de servici a intrat cu mătura, cu căldarea de apă și cu o cârpă să frece podeaua în salonașul lui Duță. A început să urle îngrozită:

– A murit! A murit! Ajutor! Săriți, că a murit!

Pe ce dată a murit? Medicii nu prea erau de aceeași părere, cu câte zile în urmă murise. Ca să nu se mai contrazică cu Boul, au lăsat așa cum zicea el și au scris data care au scris-o în certificatul de deces.

Duță a murit tot fără lumânare, ca și Totoșu. A fost îmbălsămat și i s-a făcut cosmetica mortuară la morga spitalului. Doduța a venit la morgă în doliu și cu voal la pălărioară, de îi acoperea fața, tocmai când îmbălsămătorii erau în pauza de cafea surogat. O matahală de șef și câțiva subalterni pirpirii, ucenici sau ce or fi fost. Tăiau salam parizer și ce mai mâncau, cu ceapă verde, pe un ziar. În loc de masă, mâncau pe un dulăpior electric, pe care era pictată silueta neagră a unui om ce cădea trăsnit de un fulger roșu și era scris „Pericol de moarte”. Matahala plescăi cu palma pe obrajii lui Duță:

– Ia uitați-vă colea, madam, ce obraji roșii! Nu mai are riduri. Ca curu’ de copil mic. L-am machiat cu toată grija. Ia uite ce gene lungi i-am făcut! Ca când te duci la bal. Vino mai aproape, madam, să vedeți. N-a arătat niciodată așa frumos și fericit. Poți să zici că doarme.

Un ucenic a fornăit pe nas ca și cum mortul ar fi sforăit. Șeful îi plezni ucenicului o palmă de a răsunat în morgă:

– Nerușinatul dracului! Grijania mă-tii! Uite-l ce fericit e, madam, zici că a și ajuns în rai! a continuat îmbălsămătorul șef cu glasul său de bun comerciant. L-a mai văzut madam vreodată așa mulțumit? E de invidiat. Să moară toți de necaz, când l-or vedea.

Ucenicul a slobozit încă un alt sunet, indescriptibil. Șeful i-a dat cu salamul în cap și l-a înjurat de toți sfinții și de morții mă-sii. Cuțitul de pe ziar a căzut pe jos, pe betonul ud. Pauza de cafea surogat s-a terminat. Doi îmbălsămători începură să facă manichiura mortului. Matahala preciză că nu va socoti la plată și pedicura. Făcea el rabat de la prețul forfetar. A asigurat-o pe madam că i-a tuns părul potrivit și nu a economisit uleiul de nucă și nici briantina. Cum voia madam să fie cărarea, pe dreapta sau pe stânga? Să-i facă părul cârlionți, pe moațe, permanent?

Văduva nu voia să cheltuie bani suplimentari. Însă a precizat că voia absolut să își jelească soțul în liniște, singură, acasă la ea, ultima noapte. Să-i fie transportat sicriul gata aranjat. Așa au făcut. Dorința văduvei îndoliate era sfântă.

Duță a fost înmormântat în liniște și cu sobrietate, dacă sobrietate se putea numi zgârcenia. Gurile rele au comentat că s-a făcut prea multă economie la bani și la toate. Nu i-a pus famfara cu marșuri funebre, cum se cuvenea la funcția și la rangul lui. Nici măcar nu s-au aruncat monede la răscruci, ca să se repeadă cerșetorii la ele. Văduva nu a vrut nici să plăteacă pentru ca să se tragă clopotul de la capela mortuară, când coborau sicriul în groapă. Nici măcar nu s-a tocmit cu clopotarul. Ar fi putut să obțină un preț mai convenabil. S-a vorbit prin oraș dacă Doduța barim i-o fi pus pe limbă sau în palmă vreo monedă, cât de mică, să aibă de plătit barcagiul peste apa neagră a morții.

Nici Duță nu se gândise la moarte. Ca și Totoșu, nici el nu își cumpărase loc de veci. Bine că tocmai trecuseră șapte ani de la Totoșu și puteau deschide groapa acestuia, să-l aștearnă acolo. Oricum, locul fusese cumpărat de Duță. Au desfăcut groapa. Sicriul lui Totoșu era intact. Nu putrezise. Au ridicat capacul, nici Totoșu nu putrezise. Era întreg. Însă era răsucit cu fața în jos. Unii au țipat speriați, că se făcuse strigoi, alții au înțeles că nu fusese mort de-a binelea când l-au îngropat. Fusese doar o moarte aparentă, clinică sau cum se numește. S-a trezit după ce l-au îngropat și s-a răsucit după aerul de jos, care cică o fi fost mai rece, barim să mai apuce o gură de aer, sau a încercat să se opintească și să ridice capacul sicriului cu spinarea, ziceau alții, care știau mai bine decât oricine ce se petrecuse în sicriu. Totoșu era întreg, palid la față, dar într-un fel așa, cam galben-verzui și era cam prăfuit. De unde praf în sicriu sub pământ? O fi fost mucegăit.

Acum, ce să facă cu cadavrul lui Totoșu?

– Ce zice părintele?

Până să-și facă părintele cruci și să zică ceva, Doduța a hotărât să fie transportat la crematoriul spitalului și să-l ardă acolo împreună cu mizeriile și gunoaiele obișnuite de la spital. De la spitalul la care fusese Duță director.

 

Mesajul de la Alecu

Soția lui Alecu, Sofia, n-a stat mult închisă. I-au dat drumul după un timp. Nu mai știu cât timp mi-a spus Dumitru că au ținut-o închisă. Ce importanță are? Dar Alecu nu s-a mai întors niciodată. De ani și ani de zile nu se mai știa nimic de el. Nu se putea ști dacă mai trăia sau o fi murit, nici când, nici unde. Se credea că fusese dus la Canal. Ea învățase filozofie la facultate la București, dar nu a profesat niciodată. Nu avea nevoie, întrucât soțul ei era magistrat și considera că ar fi fost dezonorant pentru el, ca soția sa să fie profesoară la vreo școală. Am văzut diploma ei de la universitate la Dumitru, la Geneva. Cine i-o fi adus-o din țară. Și la ce bun? Când i-au dat drumul de unde au ținut-o închisă, nu mai avea dinți și i-au dat să muncească femeie de servici, să spele closetele tribunalului unde soțul ei fusese magistrat.

A ieșit un preot de la închisoare, a căutat-o pe Sofia și a găsit-o că se mutase la București, cum o fi aflat el unde s-o găsească. Își făcuse proteză dentară. Nu preotul, Sofia. Preotul fusese cu Alecu în Deltă, la stuf, deci nu la Canal. Apoi preotul a fost mutat într-o închisoare, de unde ulterior i-au dat drumul. Când l-au mutat din Deltă, Alecu încă mai trăia. Însă după cum arăta, n-ar mai fi fost posibil să trăiască și acum. Ajunsese un schelet și era plin de răni pe corp. Răni de la poverile de stuf și răni din ce l-or fi bătut, când nu mai putea munci, de vlăguit ce era.

Gardienii nu prea se oboseau să bată deținuții. Dădeau ciumagul unor deținți, ca să îi bată deținuții pe deținuți. Deținuții, care îi scuteau pe gardieni să facă febră musculară, primeau supliment la ciorba de păpădii, de ștevie sau ce buruieni culegeau. Un bătrân din Castraveția, care fusese la Canal, mi-a spus numele a trei deținuți, care pactizaseră cu gardienii. Probabil că au pactizat și cu Securitatea. Altminteri cum se poate explica faptul că au fost eliberați înaintea celorlalți și au fost puși în funcții înalte, de răspudnere? Nu le spun numele, pentru că nu m-ar crede nimeni că personalități atât de importante și respectate au ajuns așa de sus, făcând pact cu diavolul. Să se odihnească în pace, la loc cu verdeață sau unde or fi acum. Și câți ca e? Câți ca ei?

Alecu făcuse niște complicații la picioare, cum stătea tot timpul în apă până la brâu și recolta sau căra stuf. Alecu i-a spus preotului că avea picioarele putrezite și abia se mai putea ține să nu cadă și să se înece, iar după asta nu mai știe ce o fi fost, cum o fi murit Alecu. Sofia îl asculta cu ochii în pământ, nemișcată, de parcă era sculptată în piatră.

Preotul avea un mesaj de la Alecu. Un mesaj pe care Alecu de fapt nici nu i l-a formulat. Alecu fusese interogat la început zilnic, pe când ceilalți deținuți nu erau interogați niciodată. Câțiva deținuți au tras cu urechea, cu cănița sau cu castronul de aluminiu, să afle despre ce îl interogau. Din întrebările pe care i le puneau, deținuții au ajuns la concluzia că pe el l-au arestat pentru altceva, mai important decât situația lui socială. Pe Alecu îl întrebau unde a ascuns aurul. Deținuții l-au întrebat despre ce aur era interogat. El le-a răspuns că nu știa nimic de niciun aur.

Sofia nu i-a spus nimic preotului, niciun cuvânt. Nu cumva să fie un agent provocator, pus de securiști. Și ea fusese interogată unde era aurul. Cât fusese arestată, Sofia era convinsă că atât Alecu cât și Duță erau interogați de aurul despre care le spusese servitoarea la înmormântare. Faptul că o torturau cum o torturau și o interogau, era pentru ea o dovadă că atât soțul ei cât și cumnatul Duță rezistau la torturi. Ea a dedus că niciunul din ei nu a spus că Duță aruncase aurul în apă, când trecea trenul podul. Dacă ei ar fi vorbit, le-ar fi dat drumul și nu ar mai fi anchetat-o nici pe ea. Asta îi dădea ei putere să nu vorbească.

Preotul credea că Alecu a murit pe undeva pe la pelicani, în Deltă. În mod sigur o fi căzut din picioare și nu s-a mai ridicat, s-o fi înecat fără să-l vadă nimeni. Iar dacă o fi văzut careva, nu-l putea ajuta nimeni. Cei căzuți și înecați erau lăsați acolo, să ajungă hrană pentru orătăniile din Deltă.

Sofia nu-i răspunse nimic preotului.

Într-un târziu, după o tăcere în care și Sofia și preotul stăteau ca două statui, preotul își luă libertatea să o întrebe pe Sofia dacă știa ceva despre Duță. Fusese arestat și Duță? Sofia dădu din cap că nu. Preotul se uită în pământ, se uită în cer, zâmbi cu tristețe în barbă și spuse:

– Zice la Sfânta Scriptură, Ecleziastul 21.6 cetire: „Comorile câștigate cu limbă mincinoasă sunt o deșertăciune trecătoare și ele duc la moarte”.

După o îndelungă tăcere, adăugă:

– „Suntem țara lui Cain, în care Abel n-a murit încă de tot. Dar va veni pedeapsa lui Dumnezeu, mașina, și-i va mătura pe amândoi, – pentru ca neamul lor să crească, să crească biblic, dincolo de zările țării.” Asta nu este din Biblie, doamnă. Și nici din capul meu, ci e de la Constantin Noica cetire. A spus asta în 1944.

După încă o îndelungată tăcere, preotul suspină, oftă și spuse:

– Păi, eu ce să mai zic? Se făcu seară. Plec, să nu mă apuce noaptea pe drum. Mda. Ăsta e mesajul pe care vi l-am adus de la soțul dumneavoastră. El nici nu s-a gândit să-mi spună să vi-l transmit. De fapt, e mesajul pe care mi-au zis ceilalți deținuți să vi-l spun. Acuma, ei sunt morți. Nu puteam, mi-au lăsat asta cu gură de moarte.

Tocmai cam prin anii când o fi pătimit Alecu cu picioarele putrezite prin Deltă, avea Duță necazurile cu amputările succesive. Alecu a murit cu convingerea că soția sa și Duță au rezistat tuturor torturilor și nu au divulgat că aurul fusese aruncat în apa râului. Altfel nu l-ar mai fi interogat bestiile pe Alecu unde era aurul.

Sofia a trăit până la adânci bătrânețe. Se mutase la București, să nu mai știe vecinii nimic despre viața și nenorocirile ei. A ajuns foarte bătrână și a apucat să vadă împușcăturile pe stradă din București, căderea comunismului, mineriadele, cât și exodul de români plecați peste hotare. A văzut cum profeția făcută de către Noica se împlinea sub ochii ei.

Comunismul a început cu revoluția rusă din 7 noiembrie 1917 și s-a terminat cu căderea zidului Berlinului, la 9 noiembrie 1989. Așadar a durat 72 de ani. Exact atât îi trebuie soarelui ca să facă un grad înapoi pe cercul de precesie a echinocțiilor. O clipă în veșnicie, atât a durat experimentul cu comunismul. Cifra 72 este cosmică, egală cu pulsul omului pe minut și cu alte măsurători ale fiziologiei omului și măsurători cosmice, pe care le-am știut dar le-am uitat. Sofia a apucat să vadă și dizolvarea Uniunii Sovietice.

 Ea, care a apucat două războaie mondiale, a văzut că Uniunea Sovietică a pierdut al Doilea Război Mondial abia la 25 decembrie 1991. Așa am văzut că scria la televiziunea germană, într-un scurt text, ce dura câteva secunde, după ce Armata Roșie s-a retras din Germania de Est. Ziua de Crăciun e zi mare încă din preistorie și din pre-creștinism. S-au întâmplat mai multe în ziua de Crăciun. Charlemagne a fost încoronat împărat de către papa de la Roma în slujba de Crăciun din anul 800. Ceaușeștii au fost împușcați tot în ziua de Crăciun. Sofia a apucat să vadă și mai multe, la noi în Castraveția. A văzut ce s-a întâmplat cu Duță dezgropat și cu Doduța moartă cum a murit.

Eu credeam că Sofia i le-a spus astea fiului ei, Dumitru, când s-a întors el din Italia, unde fugise. El a stat câțiva ani în țară și iarăși a fugit, în Elveția. Cât a stat el în țară, ea nu i-a spus. Nu am înțeles de ce nu i-a spus. Nici vărul său bun, Victor, nu i-a spus. Nimeni nu i-a spus. I-am spus eu, când a venit la mine la Göteborg. Nu i-aș mai fi spus! Dacă aș fi știut…

Stai acolo și te uiți!

Tizul meu Victor era cu câțiva ani mai mare ca mine. Nu ne jucaserăm împreună, dar ne cunoșteam. Familiile noastre se cunoșteau bine, de câteva generații încoace. Toată lumea se cunoștea la noi în oraș. Încă de pe când era licean, Victor umbla prin oraș într-o uniformă albă de marinar, cum spuneam. O primise cadou de ziua lui. Visa să ajungă marinar, dar n-a pus niciodată piciorul în vreo ambarcațiune. Nici măcar în bărcile de pe lacul din parcul orașului. Mergea prin oraș țanțoș ca un ofițer la parada militară. Mergea de parcă ar fi fost un împărat roman sau un arhanghel pe deasupra norilor. Cum sunt ai noștri bășcălioși, atâta le-a trebuit să audă la radio despre baletul Spărgătorul de nuci, de Ceaikovski. L-au poreclit Spărgătorul de inimi. I-au mai zis și Contele Casanova, iar după ce a scăpat să nu-l castreze țăranii când era medic la țară, l-au înălțat la rangul de Contele Casanova de Castranova. Parcă v-am mai spus asta. Unora li s-a părut mai nimerită titulatura Arhanghelul de pe strada Căcata, din Castraveția.

Victor i-a spus soției sale Ana că avea dureri reumatice și avea nevoie să se ducă la mare. Ea nu fusese niciodată la mare. Nu îi plăcea marea. Nu voia să meargă la mare. Nici nu putea, fiindcă născuse de curând, iar marea era contraindicată pentru fiica lor nou născută. Îi puseseră numele aiuristic Theodora-Dorothea. Numele Dorothea avea toate literele din numele Theodora, altfel aranjate. În felul acesta îi asigurau o continuitate spirituală și de caracter, cu mama lui Victor, Theodora, căreia i se zicea Doduța. Ca să aibă același caracter frumos, dezinteresat și altruist, ca bunica ei. Și Victor și Ana erau psihiatri. Ce să te aștepți de la doi nebuni?

– Și atunci cum să mă duc eu singur la mare, fără voi? a protestat Victor.

– Ba du-te! l-a îndemnat Ana, că ea rămâne acasă cu copilul.

– Nu vrei tu, mă, să te sacrifici măcar tu, și să mergi cu mine la mare? m-a întrebat Victor și zicea că barim să nu fie singur și să conversăm filozofie.

Eu ce era să zic? El îmi povestea întotdeauna lucruri foarte interesante din proaspetele lui cunoștințe despre Freud, Jung și câte altele învățate de el de la profesorii lui, de care eu abia auzisem, dacă auzisem. Îmi făcea o favoare. Cum să nu merg? Merg. Era prima mea vacanță de profesor. Și Ana a insistat să mă duc cu el la mare, să nu fie singur și să facă cine știe ce prostii pe acolo, a zis ea. Desigur, eu prezentam cele mai bune garanții morale, că el nu va face prostii pe litoral. Dacă eram eu cu el, el nu putea să se compromită față de mine și să se uite după femei pe litoral.

Ne ducem noi doi la gară și, ce să crezi? Ce coincidență! N-o să credeți. O duduiță durdulie și zglobie vine spre noi și îl sărută pe gură. El ia băgăjelul din mâna ei, ne face prezentările, era o pacientă de-a lui. Ca să nu zic bolnavă de a lui, fiindcă nu puteam fi sigur care din ei doi era mai bolnav la cap. Și ne ducem la casa de bilete. N-o să credeți. Victor a comandat bilet și pentru marțafoaica aia. Până la Constanța. Ca să îi continue el tratamentul ei acolo, după cât am înțeles eu.

I-am spus că eu nu mai am de ce să merg cu el la mare. Ba nu, că așa i-a promis nevestei, care avea încredere în seriozitatea mea, iar el nu vrea să-și mintă nevasta. El nu putea să-i spună că am fost cu el la mare, când n-am fost. Dacă se prinde cu vorba? Așa că a trebuit să îmi cumpăr și eu bilet. A fost prima dată când mi-am cumpărat bilet de tren. Eu mergeam întotdeauna cu nașul, la clasa întâia. Acum, să merg eu la clasa a doua și încă cu bilet, din cauza lui.

Ajungem noi, toți trei, la Constanța. Am insistat să îi las singuri. Eu voiam să continui până la Eforie Sud, unde mama și soțul ei își petreceau vacanța, întotdeauna la aceeași gazdă. Se găsea acolo cumva un loc pentru mine. Nu și nu, să nu-l las singur cu aia, că cine știe ce îi face aia lui, dacă rămâne numai ea cu el. Asta era umor la el sau ce era? Am găsit noi o cameră cu chirie, cu un pat dublu și unul simplu. Zilnic ne duceam la gară să jefuim hârtia igienică din trenul care venea de la Carei. Nu se găsea hârtie igienică pe atunci, de cumpărat. Poate că mai apucam și noi vreun sul de hârtie aproape terminat, ce mai rămăsese din ce jefuiseră alții după intrarea trenului în țară.

Nu știu dacă la Carei este vreun râu cu același nume, însă în Franța este un râu Careï, unde nu știu dacă este vreo apă termală, ca la noi la Carei. Nu sunt lingvist, ca să știu dacă asta e o coincidență sau are ceva de a face cu rădăcina Car- prezentă în nume de locuri din România, Franța și în multe nume de locuri din alte țări, despre care se știe că provine din limba pre-indoeuropenilor, unde car- însemna piatră. Am scris despre asta în altă parte. Mai e și râul Ariège în Franța, pronunțat foarte asemănător cu Arieș, al nostru. Și râul Ardèche, cu accentul pe ultima silabă, nu pe prima ca la noi râul Argeș. La fel cum francezii pronunță Victòr cu accentul pe ultima silabă, nu pe prima ca la noi. Însă asta nu e o carte de ipoteze, ci de memorii.

Într-o zi, ne ducem noi la gară, ca în fiecare zi. Pe peron, pacienta lui Victor se alătură la o coadă să cumpere trei cornete de înghețată, iar noi ne îndreptăm spre tren. Victor i-a dat banii, că ea nu avea niciun ban. Sosea trenul. Oprește trenul și dau să urc la clasa întâia, că numai acolo se mai găsea ceva hârtie igienică. Când, în ușă, să coboare, nu mi-am crezut ochilor, Ana! Ana cu copilul în brațe.

Îmi dă să iau din mâna ei o valizuță și întind mâna să o ajut să coboare. Ea a coborât cu fata în brațe. Victor… a căzut cerul pe el. I s-a făcut rău, am crezut că leșină, că face în pantaloni sau că o să cadă din picioare. S-a așezat pe o jardinieră cu flori de beton. Jardiniera de beton, nu florile. Și i-a spus nevestei că îi intrase o pietricică în sandale. Ana mi-a dat și copilul, ca să-i acorde primul ajutor. Lui Victor, nu copilului. Era și ea tot psihiatră, dar oricum, la o simplă pietricică în sandale sau o insolație, cum zicea ea, știe orice medic să intervină. Victor și-a revenit repede și a împins-o pe Ana înapoi în tren.

– Repede, că pleacă trenul! a zis el.

Îi dau ei copilul, îi dau lui valizuța, iar el m-a împins și pe mine în tren.

– Urcă în tren! Nu mă lăsa singur!

– Cum singur, când ești cu familia ta?

– Păi tocmai de aia sunt singur, că sunt cu familia.

Pleacă trenul. Iese Victor la geam și se uită după pacienta lui. Pacienta mai avea câteva persoane înaintea ei la coadă, la înghețată. Ce o să zică pacienta, când s-o pomeni fără noi, singură pe peron în gară la Constanța, cu cele trei cornete de înghețată în mâini? Unde dispăruserăm noi? Ce o să se facă ea singură la Constanța cu trei cornete de înghețată? O să i se topească. Și cine o să se mai ocupe de tratamentul ei? Și cu ce bani va mânca și se va întoarce acasă?

El, îngrijorat:

– Ce ne facem fără bilete?

L-am asigurat că nu se mai făceau controale de la Constanța încolo. Cunoșteam bine ruta. M-a întrebat unde ne ducem. El nu mai fusese pe litoral niciodată și nu cunoștea stațiunile. I-am spus că la Costinești ar fi cel mai bine, știam eu, că mai fusesem, e mai ușor de găsit cameră și mai ieftin. Și e mai frumos acolo, că e mai pustiu. Pe vremea aceea era cam pustiu. Erau și studenți acolo, cum visa el să fi rămas student toată viața și întorcea capul după toate studentele.

– Eu mă dau jos la Eforie Sud, i-am spus eu.

– Nu! Nu mă lăsa singur!

– Cum singur, când tu ești cu familia? am repetat eu.

– Păi tocmai de aceea mă simt singur, a repetat el.

Când oamenii încep să se repete, înseamnă că nu mai au nimic altceva mai improtant de spus. Rămân cu el și cu familia lui în tren, ne dăm jos la Costinești, ne întâmpină în gară niște băieței în chiloței, care întrebau călătorii:

– Vreți cameră? Vreți cameră?

Când i-a văzut Ana, ea ardeleancă getă-begetă – si je puis m’exprimer ainsi – s-a dat un pas înapoi, ținându-și bine poșeta. Eu am asigurat-o că erau copii cinstiți și am convenit cu unul din ei să locuim la casa lui.

Aa, uitasem. Când s-a dat jos Ana din tren la Constanța, ne-a întrebat cum de am știut noi că venea, cu ce tren venea și am așteptat-o exact la vagonul unde era ea și exact la ușa unde cobora. Victor încă nu se dezmeticise din insolația cu pietricica lui. I-am răspuns eu, că ne-a trimis cineva telegramă când a văzut-o că se urca în tren și la ce vagon. Ea s-a uitat bănuitoare la mine și mi-a zis:

– Nici tu nu știi să minți!

– Cum să mint? Avem oamenii noștri peste tot! Dacă nu primeam noi telegrama, cum te găseam? Ce te făceai singură pe peronul gării în Constanța, fără noi? Singură în tot orașul? Cum să se descurce o femeie singură într-un oraș necunoscut? În loc să apreciezi că noi am avut grijă să te așteptăm la tren!

În prima zi pe plajă cu ei trei, la Costinești, el de colo:

– Hai să mergem să cumpărăm înghețată.

El rămăsese cu gândul la cele trei cornete de înghețată. I-am spus că nu erau înghețate la Costinești pe plajă. Pe atunci, nu erau. În cazul ăsta, a zis el, hai să ne plimbăm pe plajă, că poate întâlnim pe careva din cunoscuții noștri. Ana a rămas pe cearceaf, să aibă grijă de fată, bine acoperită, să n-o prăjească soarele. Ce idee la el, să căutăm pe plajă cunoscuții noștri. Altundeva nu mai aveau de făcut concediul decât acolo și în același sezon? Nu după cunoscuți se uita el, ci după necunoscute. Fredona o melodie de Radu Șerban, cu care zicea că era prieten din copilărie și la care el cică scrisese textul. Murmura:

– Litoral, clitoral…

– Eu te cred că tu ai scris textul. Dar chiar așa cânta la radio, cu textul ăsta?

Plină plaja de necunoscute, iar el alerga cu ochii de la o necunoscută la alta.

– Uite-o, uite-o pe aia! O vezi? Aia care se duce încolo. Cam grăbită, cam grăbită. Unde s-o grăbi așa, grăbițica? Hai după ea! Să o întreb de sănătate. Haa! Ce aș mai rezolva-o pe necunoscuta asta!

Necunoscuta se oprește din graba ei, se uită în toate părțile și se întoarce să facă drumul înapoi. Victor… să cadă din picioare. Era Ana. N-o recunoscuse din spate.

– Tu nu-ți recunoști nevasta din spate?

– Nu. Și du-te-n moașta! a adăugat el, văzând că îmi reprimam un zâmbet.

Lui i s-a blocat respirația, a făcut apoplexie. Nu apoplexie. Apnee sau cum îi zice. Că îmi făcuse capul călindar cu câtă medicină îmi explicase el mie. Să nu facă și vreo fractură la creier, sau cum se numește. S-a aplecat, că îi intrase în talpă vreun ciob sau ce o fi fost, tot ca în gară la Constanța.

– În sfârșit! oftă Ana. Bine că v-am găsit! Unde ați dispărut așa de lângă mine, fără să spuneți și m-ați lăsat singură cu fata? Unde ați dispărut? V-am căutat peste tot. M-am temut că ați intrat în apă și v-ați înecat.

– Ne gândiserăm să înotăm, uite așa, voiniceasca pe sub apă până în Turcia, fără să mai spunem la nimeni și să sărim pârleazul pâș-pâș! i-am răspuns eu, ca să îi dau timp de gândire lui Victor, să vină cu vreo minciună plauzibilă.

– Păi și noi, tocmai te căutam, a zis Victor. Nu știam unde ai plecat tu. Nu te mai vedeam unde te-am lăsat și nu știam unde dispăruseși cu copilul. Unde ai lăsat fata? Cum ai plecat fără ea? Te-am căutat toată plaja. Bine că te-am zărit de departe și te-am recunoscut din spate. Ne-am luat după tine.

O lăsase la o familie de încredere. O apucase încrederea în necunoscuți. A doua zi în zori, eu am plecat cu niște foști colegi de facultate, cu autobuzul în Bulgaria pentru o zi. Când m-am întors seara târziu, Victor, cu Ana și cu copilul plecaseră înapoi acasă. Cum așa? Se anunțase la radio, la televiziune și în ziare: toți medicii, întreg personalul medical, chiar și administrativ din spitale și policlinici, să își întrerupă concediul și să se prezinte imediat la locul de muncă. De ce?

Cu nouă luni înainte, la 1 noiembrie 1966, intrase în vigoare decretul cu avorturile. Pentru că Ceaușescu voia un spor demografic. Nimeni nu prevăzuse avalanșa de nașteri ce s-a iscat pe neanunțate: Ceaușeii. Așa era cu socialismul științific și planurile cincinale. Făceau planuri cu dezvoltarea industriei pe cinci ani și nu știau să planifice că se vor naște copii peste nouă luni. La ce s-or fi gândit, dacă nu s-a gândit nimeni că o să se nască copii peste nouă luni?

Îmi spunea mai târziu un oftalmolog militar din Brașov, Constantin Stătescu, care publicase o carte cu poezii. Era colonel. Mergea în uniformă și sandale de vară, aerisite, din curele și fără ciorapi, de poznaș ce era. Se justifica la militarii lui că avea un defect la picioare și nu putea suporta pantofii. Însă iarna, pe zăpadă, îi suporta. Ba își mai punea și galoși. Colonel în uniformă, când cu sandale, când cu galoși. Mi-a spus că el s-a prezentat disciplinat la unitatea lui militară și le-a mărturisit că el habar n-avea de obstetrică. Ce să facă el acolo, ca oftalmolog, la ofițeresele care nășteau? „Stai acolo și te uiți! Că de-aia ești doctor de ochi!”

Voi, care treceți pragul! 

De atunci, Victor a prins obiceiul să se ducă în fiecare an în hagialâc la Costinești. Însă eu nu m-am mai dus cu el. Nu știu cu cine s-o mai fi dus la mare. N-avea nicio importanță pentru mine cu cine se ducea el în concediu. Și nici chiar pentru el nu avea vreo importanță. Se ducea cât putea de des și la Năstea, acolo la Bistrița aia a lui, unde mă lua uneori și pe mine cu mașina. Năstea era idolul lui, mai ceva chiar și decât Freud. Încolo, nu se mai ducea nicăieri, n-a văzut nimic altceva din țară.

Năstea ne asigura că el citise toate cărțile de pe lume, absolut toate. Și desigur că noi nu aveam competența să verificăm dacă așa era sau nu. Ne-a mai spus că el cunoștea absolut toate limbile de pe toate continentele și meridianele, ba chiar și încă vreo câteva în plus. Nici nu ne-am îndoit de spusele lui. Eu auzisem de Năstea în copilărie, foarte vag.

Nu mă interesau pe mine palavrele oamenilor mari. Mă preocupau mai mult prăștiile și geamurile vecinilor. Găinile Zoii – care era cumnata bunicei mele și totodată nașă la nuntă și nașa copiilor – săreau gardul la noi și ciuguleau grăunțele de la găinile noastre. Eu trăgeam cu praștia în găinile Zoii și le cam nimeream. Găinile săreau în sus speriate și nu pricepeau aluzia. Continuau să ciugulească. Zoia se rățoia la ine, dar bunica îi zicea Zoii pe cât putea mai politicos:

– Tot tu cu gura mare? Ia mai tacă-ți fleanca! Ce caută găinile tale în curtea mea? N-ai ce să le dai să mănânce? Te-ai gândit bine, să ți le hrănesc eu! De ce nu i le nimerești, mă, în căpățână? Să i le arunc moarte peste gard. Mai antrenează-te! Și vezi să nu-i scapi Zoii vreo piatră în geam.

Eu pricepeam aluzia și îi nimeream Zoii cu praștia vreun burlan sau căldările în care strângea apa de ploaie. Asta doar așa, în semn de respect pentru ea. Sau aruncam becuri arse după câinii vagabonzi, de speriam atât câinii cât și trecătorii. Nu știu cu cine o fi semănat fie-mea, care arunca ouă din frigider, de la etajul 12 în capul trecătorilor și al oamenilor la coadă la carne, în Pantelimon, pe vremea când în magazine nu se găsea nimic de mâncare și fiecare procura alimentele cum putea.

Victor îmi spunea că Năstea avea nu știu ce boală gravă și nu mai avea mult de trăit. De aceea se și ducea așa des la el, că poate era ultima dată când îl mai vedea. Și uite că Victor a murit, iar Năstea trăiește și acum.

Tatăl lui Năstea, Papone, cum i se zicea prin oraș, era cam văr pe departe cu bunicul meu, dinspre partea aldor ăia ai lui Mieiță Curcă. Se însurase împotriva voinței Curcăneștilor. De la asta i s-a tras. Și-a ales singur nevasta, nu cum trebuia. Adică nu s-a însurat cu cine hotărau Curcănoaiele, așa cum se însura lumea care avea scaun la cap, ca bunicii mei.

Nevasta lui nu a fost acceptată cu drepturi depline de aldor Curcă și nici din partea astălaltă, aldor Musceleanu. Degeaba a mai trecut ea la ortodoxia noastră, de la catolicismul ei ori calvinism, sau în ce alt drac de religie la fel de păgână o fi fost botezată. Eu acum citez ce am auzit. Cine trece de la o religie la alta se face strigoi. I-au spus lui Papone, însă el a râs. Și mai era încă ceva. Și mai grav: era unguroaică. Asta chiar că nu i se putea trece cu vederea. Ba încă și mai rău de așa, dacă mai rău de așa se poate, da, se poate: nu a avut zestre.

– Cum așa, țață? Să se mărite-n curu’ gol?

Se vorbea că nevasta lui a trecut la ortodoxie numai de formă, nu din tot sufletul. Ba chiar l-au bănuit și pe Papone că s-ar fi convertit în taină la religia nevestei.

– Hai! Și asta, treacă-meargă, mai poți să închizi ochii. La o adică, dacă trebuie, trebuie. Dar ea n-avea vreo stare mai bună decât a lui. Hm! Fără zestre! Unde s-a mai pomenit așa ceva? Coate goale. Sărăntoaca! Capră râioasă cu coada pe sus. Dracu a mai văzut.

Asta era culmea, inadmisibil. Vedeți dumneavoastră? De aici i s-au tras toate. Și cum a început: Papone era tânăr ofițer, când cu Unirea Transilvaniei. El a ieșit din școala de ofițeri, la țanc, când se terminase războiul. N-a apucat să tragă niciun foc de armă, nici măcar la exercițiile de trageri, pentru că toată muniția mergea pe front. Tocmai preluau ai noștri treburile în mână de la unguri în Transilvania.

Prima misiune militară a lui Papone a fost să preia gara din Bistrița. El, tânăr ofițer, țanțoș colo, cu chipiu, elegănțos, intră la postul de telegrafie din gară, cu un soldat, să-l pună pe ăla telegrafist, că știa să bată în drăcia aia morse. Tânăra telefonistă sau telegrafistă, ce era acolo, s-a ridicat și a făcut o reverență, cum făceau fetele bine educate, nu ca acum, apoi s-a dat la o parte ca să-i facă loc martalogului de soldat să se așeze. Elegantul ofițer a salutat reglementar și a întrebat politicos dacă avea cafea, o raritate, după atâția ani de război. Da, avea. Ofițerul a întrebat-o, dacă putea să pună de o cafea pentru el.

– Și putu! Că așa e unguroaicile, țățico dragă! Putu! Sărăntoaca! Ce ifose la ea! Contesa de Rupte’n Cur! ziceau doamnele acelea, de care nu știam prea bine în ce fel erau sau nu erau rude cu noi.

Când vorbeau de ea, și vorbeau destul de des, nici nu-i spuneau pe nume, o numeau Pipica. Neamurile au exclus-o atât pe Pipica cât și pe Papone. El n-a mai fost invitat niciodată la vreo nuntă sau la vreun botez. Era acceptat la înmormântări. Treacă-meargă, la cimitir oricum nu era nevoie să vorbească nimeni cu el. Nici nu-l invitau, venea el și singur, ca să nu discute orașul că de ce n-a venit. La înmormântări se venea, venea oricine, chiar dacă se măcinau în procese pe la tribunal sau aveau alte conflicte și mai grave și ajunseseră de nu mai schimbau nicio vorbă. Nici măcar afurisiri sau blesteme reciproce. Înmormântările din orașul nostru erau ca olimpiadele la grecii antici, adică ostilitățile erau întrerupte pe drumul spre cimitir și erau reluate după aceea.

Papone cu Pipica nu mai aveau trai în orașul nostru cu neamurile. Îi izolaseră toți. Papone a vândut niște case și au plecat, și-au luat lumea în cap. Au plecat, s-au dus.

– Ducă-se! Duce-s-ar învârtindu-se! zicea bunica. Să-i văz când mi-oi vedea ceafa!

– Să-i văz când l-oi vedea pe tata! Dădui în cărți și văzui că n-o să-i mai văz! zicea, Zoia care făcea spiritism cu masa și paharul, că învățase să vorbească cu spiritele, la un pension franțuzesc pentru fete.

N-a mai știut nimeni de ei. Până la urmă a plecat și Năstea, pentru că nici pe el nu-l înghițeau. A plecat după accidentul pe care l-a avut în gară, cu calul. Nu a plecat cu calul. Cu calul a avut accidentul. Năstea a moștenit de la Papone o casă veche, o paragină, să întorci carul în fiecare odaie, undeva prin Carpați, tocmai la dracu în praznic.

L-am cunoscut pe Năstea prin Victor, în casa lui de la Bistrița. A lui Năstea, nu a lui Victor. N-am spus la nimeni dintre ai mei că am luat legătura cu Năstea și că îl admiram la fel cum îl admira prietenul și tizul meu. N-aveam nevoie de comentariile rudelor, cu cine să vorbesc și cu cine nu. Și nici cu Năstea nu vorbeam despre rudele noastre comune. N-avea rost să pitrocesc bârfele și răutățile din familie.

Eu auzisem că era un blestem asupra lui Năstea, care i se trăgea de la părinții lui. Ta-so, Papone, s-a însurat la prima lui misiune de ofițer. Năstea s-a accidentat grav tot la prima lui misiune de ofițer. Într-o gară ta-so, tot într-o gară și Năstea. Păi să nu fie un blestem? L-a ajuns blestemul, pentru că ta-so se însurase cu Pipica. S-a accidentat mortal, dar n-a murit. A rămas invalid pe viață și l-au pensionat. Nu s-a mai însurat.

– Cine să-l mai ia? Să-l ia dracu!

Prima misiune a lui Năstea a fost să se ducă cu niște soldați la gară, ca să ia de acolo niște cai transportați cu trenul și să-i aducă la regiment. L-a pus dracu să încalece pe un cal, acolo în gară. El călărea bine, era cavalerist. Sau jandarm cavalerist. N-are importanță. A pus șaua pe cal și a încălecat. Să-l vadă cuconeturile cine era el. Dar locomotiva a șuierat, au țâșnit aburii, s-a mișcat biela de la roți sau ce a fost, că s-a speriat calul, s-a cabrat ori s-a scuturat, iar Năstea, luat pe neașteptate, a căzut din șa. A căzut cu spinarea pe șina de cale ferată, de a trosnit. Șira spinării i-a trosnit, nu șina de cale ferată. Acolo a rămas.

L-au luat de acolo cum l-au luat, l-au dus unde l-au dus și i-au făcut ce i-au făcut. Când i-au scos ghipsul, au văzut că i-l puseseră rău. Acum nu se mai putea îndrepta nimic. El însuși, Năstea, făcea haz de necaz și spunea că, în loc să îl fi pus în ghips drept, l-au pus de rămăsese ca semnul întrebării. Doctorii din orașul nostru erau cei mai buni de pe lume. L-au asigurat că ei nu făcuseră nicio greșeală și că trebuie să fi fost cumva propria greșeală a pacientului. Pacientul nu mai avea ce să zică. A rămas pentru totdeauna ca un semn de întrebare.

Casa lui Năstea ajunsese o paragină. Nici el nu știa cât de veche era. Era o hărăbaie mult prea mare pentru el singur și pentru câinele lui, Kerberos. Nu știu de ce îi zicea așa, pe grecește. Așa era el cult. Năstea, nu câinele. Și ne-a spus de ce Kerberos al lui avea numai un cap, iar nu trei, cum ar fi trebuit la așa nume. Nici nu mai știu ce îndruga el despre câine. Era într-o vale strâmtă, unde Năstea ne-a spus că n-ajungea soarele niciodată, printre vârfurile munților și printre nori. De fiecare dată când ne-am dus noi acolo la el, ploua și bătea vântul. Șuiera vântul, de se zgâlțâia casa din toate țâțânile. De prin toate ungherele și ascunzișurile ei întunecoase, se auzeau foșnind ființe nevăzute care își șopteau, iar eu îmi ciuleam urechile și nu puteam să deslușesc ce ziceau.

Ciuleam urechile, pentru că vorbeau despre mine. Oricât îmi încordam auzul, nu am putut desluși ce unelteau împotriva mea. Eram sigur că puneau la cale să mă înhațe. De fiecare dată, eu mai reparam câte ceva, vreo clanță, vreo balama, vreun prag rupt, însă anul următor era la fel. Năstea îmi spunea că nu avea rost să mă mai obosesc și că nu puteam eu da timpul înapoi. Zicea:

– Casa mea deja a început să intre în pământ și oricum o să dispară odată cu mine.

În casa lui era mai sumbru și mai lugubru decât toamna sau iarna în afara casei. El însuși râdea și zicea că Gustave Doré mai bine ar fi venit la el în vizită ca să se inspire, când a făcut în peniță ilustrațiile la Infernul lui Dante. Așa era el glumeț. Ăsta era șarmul spiritului lui. Pentru spiritul lui veneam noi la el, nu pentru casa lui. Ne întâmpina cu bucurie, cu glume și zicea:

– Cine vine pe drum? Strălucește în jurul capului lor. Pe cine văd? Nu cumva e Dante și Virgiliu, care coboară în împărăția umbrelor? Munți, scufundați-vă! Adâncuri, ridicați-vă! Iată-i că sosesc, au sosit, cei care au fost departe. Faceți poarta înaltă pentru ei, lărgiți poarta! îndruga el cu vocea cântată, cam ca la biserică. Fiți bineveniți cu lumina voastră în negura mea. Intrați, intrați! Nu vă descălțați! Lăsați-vă pantofii și năravul la intrare! Pentru voi, casa mea deschisă e!

Cam la fel zicea el de fiecare dată când veneam la el și ne arăta că scrisese deasupra ușii: Lasciate ogni speranza voi ch’entrate! tot așa, de-a-ndoaselea, ca pe poarta Infernului la Dante: Lăsați orice speranță, voi care intrați! La intrarea în casă, trebuia să cobori o scară cu trepte de piatră tocite. Ne spunea că atunci când cumpărase tatăl său casa, scara aceea ducea în sus. Dar după moartea părinților lui, scara și-a schimbat direcția și duce în jos. Râdea și spunea că asta era din cauză că toată casa lui și-a început călătoria în jos, în pământ, unde se duc toate cele materiale, pe când cele spirituale se duc în sus, în cer.

– Și cum de aici de la mine nu se vede cerul, cam asta e. Unde să se mai ducă spiritul? Nu se mai duce nicăieri, stă pe loc. Stați jos, spirite! Ce beți? Tu bei, or tu nu bei? zicea el parafrazând to be or not to be din monologul lui Hamlet. Vă întreb, zise el, că oricum n-am ce să vă dau de băut.

Desfăcu un dulap plin cu sticle de tot felul, de unde luă una de whisky și ne turnă în păhărele, zicând:

– M-a întrebat cineva ce beau și i-am răspuns că beau sânge. Da, vinul roșu e sângele lui Isus Christos. De aceea eu nici nu mai mor. Uitați-vă la mine! Trec secolele peste mine, cum trece ploaia peste sarcofagul din curtea muzeului de la Constanța. Cine a spus că o să murim? Au murit alții, dar noi n-o să murim. Regula universului este că suntem nemuritori, ca și universul. Cei care au murit până acum au făcut excepție de la regulă. Excepția confirmă regula. Cu glas șovăitor și suflet îndoielnic înalț eu cântecul meu de laudă luminii! zise el aprinzând o lampă cu petrol lampant, cam oarbă.

O ținea cu de-alde astea și cânta în cinstea noastră cântece de pahar străvechi. Cum pahar străvechi? Cântece străvechi. Cânta și imnul Uniunii Sovietice. După câteva versuri pe rusește, scuipa cu greață și dădea cu piciorul în Kerberos, care dormea sub masă la picioarele lui. Îl mai numea și Kerberoski-Scaraoski-Smolski. Avea un gramofon vechi, cu manivelă, de pe vremea lui Pazvante, pe care punea plăci cu marșuri funebre.

– Sunt aceleași marșuri care s-au cântat cu cea mai mare veselie la moartea lui Stalin, zicea el și își freca mâinile de bucurie.

Ochii lui străluceau diabolici și sclipea în ei lampa de pe masă. Ne-a spus că Stalin a fost cel mai bun din toată istoria lumii, pentru că a omorât mai mulți ruși decât Hitler și decât toate catastrofele naturale. A pus de cafea și ne-a recitat în italiană versuri din Divina Comedie a lui Dante. Zicea că știa pe dinafară tot Infernul.

– Pentru că numai în infern e omul autentic și egal cu sine însuși! ne-a asigurat el. Uitați-vă în oglindă! N-o să vedeți niște îngeri. O să vă vedeți pe voi. Veți găsi în oglindă numai eresuri și păcate. Păcătoșilor!

Nu era nicio oglindă în toată casa. Nici măcar lampa cu petrol nu avea oglindă. Năstea zicea că el era prea urât, ca să se vadă pe el însuși în oglindă. Râdea și zicea că dacă s-ar vedea, s-ar speria de el însuși. La fel, nu se ducea la biserică, pentru ca să nu se sperie de el sfinții de pe pereți. Noi l-am întrebat cum făcea când se bărbierea. A zis că, în loc să se uite în oglindă, se uita într-o fotografie veche, de pe când era tânăr. Noi am vrut să știm cum arăta când era tânăr, iar el ne-a arătat o carte poștală veche, cu Rudolph Valentino, actorul seducător din filmele mute. Am râs și am insistat să ne arate cum arăta în tinerețe, iar de data aceasta a scos o fotografie a lui Bela Lugosi cu dinți de vampir. Bine, nu voia să știm noi cum arăta el tânăr. Era și asta tot o formă de narcisism, însă negativ, mi-a explicat Victor.

Năstea ne vorbea despre filozofia lui Søren Kierkegaard. Kierkegaard în limba daneză înseamnă cimitir, ne-a spus el. Stranie predestinare la filozoful stâlp al existențialismului, să îl cheme Søren Cimitir. Cu așa nume, ce altă filozofie putea avea? Năstea zicea că numele l-a predestinat. Zicea că numele noastre ne pot predestina și croi calea. Ne-a mai spus că numele scandinav Søren, Sören sau Soren era înrudit cu numele persan Soren, atestat în cele mai vechi scrieri antice de pe vremea lui Darius al lui Istaspe. Avea semnificația verbului latin surgere = a ieși la iveală. Și că deci este de origine indoeuropeană străveche, dinainte de împrăștierea indoeuropenilor și că cei pe care îi chema așa erau reîncarnări ale celor morți cu mii de ani înainte sau chiar strigoi, care ieșeau la iveală. Credea că ne sperie pe noi balivernele astea? Nu ne speriam noi, oricât încerca el. Năstea ne vorbea de existențialism, se înveselea și începea să danseze singur vals, în tact cu marșuri funebre:

– Deja eu sunt cel care n-am fost niciodată! Deja tu ești cel ce-ai să fii cândva. Noi ne înșelăm când credem că moartea este ceva rău. Așa a zis Socrate. Însă Socrate nu știa că el însuși se înșela. Moartea nici nu este. E doar o trecere altundeva, către altceva, la mai bine sau la mai rău, după cum e sufletul fiecăruia, mai bun sau mai rău. Socrate nu a îndepărtat cupa morții de la buze. Pe câtă vreme Isus s-a rugat la Dumnezeu în grădina Ghetsimani să-i ia cupa morții de la gură.

– Da, a zis: Eli, Eli, lama sabachtani, spuse Victor.

– Evangheliștii au arătat clar că lui Isus i-a fost frică de moarte. Pe când Socrate întâmpină moartea de parcă s-ar duce la un prieten bun. Ăsta era principalul reproș pe care ultimii filozofi păgâni îl făceau primilor creștini, iar aceștia rămâneau fără replică și puneau mâna pe topor. Dragii mei! mai zise Năstea deschizând larg brațele, ca Isus pe cruce, apoi ridică păhărelul de whisky de parcă ar fi fost Socrate ridicând cupa de cucută, îl duse la gură, făcându-ne semn să bem și zise: Eu vă sfătuiesc să așteptați moartea cum așteptați vacanța mare. Cum ați pleca în concediu într-o țară îndepărtată, necunoscută, unde va fi mai bine ca aici sau mai rău. Ca la un hotel de vise rele, cu nicio stea, sau la un hotel cu miliarde de stele, acolo sus pe bolta cerească. Dacă le meritați, merituoșilor! Păcătoșilor! Veți fi primiți și repartizați după cum v-a fost sufletul și viața pe pământ.

– De aceea unora le e frică de moarte, iar altora nu. Pentru că știu ei ce îi așteaptă: ce merită fiecare, o răsplată sau o pedeapsă.

– Așa e. Pregătiți-vă din vreme bagajul și voiajul, să nu vă măture valul de pe covertă pe nepregătitelea!

Năstea a râs sardonic și a zis că noi nu știam nimic despre moarte. Și nici măcar despre viață nu știam nimic. Pe când el în fiecare an călătorea pe urmele lui Dante în Infern. Pe etajera lui cu cărți la îndemână avea Cartea egipteană a morții, Cartea tibetană a morților, Cartea morții misterioșilor tochari, epopeea lui Gilgamesh și sumedenie de alte descrieri de călătorii în lumea de dincolo. El studia zi și noapte aceste scrieri, iar țelul lui final era să obțină nemurirea. O și obținuse deja.

– Dante ne asigură că l-a văzut pe Lucifer în fundul pământului, zise Năstea. Face confuzii. Vă asigur eu că nu Lucifer domnește în împărăția umbrelor, ci Falcifer. Eu am constatat asta cu ochii mei, când am fost acolo în Infern și am văzut. Însă Dante ne-a învățat ceva foarte important: că drumul spre paradis trece prin infern. Nu numai infernul și paradisul din viața de dincolo, dar și infernul și paradisul în viața asta, aici. Viața aici pe pământ e un infern, dar dacă știm să trecem cu bine prin acest infern, cu fruntea sus și cu spinarea dreaptă, nu ca mine cu spinarea frântă, vom ajunge în paradis, încă din această viață. Dacă știm să ne-o facem un paradis încă de pe acum. Să vă spun eu, că știu. Am fost și am văzut acolo în fundul pământului, că Prometeu și Lucifer au fost izgoniți și pedepsiți de către divinitatea supremă pentru că și unul și altul făcuseră ceva bun pentru oameni. Lucifer este planeta Venus, Luceafărul. E pe cer, nu poate fi în fundul pământului, cum zice Dante. Dante nu a văzut bine, pentru că era prea întuneric.

– E steaua care călăuzește ciobanii noaptea cu oile și care luminează când țăranii munceau la câmp, pe vremuri, nu ca acum.

– Lucifer nu este cu coarne și destructiv, cum îl înfățișează sataniștii, a continuat Năstea. Ăia habar n-au despre ce vorbesc. Lucifer, adică Luceafărul, ca și Prometeu, au fost favorabili oamenilor și generoși.

– De aceea au și fost zvârliți și condamnați, zise Victor.

– Aflăm de la Plutarh, din „Viețile paralele”, că personalitățile cele mai eroice și mai admirabile din antichitate, care au salvat patria și concetățenii lor de la invazii sau de la alte nenorociri sau care au fost victorioși în războaie sau au făcut cele mai mari servicii patriei și concetățenilor, ca răsplată, au fost alungați în exil, condamnați la moarte sau asasinați mișelește. În legende, în mitologii și în istoria religiilor, la fel. Hercule făcuse sumedenie de lucruri bune și a murit ucis prin perfidie. Meșterul Manole și ai lui, știm cum au murit. Întotdeauna ucigașii știu să întoarcă totul pe dos și să își justifice crima, ca o acțiune necesară. Isus a fost ucis la rând cu răufăcătorii. Sigmund Freud, în cartea lui despre monoteismul lui Moise, spune că Moise a fos ucis de către câțiva din cei pe care i-a salvat, care au ascuns cadavrul și au scornit că se urcase la ceruri, ca să nu fie pedepsiți. La fel s-a întâmplat și cu profetul Ilie, din Vechiul Testament. La fel au fost asasinați și conducători de țări, cum ar fi Burebista, Henric IV al Franței, Abraham Lincoln, Kennedy sau alți șefi de state, care au făcut ceva bun pentru ai lor. Ludovic XVI făcuse multe lucruri bune pentru francezi, cum niciun alt rege nici măcar nu s-a gândit să facă. Nu s-a ținut cont de asta și a fost decapitat. Asta e soarta eroilor salvatori și a personalităților luminoase din istorie. Mâna nevăzută a istoriei ucide personalitățile cele mai capabile și mai generoase, care fac bine omenirii.

– Istoria nu se sfiește să ucidă cu o mână văzută, am zis eu. Cezar a fost asasinat în văzul tuturor. Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Horia, Tudor Vladimirescu și mulți alții au fost uciși fățiș, nu pe la spate.

– Kennedy este destul de controversat, zise Victor.

– Și uciderea lui e controversată. Dar n-are a face. Oamenii buni, inventatorii, creatorii, constructorii, ca Manole sau Prometeu și Lucifer, toți cei care fac bine sunt vlăstare desprinse din Big Bang și deci fac parte din legea entalpiei, a Creaței. Periculos este numai Falcifer, ucigașii și cei ce împing omenirea spre rău, adică foarte mulți conducători politici. Ăștia sunt elemente din legea entropiei, a distrugerii. Sataniștii îl adoră pe Falcifer, distrugătorul, nu pe Lucifer, cum cred ei. Sataniștii fac confuzii, iar confuzia e o metodă de distrugere.

– Ei fac răul și își închipuie că fac binele, zise Victor. Ei răstoarnă valorile de-andoaselea, ca și pentagrama bună în pentagrama rea.

– O să vadă ei pe dracu’! Mă mir și râd când văd cum se sfâșie lumea în mii de bucățele! zise Năstea, puse o placă pe gramofon și învârti manivela. La fel dau eu la manivelă zilnic întreg universul, că altfel s-ar duce dracului toată șandramaua, cu soarele, luna, planetele și cu stelele de pe cer. Dau și dau la manivelă, pentru că Dumnezeu nu mai dă la manivelă demult, a obosit sau e dezgustat. Ăștia o să distrugă viața de pe pământ și tot pământul. Ne otrăvesc în toate felurile și pe noi și animalele și plantele, și planetele, ba chiar otrăvesc și Luna. Au călcat în picioare Luna. Au lăsat pe Lună fiare vechi, să ruginească acolo. Pe ultimii pământeni o să-i împăieze și o să-i pună la muzeu, ca să vină extratereștri și să vadă cum arătau oamenii. O să se ducă dracului totul. Dar atunci, barim să se ducă cu muzică. Mulți au vrut să salveze omenirea. De-a lungul istoriei și chiar în preistorie, eroi legendari, eroi mitologici, mari comandanți de oști, împărați, profeți, întemeietori de religii, filozofi, revoluționari, mulți au venit cu diferite soluții de salvare colectivă, dar niemni nu a reușit nimic.

– S-a ajuns din rău în mai rău, a zis Victor.

– Dar și din bine în mai bine, am zis eu. Nici chiar regii și împărații nu aveau confortul și higiena pe care le avem noi azi. Biblia zice că vârsta omului era limitată la 70 de ani și că doar cu excepții se putea ajunge la 80. Azi sunt mulți care bat suta.

– Asta datorită progreselor medicinei, zise Victor.

– Și tu ai dreptate, și tu ai dreptate! zise Năstea. Așa e silogismul lui Akbar, marele mogul. La Akbar vin doi împricinați. Unul avea niște cămile, altul niște elefanți. Fiecare cu religia lui. Primul se plânge de celălalt. Akbar zice: Tu ai dreptate. Celălalt își expune și el plângerea. Akbar îi zice și lui: Tu ai dreptate. Vizirul îi șoptește la ureche lui Akbar: Prea luminate împărate, nu se poate să aibă amândoi dreptate. Akbar îi răspunde vizirului: Și tu ai dreptate.

– Da, știu, zise Victor. Cunosc. Avicena cu adevărul dublu, Akbar cu adevărul triplu.

– Adevărul e multiplu, spuse Năstea. Fiecare cu propriul său adevăr. Poate că nu știați, dar zăpada este neagră și cărbunele e alb. Asta din punct de vedere politic corect. Și, după cum vă spuneam, istoria ne învață că așteptăm zadarnic vreo salvare colectivă. Istoria nu cunoaște salvări colective. Cunoaște doar dezastre colective. Potopul din Biblie e un dezastru colectiv, din care se salvează doar Noe. Morala: unde nu există salvare colectivă, există salvare individuală.

– Asta e morala: Trebuie să îți construiești din vreme propria ta arcă.

– Dacă fiecare își mătură strada în fața casei sale, întreg satul va fi curat. Nu putem aștepta să trimită primarul pe cineva să ne măture strada și nici nu rezolvăm nimic dacă alegem alt primar. Degeaba așteptăm să se ridice careva să măture satul în locul nostru. Nu aștepta de la nimeni nimic. Vezi-ți de datoria ta și mătură strada în dreptul casei tale! Și n-am să mătur eu strada în dreptul vecinului meu. Decât dacă văd că e bolnav și nu poate.

– Și dacă se preface?

– Totul este o problemă de conștiință a fiecăruia din noi. Fiecare individ să își vadă de datoria lui, cu ce poate să facă mai bine decât alții. Și să nu își bage nasul unde nu îi fierbe oala. Însă toți așteaptă cu mâinile în sân și nimeni nu face nimic. Fiecare așteaptă să facă alții, ceea ce nu face el. Lumea merge spre pierzanie. „Jur pe ceasul înserării: omul lucrează la pieirea sa!”, citez din Coran, ca să știți. Mahomed nu era chiar așa cum zic unii. Era și mai și.

– A zis Mahomed așa? s-a mirat Victor.

– N-are a face, atunci eu am zis asta, fiindcă eu dețin adevărul absolut și relativ. Tot ce este absolut e relativ. Și numai relativitatea e absolută.

Victor i-a spus că admiră aceste paradoxuri, iar Năstea i-a răspuns că el nu vorbea în paradoxuri, ci în paradoaxe.

– Vă spun eu ce însemnă Falcifer în latină, ca să credeți că aș ști latina, însă eu am aflat asta chiar din gura lui. Am și conversat cu Falcifer în latină, așa cum conversez cu voi. Înseamnă „Purtătorul de coasă”.

– Falcifer e bătrâna doamnă cu coasa?

– Da și nu. Toate pe lumea asta sunt cu da și nu. Toate adevărurile sunt relative. Chiar și teoria relativității lui Einstein e relativă. Teoria relativității nu poate fi absolută, ci e relativă. Chiar și Einstein e relativ.

– Tot ce știm este foarte puțin și foarte nesigur, zise Victor. Mult mai multe sunt întrebările la care nu știm să răspundem.

– Să știți de la mine, pentru că eu sunt Hogea. Să știți că prima și cea mai importantă lege a științei este aceea că, de fapt, nu știm nimic. Tot ceea ce credem că știm sunt numai ipoteze de lucru. Tu, ca doctor, crezi că știi ce diagnostic are bolnavul și crezi că știi ce medicament îi face bine. Crezi, dar nu știi. Voi medicii faceți ipoteze care rareori se potrivesc cu realitatea. Eu lucrez după ipoteza că noi toți suntem nemuritori. Ne-muritori, bagă de seamă! Pentru ca să devii nemuritor, trebuie să știi, să fii convins, că ești ne-muritor. Să ai certitudinea că ești nemuritor. Altminteri, cine îmi garantează mie vreo certitudine certă? Certă este numai eroarea. Imposibilul este posibil și e singura certitudine. Certitudinea e imposibilă. Numai incertitudinile pot fi certe. Numai cele trecătoare sunt eterne. De acord?

– Da, de acord! răspunse Victor. Istoria științei, istoria filozofiei, istoria ideilor, istoria culturii universale și orice istorie este istoria învățăturilor deșarte.

– Iar istoria omenirii este o falsificare a realității, zise Năstea. Istoriografia este o înșiruire de minciuni. Toți, însă nu chiar toți, și-au închis toate ferestrele prin care ar fi putut să vadă sau să treacă spre rădăcinile oricărei culturi, care se află în lumea de dincolo, în țara care nu este, dar este. Pe când lumea asta care este, nu este. Mai necesar decât lumea din peisajul exterior este lumea din peisajul nostru interior, lăuntric. Foarte bine că voiajăm și vedem frumuseți din întreaga lume vizibilă. Dar este mult mai frumos, mai plăcut și mai binefăcător voiajul în interiorul nostru, invizibil, să vedem minunata țară ce sălășluiește în noi înșine și să descoperim acolo paradisul. Alții descoperă în ei înșiși numai infernul, iadul din inima lor.

– De aceea le e frică să fie singuri cu ei înșiși și să se caute pe sine? Ca să nu se regăsească în pustiul din lăuntrul lor?

– Da, pustiul în care nici nu se pot regăsi. Țara frumoasă, țara făgăduită de Moise, nu este un teritoriu geografic, ci e țara din sufletul nostru, al fiecăruia din noi. Este împărăția cerească, făgăduită de Isus, care e înlăuntrul fiecăruia din noi, dacă știm să o descoperim. Își trage seva din tărâmul de dincolo, metafizic. Tărâmul de dincolo este cât se poate de real și se oglindește în creierul nostru și în inima noastră. Psihicul nostru este spațiul intermediar dintre lumea aceasta, în care suntem, și lumea cealaltă, din care venim și în care ne întoarcem. Sufletul nostru vine din stele și se întoarce în stele. Contrazi-mă, dom’le psihiatru, doctor de suflete! Psihologia, știința despre suflet, neagă existența sufletului. O știință care își neagă obiectul de studiu, ce știință mai e?

Victor clătină din cap și schiță un zâmbet, cum că se abține să îl contrazică.

– Da, încuviință Năstea. Știu că nu ești de acord. Ai dreptate, însă numai până la un anumit nivel de cunoaștere. La nivelul senzorial, ca să nu iei cărbunii aprinși cu mâna, ci cu cleștele. Însă mai sus de asta? Mai presus de cele cinci simțuri? Cum rămâne cu extra-senzorialul și cu supra-raționalul? Dacă nu am trage sevă din lumea de dincolo de simțuri, n-am mai putea nici visa și nici nu ar mai fi posibilă cunoașterea artistică sau poetică. Poezia exprimă constatările noastre prin cele cinci simțuri? Sau este cu totul altceva, mult superior, supra-rațional și sublim?

– Mda, recunoscu Victor. Din moment ce e sublim, e deasupra senzorialului și raționalului.

– Dacă am fi reduși la cele cinci simțuri și la rațiune, n-am putea să ne bucurăm și nici să ne întristăm. Am avea numai reacții la impulsuri. Bucuria sau fericirea nu vine de la satisfacerea celor cinci simțuri sau de la rațiune, ci de la altceva, mai presus decât aceste simțuri și decât rațiunea. De aceea avem așa de puțini care gustă poezia vieții și eternitatea, așa puțini care gustă nemurirea sufletului. Prin cele cinci simțuri facem focul în sobă și băgăm mâncarea în gură, prin rațiune calculăm banii și chiar îi sporim. Însă prin simțuri nu putem să bucurăm sufletul și nicidecum să atingem eternitatea sau nemurirea sufletului. Dincolo, mai presus de simțuri, este sufletul, simțirea și cunoașterea artistică sau poetică. Fără visuri artistice sau poetice și vise de nedescris, oamenii n-ar mai aparține regnului uman, ci regnului zoologic. Am învăța despre oameni la zoologie.

– A, nu! zise Victor. Eu sunt convins că în coliziunea nocturnă dintre conștient și inconștient scapără scântei, se ivesc noi resurse, noi forțe, inspirații, pe care le aducem în realitatea cotidiană. Vise pe care le materializăm în poezii, în artă, în mitologiile religiilor și chiar în știință. Sunt de acord că numai cu raționalul nu putem niciodată să înțelegem iraționalul și nici supra-raționalul. De aceea filozofii marxiști confundă aceste două concepte.

– Fiecare om și fiecare națiune își are tăria numai în conștiința propriului suflet și a propriei sale eternități, zise Năstea. Prima și cea mai nobilă înfățișare a spiritualității unei națiuni sunt producțiile culturii populare orale, arta și poezia cultă, marii ei artiști și poeți naționali, nu tancurile și industria, scorul de la meciurile de fotbal și produsul național brut sau clasamentele statistice. Nicidecum astea. Însă în primul rând muzica, arta și poezia populară, colectivă și anonimă. Aceasta exprimă cel mai bine sufletul unei națiuni. Asta o știm încă de la Feuerbach.

– Eroare, interveni Victor. Asta nu poate fi de la Feuerbach, pentru că vine de la Carl Gustav Jung cetire.

–Jung a furat ideea aceasta de la Feuerbach, zâmbi Năstea. Tu ai citit astea la Jung, însă nu el a emis ideea asta. C’est du déjà vu. Jung s-a născut după ce a murit Feuerbach. Nu putea Jung să nu îl fi citit pe Feuerbach, amândoi de limbă germană. Ideea e identică la unul și la altul. Jung nu îl citează. O fi crezut că nimeni nu îl mai citea pe Feuerbach, decât el. Credea că n-o să-l prindă nimeni că a furat ideile de la Feuerbach. Feuerbach avea dreptate când zicea că poezia și religia sunt definitorii pentru o națiune, dar a scăpat din vedere că mai este altceva. Să știți de la mine că cea mai definitorie și cea mai de seamă creație a oricărui popor este limba sa. Feuerbach nu a știut că fără limbă nu este posibilă nici poezia, nici religia și nici vreo altă creație artistică sau materială a unei nații. Nici societatea nu ar fi posibilă fără limbă. Cine atacă limba, atacă societatea. Modifică limba și vei modifica societatea.

– Oamenii stâlciți stâlcesc limba. Când îl auzi pe careva că stâlcește limba, știi că e stâlcit la creieri. Ce diagnostic le pui tu, ca psihiatru?

– Așa e, continuă Năstea. Omoară creația spirituală, poeziile, muzica și dansurile ancestrale ale unui popor, toate creațiile populare anonime, comercializează-le, răstălmăcește-le, ucide folclorul și pune-l la televizor sau în cutii de conserve la muzeu. Și vei ucide acea națiune. Astea sunt urzelile lui Falcifer.

– Și unde este țara, care nu e nicăieri? întrebai eu.

– E o miraculoasă țară de graniță între natură și supra-natură, răspunse Năstea, unde zeii coboară ca să întâlnească oamenii. Acolo putem călători în somn dar și în stare de veghe, perfect treji. În această țară ascunsă putem să întâlnim ființe nevăzute și zei. Cei vii pot comunica cu cei morți fără să le fie frică de ei. Cei muritori îi pot întâlni pe nemuritori. Acolo întâlnim personajele mitologice și religioase, care sunt atât zei cât și oameni. Aceste ființe transparente sunt metafore și alegorii vii, pentru aceia dintre noi care nu dormim când suntem treji și suntem treji când dormim. Însă, băgați de seamă, hotarul dintre aceste două lumi poate fi trecut nu numai de aici într-acolo, așa cum reușesc unii, ci și dintr-acolo înspre aici, așa cum fac eu.

Năstea ne-a mai spus că el în permanență se lupta cu Falcifer și că era pe cale să obțină viață veșnică. El deja beneficiase de o jumătate de secol din viața de după moarte. Deja trăise o jumătate de veac din veacurile care îi mai rămâneau în veșnicie. Noi am înțeles că el se referea la accidentul pe care îl suferise cu o jumătate de secol în urmă, când căzuse de pe cal și își fracturase coloana vertebrală.

– Am fost zvârlit din șaua calului. Au zis că am murit. Da, am murit pe loc. Așa mort cum eram, i-am auzit cu urechile mele. Cine a fost acolo? Cine a fost acolo? Eu, care am căzut și am zăcut în livada morții, m-am întors de la moarte la viață. Cât să mai suspine inima mea, cât să mai caute liniștea și cu nespusă durere să n-o găsească nicicând? Moartea nu mai are putere asupra mea. Eu am murit atunci și de aceea n-am să mai mor niciodată. Când ai murit odată, e greu să mai cazi în recidivă, râse Năstea. Eu am să trăiesc veșnic chiar și dacă mor. Am să supraviețuiesc sfârșitului lumii.

– Unde s-au dus cei care au fost și s-au dus? am întrebat eu. Unde sunt cei care nu mai sunt? Parcă era și o poezie de Nichifor Crainic, cam așa.

– Nu este nimeni care nu mai este. Omenirea se compune din mai mulți morți decât vii. Așa a spus Auguste Comte: L’humanité se compose de plus de morts que de vivants. Iar Comte știa mai bine decât oricine ce e societatea, pentru că el e părintele sociologiei. El a și inventat cuvântul sociologie.

Victor, ca să schimbe vorba oarecum, aduse vorba de cimitirul din orașul nostru. Asta dacă înseamnă că schimbi vorba, când treci de la morți la cimitir. Orașul nostru era subiectul lui favorit, era centrul universului. Se entuziasma de orașul nostru încât le vorbea chiar și pacienților lui despre Castraveția. Propuse să călătorim toți trei, să revedem împreună centrul universului, Castarveția, și ce s-a mai schimbat pe acolo. Însă Năstea nu a vrut să meargă cu noi. Nu voia să revadă orașul nostru. Zicea că acolo domnește Falcifer. Nici eu nu prea aveam chef să revăd orașul copilăriei mele. Când îl mai văzusem, m-a decepționat, nu mi-a plăcut cum arăta, nu mai era ce știam eu, nu mai era orașul copilăriei mele. M-am simțit mai străin în orașul copilăriei mele decât în vreo țară străină.

Năstea luă de pe raft Cartea egipteană a morții, Cartea tibetană a morților, Cartea morții misterioșilor tochari și epopeea lui Gilgamesh. Mi-le dădu mie.

– Ți le dau cu împrumut, însă pentru veșnicie. Să le sorbi zi și noapte. Nu ți le dau de tot, dar să le citești în vecii vecilor, Amon! Că tot e vorba de egipteni.

Năstea nu putea să vină, fiindcă era ocupat. Se pregătea sufletește pentru obișnuita sa călătorie anuală în Infernul lui Dante, în împărăția morții. A mai zis că va rămâne acolo până la următoarea noastră venire la el. Așa am înțeles că vizitele noastre erau mai importante pentru el decât erau pentru noi.

– O să găsiți mai mulți cunoscuți la cimitir, decât pe străzi, zâmbi el și clipi din ochii săi mici, scăpărători. Voi puteți călători departe, departe. Însă eu sunt acolo, eu sunt acolo înaintea voastră, cât și după voi. O să mă vedeți și n-o să mă vedeți.

Trecurăm pragul casei lui și, în loc de la revedere, ne zise parafrazându-l pe Dante:

– Lăsați orice speranță, voi care treceți pragul!

Corcodușul memorial

Năstea avea dreptate. După numai câțiva ani, de când nu mai fusesem prin orașul copilăriei mele, nu mai recunoșteam nimic. Castanii și teii, pe care îi știam noi de-a lungul trotuarelor, fuseseră tăiați. Centrul orașului parcă era Hiroșima sau Dresda bombardată. Dărâmaseră toate clădirile vechi, frumoase, pe care le știam noi, ca să clădească blocuri înghesuite. Tot ce mai rămăsese din centrul orașului era un munte de dărâmături cu un buldozer, care părea că s-a poziționat ca un tanc, gata să atace zeița Victoriei din vârful monumentului eroilor. Răsuciseră monumentul, pentru ca soldații de bronz să tragă cu mitraliera și să arunce grenade înspre vest. O fi fost careva de la partid, care gândea la fel ca ăia care au cenzurat titlul poeziei lui Eminescu Mortua est și au modificat să fie Mortua vest.

– Nu, nu era asta, ne-a explicat cineva de acolo. Vedeți? Aia e Casa Armatei, recent construită. Tencuiala căzută și crăpăturile din ziduri sunt la fel de recente. Ofițerii se simțeau stânjeniți, văzându-se atacați de soldații de bronz. Așa că au dat ordin monumentului: „La stân-ga!” Până și zeița Victoriei a executat ordinul.

Totul era la pământ. Din câți ceasornicari și bijutieri fuseseră înainte, mai rămăsese decât firma unuia singur. Vitrina era goală. Doar praf și o duzină de muște moarte. Deasupra intrării era același vechi orologiu electric, ca un uriaș ceas de buzunar, cu cadran pe ambele părți, ce se putea vedea tocmai din cele două capete ale străzii, ca să știe oamenii cât era ceasul. Însă nu mai era curent electric în oraș, iar ceasul stătuse. Pe cadran rămăsese firma ceasornicarului: Kronox. Nu Kronos. Clienții credeau că așa îl chema pe ceasornicar și îi ziceau Domnu’ Kronox. Ne-am interesat la niște trecători, pe care nu îi cunoșteam, și am aflat că bătrânul domn Kronox, ca și zeul Kronos, murise de mult. Arătătoarele ceasului de la principalul ceasornicar al orașului arătau că timpul a stat și nu mai avea nicio importanță. Comunismul venise pentru a sta, cum stătea pe loc totul, chiar și Statul. Împrejurul nostru am văzut pustietate și dezordine, entropie.

Où sont les neiges d’antan? îi zisei eu lui Victor, citând din François Villon (Unde sunt zăpezile de odinioară?)” M-ai adus aici à la recherche du temps perdu? (În căutarea timpului pierdut, Marcel Proust). Îți cauți copilăria pierdută? Voi psihiatrii aveți deformația profesională că scormoniți prea mult în trecutul și în rahatul pacientului. Și uitați să priviți în viitor și la stele. Dă copilăria la spate, trăiește în prezent, dacă vrei să trăiești și în viitor.

– Tu nu-ți iubești orașul tău natal? m-a dojenit el. Orașul natal e rădăcina individualității.

– Eu nu mai văd aici nimic din ce au văzut ochii mei în copilărie, i-am răspuns eu. Orașul tău natal, iată-l! Dărâmături. Ce mai ai de iubit din ceea ce vezi? Tu îți iubești copilăria pierdută. Îți iubești amintirile, cum era orașul natal și cum nu mai este. Unde vezi tu aici orașul copilăriei tale? Tu printre dărâmături ai copilărit? Știi ce scria deasupra fotoliului primarului Parisului în timpul ocupației germane? Scria cam așa: „Singura formă de patriotism care ne-a mai rămas este să urâm Parisul pentru halul în care a ajuns.” Iar ofițerii germani care veneau în biroul lui și vorbeau franceza nu pricepeau aluzia. La fel și cu orașul nostru. Eu nu pot iubi dezastrul ăsta.

Praful cu particule toxice, nocive, de la fabricile care invadaseră orașul acoperea totul și uniformiza culorile, în nuanțe de gri. Ploile făcuseră dâre negre peste fațadele caselor. Același praf nociv impregnase hainele și fețele orășenilor. Vechile statui de marmoră albă arătau la fel de întunecate ca și soldații de bronz coclit de pe monumentul eroilor. Ploile desenaseră dâre de lacrimi din ochii sculpturilor de marmură sau de bronz. Statuile ostașilor de la Mărășești și Oituz plângeau, zeița Victoriei plângea. Nu mai cunoșteam pe nimeni în orașul nostru. Toți se uitau la noi ca la doi străini. Noi chiar eram străini de orașul copilăriei noastre. Singurul care ne-a recunoscut, și pe care noi cu greu l-am recunoscut, era Nicu Lustragiu’, bine-cunoscutul client al închisorii în fiecare iarnă, că acolo era cald și îi dădeau mâncare. Dar vremurile s-au schimbat, acum avea pantofi, purta un costum gri, cu o cravată de cârpă, sucălită ca un cordon de la o pijama. S-a bucurat să ne vadă și a întins mâna, să ne facă onoarea de a da mâna cu noi. Lucra la primărie, șef cu propaganda. Acolo nu avea nevoie să știe să scrie și să citească. Nu ne-a dat prea multă importanță și nici prea mult din timpul său prețios. Se grăbea la o ședință cu conducătorii dezastrului urban.

Nici farmacii nu mai erau. Înainte erau trei farmacii în oraș și o Unitate Tehnico-Medicală, de unde își cumpăra lumea prezervative, că altceva nici nu prea aveau, decât irigatoare ca singure anticoncepționale și pompițe de clismă, mai mari, mai mici, mai potrivite și bandaje. I se zicea pe scurt U.T.M. Aceeași prescurtare ca la Uniunea Tineretului Muncitor. Profesorul nostru de română, poreclit Ienăchiță Văcărescu, îl prinsese pe colegul meu de bancă cu un prezervativ. Vai de freza și de urechile lui, prin ce a trecut. Colegul meu, nu profesorul, că poate nu m-am exprimat destul de clar gramatical. Venise la școală cu un prezervativ și sufla în el să îl umfle, ca balon, în timpul orei. Îl arăta pe furiș, făcea fetele să-și vorbească la ureche și să chicotească. Nea Ienăchiță, cu ochiul lui de vultur pleșuv, l-a văzut. Atunci, colegul meu a aruncat prezervativul sub bancă. Vulturul pleșuv a venit ca un uragan, a băgat arătătorul de la hartă în prezervativ și l-a ridicat în toată măreția lui, ca pe un stindard. Ne-a dus la cancelarie pe amândoi, ca să fie mai sigur. Și ce anchete a făcut cu bietul meu coleg, de față cu toți profesorii. O profesoară l-a certat:

– Băiat așa mare și te mai joci cu baloane!

Soțul ei i-a șoptit ceva la ureche, iar ea a holbat ochii să-i iasă din cap și era să leșine. Directorul școlii l-a apucat de urechi, îi zgâlțâia capul în toate părțile, cum scuturi un nuc să cadă nucile, și urla la el, să spună de unde îl avea. Iar eu, sincer cum numai eu puteam să fiu așa sincer, am răspuns în locul lui:

– De la U.T.M.

Am spus adevărul și numai adevărul, însă nu întreg adevărul, ci prescurtat. Toți profesorii au înlemnit, n-au mai zis nimic, au crezut că Uniunea Tineretului Muncitor distribuia prezervative la elevi. Directorul l-a lăsat în pace pe colegul meu cu urechile ca focul și a scăpat, dat afară din cancelarie cu un șut în fund. Colegul a scăpat cu un șut în fund, nu directorul.

Casele noastre nu mai erau, fuseseră demolate. În locul lor, erau mormane de cărămizi și bârne. Victor stătea pe gânduri să ia cu el o cărămidă din casa copilăriei lui. I-am făcut semn să renunțe. I-am spus că suferea de fetișism și mi-a răspuns:

– Du-te-n moaș-ta!

Corcodușul în care se urcase el când era copil, zăcea la pământ, cu rădăcinile smulse.

– Uite-ți rădăcina individualității tale!

Vai, corcodușul copilăriei lui, barim pe acesta să-l fi lăsat să rămână, să-l fi păstrat.

– Să-l fi păstrat și să-i pună o plăcuță, că e corcodușul tău memorial, i-am zis eu râzând, iar el s-a uitat încruntat la mine.

Apucarăm drumul spre cimitir. Strada avea acum mai multe gropi decât pietre în pavaj. Nu mai existau dricurile alea negre, cu draperii negre și cai mascați, ce hurducăneau prin gropile care și înainte erau tot gropi, dar parcă nu așa multe și așa mari. Victor își aminti de vechiul cântec „Ecaterino, vedea-te-aș moartă, cu dric la poartă și cai mascați!” Poarta cimitirului era drept în drept cu poarta unității militare unde hălăduise cazarma sovietică până în vara 1958. Când să-și pună rușii fiarele vechi la tren, să și le repatrieze, au descoperit că le lipseau din arme și din muniții. N-au mai apucat să facă anchete. S-au dus învârtindu-se. Civilii le făceau cu pumnul Caramba, ștoiu, iar soldații ruși nu se puteau da jos din viteza trenului ca să facă răul pe care știau bine cum să-l facă. S-a discutat în urma rușilor.

Cum putuse să dispară armament din cazarma sovietică? Ristică Pencioiu, tutungiul, zicea că partizanii dăduseră lovitura la arsenalul cazărmii rusești. Știa el, nu voia să spună de la cine. Cum partizanii, când partizanii erau prin Carpați? Auzise el ceva, cumva, că partizanii ar fi coborât la câmpie, unde cică le era mai ușor să se ascundă, decât prin grotele de la munte. Dar cine putea să știe? Nici măcar autoritățile nu puteau ști cine dăduse lovitura la cazarma rușilor și furase arme și muniții. Problema era: în mâna cui se aflau acum? Probabil că din cauza asta Securitatea a declanșat un nou val de arestări. Securitatea a arestat preoți, profesori și chiar elevi minori.

Lăsarăm în spate orașul mort și intrarăm la cimitir. Cimitirul rămăsese inima orașului și chiar a universului, după cum m-a asigurat Victor. Aici se afla viața orașului, printre morți. Hai întâi pe la mormintele fiecăruia dintre noi, să le aprindem o lumânare. Eu încă nu știam nimic pe atunci de morții lui Victor. Am aflat mai târziu, cam atunci când am aflat că mătușa mea, cea rămasă în țară, profesoară de română la Prejmer, vânduse cavoul bunicilor mei, adică al părinților ei. L-a vândut cu oasele părinților ei cu tot, așa cum era, la fel cum vinzi o mașină, în starea în care se află. Afacerea asta a făcut-o după căderea comunismului, iar eu am fost la cimitir cu Victor înainte de a fi fugit eu din țară.

Multe altele nu le știam despre câte se întâmplaseră deja prin cimitir înainte de a ne fi dus noi acolo. Însă Victor le știa și nu mi-a spus. Eu le-am aflat astea mai târziu, tocmai în Suedia. Mi le-a spus mama. Am adus-o pe mama în Suedia, împreună cu soțul ei, tatăl meu de al doilea, care era un înger coborât pe pământ. Ei se odihnesc acum în cimitir în Suedia.

Buruienile creșteau printre cavouri de granit negru, granit roșu și de marmoră albă, sau pe morminte cu cruci de piatră ori de lemn, cam într-o rână sau căzute. Apăruseră plăci de tinichea cu inscripții pe unele cavouri, că erau monumente de artă protejate de la patrimoniu, de la București. Bine că au semnalat astea, ca să știe hoții ce să fure. Se furau cruci din orice material și grilajuri de fier forjat sau buchete de flori, candele de sticlă și lumânări încă nearse de tot. Asta nu era nimic. Au furat sculpturi de la monumentele protejate, ba chiar și busturile din marmură ale defuncților sau fotografiile de pe cruci ale morților. Nu prea mai lăsaseră mare lucru nefurat. Abia mai erau câteva fotografii, care încă mai rezistaseră la daltă și la ciocan.

Ne aflam în Castraveția, unde nimeni nu putuse stârpi hoția. Desigur, nu trecuse Vlad Țepeș pe acolo, că ar fi stârpit-o el definitiv și pentru totdeauna. Hoții, după ce te-au furat toată viața, continuau să te fure și după moarte. Cam atunci mi s-a accentuat dorul de fugă din țară, mai mult la cimitir, decât în magazinele alimentare goale, întrucât mă alimentam de la Casa Scriitorilor, de la Casa Scânteii și de pe unde mai știam eu, cum știa fiecare.

În orașul mort al copilăriei noastre, totul era mort, numai cimitirul rămăsese viu.

Cimitirul viu

Pe o cruce de marmoră, cam aplecată, era fotografia lui Pandelie Spandolescu, iar dedesubt, între paranteze, scria cu litere ceva mai mari Paticu Americanu. Avea mustăți cât aripile de avion și o cască colonială pe cap. Nu s-a știut niciodată în ce oraș se născuse. Pe undeva prin țară, dar nu se putea face vreo presupunere, din cauză că ea peltic. I se și zicea Paticu-Pelticu. N-avea niciun fel de acte românești, doar pașaport de cetățean american. În pașaport, locul nașterii era România, dar nu și localitatea. Tot ce se știa era că fugise în America pe când era copil, dacă așa o fi fost cum spunea el. Dacă nu cumva o fi fugit mai târziu, din cauză că ar fi făcut o crimă.

Cică ar fi ucis pe cineva din gelozie de amor turbat și ca să-i ia banii, după cum zicea Nea Ristică Pencioiu tutungiul, care le știa pe toate și încă ceva în plus. Prin America ce o fi făcut, mai mult se bănuiește decât se știe, dar ajunsese bine, a cumpărat mai multe imobile la San Francisco, pe care le-a dat cu chirie. Le-a asigurat bine, așa de bine încât au luat foc. Ristică cică nu Paticu le pusese foc, ci niște dușmani de-ai lui, care aveau necaz pe el și voiau să-l bage la zdup, că nu mai aveau loc de el. În tevatura aceea cu pompierii, cu asigurările și cu avocații, el a lăsat totul baltă și s-a înrolat soldat pe un vapor de război ce pleca în Filipine, ca să scape de bucluc. Asta era în Primul Război Mondial. Așa se înrolează în armata americană, de bună voie sau de nevoie, numai oamenii cinstiți, zicea tutungiul.

Cât a traversat vaporul Pacificul, Paticu a jucat cărți, cu camarazii. Ce erau să facă altceva atâta timp? A avut noroc și a câștigat încet, încet, de la o zi la alta, toți banii, toată solda echipajului. Erau să-l și arunce peste bord, dar a scăpat. Ristică Pencioiu știa chiar și cum s-au petrecut lucrurile acolo pe nava de război. Cică Paticu a început să piardă, toți au început să câștige, l-a făcut pe altul să câștige tot ce pierdea el și ce mai pierdeau ceilalți. Paticu a rămas lefter și așa s-au convins toți că el juca cinstit. A scăpat de la moarte. Într-o noapte, ăla care câștigase toți banii era de strajă pe punte. Când i-a venit schimbul să preia tura, ăla dispăruse.

Cum să dispară de pe navă în plin ocean? Doar nu o fi sărit în apă să înoate până la mal. Peste câteva zile, au ajuns cu nava în Filipine. La prima învoire să coboare pe țărm, Paticu a dezertat. S-a convertit la Islam. A donat bani la moschee, ca să știe toți acolo că el avea bani. Și-a cumpărat patru neveste. Ele țeseau pânze și le vopseau, el umbla prin târg, îmbrăcat în odăjdii musulmane și cu turban, vindea ce vindea și cumpăra ce cumpăra, ca să vândă.

Toate bune, toți s-au convins pe acolo că devenise un musulman credincios ca toți musulmanii. Ca dovadă ce adevărat musulman devenise, când s-a terminat războiul, s-a și îmbarcat pe un vapor, cu Coranul într-o mână și cu mătăniile de rugăciuni într-alta, ca orice musulman credincios, să se ducă la rând cu cei ce plecau în hagialâc la Mecca. Vaporul nu mergea direct, ci trebuiau să schimbe mereu vaporul în diferite porturi.

Și uite așa, din greșeală, la Bombay s-a pierdut de grupul lui de musulmani. A luat alt vapor, ce vapoare o mai fi schimbat și s-a dat jos la Constanța, de unde plecase în America. Îmbrăcat într-un costum colonial, cu cască colonială în cap, însă nu cu Coranul și cu mătănii, cum plecase din Filipine, ci cu New York Times sub braț și cu o havană în gură. S-a băgat chiriaș la coana Zoia, care trăia din chirii.

Zoia era sora bunicului meu matern, militar și director de poliție. Zoia fusese măritată de patru sau cinci ori. De primul divorțase, pe unul l-a internat la balamuc la Mărcuța și n-a mai venit de acolo, iar pe doi, sau parcă trei, i-a băgat în pământ. Se văieta că nu se alesese cu nimic de pe urma lor, niște calici. Cu primii trei s-a cununat și religios, cu rochie albă de mireasă. Dar la al patrulea, n-a mai vrut popa. A zis că primele două căsătorii au fost din greșeală. Dar de la a patra încolo, nu mai e greșeală, e obicei, devine o datină, o tradiție sau e un nărav. Zoia nu era o femeie care să se uite la pârlitul de Paticu, un zgârcit care scârțâia când să-i plătească chiria. El se legăna toată ziua într-un balansoar. Cum de nu o fi amețit de atâta bălăngăneală? Cu casca colonială pe cap și citea New York Times, sau ce ziar era. Îi venea cu o întârziere de vreo lună.

Până într-o zi, când, ce o fi văzut în ziar, că a sărit din balansoar în sus uite așa, cum sare pisica la șoareci, și s-a dus la poștă să dea o telegramă în America. Nu știe nimeni ce a scris în telegramă, pentru că era în engleză. Dar, după cum el însuși a spus, telegrafiase la niște prieteni să-i trimită ceva bani, că nu mai avea din ce să trăiască. Prieteni buni, li s-a făcut milă de el și i-au trimis în cont la bancă niște bani. Șase milioane de lei. Pe atunci, leul omânesc era aliniat la francul francez. Oricum ar fi fluctuat schimburile valutare, leul și francul erau la paritate și se schimbau la bancă unu pe unu. Un ou costa un leu. Un litru de lapte doi lei. Un kilogram de grâu 2 lei. O pâine de o jumătate de kilogram 2 lei. Șase milioane de lei erau bani grei. La aceleași prețuri a încercat să revină stabilizarea leului din 1952. Dar salariile comuniste erau de vreo zece ori mai mici decât cele capitaliste.

Eh, dacă e pe așa, se schimbă treaba. Și astfel Zoia s-a căsătorit cu Paticu. Paticu scotea dobânzile de la bancă și dădea bani cu împrumut la negustori și la alți afaceriști. Lua dobândă de la ei. Din dobânzile de la dobânzi trăia și îi cumpăra Zoii bijuterii peste bijuterii. „Mda, desigur. Așa e când ai prieteni buni! Li s-a făcut milă de el!” a dat din cap bunicul meu, în calitate de director de poliție, ajuns cumnat cu Paticu. Paticu a murit înainte de a mă naște eu, iar Zoia a rămas cu milioanele. Până i s-au dus milioanele pe Apa Sâmbetei, ca toate câte le-au înghițit comuniștii și pământul.

Pe Zoia am cărat-o la groapă, când eram la liceu, împreună cu nepoții ei, verii mei de al doilea, cu sicriul pe umeri, dar nu lângă Paticu, ci lângă Boruzescu, primul ei soț, de care divorțase la vârsta de șaptesprezece ani și cu care zicea că vrea să fie împreună pe lumea cealaltă. Îmi aduc aminte că eu și cu verii mei, când eram mici, ne ascundeam sub masă în chioșc, unde Zoia, bunica mea și alte cucoane de vârsta lor tăifăsuiau pe înserate, mâncând dulcețuri, șerbeturi și bând cafea sau ceaiuri. Bunica mea aprindea o țigară Ada-Kaleh. Ca să le facă pe celelalte să strâmbe din nas și să își agite evantaiele. Întrebată cu care din cei cinci soți ai ei, sau câți or fi fost, voia Zoia să fie împreună pe lumea cealaltă, e a zis că voia să fie cu Boruzescu. Îi zicea pe numele de familie.

– De ce nu cu Paticu, că era milionar? a zis o cucoană.

– Păi ce să fac cu milioanele lui acolo, pe lumea ailantă? Ce să cumpăr acolo? Milioanele le-au luat comuniștii. Le-a luat Stalin cu el în sicriu și în cazanul cu zmoală!

– Bine dar de ce cu Boruzescu, de care ai divorțat?

Zoia se căsătorise la 16 ani, după ce fusese la un pension franțuzesc, unde învățase să cânte la pian Sur le pont d’Avignon, on y danse on y danse, și Alons enfants de la patrie, merci, merci, merci. Tot la pension învățase să dea în cărți și să facă spiritism. A divorțat după un an, deoarece soțul nu o mai solicita așa des ca la început și l-a bănuit că avea vreo alta. „Ce proastă am fost, ce proastă am fost!” se văieta Zoia, iar eu mă miram, fiindcă știam că toți o considerau că era o femeie inteligentă. Se știa prin oraș că Paticu o răsfățase pe Zoia cumpărându-i bijuterii peste bijuterii.

Căpitanul Pupăză, comandantul Securității, l-a arestat pe ginerele ei, popa Miulescu. Soția lui, Sanda, profesoara mea de latină, îl alinta „Popicu”. A stat închis din 1958, toamna după plecarea rușilor, până la grațierea din vara 1964, fără să fi făcut nimic. Pupăză l-a arestat numai ca să aibă acoperire pentru perchiziția care o făcea, în scopul de a găsi bijuteriile de care știa tot orașul. Nu le-a găsit. Zoia s-a temut că o să se întoarcă securiștii ca să mai caute încă odată, cum aveau obiceiul să revină, să mai caute după aur.

Mi-a dat mie să transport bijuteriile într-o sacoșă de voiaj și să le duc la mătușa mea, care rămăsese în țară și era profesoară la Prejmer. Cea care ulterior a vândut cavoul cu oasele părinților ei cu tot. Mi s-a rupt mânerul la sacoșă de grele ce erau bijuteriile. După ce i-au dat drumul lui Popicu, am transportat bijuteriile înapoi. Zoia murise de inimă rea, o îngropaserăm, iar mătușa mea a restituit verei sale primare, adică fetei Zoii, doar o infimă parte din ce îi încredințase Zoia în păstrare. I-am și zis mătușii mele:

– Nu-ți e rușine să reții bijuteriile? Ce o să faci cu atâtea kilograme de bijuterii? O să te împodobești cu bijuterille ca un brad de Crăciun? O să ieși pe stradă cu bijuteriile pe tine ca frunzele pe paparudă?

– Da, așa o să fac! Ei și?

– Ceea ce faci tu e mai rău decât furt. E înșelarea încrederii cuiva, care a avut încredere în tine. Prejudiciul material al Zoii și al Sandei e care e, dar cum rămâne cu prejudiciul tău moral?

– Taci din gură, prostule!

Să-mi faci tu mie una ca asta?

Aici zăcea un avocat care locuise pe strada mea. Crucea de marmoră albă era cam aplecată într-o parte. Pe cruce era fotografia lui cu țigara în gură și cu pălăria de paie pe o parte, ca Maurice Chevalier. Nimeni nu mai era cu țigara în gură prin cimitir, nici măcar groparii și nici chiar preotul. O doamnă de o anumită vârstă trecu pe alee cu niște lumânări în mână, se opri o clipă și bombăni:

– Fumează în cimitir ca un păgân. Toată viața a fost un păgân și păgân a rămas chiar și pe cruce. Nu degeaba îi zicea lumea Paganini.

Pe vremea lui Carol I şi sub Ferdinand, avocatul scotea săptămânal o foaie locală de scandaluri, Castranova nova, mai citită decât ziarul Universul de la București. Titlul publicației sale devenise supranumele orașului. Ca să consolideze acest supranume, l-a subminat în felul lui dibaci. Se pare că tot el lansase, prin oamenii săi de încredere – că nu-i lipseau așa ceva, avea peste tot oamenii săi – să zică lumea Castravechia vechia sau mai simplu Castraveția, ca să rimeze cu Veneția și Elveția.

Când ploua, unii știolcăiau prin băltoace în galoși de ploaie și ziceau că erau la Veneția, iar galoșii cu catarame erau gondole… catamarane. Avocatul, sau mai degrabă ziaristul, reușise să dezbine locuitorii urbei, mai rău decât se dușmăneau partidele conservator și liberal. Unii apărau supranumele Castranova, iar mucaliții râdeau de ei și ziceau Castraveția. Castranovanii se aveau cu castravețanii mai rău decât hoții cu vardiștii. Și, ca să fie confuzia cât mai pe dos, castravețanii le strigau castranovanilor că erau castravețani. Ca să-i facă să turbeze de furie.

Mi-l amintesc din copilărie pe avocat, un bătrân încovoiat, pe care toată lumea îl saluta cu respect de parcă ar fi fost preot sau director de bancă. Iar el le răspundea la salut ca la niște copii cuminți. Avea obiceiul să se oprească şi să scormonească cu bastonul prin gunoaiele adunate de vânt lângă trotuare în rigolă. Întorcea cu bastonul câte o hârtie, îşi potrivea ochelarii, se apleca, o ridica, o citea, apoi o arunca sau o băga în buzunarul de la haină. Înseamnă că era o hârtie importantă.

Bunica râdea din dosul perdelei şi zicea că avocatul culegea din gunoaie informații pentru ziar sau strângea dovezi zdrobitoare pentru la tribunal. Așa făcuse toată viața, așa făcea și acum, când nu mai avea de ce și ar cam fi fost vremea să ia drumul bisericii. Nea Ristică Pencioiu, tutungiul, zicea că bătrânul avocat rămăsese cu reflexul lui Pavlov și ne explica ce e aia: Câinele lui Pavlov a murit, iar Pavlov era așa de ramolit, încât a continuat să zdrăngăne cu clopoțelul, fără să mai știe de ce.

Odată, când era foarte tânăr, avocatul a jignit în ziarul său un căpitan de roșiori, de la regimentul de cavalerie, care pierduse din buzunar o scrisorică de amor de la o duduie respectabilă din elita simandicoasă a oraşului: domnișoara Lucreția din Castraveția. A publicat scrisorica în săptămânalul său, la rubrica Rochița transparentă, cu numele expeditorului şi destinatarului. Foicica lui săptămânală s-a vândut cât ai bate din palme.

Lambe Ziaristu’, zis Parkinsonistu’, cu ziarele într-un fel de paporniță făcută dintr-o matriță de ziar de la tipografie, ținută pe umăr cu o curea, bătea pasul pe loc, tremura din toate balamalele și striga cât putea:

– Ia ziaru’, ia ziaru’! Ia că frige! Ia Rochița transpirată! Ia mâna, mă nenorocitule, că te spun lu’ tac-to! Să te rupă în bătaie. Ce să faci tu cu ziarul, animalule? Că tu nici nu dai pe la școală, decât cu pietre.

Unii râdeau de el că în loc să zică transparentă zicea transpirată și că nici el nu o fi știind să citească. Însă alții se cam îndoiau și spuneau că avocatul l-o fi pus să zică așa. Cum, necum, Rochița s-a vândut mai bine decât covrigii calzi, cum striga Bașandrică Împăratu’: „Ia covrigi cu ou, ia şi fără ou, ia neamule, că mâine nu se mai știe!”

Căpitanul de cavalerie a apărat onoarea onorabilei dudui şi l-a provocat pe avocatul ziarist la duel. În felul acesta, a făcut-o pe Lucreția să ajungă şi mai mult în gura lumii din Castraveția. Civilul avu de ales arma. El, care nu pusese niciodată mâna pe nicio armă, a ales pistolul. Pistolul, bată-l vina.

Părţile beligerante au sosit în zori de zi, fiecare în landoul său cu cai, cu birjar, la marginea pădurii de lângă cimitir. Fiecare cu suita sa de martori, toţi cu redingotă neagră, ca cioclii. Aveau bani de aşa ceva. Care nu, găsea de închiriat, la Țecu Berbecu, ceaprazarul. Ocaziile cam erau. Au adus şi un doctor, aşa cum trebuie, cu pălărie cilindru, Zeiss. Căpitanul de roșiori, în uniforma de paradă, cu tunică roşie şi pantaloni albi de plezneau pe el, nici nu se putea apleca pe vine. Cizme negre, văxuite de îţi făceai mustaţa în ele, coif ca soarele cu pene. Îşi fățuia decoraţia militară de pe piept, cu gesturi ca la operă, ca să poată adversarul să ţintească mai bine cu pistolul.

Le-au prezentat, cu ceremonia necesară, ca la liturghie când țârcovnicul ține popii Biblia să citească, cutia neagră matlasată cu catifea roșie sau cu mătase – ce o fi fost – și cu pistoalele bine lustruite. Avocatul tremura ca frunzulița de mesteacăn. S-a uitat bine, cu ochii cât cepele, îi clănțăneau dinții și a bâiguit:

– Eni-meni, mic-mac, pic-pac!

A pus mâna pe un pistol cu silă, de parcă ar fi apucat șarpele boa de la circul Bernea. Când a văzut căpitanul cum îi tremura pistolul în mână, a râs şi a zis:

– Ține bine pistoala cum trebuie, să nu te împuști!

La noi în Castraveția, dacă voiai să-i zici una dură vreunuia, nu-i ziceai „prostule!”, îi ziceai „proasto!”. Mai dur de aşa, nu prea exista între oamenii bine-educați. Nu știu cum se numește această figură de stil. Castravețanii aplicau în practică mai multă stilistică și retorică decât cunoșteau profesorii universitari de la București pe vremea aceea.

Avocatul s-a clătinat pe picioare ca un om beat și tremura ca Lambe Parkinsonistu’. A tras înainte de semnal. A nimerit pălăria cilindru a doctorului. I-a nimerit-o la țanc. Zeiss! I-a zburat-o de pe cap. Doctorului i s-au înmuiat picioarele, a leşinat şi s-a prăbuşit în iarbă. Martorii la duel s-au repezit și au căutat în geamantănaşul lui cu trusa medicală, să-i dea ceva, să îl trezească. Dar ce ştiau ei ce să-i dea? Auzeam că cineva dintre martori ar fi strigat să vină un doctor.

– Repede, repede! Auăleo! Repede un doctor!

– Mișcă-te, mă blegule, și adu un doctor!

– Să vină un doctor!

De unde să vină? Nu era niciun doctor prin cimitir în zori de zi și nici prin pădurea de alături. Căpitanul a izbucnit în râs, şi-a aruncat pistolul peste umăr şi s-a urcat în landoul său, de unde i-a salutat pe toţi de parcă el ar fi fost însuşi regele Carol I.

Avocatul ziarist a învăţat lecţia şi s-a potolit. După Război, adică sub Ferdinand, a uitat lecţia. De data asta a publicat o scrisorică de același fel, dar ceva mai altfel, nu ca aia cu căpitanul. Găsise scrisorica tot aşa, pierdută pe stradă, căzută cum cad lucrurile importante din buzunarul cuiva. Scrisoarea era în versuri, de la domnișoara Aglaia, profesoara de gospodărie și menaj de la liceul de fete, către generalul de la regimentul de artilerie. Un bărbat la fel de lat, pe cât era de lung. Mai bine zis, pe cât era de scurt.

Se vându foicica săptămânală, cu scrisoarea în versuri, ca ţuica fiartă iarna, în târg, la oborul de porci în postul Crăciunului. Cititorii râdeau şi ziceau că de data asta avocatul, ha, ha, haaa. Să vezi, că o să-i fie mai uşor să nimerească ţinta. Așa cum era de așteptat, generalul l-a provocat la duel. Civilul a trebuit şi de data asta să aleagă arma şi a scris în ziarul său:

– Împotriva unui căpitan am ales pistolul. Dar împotriva unui general de artilerie, aleg tunul.

Generalul extraplat tocmai era la bărbier, când i-au adus ziarul. A citit ziarul şi i-a căzut lornionul de la ochi. A râs, încât toate decoraţiile de pe piept i-au zdrăngănit ca zurgălăii la calul de la sanie. Şi-a zmuls şervetul de la gât şi l-a aruncat în capul bărbierului. Unii cică ar fi zis: „Unde e avocatul să-l pup pe frunte!” Şi l-a iertat.

După ce s-a pensionat, avocatul a continuat să pledeze, în calitate de avocat onorific, așa e titulatura, dar numai în procesele cele mai importante şi mai dificile. Procesele mai onorifice, ziceau castravețanii, de nu se înțelegea prea bine ce voiau să spună cu asta. E și asta o figură de stil, să nu priceapă nimeni ce vrei să spui.

L-a apărat pe un client care lucra la fisc şi era acuzat că a furat banii Statului. Era cea mai mare escrocherie din istoria oraşului şi poate cea mai gravă din ţară, pe cât îşi mai aduceau unii aminte. Toate escrocheriile, ca şi toate iernile sau secetele, erau cele mai grave din istoria țării. Mai era încă un acuzat, însă acesta era apărat de un avocat venit de la Bucureşti, un profesor universitar de drept roman și de retorică de la facultate. Cel mai renumit avocat din toată țara. Și care nu a pierdut niciodată niciun proces. Niciun proces.

Cei doi acuzaţi aruncau vina unul pe altul.

Cei doi avocaţi aveau să se dueleze pentru clienţii lor, însă de data asta cu cuvinte, arma bine ascuţită a fiecăruia dintre ei. Avocatul ziarist avea acum arma cea mai potrivită lui pentru un duel. Însă adversarul de la București… era cine era. Nu pierduse niciun proces în toată cariera lui. Câștigase toate procesele. Toate. Toate personalităţile cele mai importante din Castranova și Castraveția, toţi juriştii, politicienii, atât conservatorii cât și liberalii, ba chiar şi prefectul judeţului, boieri sau negustori veniţi de prin alte părţi, cât şi asistenţii profesorului, veniți special de la Bucureşti, toţi abia mai aveau loc în sala mare a tribunalului, chiar și sus la cucurigu, unde stăteau în picioare. Toată lumea luminată, ca să-l asculte pe celebrul profesor, care le făcea onoarea să vină şi să pledeze în urbea lor.

Profesorul le-a dat o lecţie practică de retorică şi artă a apărării în dreptul roman. Un model de oratorie cu figuri de stil ingenioase, memorabile şi cu gesturi teatrale, elegante ca la operă. Și avea o voce e parcă ar fi fost Caruso. Unii avocaţi mai tineri fuseseră studenţii lui, iar acum îşi luau notiţe. Șușoteau între ei că fostul lor profesor putea să dea lecții lui Cicero și lui Quintilianus.

Între timp, bătrânul nostru avocat, ziaristul, a adormit pe scaun. Profesorul şi-a continuat nestânjenit pledoaria cu cuvinte bine alese şi cu figuri de stil bine elaborate, după toate regulile artei retorice. Avocații mai tineri le notau pe hârtie. Uneori, punea o întrebare în vânt pentru a trezi sentimentele judecătorului şi completului de judecată, sau judecata lor dreaptă. Alteori făcea câte o pauză de efect. Publicul înceta să mai respire.

Atunci se auzea bătrânul avocat sforăind cu gura căscată şi cu capul căzut într-o parte sau pe spate. Bietul său client stătea ghemuit şi cu privirea pierdută în pământ. Era fiert, nici nu mai îndrăznea să-și trezească avocatul, ziceai că era mort sau va muri pe loc. Tinerii avocați chicoteau pe înfundate, făceau pronosticuri ce putea visa acum bătrânul adormit. În loc de avocat onorific îi ziceau onirific. De la Oniros, zeul viselor. Câteva stenografe locale stenografiau pledoaria. Profesorul venise și cu stenografele sale de la tribunalul din București.

Judecătorul indignat abia se abţinea să nu izbească cu ciocanul său de lemn în masă, ca să-l trezească pe bătrânul pensionar adormit. Îl cunoștea bine, de ani și ani de zile. Nu s-a putut aștepta la atâta indolență din partea lui. Ce dezonoare pentru un avocat onorific. Judecătorul se stăpânea să nu izbuncească de mânie, să nu întrerupă astfel fermecătoarea pledoarie a profesorului.

Profesorul, când striga în gura mare, când şoptea, bătea cu piciorul în podea şi ridica ameninţător pumnul. Cu gesturi bine studiate, şi-a sfâşiat anteriul negru de avocat şi panglicile albe de la gât, și-a zmuls părul, şi-a tras singur palme, s-a repezit la propriul său client să-l sugrume, ca apoi să plângă pe pieptul lui, în hohote. Unora din public le-au dat lacrimile. Până şi clientul lui a început să plângă de milă pentru sine însuşi.

Completul de judecată şi publicul erau profund mişcaţi de emoţionanta apărare. Pe de altă parte erau uimiţi și indignați de indiferenţa nesimțitului de avocat, prea bătrân şi adormit, ca să mai aibă ce căuta acolo. Ce greșeală că l-au mai lăsat să fie activ, când se vedea acum că era așa de pasiv. A dormit şi a sforăit tot timpul. Toţi îşi ziceau că gata, acuma s-a terminat cu cariera lui de avocat sfoiegit şi de ziarist tot așa. La gunoaiele din rigolă cu el!

Profesorul îşi încheie pledoaria trântindu-şi peruca pe masă, un procedeu retoric la care nu mai recursese nici chiar la vreun recurs de proces și pe care Cicero nu-l știa, pentru că romanii nu aveau peruci. Roşu la faţă şi plin de năduşeală, s-a șters cu o batistă imensă și a înghiţit un pumn de pastile albe, cu un pahar de apă. Mare parte din pastile i-au căzut pe jos, cu efectul bine calculat. Se înclină spre judecător şi căzu aproape mort pe scaunul său. Abia mai respira, extenuat.

Acum, era clar pentru toţi că el câştigase din capul locului duelul împotriva bătrânului său coleg adormit ca un bălălău. Judecătorul, cu un ochi ţintit asupra sălii și unul pe jumătate închis, îşi ţuguie buzele cu satisfacţie, cum ar fi supt o caramea acră şi lovi cu ciocanul în masă. Bătrânul avocat se trezi, se frecă la ochi şi căscă. Judecătorul, cu o mânie profesional stăpânită, îl pironi din privire cu un ochi ucigător și cu un ochi pe jumătate închis. Cu o voce tăioasă ca un ferestrău, îl întrebă ce are de obiectat.

– Onorată instanţă şi respectabili juraţi! sau cam aşa ceva, răspunse el cu voce răgușită. Să-mi fie iertat, dar eu sunt răcit şi nu pot vorbi.

Publicul a început să murmure, iar unii din completul de judecată s-au înşurubat pe scaune.

– De altminteri, a continuat bătrânul avocat tușind, după măiastra pledoarie magnifică și strălucită a ilustrului meu coleg, eu nu mai am nimic de zis. Nu am nicio obiecțiune de obiectat. Cu permisiunea domniei voastre, onorate colega, voi publica stenograma genialei, strălucitoarei și briliantei pledoarii, în hebdomadarul meu.

Profesorul de la București i-a acordat permisiunea, cu un gest larg, binevoitor ca un împărat roman, pe când publicul a fluierat din degete.

– Huo! La oase! La Chitila! La Mărcuța!

Judecătorul a lovit în masă şi a ameninţat că evacuează sala.

Bătrânul avocat moșmonea ca un ramolit prin servieta sa cu hârtii şi tot căuta, până găsi o hârtiuţă. O întoarse pe toate părţile ca s-o vadă mai bine cu ochelarii, dacă era cea pe care o căuta. El, care în ziarul său întotdeauna a condamnat „ … nerușinata indiscreție insidioasă și infamă, a detectivilor particulari năimiți, acești nemernici josnici și mârșavi, cu metodele lor pe cât de murdare, pe atât de infame și abjecte de a se infiltra și fofila direct sau prin intermediari plătiți, în viața particulară a oricui și a tuturor, pentru a spiona intimitățile oamenilor cinstiți și respectabili și a leza integritatea lor atât personală cât și individuală a cetățenilor noștri onorabili și distinși, acei netrebnici de detectivi particulari ticăloși lipsiți de scrupule și impertinența lor pe cât de mizerabilă pe atât de execrabilă, cu care…” așa și pe dincolo. Ziarul lui avea ce avea împotriva detectivilor particulari.

El, adineauri, pe drum încoace spre tribunal, tocmai găsise din întâmplare o hârtiuță, care doar era acolo în rigolă, chiar lângă trotuar, desigur căzută din buzunarul cuiva. Așa cum cad hârtiile importante din buzunarul oamenilor. La fel cum întotdeauna el găsea scrisorici pierdute, pe care le publica în ziarul său. Dar acum, el, bătrânul, tușea, îl durea în gât şi nu putea să citească cu voce tare. Întinse judecătorului scrisorica aia mică, pe care o găsise chiar azi, în drum spre tribunal.

– Și nu am avut când să o depun la dosar, onorată instanță, că era să întârzii, onorat juriu.

Judecătorul i-o luă din mână şi o citi. O citi de câteva ori uluit, își mai puse încă o pereche de ochelari, o privi și cu lupa, o compară cu alte hârtii de la dosar. Așadar, era o scrisoare scrisă de mâna clientului profesorului, trimisă din arestul preventiv și adresată către șeful său de birou de la fisc. Trimisă prin cineva, prin vreun deținut eliberat sau prin vreun gardian corupt, care o fi pierdut-o din buzunar. Sau o fi pierdut-o chiar destinatarul. Cine știe cum de o fi ajuns în rigolă? N-avea importanță prin cine a trimis-o și cine a pierdut-o.

Important era că hârtia a căzut în rigolă, unde a găsit-o bătrânul avocat ziarist. La fel cum întotdeauna, dar întotdeauna, găsea scrisorici importante și compromițătoare, exact de la persoanele ce trebuiau să fie compromise. În cele din urmă, judecătorul clătină din cap, oftă, suspină, ochii îi sclipiră de o satisfacție profesională cum nu mai avusese de multă vreme, se scărpină sub bărbie, mai suspină încă odată zâmbind sardonic, își frecă mâinile de bucurie și o citi cu voce tare.

Clientul profesorului îl ruga pe șeful său, să-i pună cel mai bun avocat din țară, chit că îi vor plăti toți banii pe care îi furaseră împreună de la Stat. Dacă nu, amenința el din arestul preventiv, o să-l denunțe pe șef, ca să obțină o pedeapsă mai ușoară. Și continua cam așa: „Nicio grijă, șefu, o să recuperăm banii, ba chiar o să punem mâna pe și mai mulți, fiindcă între timp mi-a venit o nouă idee, și mai bună, pentru o lovitură și mai grasă. Am și aranjat cu grecul ăsta de încredere, care îl vezi că e un om de nădejde și cinstit, să fugim din țară cu banii în Turcia.”

Profesorul de la facultatea de drept, alb la față ca varul, acum, chiar că avea nevoie de un doctor, dar nimeni nu-l mai lua în serios.

Bătrânul avocat onorific, care în mod sigur terminase de dormit și de sforăit, s-a înclinat cuviincios dinaintea judecătorului și a completului de judecată, la fiecare în parte. Apoi s-a întors către mai tânărul profesor, care se sufoca, și i-a dat cu tifla. A râs și a dansat vals ridicându-şi faldurile togii negre de avocat ca la french-cancan, arătându-și fundul către colegul care se sufoca, a țopăit și a tropăit precum călușarii.

Publicul din sală aplauda cu frenezie, iar el chiuia ca la horă.

Judecătorul și-a încruntat sprâncenele, și-a încleștat pumnii. L-a pironit cu un ochi admirativ și cu un ochi mustrător, a clătinat din cap într-o parte și-n alta, și-a strâns hârtiile, s-a ridicat și a scrâșnit printre dinți, plin de mânie personală, dar cu o bine stăpânită bucurie profesională:

– Să-mi faci tu mie una ca asta? Pehlivanule! Îți arăt eu ție, data viitoare!

Castravețanii strigau:

– Bis, bis! Maestro! Bis! Paganini! Trăiască Castraveția veselă!

Avocatul onorific și-a aruncat peruca în tavan şi i-a dat o lovitură cu piciorul, de a proiectat-o nu mai ştiu unde.

Acum zăcea aici, în cimitir. Pe mormântul lui creşteau buruieni. Încă nu îi furaseră fotografia de pe cruce, cu țigara în gură și cu pălăria pe o parte. Se uita țintă în ochii mei și parcă zâmbea pe sub mustață. Parcă voia să-mi spună ceva.

Trăiască mortul

Victor stătea de vorbă cu groparul, un om voinic, cu umerii lați, tuns scurt, cu spinarea dreaptă, cam prea reținut în mișcări, ca un militar. Îl știam din copilărie. Era neschimbat. Timpul alunecase peste el ca ploaia pe sarcofagul roman din curtea muzeului, după expresia lui Năstea. M-am oprit și i-am fotografiat. Însă groparul a râs și a făcut semn cu mâna că degeaba, el oricum nu rămânea în fotografie. Când am developat clișeul, era negru.

Groparul era un atlet, îmbrăcat într-un costum de gabardină bleumarin și cu discrete carouri roșii, ponosit de tot, care fusese bine croit și elegant cândva. Costumul și cămășile sale de poplin erau de cea mai bună calitate, dar uzate. Bine uzate. Pesemne că le primise de la vreunul din morți. Primul proprietar trebuie să fi fost lung de doi metri, așa că groparul purta haina cu mânecile sumese. La umeri îi venea bine, dar îi cădea cam larg în spinare, ceea ce era un avantaj, când săpa. Cusăturile la subțiori se rupseseră, iar asta îi ușura mișcările cu lopata. Își proptea degetele mari în bretele. Și acestea vechi și de foarte bună calitate, uzate dar încă bune. În loc de curea, avea un cablu electric înfășurat la brâu, peste care se răsfrângeau pantalonii. Îi erau prea lungi în sus, prea lungi în jos și îi ținea suflecați.

Cablul electric era unealta lui secretă, însă toți știau la ce îi folosea. La casa rece a cimitirului, băga firele din capătul cablului în priză, iar celălalt capăt îl punea pe mort. Dacă mortul nu tresărea, totul era așa cum trebuia să fie. Nimeni să nu poată spune mai încolo, când vor reutiliza groapa, că mortul dezgropat nu fusese mort și s-a răsucit în sicriu.

Îl chema Nea Tănase și locuia în cimitir, în căsuța portarului.

– Tănase și mai cum? întrebă Victor

– Nea Tănase, pe scurt de la Athanasie. E destul cu Nea Tănase. Toți mă știe.Toți mă cunoaște. Și morții mă cunoaște. Și dracu mă cunoaște. Ba chiar și rușii mă cunoșteau, dar nu m-au cunoscut! zise el și arătă cu bărbia înspre regimentul de peste drum de cimitir, unde fuseseră încartiruiți soldații sovietici până când s-au retras.

Nea Tănase ne-a invitat în odăița aceea mică a lui, singura încăpere.

– Intrați! Fiți bine veniți în împărăția mea! zise el, arătându-ne toată averea sa.

Avea un pat îngust, din scânduri recuperate, un preș de trențe pe el și încă un preș cu care se acoperea. Nu avea perină. Un Godin de tuci, cu un picior frânt, sprijinit pe cărămizi. Burlanul de fum ieșea prin fereastră. O măsuță șchioapă, un scaun beteag și un dulăpior șoldiu. În loc de față de masă, avea un ziar. Pe ziar avea un colac cu picături de ceară pe el și o găină coaptă la cuptor. Lângă piciorul mesei, o damigeană cu vin, tot de pe la pomeni. N-avea farfurie, n-avea tacâm, n-avea pahar.

– De uimire nu rămâi mut? continuă el. Oriunde-ai fi, pretutindeni te găsesc! Pragul ce-l treci, nu e un prag sfânt? Pentru voi, casa mea deschisă e! zise el cu brațele larg întinse, iar eu am rămas uimit că erau aceleași vorbe pe care le spunea și Năstea.

Privirile mele au întretăiat privirile lui Victor. În mirarea lui, se oglindea mirarea mea.

Nea Tănase scoase de nu știu unde două scăunele fără spătar și ne făcu semn să ne așezăm. Pe perete atârna portretul lui Gheorghiu-Dej, care era mort de mult și uitat. Eu am făcut ochii mari, când am văzut că mai avea acel portret. Groparul a zâmbit cu jumătate de gură și a spus că așa se înțelegea el mai bine cu morții decât cu vii. M-am uitat bine la el. Ce vrea să spună? Era o provocare?

– Pentru voi, inima mea deschisă e! mai zise el și ne oferi să mâncăm din găina lui și să bem din damigeana lui.

– Nu, mulțumim, noi am mâncat și suntem cu mașina.

Nea Tănase nu ducea lipsă de nimic. Nu se făceau înmormântări lunea, ca să nu se facă mortul lunatic. Atunci, îl puteai vedea prin oraș, în costumul său bleumarin cu carouri, la cravată de mătase, cu pălărie și cu pantofi strălucitori de marcă Salamander veritabilă. De ciorapi n-avea nevoie. Se plimba cu mâinile la spate pe Farfurie, prin părculețul din jurul monumentului eroilor, cu zeița Victoriei, și se uita în ochii soldaților de bronz. Nimeni nu vorbea cu el. El își ridica mereu pălăria să salute, dar nimeni nu-i răspundea la salut. Avea la încheietura mâinii sale puternice un ceas vechi, stricat și fără arătătoare, numai așa, ca să se vadă că el era un cetățean obișnuit. Și la ce să-i trebuiască lui să știe cât era ceasul? Groparul trăia în afara timpului, în afară de orice. Mânecile sale sumese și pantalonii suflecați îi făceau pe ștrengarii de școlari să strige după el: „Bau! Păzea, că vine marinarul! Bau, marinarul!”

– Ce or vedea copiii la mine, de îmi zice marinar? Eu n-am fost niciodată marinar, n-am văzut marea.

A ridicat damigeana de vin și ne-a întins-o să bem, iar noi i-am mulțumit și l-am refuzat din nou. A răsucit damigeana să i se sprijine pe antebraț, a aplecat-o și picurat câțiva stropi de vin pe podea. A zis să fie pentru sufletul morților, a dus-o la gură și a băut o înghițitură.

– Dar eu m-am scufundat în adâncul mării mai altfel, dacă pricepeți dumneavoastră ce vreau să spun, zise Nea Tănase. Am scoborât și în adâncul pământului. În adâncuri, în înalturi, este o mână nevăzută! M-am scufundat în adâncul ascuns al apei. În adâncurile negre am văzut strălucind limpede diamantele vieții. Eu am văzut adâncul, fundul apei, fundul pământului. Am ars în flăcări și m-am răcorit în văzduh. Am plutit deasupra norilor ca un fulg de puf, ca un fulg de zăpadă și m-am topit. Am pătruns adânc până în înaltul cerului. Am privit și am văzut ce mici sunt toate pe pământ. Ce mici sunt toate astea, cele pământești. Și ce mare este cerul. Ce mărețe sunt cele cerești. Negura și lumina. Eu am văzut totul, am înțeles totul! Eu, care nu știu carte, nu știu nimic, eu am înțeles tot ce nu înțeleg alții! spuse el, oftă, trase aer în piept, apoi trase din țigară și adăugă, scoțând fum când pe gură și când pe nări: Eu pot să mă prezint oricând la înfățișare, dincolo. Când o să mă cheme. Nu avem voie să trecem dincolo nechemați. Viața ne-a fost dată cu chirie. Nu putem noi să rupem contractul cu Stăpânul. Fiecare la vremea lui. Și nu vă speriați, oameni buni! Nimic nu poate fi mai rău, decât ceea ce este răul cel mai rău. Nimic nu e mai rău decât a nu fi. Dar ce poate fi rău în a nu fi?

Când a terminat armata și a fost lăsat la vatră, la poarta regimentului l-a arestat Securitatea. Ce știa el despre tâlharii care se ascundeau prin munți? El a răspuns că nu știa nimic despre nimeni care să se fi ascuns prin munți. „Ba da, știi, că le-ai fost chiar și călăuză prin munți.” Cum se numea organizația din care făcea el parte? Nu știa de nicio organizație. „Ba da, știi, cum să nu știi. Ai un rol important în organizație. Ce rol ai?”

– În gheara răului am fost ținut și am zăcut în pridvorul morții, la poarta morții. M-au schingiuit într-altfel, fără să-mi lase urme. Dormeam pe podea, într-un birou de-al lor pentru interogatorii. Cu becul aprins noaptea și cu fereastra deschisă. Intrau tot felul de gâze prin rețeaua metalică, mă pișcau și nu mă lăsau să dorm. Când nu mai aveau loc de mine, mă duceau cu aparatele la ochi într-o încăpere unde nu știu ce o fi fost, că era beznă. Sau mă duceau la solar, o încăpere asfaltată și cu plasă de sârmă la vreo patru metri înălțime, în loc de tavan. Acolo nădușeam și nu mai puteam să respir. Îmi turnau DDT în cap și în pantaloni. Mă scoteau la closet numai odată pe zi. Îmi dădeau să mănânc lăturile de la castroanele pe care și-le spălau deținuții lor, condamnați. Ei erau în porție, eu nu eram. Pentru că eram în cercetări. Mâncam lăturile altora și ce scuipaseră ei din gură. Nu vream să mai trăiesc. Atunci i-am invidiat pe morții care au murit. Mi-au dat drumul după câteva săptămâni. M-am și mirat. Mă așteptam că iarăși mă înhață. Când m-am văzut afară din gura lupului, unde era să mă duc? Nu mai aveam nimic, nici foaia cu care m-au lăsat la vatră. Nimic. Acuma, eu nu mai eram nimic. Fără buletin, eram nimeni. Eram ca ieșit din găoace. M-am întors acasă în satul meu.

– În ce sat? am întrebat eu.

– În Moldova, răspunse el făcând un gest vag cu mâna. La munte. Sus, într-o vale.

Când frații lui l-au văzut, s-au îngrozit și tremurau de frică. Au urlat că el era strigoi și că el murise în închisoare. Frații lui erau băuți, au sărit la el cu furcile să-l străpungă. El a fugit, să nu-l omoare. A scăpat de ei. S-a dus în lumea largă. De atunci, n-a mai vrut să știe de rude și de nimeni.

– M-am tot dus cu spaima în sân și cu pierzania am fost pierdut. De unde și până unde eu călăuză la partizani? De unde până unde eu strigoi? Dar știți dumneavoastră ce a fost la miljoc? Am aflat eu mai târziu, când mi s-a desfăcut cerul deasupra mea și mi-a apărut un înger. M-a întrebat îngerul, cum de știau frații mei că eu fusesem închis? Doar nu era să îi fi informat Securitatea pe ei de soarta mea? Îngerul mi-a deschis ochii, că frații mei au mințit la Securitate cum că eu aș fi fost călăuză la partizani prin munți. Ca să mă închidă. Nu se mai întorcea nimeni și mureau pe acolo. Și să-mi ia ei partea mea de pământ, că tocmai murise tata. Acuma, chiar or fi crezut ei că eu murisem și mă făcusem strigoi, sau au făcut pe proștii, ca să mă alunge și să le rămână lor partea mea de pământ de la tata? Însă a venit colectivizarea peste ei și le-a luat tot pământul. Că Dumnezeu nu doarme, sărăcuțul de el. Dumnezeu nu bate cu bățul. Așa le trebuie: să nu mai aibă ce mânca. Să mănânce din ce fură de la colectivă!

De atunci lucra aci, în cimitirul ăsta. Aici nu l-a întrebat nimeni nimic. Și avea de mâncare din pomeni. Mânca mai bine decât cei ce veneau cu pomenile și cu acatistul. Din sărăcia lor, toți aduceau ce aveau mai bun.

– Dar matale acum ai buletin? zise Victor cu vocea lui întrebătoare și oblăduitoare de psihiatru, cu care deschidea inimile și gurile.

– Groparii sunt oameni cinstiți, răspunse Nea Tănase. Ei nu fac niciun rău nimănui, nu întreabă niciodată nimic. Groparii întorc capul în altă parte când e mai bine să nu vadă ceva și nu te întreabă nici măcar cât e ceasul. Gura unui gropar e ferecată în cuie. Ca capacul pe sicriu.

M-am mirat că Victor n-a priceput aluzia și a continuat să întrebe:

– Eu am auzit că trebuie să dai bani mulți ca să te primească gropar. Cât plătești matale pentru ca să ții cu dinții de meseria asta, să nu te dea afară?

În loc să răspundă, Nea Tănase trase din țigară, apoi pufăi câteva cerculețe de fum ca niște zerouri. Nu știu dacă Victor a priceput răspunsul groparului cu zerourile acelea de fum. În cele din urmă, zise că era o muncă grea.

– Se cere să ai o spinare ca podul de la Cernavodă. Și nu asta e cel mai rău. Omul se obișnuiește cu orice. Omul e ca viermele care trăiește în hrean. Așa e viața, suntem un vierme în hrean.

– Ce e cel mai rău în meseria dumitale?

Groparul făcu o pauză lungă, vărsă câțiva stropi de vin pe jos, zise că era pentru sufletele morților și duse damigeana spre gură. O ținu așa pe antebraț, rămase pe gânduri și nu bău.

– Nimic nu e mai rău decât meseria mea. Însă să știi matale de la mine: E meseria cea mai bună.

– Obișnuiesc groparii să ia pastile de calmare?

– Ha! Nu umblă niciun fel de cai prin cimitir noaptea, nici mari, nici mici! răspunse Nea Tănase și își mai aprinse o țigară.

– Pastile de dormit, vreau să spun, zise Victor.

– Ce pastile? Eu cum pun capul jos, adorm butuc și poți să tai lemne pe mine. Însă, dacă foșnește ceva prin cimitir și nu foșnește cum trebuie, eu ridic capul. Trag cu urechea și mă strecor tiptil fără să scârțâi ușa, să văd ce mișcă printre morminte. Eu sunt tartorul aici în cimitirul meu și nimeni altcineva.

– Matale ești gropar șef?

Nea Tănase încuviință din cap, stânjenit.

– Nu e așa că groparul șef e cel care vorbește cu familia câți bani să primească groparii? Eu am auzit că un gropar șef câștigă mai mult decât un chirurg care e profesor universitar. Așa e?

– Bani și iarăși bani! răspunse Nea Tănase și zvârli chiștocul prin ușa deschisă. Nimeni nu ia bani cu el în groapă. Nici măcar popa sau protopopul, nici chiar mitropolitul. Nici chiar primarul sau milițianul de sector și cine mai e. Ce a luat cu el? zise arătând cu bărbia înspre portretul lui Dej. Ce să fac eu cu banii? Eu nu am de plătit nicăieri, nimic. Eu mănânc din pomeni și mănânc mai bine decât cei ce vin cu pomenile. Eu intru în cârciumă, lunea. Toți amuțesc și se uită la mine. Mă servește cu respect. Ce respect? Mă servește cu frică. Frica e respectul. Dacă vrei să te respecte lumea, să le fie frică de tine. Și nimeni nu vrea să ia bani din mâna mea. Sunt bani de la mort. Cine vrea să ia bani de la mort? Beau o dușcă, două și plec. Am ce mânca, am unde să pun capul să dorm, nu mă plouă. Ce-mi trebuie mie altceva?

A alungat cu mâna muștele care veneau la găina lui friptă de pe ziar. Scoase un briceag, tăie o bucată și înfipse briceagul în ea ca o furculiță. Ne-o întinse nouă să mâncăm. Noi i-am mulțumit din nou, că nu ne era foame. Nea Tănase zise că moartea era câștigul lui. Moartea era hrana lui. El locuia cu moartea, mânca cu moartea. El era cel mai aproape de moarte. Vecin cu morții. El o ducea mai bine decât primarul. Un primar avea mulți dușmani și toți voiau să-i ia locul. Nimeni nu putea mânca mai mult decât o găină. Nici în gura lui Stalin nu putea intra mai mult de o găină.

– Ce crezi tălică? Vrea careva să-mi ia mie lopata din mână și să doarmă acilea, în cimitir? Nimeni. Stau icișa ca un condamnat la moarte, în camera de așteptare a morții și muncesc ca un rob. În slujba morții. Un biet ăsta, ca un gândac. Un terchea-berchea, un disprețuit și urât de toată lumea, un ocolit de toți. Dar ce greșit gândesc ei toți. Nimeni nu mă poate ocoli pe mine. Eu o să îi aștern în pământ. Eu sau colegii mei. Ce s-ar face omenirea dacă n-ar mai fi groparii? Și gunoierii, să nu-i uităm nici pe ei. Ar rămâne morții pe deasupra. Cum ar mai arăta pământul, acoperit cu morți și cu gunoaie? Ha? Ce s-ar face lumea fără noi? Mă mai disprețuiește careva? Eu voi fi de-a pururi alături de colegii mei gropari. Și peste o mie de ani. Groparii nu au cum să mai moară vreodată.

– Cum așa?

– Pentru că au murit de la început, când au îmbrățișat meseria asta, mizerabilă. Eu văd că mulți oameni suferă că nu sunt ceea ce ar vrea ei să fie și se dau că ar fi. Mulți sunt neîmpliniți și se amăgesc împăunându-se cum că ar fi ceea ce nu sunt și n-au cum să fie. Mulți își dau importanța pe care nu o au și ar vrea să o aibă. Dar se vede pe ei că se umflă ca broasca cât boul. Când îl văd pe unul că se dă mare înseamnă că se știe mic și suferă. Se ține bățos și fioros, își drege glasul și compasul. Se înalță pe catalige, să creadă lumea că e mare și tare. Are pretenția să i se dea atenția pe care nu i-o dă nimeni. Îngâmfații se uită cu silă la mine și îmi aruncă vorbele ca oasele la câini, ca să mă înjosească. Eu nu pot fi înjosit de nimeni, pentru că mai jos de așa nu se poate. Ăștia care nu știu să vorbească fără să înjosească pe oricine e mai jos decât ei. Ăștia ling în sus. Nu-și dau seama. Înjosindu-mă pe mine, se înjosesc pe ei înșiși. Ei nu știu nimic, nu înțeleg nimic. Eu am înțeles totul, știu totul.

– Spune-ne și nouă ce știi dumneata și nu știm noi?

– Să știți de la mine: Suntem cu toții niște frunze în vânt, oricât de mare coroană de aur cu piertre nestemate ai avea pe cap. Trufașii nu își văd nimicnicia. Bogății pe dinafară și sărăcie pe dinăuntru. Vor să aibă putere peste alții, dar ei nu au putere peste ei înșiși, peste patimile lor. Praful și pulberea se alege de noi toți. Până și de cei mai mari împărați. Și Papa de la Roma. Toți tremurăm de frica morții și ne zbatem ca niște proști, până cădem la pământ și se așterne peste noi pământul negru, iarba verde și zăpada albă. Dacă trăiești cu frica de moarte în oase, ești gata mort înainte de a fi murit. Când ai murit odată, nu-ți mai e frică de moarte și nu ai cum să mai mori. Tălică poate nu ai avut norocul să mori măcar odată în viață, să treci pragul dincolo și să pășești iarăși pragul înapoi. După ce ai trecut prin asta, nu mai are moartea nicio putere asupra ta. Abia atunci ți se deschid ochii și înțelegi ce e viața. Abia atunci afli că trăiești. Proștii nu știu să trăiască. Nici nu știu că trăiesc. Nimic nu poate fi mai măreț pe lume ca ziua, soarele și că respirăm. Uită-te cum dimineața, Doamna Zorilor se ridică în rochie purpurie peste dealul ăla, cu iarba în scântei de rouă și alungă negura. Și să tragi aer în piept. Degeaba mai respiri dacă nu știi să guști aerul. Și să guști apa. Să guști apa vieții, dacă pricepeți dumneavoastră ce vreau să spun, domnule doctor.

– Da, aerul și apa sunt vitale, zise Victor.

– Domnule doctor! Ascultă de la mine: Toți se sperie ca iepurii de orice nenorocire și de nimic, de parcă cu ei s-ar sfârși viața pe pământ. După cea mai neagră noapte, cu furtună, cu fulgere și trăznete, de zici că e sfârșitul lumii, vine ziua și iese soarele. Nu să poate altfel. Nu să egzistă. Păsărelele ciripesc la fel de fericite în cimitirul meu, ca în cel mai frumos parc împărătesc de pe lume. Nici în grădinile atârnate ale Semiramidei nu cântau păsările măiestre mai frumos ca aici la mine în cimitir. Din florile ce cresc în cimitir, culeg albinele miere. Eu îmi fac ceai de sunătoare. Crește pe morminte părăsite. Știi dumneata, care ești doctor, că e mai sănătoasă decât sunătoarea din farmacie? Dacă nu înțălegi rostul morții, n-ai cum să înțălegi rostul vieții. Și atunci, de ce mai trăiești? Pentru ce te zbați, măi omule? Pentru asta ai venit pe lume, ca să strângi? Să faci rău la alții, ca să ai tu? Să te lăfăi tu? Să ai, în loc să fii? Nu iei banii cu tine în mormânt, nu iei nimic. Nimic!

Nea Tănase trase din țigară adânc în plămâni. Dădu fumul pe nas și îl trase înapoi, pe gură. Apoi invers, până nu mai ieși niciun fum. Tot fumul depus în plămâni. Iar noi ne uitam la el în tăcere.

– Ascultă-mă pe mine, că știu! Sunt gropar. Te duci cu un singur rând de haine pe tine la drum și nu te mai întorci de unde ai plecat. Te duci de unde ai venit. Ai venit de nicăieri și te duci nicăieri. Eu, care am văzut așa multe, uneori nu mai pricep nimic. Eu văd cum ne părăsesc morții și se duc. Tu nu poți să iei cu tine în groapă nimic, decât ce ți-au pus în sicriu. I-au pus unui mort o carte de rugăciuni în mână. Și ce să facă cu ea? Să o citească? N-are lampă în groapă. Să se roage mort? De ce nu s-a rugat cât a fost viu? Și jos, în țărâna gropii negre, tu nu poți căra cu tine nimic! Patima banilor e cea mai cumplită. Patima să vă sporiți averile vă apasă până în clipa când coborâți în mormânt. N-am văzut înmormântare cu vreun cufăr de bani remorcat la dric. N-am văzut să-i pună careva mortului vreun sac de bani în sicriu. N-am văzut. Toți hapsânii și ticăloșii o să vadă pe dracu, când o să ajungă în iad. Toți o să vedeți limpede, cu cea mai mare limpezime. Eu sunt cel care am văzut adâncul, fundul mării și fundul pământului. Și adâncul cerului. Toate adâncurile. Eu am aflat tot, am înțeles tot, știu tot. Voi nu înțelegeți nimic. Și nu știți nimic. Și credeți că știi totul. Știți pă dracu’! Atâta știți.

Nea Tănase adăugă că să îl scuzăm, întrucât nu se referă la persoanele de față. Își băgă degetele în pachetul de țigări, nu găsi nimic acolo. Victor îi oferi un pachet de țigări de import, cu filtru, însă Nea Tănase le respinse cu un gest, fără să se uite la ele. Rupse o bucată din ziarul de pe masă, scoase niște foi de tutun uscate din buzunarul de la haină, le măcină între palme și își răsuci o mahoarcă, mai pe pofta lui. O lipi cu limba și o aprinse.

– De ce nu fumezi cu filtru? Sunt țigări mai propice, zise Victor.

– Țigările n-are cum să pice, îi răpsunse Nea Tănase.

Palmele lui butucănoase erau crăpate și nicio apă nu putea să înlăture pământul și tutunul din crăpături. Formau un desen ciudat, care ar fi putut speria o ghicitoare în palmă. În palmele lui se putea citi istoria unei lumi dispărute, mai clar decât literele cuneiforme pe tăblițele de lut sumeriene, cu poemul Ghilgameș. Poate chiar și viitorul nostru.

Trase din țigară și zise că el cam era un fel de primar.

– Primar peste morți? am întrebat eu.

– Nu, peste cei ce locuiesc în cimitir, aici la mine. Oameni mai mult morți decât vii. Puterea locală și autoritățile nu știu nimic de ei, dacă ar fi să credem ce zice popa. Nimeni nu știe de ei. Numai eu le duc grija.

Erau oameni, vai de capul lor, ne-a spus Nea Tănase, numiți populația umbrelor sau stâlpii nopții, stăpânii beznei. El le arăta care erau cavourile sau criptele părăsite, în care puteau să înnopteze peste zi. Niciun oaspete nou sosit nu putea locui acolo fără aprobarea lui.

– Se mai ivesc ei și singuri, când vin morții și când știu ei că pot să se bage în față la pomană. Lumea le dă fără să se uite la ei. Dacă nu e careva să-l cunoască, se bagă flămândul în față. Mi-a murit unul înghesuit la pomană. Altul s-a înecat cu mâncarea în gât.

– Cum mai e cu piața scheletelor, întrebă Victor.

Nea Tănase zise că cererea de schelete sau de cranii scăzuse, când cabinetele medicale particulare trecuseră la policlinicile de Stat. De stat la coadă, a precizat el. A mai fost o vreme voie cu oase la facultatea de medicină, dar s-au furat. Însă piața s-a întors. Acum veneau studenți străini, iar ăștia aveau bani. În țările lor, așa cum erau înapoiate, legile erau mai stricte, cu liniștea mormintelor. Cumpărau schelete de la noi și le treceau peste graniță cum știau ei.

Victor era interesat să cumpere niște oase. Avea aproape toate oasele, le ținea ascunse acasă la el, într-o valiză sub pat și îi mai trebuiau câteva. A arătat pe corpul său ce oase îi lipseau. Groparul trase sertarul de la masă și scoase niște oase.

– Eu unul sunt oarecum destul de virtuos și aproape curat la suflet, zise el și puse pe masă oasele de care avea nevoie Victor.

Le alinie unul lângă altul cu grijă și preciză la fiecare numele lor latinești, însă eu nu puteam ști dacă le aranja cum trebuie sau dacă denumirile erau corecte. Am văzut că Victor își stăpânea uimirea uitându-se la el și am înțeles că Nea Tănase nu spunea nimic greșit. Groparul rupse o bucată din ziarul pe care mâncase, a împăturit oasele și i le-a dat lui Victor. Victor zise că acum avea toate oasele, nu îi mai trebuiau altele.

– Nici nu mai am altele. Astea sunt toate.

N-a vrut să primească bani.

– N-am cum să iau cu mine bani în groapă, râse el. V-am spus doar!

– Cum e cu jefuitorii de morminte? întrebă Victor.

– Mai bine te-aș întreba eu pe matale, care ești doctor, cum e cu jefuitorii de organe de la morții din spitale, pentru transplanturi. Am auzit că se jefuiesc organe și de la vii. Intri în spital teafăr și ieși mort. Jefuitorii de morminte nu cutează să se mai apropie. Le e frică de viii care locuiesc aici în cimitirul meu, mai rău decât de morți.

– Cum așa? zise Victor. Oamenii matale locuiesc în cimitir și nu jefuiesc mormintele?

– Păi dacă sparge careva vreo groapă, l-a luat dracu’. Vine miliția și pândește noaptea. Unde să se mai ducă să locuiască? Cine le mai dă mâncare cum le dau eu de la pomeni? Viii mei îmi apără morții, să nu le spargă careva mormântul. Își apără cu dinții mormintele lor. Le-am dat voie să pună mâna pe uneltele mele și să facă cum știu ei mai bine, dacă e nevoie.

– Și cum poți dumneata să trăiești și să dormi în cimitir? Nu ți-e frică noaptea?

– Frică de cine? Ziua moare și negura crește. Eu sunt singur, cimitirul e mare. Tiptil-tiptil coboară noaptea și sosește ceasul când ies duhurile rele. Iazmele, moroii, pricolicii uite așa, vampirii, fantomele, stafiile, strigoii, vârcolacii și nălucile. Toate alea ies din pământ și mișună uite așa, să te înhațe. Cimitirul doarme și cască. Iadul își deschide gura și suflă de infectează toată lumea și te apasă pe piept, își bagă ghearele în grumazul tău, de nu mai poți să răsufli. Mai e doar un pas între mine și moarte. Noapte, noapte și iar noapte. De trei ori noapte pe întreg pământul.

Când apunea soarele, Nea Tănase închidea poarta dublă și grea a cimitirului. Atunci începea să iasă din morminte populația umbrelor.

– Cei ce se rătăcesc prin lume, în viața asta așa cum e, care au apucat calea rătăcită și au rămas pe dinafară, obosiții și bătrânii de care nu mai are nevoie nimeni, bolnavii, săracii și cei prăpădiți, neînsemnați, aruncați la gunoiul lumii ăsteia în care trăim. Pe ăștia îi ajut eu, când văd că nu mai au nicio vlagă în ei să o mai ducă cu viața. Pe ăștia, care își așteaptă moartea și nu vine.

El strângea pomenile și le punea pentru ei prin cavouri, unde să le găsească și să mănânce.

– Nefericiții mei de prieteni sunt pașnici și nu fac niciun rău nimănui. Nu deranjează pe nimeni. Dar n-au voie să moară în morminte. N-au decât să moară unde or vrea, numai în cimitir nu. Preotul zice că ăsta e imperativul său categoric. Eu nu am carte cum are popa, dar cred că moartea e cel mai de seamă lucru pe care îl trăim în viața noastră. Ni se pun tot felul de condiții peste condiții, să trăim așa cum vor alții. Barim când murim să nu ne mai pună condiții cum să murim.

Nea Tănase tăcu îndelung, ridică damigeana, o răsuci și o puse pe antebraț, o duse spre gură, dar o puse la loc.

– O mulțime de daruri ne dau morții noștri. Darurile sunt multe. Nu toți am fost dăruiți la fel. Dă, ca să primești! Dă, ca să ai de unde da! Sărăcia e o boală grea și se moștenește din tată în fiu. Mărgăritarele dimineții se ivesc pe frunze, eu deschid porțile cimitirului. Prietenii mei aud porțile scârțâind și se ascund în morminte. Au o mie de ochi și o mie de urechi. Acești vitregiți ai soartei, aceste umbre de oameni, nu sunt chiar așa de nepricepuți cum ai crede. Unii din ei, a fost ceva de capul lor cândva și s-au prăbușit. Ca la fabrică, multe rebuturi. La fel e și lumea noastră, cu rebuturi omenești. N-am făcut eu lumea asta.

Găina de pe masa lui Nea Tănase, ne-a asigurat el, fusese furată de la vecini, adusă la biserică și blagoslovită de popă. Nea Tănase o mânca în contul mortului de pe lumea cealaltă.

– Am văzut unii care… zise Nea Tănase, vărsă câteva picături de vin și puse damigeana la gură. Moartea nu este frumoasă, dar e mai ușoară decât viața. După o viață chinuită, moartea e o eliberare. Mai bine ziua morții, decât ziua nașterii, ca să stăm strâmb și să judecăm drept. Totul este să lăsăm morții în pace. Nu cum au făcut când au mutat cimitirele. Împărăția răului, puterea întunericului, în această lume întunecată, zise el și se cutremură.

– Nu se fură de la morți, când îi dezgroapă? se miră Victor.

– Ba da, poate că da. Sunt gropari care au fost aduși la meseria asta, cu forța, scoși din pușcării. Dar nu stau mult în cimitir. Se întorc repede la închisoare. Le place mai mult acolo. Un adevărat gropar, de soi bun, nu fură niciodată. După ce ai văzut câte ai văzut și ai așternut atâția oameni în pământ, nu mai ai nevoie de nimic. Nu înțeleg de ce mai fură unii, când poate n-or ști că n-o să aibă cum să ia cu ei în groapă ce au furat. Vreme vine, vreme trece, neamul își merge mersul neamului. Poate că or fi fost gropari care au furat când cu dezgropările, dar eu n-am văzut pe careva. Groparii sunt altfel decât oamenii legii sau ca alții. Nu se pârăsc între ei. Ce om e ăla care pârăște? Ce om e ăla care fură? Și mai ales de la morți? Poți să-ți ascunzi faptele să nu te vadă cei vii, dar nu te poți ascunde de morți, că morții te văd. Mortul te vede cu ochii închiși. Și din mormânt te vede. Și o să vină când dormi, o să îți vină în somn, să-ți ceară înapoi ce i-a aparținut. Când mori, o să alergi după cei de la care ai furat, ca să le dai înapoi, dar n-o să vrea să primească. Și o să alergi așa cu limba scoasă în viața de apoi. Altminteri, morții sunt cumsecade. Nu fac nimănui niciun rău.

Pe cuvântul de onoare al lui Nea Tănase, că n-ai de ce să-ți fie frică de morți. Dacă-ți spune el asta, care e gropar, trebuie să-l crezi.

– Spaimele unora sunt numai gogorițele lor din cap. Dacă ar fi ceva de speriat prin cimitir, s-ar speria animalele. Dacă niciun animal nu se sperie în cimitir, atunci nu e nimic.

– Dă-mi voie, zise Victor, să numesc asta silogismul lui Nea Tănase!

– Ce siloz? Eu n-am niciun siloz. Află de la mine: pisica nu se sperie de morți și de-aia oamenii au făcut-o responsabilă cu prostiile lor din cap.

Nea Tănase începu să râdă și ne mai spuse că, într-o noapte, i-a prins pe niște sataniști aci în cimitirul lui.

– Era o noapte fără lună. Beznă ca în fundul pământului. Ce vitejie e aia să intri noaptea într-un cimitir și să pângărești mormintele? Nu e noapte în jurul meu, unde ochiul meu n-ajunge. Ochiul meu pururea treaz veghează peste orice fărâmă. Nu cade o vrabie din copac fără știrea mea. Nu mișcă o furnică în pământ fără să-mi ceară mie aprobare scrisă! ne asigură groparul cu mâna pe inimă.

Sataniștii i-au omorât pisica.

– Era motanul meu. Îl crescusem de când era un pisoiaș uite atâta de mic. Și îmi ținea de urât, era prietenul meu cel mai de nădejde. Un măreț motan negru, încălțat cu cizme albe. Popa îl botezase Lucifer. Își cunoștea numele, se întorcea și venea când îl strigai pe nume. Și era mai inteligent și mai înțelept decât un om. Pe cuvântul meu de gropar. Ne înțelegeam foarte bine, chiar și din priviri. Înțelegea de vorbă mai bine ca un om. Motanul meu încălțat înțelegea tot, pricepea imediat, ba chiar mă ajuta. Mai bine ca oricine.

Miliția făcea uneori razii prin cimitir, când ziua, când noaptea. Îndată ce vedea Nea Tănase milițienii, începea să-și strige pisica: „Lucifer! Pis, pis, pis, Lucifer! Unde ești?” și bătea cu furculița în farfuria, pe care o avea de la un mort.

– Mi-o dăduse mortul cu mâncare și n-a mai venit să și-o ia înapoi.

Prietenii săi care locuiau în cimitir, lumea umbrelor, auzeau semnalul acela secret, cum chema el pisica, și dispăreau prin morminte, trăgeau ușile la cavouri după ei. Odată, au râs milițienii de el, că își striga pisica, iar pisica își freca mustața de piciorul lui. El a sărit ca din arc, ca și cum s-ar fi speriat, a bătut cu piciorul în prag și a urlat: „Zât! Fugi de aci! Zât!”. Ca să întărească semnalul de alarmă, a scăpat farfuria din mână pe treapta de piatră, de s-a făcut țăndări.

– Milițienii au râs de mine, că eu, gropar, mă speriam de propria mea pisică. În contul pisicii, i-am tăbăcit bine pe sataniști. Intraseră prin fundul cimitirului, unde era gardul stricat. N-aveam cum să-i aud. Dormeam. Dar mi-au dat semnal oamenii mei din cavouri. Ce cuc e ăla toamna? Și cum să se îngâne cucul cu mierla? Am sărit din somn și am pus mâna pe lopată. Vă asigur eu că sataniștii ăștia n-o să mai calce prin vreun cimitir, până când i-o aduce cu picioarele înainte.

– Bine! Dar, dacă prietenii matale ți-au dat semnalul cu cucu și cu mierla, de ce n-au sărit să te ajute?

– Păi cine să vină să mă ajute? Că mai erau în cimitir numai schilozii. Abia se mai târau. Ceilalți, care erau în putere, erau plecați la București.

– La București? Ce să caute acolo?

– S-au dus la o nuntă.

– Unde?

– Într-un cimitir.

– Ziua?

– Nu. Noaptea.

– Nuntă la cimitir? Noaptea?

Se făcu o liniște asurzitoare. Victor l-a întrebat dacă țineau strict cu camuflajul sau au aprins ceva lumânări și candele mortuare? Nea Tănase a dat din umeri fără să zică nimic.

– Când aveai pisica, îți mai ținea de urât. Ce faci acuma fără măcar un suflet de pisică? a întrebat Victor.

Nea Tănase a dat iarăși din umeri. N-am înțeles ce voia să spună astfel.

– Groparii cântă? am întrebat eu.

– Ce vorbă e asta? întrebă Nea Tănase bănuitor, fără să întoarcă privirea spre mine.

– Treceam cândva pe lângă un cimitir și-am auzit pe cineva cântând cu voce aspră, am zis eu. M-am uitat peste gard și-am văzut că era groparul, săpa și cânta dintr-o groapă.

– Deschidea o groapă și trebuia să fie gata pentru unul care a fost chemat, răspunse Nea Tănase.

– Și se apleca și dispărea în groapă, am continuat eu.

– Răsuna din hruba lui, tot mai adâncă, tot mai jos. Da, groparii cântă. Își cântă cântecul lor și îl înalță peste pământul înflorit.

– Cât de des ai matale ocazia să te odihnești și să vorbești cu lumea, așa cum vorbești cu noi? întrebă Victor.

– Viii trag la vii, morții trag la morți, groparii trag la gropari, răspunse Nea Tănase dând din umeri. Noi nu suntem nici mai buni, nici mai răi decât alții. Ne săpăm gropile noastre și culcăm morții noștri în pământ. Fiecare trebuie să mănânce de pe urma altuia. Tălică mănânci de pe vii, noi mâncăm de pe morți. Facem care ce putem. Nu poți să faci ce-ți place, dar poți să-ți placă ce faci.

– Matale faci ce îți place?

– Cine face ce îi place? Tălică faci ce îți place? Dar vă garantez eu că, ce fac eu, îmi place cum fac și îmi place să fac. De-aia, ce fac, fac cu nădejde. Asta mă ține pe picioare, ăsta e salariul meu cel mai de preț. Îmi place să sap, să dau cu cazmaua și cu lopata. Sap și sap de atât-amar de vreme. Și mă întreb: oare de ce sap? De ce îmi place să dau în pământ cum aș da pe spinarea unora? Eu, gropar de meserie, știu mai bine decât oricine, și decât popa, că dincolo nu îmi trebuie nimic. Și totuși, aș vrea să iau cu mine lopata. Să aștept pe malul celălalt să vină unii, pe care îi aștept eu la groapă să pun pământ peste ei și să le dau cu lopata în spinare. Așa să-i mân acolo unde sunt repartizați. Încolo, nu iau cu mine decât ce știu și amintirile mele. Da, am aici în cap un siloz plin cu amintiri. Mi-am pus amintirile la dosar, le răsfoiesc cu ochii închiși și trag învățăminte. Dacă nu știi nimic și n-ai învățat nimic de la viață, atunci de ce ai mai trăit? Dacă n-ai altceva de luat cu tine decât faptele tale rele, lacrimile altora sau amintirile tale amare, vai de viața care o s-o ai după moarte. E bine să ne bucurăm, să râdem și să fim fericiți aici, cât trăim, că nu se știe dacă o să mai râdem și o să fim fericiți dincolo. Dacă nu îți împlinești dorințele și visurile tale aici, cât trăiești, cine o să ți le mai împlinească ție acolo?

– Ce dorințe ai vrea dumneata să ți se împlinească?

– Ce v-am spus. Să iau cu mine dincolo lopata. Să-i croiesc pe spinare pe cine știu eu. Dar nu cred că o să am nevoie. Ăia care mi-au făcut mie rău nu au cum să mai fie în viață acuma. I-am așteptat la groapă, dar n-aveau cum să nimerească la mine. Lasă, că a avut cine să-i îngroape. Nu rămâne nimeni pe deasupra pământului. O să mă întâlnesc eu cu ei dincolo și atunci o să-mi trebuiască lopata. Să vezi ce o să îi duncăn în cap și să sune lopata ca clopotul de la biserică.

La început Nea Tănase a crezut că din vina comunismului ajunsese gropar. El era menit să ajungă la plug. Mai târziu a înțeles că asta i-a prins bine. Întrucât a ales umilința, meseria cea mai respingătoare și sărăcia.

– Asta mi-a deschis ochii și m-a îmbogățit sufletește. Bogăția mea din suflet nu mi-o poate fura nimeni. O iau cu mine dincolo. Așa am aflat cine sunt. Munca cu mâinile e sfântă. Ce știi mătăluță, care muncești cu capul? Nu știi nimic. Nu zic de matale. Zic și eu așa, d ealții. Mulți se cred mari și însemnați. Nici nu își dau seama ce mici și neînsemnați sunt. Eu nu sunt nimic altceva decât o frunză în vânt. Un fir de iarbă uscată. Eu știu asta. Dar mulți nu știu. Asta mă face să fiu mai tare decât cei mai mari și mai tari oameni de pe lume, care se cred stejari.

– Trăznetul în stejari lovește.

– Eu am înțeles ce n-au înțeles nici Stalin și nici Hitler. Ce mare și tare era Hitler. Tremura o lume întreagă de frica lui. Și ce a lăsat în urma lui? Propria lui țară în dărâmături, milioane peste milioane de morți și o lume în lacrimi. Ce lasă politicienii în urma lor?

– Nedreptăți și suferințe.

– Am înțeles că sunt un nimeni și nu las nimic în urma mea. Decât munca mea îndeplinită, la care nu se mai gândește nimeni, decât morții mei. Minunat e pământul! Să-l sapi, să-l răstorni și iar să-l sapi. Să bagi în pământ și să scoți din pământ. Cu mâinile astea. Am vrut să fiu plugar, să ar pământul și să îl sap, să scot grâne și legume din pământ. Să scot pâine din piatră seacă.

– Te înțeleg. Dar nici Isus nu a putut transforma piatra în pâine, zise Victor. S-a codit și a răspuns pe alături, când i s-a propus să dea oamenilor pâine.

Nea Tănase dădu din umeri, făcu un gest cu mâna, cum că nu lua seama la spusele lui Victor și continuă:

– Dacă n-am putut ca plugar, n-a fost să fie. Atunci barim ca gropar. Așa a fost să fie.

Ne-a mai spus că el își găsise liniștea în cimitir, aici îl lăsa lumea în pace.

– Aci, în cimitir mi-am găsit un adăpost împotriva răutății ființelor pe care Dumnezeu le îngăduie. Nu știu de ce le îngăduie, dar El știe. Împotriva răului nopții întunecoase ce ne surprinde și ne cuprinde. Contra răutății celor ce le ies șerpi din gură. Contra invidioșilor care ne pizmuiesc și ne vor răul, că altceva nu mai e în capul și în inima lor decât râvna de a face rău tuturor. Fiindcă un bine nu sunt în stare să facă. Și mai ales rău oamenilor buni, cinstiți și cu demnitate. Nu suportă să vadă oameni corecți. Ei nu știu cât rău își fac lor înșiși, făcând rău altora. N-ai cum să-ți faci ție bine, când faci rău altora. Răul e un bumerang. Se întoarce la tine și îți sparge capul.

Ne-a mai spus că în germană cimitir se zice Friedhof, casa păcii sau a liniștii. Cine i-o fi spus lui asta? Aici era lăsat în pace și nu-l mai întreba nimeni nimic. El era cel care punea întrebări morților. Morții erau înțelepți și nu erau nici surzi, nici muți. Nea Tănase zicea că tăcerea morților era pentru el vorbire. De aceea el vorbea cu morții săi. A învățat multe de la morți. Morții l-au învățat ce e viața. Morții l-au învățat să viseze. La început visa urât, dar cu timpul a ajuns să viseze frumos.

– E viața un vis? l-am întrebat eu.

– Nu. Viața nu e vis, dar visele sunt viață. Visele oricum ar fi, frumoase sau urâte, sunt mai adevărate decât lumea pe care o vedem treji. Un împărat visează în fiecare noapte că e cerșetor, un cerșetor visează că e împărat. Care din ei doi e mai fericit? Mătăluță care ai vrea să fii din ăștia doi? Ce e fericirea? Ce ai sau ce ești? Ce pipăi cu mâna sau ce simți în suflet? Când eu mă uit în oglindă, sunt eu mai adevărat decât ce văd în oglindă? De ce parte a oglinzii sunt eu cel adevărat? Care din doi e primul la mișcări și care pe care îl maimuțărește?

– Dar dumneata nu ai nicio oglindă aici.

– Știți bine că la morți nu e voie cu oglinzi. La ce-mi trebuie? Mă bărbieresc fără oglindă, simt la mână. La mână simt și când ajung cu lopata la oase. Mă bărbieresc și mă spăl la fântână. Chiar și iarna. Dimineața, până se luminează de ziuă și nu mă vede nimeni. Și nu mă dau cu odicolon, că doar nu mă duc la bal. Eu locuiesc aici într-un palat, pe culmea cea mai de sus de pe fața pământului. Eu văd de aici tot pământul, dincolo de ce pot să vadă toți. Auzi păsările ciripind? Auzi albinele zumzăind? Profitați de parfumul florilor! Bine ați venit la Mitșipantu! Eu sunt cel ce am găsit viața. După câte am trecut eu prin viață și câte am văzut, cimitirul e salvarea mea. Să mă ocup de morți și să vorbesc cu ei. Să am grijă de călătoria sufletelor. Cu blândețe, blajin, le dau morților curaj.

– Ce vorbești dumneata cu morții?

– Unde sunt necazurile tale, tu, mortule? Nu e mai bine acuma când ești mort? Ți-a fost grea viața? Pleci dincolo dezamăgit și cu amărăciunea în suflet? Ai răni adânci în inimă? Ai fost invidiat? Ți-ai îndeplinit visurile? Te-a iubit cineva? Ai iubit pe cineva sau te-ai iubit numai pe tine? Ai furat? Te-au furat, te-au înșelat și te-au mințit mulți? Ai apucat să te răzbuni pe cei ce ți-au făcut rău? Ți-ai nimicit dușmanii? Sau te-au nimicit ei pe tine? Ți-ai luat revanșa? Acuma, să vă spun: Să știți de la mine că totul în viață este să îți iei revanșa! E și mai delicioasă decât răzbunarea. Nimic nu te unge la suflet mai bine ca revanșa. E ca mierea de salcâm. Revanșa și răzbunarea se mănâncă rece, cum mănânc eu acuma găina asta. Ce ți-a plăcut mai mult? Să faci bine sau să faci rău? Ai făcut vreun bine cuiva? Ce ai făcut cel mai bine în viață? Ce lași în urma ta? Vreo casă, în care să locuiască acuma cineva? Ai pus umărul să ridici ceva de vreun fel? Ai făcut vreun lucru sau ceva cât de cât, cu mâinile astea? Ai pus vreo meserie în mâna cuiva? L-ai învățat ceva pe careva? Ai salvat viața cuiva? Ce ai făcut ca să își amintească lumea de tine și să te vorbească de bine? Sau te vor vorbi de rău? Ai mai merge același drum, dacă ar fi să te întorci și să îți mai trăiești viața încă o dată? Întrebări, întrebări, întrebări! Tăcerea mortului spune totul. Vorbesc cu mine însumi. Eu călăuzesc mortul dincolo? Sau mortul mă călăuzește pe mine aici? Nu știu. Eu le-aș spune la toți: E rău să faci rău. E mai bine să faci bine.

– Mda, acesta este un truism, strâmbă din nas Victor.

– Eu n-am de a face cu turismul! zise Nea Tănase. La ce bun să faci răul cu plăcere? Plăcerea trece și răul rămâne. Fă binele, chiar și dacă te doare. Durerea trece și binele rămâne. Ce o să rămână în urma ta, după tine? Răul sau binele? Nu zic de persoanele de față, dar să vă spun eu, care sunt gropar: E bine să trăiești așa încât până și cioclilor să le pară rău că ai murit. Domnii mei. Ascultați la mine, eu ăsta, fără carte: Trăim într-o lume rea și rătăcită.

Am rămas înmărmurit și m-am uitat la Victor. Aceeași frază ne-o spusese Năstea. Nea Tănase a continuat:

– De-aia și vedem pe cer Calea rătăcită, Calea robilor. E oglinda pământului, calea pe care merge omenirea. Suntem robi, pe o cale rătăcită. Mă mir și râd când văd cum se sfâșie lumea în mii de bucățele. Eu citesc în stele drumul pe care mergem și merge întreaga lume. Pe care a mers dintotdeauna și pe care o să meargă cât îi hăul. Mulți călăuzi au zis, urmați-mă pe mine și vă dau fericirea! Ne-au călăuzit în prăpastie.

– Matale chiar ai călăuzit partizanii prin munți? întrebă Victor.

– Întreabă partizanii! Sunt morți toți, de mult. La fel ca mine, care am murit de mult. Am murit de mai multe ori. Frații mei aveau dreptate, eu sunt mort. Căci eu, după lege, sunt mort. Am murit față de lege și trăiesc în afara legii, în veșnicie. Voi nu știți că și voi sunteți morți. Degeaba mai trăiți, dacă nu știți la ce bun trăiți. Eu mor în fiecare zi. De mai multe ori pe zi. Tot așa și voi înșivă, socotiți-vă morți față de lumea asta care colcăie de păcate, de crime murdare și aleargă după bani, după năluciri și zădărnicii. Treziți-vă și fiți vii pentru curățenia cerului albastru, ca noi, groparii! Căci noi, care am murit, viața noastră este ascunsă și voi nu o vedeți. Noi știm că am trecut prin moarte la viață, pentru că ne-am lecuit de mizeria din sufletele noastre și nu mai tânjim după nimic, nu invidiem pe nimeni și iubim toți oamenii ca pe niște frați. Dar voi, care credeți că trăiți și vă lăfăiți în dezmățuri și nimicuri fără niciun rost, habar n-aveți. Nici nu știți că sunteți morți degeaba. Muriți, dragii mei frați, prin lege, față de lege! Și treceți la o viață de alt fel, mai presus de mizeriile astea în care trăim și nespus de mult mai frumoasă. Numai un mort ca mine poate să îngroape morții. Morții tac. Au gura pecetluită. Cel mai bine e să lași morții în pace. Să lași lucrurile cum sunt. Nu e bine să dezgropi morții. Ce este îngropat să rămână așa cum e.

Nea Tănase se ridică, ieși, iar noi îl urmarăm. El luă o coasă care atârna într-un copac. Ne spuse că se ducea să cosească iarba printre morminte.

– Oriunde ai fugi și oriunde ai fi, eu sunt acolo înaintea ta! Și te aștept! zise Nea Tănase cu un zâmbet misterios și ne făcu semn cu ochiul. Pe curând! zise el și ne trecură fiorii.

Eu i-am făcut câteva fotografii, cum mergea cu spinarea dreaptă și cu pași hotărâți. Când am developat filmul, toate imaginile erau negre. După cum zisese de la început, el nu rămânea pe fotografii. L-am urmărit cu privirea și l-am văzut cum dispărea printre morminte, cu coasa pe umăr, în costumul său bleumarin, cu discrete carouri roșii, de cea mai bună calitate și cu pantalonii suflecați sub genunchi.

– Brrr! se cutremură Victor. Parcă ar fi Falcifer. Ai zice că e moartea în vacanță.

– Ne-a spus adevărul și numai adevărul, însă nu întreg adevărul! am murmurat eu și am clătinat din cap. Ce vârstă zici că are?

– Greu de spus. În cazul lui, te poți înșela cu zece ani mai mult sau mai puțin.

– Eu cred că în cazul lui te poți înșela cu o sută de ani mai mult sau mai puțin. Cu zece mii de ani, mai mult sau mai puțin. Nea Tănase nu e gropar! Nu e gropar! am zis eu. Este cineva extrem de bizar. Cine e el de fapt?

– Ce vrei să spui? se miră Victor. Desigur că e gropar. Cine vrei să fie altminteri? Vreun strigoi?

– Tâmpenii! A fost gropar aici de când îl știu eu, de copil. Toată lumea îl știe. Toți au auzit de el ca de un lup alb. Dar nu este cel care se dă drept că ar fi. Mai întâi, el nu e din Moldova. Vorbește mai fără dialect și mai urban decât noi, oricât s-ar preface că ar fi de la țară. Asta ar fi imposibil pentru un analfabet, cum se laudă el că ar fi. El face unele gesturi mai din topor și vorbește cu un limbaj simplu, cu dezacorduri gramaticale, dar face asta din calcul. Oricât a mâncat el cu mâinile și cu briceagul ca furculiță, n-a putut ascunde pentru mine că e obișnuit cu eleganța de a mânca a ofițerilor superiori. N-a ciofăit, nu s-a murdărit mâncând, n-a vorbit cu gura plină, nu s-a șters cu mâneca la gură. A băut din damigeană, dar n-a băut cu mâncarea în gură. N-a fost nici soldat. A fost ofițer. Eu sunt crescut printre ofițeri veterani din războaie și am observat la el niște gesturi și un fel de a se mișca, cum am văzut numai la ofițeri.

– Mda, am remarcat și eu că ținea briceagul cum ține un chirurg scalpelul când operează. La fel de elegant ca Năstea. Da, s-ar putea să ai dreptate. Și Năstea a fost ofițer și au cam aceeași eleganță în mișcări.

– Nea Tănase e mai bătrân decât se dă, cum zice el că ar fi făcut armata după război. E veteran de război! am insistat eu. Și-a ales un nume derivat din greaca veche athanatos, nemuritorul, dar prescurtat Tănase, de la thanatos, moartea.

– Cunoștea numele latinești ale oaselor și a pronunțat cuvântul german, curat ca cristalul.

– Un gropar analfabet, care ne explică nouă un cuvânt german? A zis ceva despre imperativul categoric al preotului. Nu cumva era o aluzie ironică la imperativul categoric al lui Kant? Și ne-a vorbit în dodii, de parcă ar fi oracolul de la Delfi sau nu-știu-cine din Biblie. Eu l-am întrebat dacă viața e un vis. El a întors expresia la forma negativă. Că viața nu e vis, dar visele sunt viață.

– E un negaționist, un nihilist. Normal, pentru că e gropar. Și ce a vrut să spună cu cuvântul ăla ciudat Mitșipantu?

– El însuși ne-a dat cheia. A zis că el e cel din oglindă. Citește în oglindă Mitșipantu și vei avea Utnapiștim. Gropar analfabet, care se joacă cu poemul Ghilgameș, cum te joci tu acum cu cheile de la mașină. Ascultă-mă pe mine! El a făcut războiul ca ofițer la marină. Or fi știut ei copiii ce știau, de strigau după el marinarul. Probabil că și-a făcut pregătirea militară în Germania, de ne-a explicat ce înseamnă Friedhof. Eu mi-l aduc aminte din copilărie, cum se uita pe cer, cu bărbia în sus, contra vântului. Îi plăcea vântul și trăgea adânc în plămâni. Stătea pe Farfurie singur, cu brațele uite așa desfăcute, când toți se adăposteau de furtună prin magazine.

– Păi unde să se ducă el? Să se înghesuie printre ceilalți? Își cunoștea lungul nasului.

– Stătea acolo ca un lup de mare și savura ploaia, fulgerele și trăsnetele. Pentru mine, el era cel puțin la fel de magnific ca soldații din bronz de pe monument. Legăturile lui cu partizanii trebuie să fie adevărate. Încolo, ne-a aruncat praf în ochi. Să știi de la mine! El a fost partizan. Comandant de partizani.

– Ultimul partizan?

– Pentru camarazii săi morți în război și pentru partizanii morți în munți a turnat el picături de vin pe podea în primul rând și abia în al doilea rând pentru morții pe care i-a îngropat aici în cimitir. Încă de pe când era comandant de partizani a început el ca gropar. Și-a îngropat camarazii sub iarba mănoasă a Carpaților.

– Chiar așa, să vină un dezertor, partizan, căutat cu lumânarea aprinsă de către forțele armate și să locuiască vizavi de poarta regimentului rusesc?

– Unde putea găsi un loc mai sigur ca să se ascundă? O fi știut Ristică Pencioiu ceva când zicea de partizani că au coborât să se ascundă la câmpie.

I-am spus lui Victor că, în copilăria mea, eu am văzut cum pe mormintele vechi și părăsite ale unor ofițeri creșteau florile întotdeauna bine îngrijite și aveau candele aprinse, mereu cu ulei în ele. Se și întreba bunica cine le-o fi îngrijit. Cei care îngrijeau mormintele militarilor trebuie să fi fost partizanii lui Nea Tănase. Așa era educația veche a militarilor de pe vremuri.

– Altfel, cum se poate explica faptul că depozitul de armament și muniții al rușilor a fost prădat? În cavouri el găzduia partizanii, care noaptea se furișau în regimentul rușilor. Furau arme de la ruși și le ascundeau prin cavouri. Minte, oamenii ăia ai lui nu erau duși la București la vreo nuntă în cimitir.

– Erau peste drum în cazarma rușilor, la furat arme?

– Desigur. Sataniștii au ales noaptea fără lună. La fel și partizanii s-au furișat în cazarma rușilor în noaptea fără lună. Iar Nea Tănase nu dormea, cum minte, ci supraveghea din cimitir reacția gărzilor de la intrarea în regiment, pentru ca, la nevoie, să facă vreo diversiune, să le atragă atenția spre cimitir. Eu cred că poveștile lui Nea Tănase despre populația umbrelor sunt ticluite ca să ascundă altceva: adevărata lui istorie. Și mai ales ca să ascundă că el ține îngropate arme și muniție în cavouri părăsite. Nu are ce să facă cu ele, nu-i folosesc la nimic și nu îi vor folosi niciodată. Dar le ține acolo ca trofee, ca pradă de război de la inamic.

– Tu crezi că el a fost ofițer?

– El m-a văzut că fotogafiam cavouri și m-a suspectat că aș fi de la Secu și făceam vreo investigație. Nu există niciun fel de oamanei care să doarmă prin cavouri. Minte. Vrea să împingă investigația pe un făgaș greșit. Partizanii lui, cu care a furat arme de la ruși nu mai sunt. Au murit. El e singurul supraviețuitor. Pentru el, războiul contra rușilor nu s-a terminat. O să ia armele cu el pe lumea cealaltă. Armele au ajuns deja acolo înaintea lui. Mitșipantu putea fi numele lui conspirativ de partizan. Tu, care ești psihiatru, nu te miri că un om bizar, atât de plin de mistere, atât de tare și de echilibrat, și-a deschis sufletul pentru noi? Eu simt că el și l-a deschis doar pe jumătate. Ne-a spus doar jumătăți de adevăruri, completate cu gogoși, pentru ca să ascundă ce are de ascuns: armele îngropate în cavouri.

– Nu, nu, nu! Și-a deschis sufletul în totalitate. Chiar și un gropar își poate deschide sufletul la întrebările mele de psihiatru.

– Așa crezi? Te înșeli. Cablul său electric în jurul brâului nu e atât pentru ca să verifice dacă morții erau morți, cât mai cu seamă pentru a putea sugruma pe careva la nevoie sau să-i lege mâinile și picioarele. Altminteri de ce avea și bretele la pantaloni?

– Păi nu știi că așa sunt unii? Au și bretele și curea la pantaloni. Asta este dovada că el e psihopat. Am să mă gândesc ce diagnostic îi pun. Are o semiotică diversificată și atipică. Numai unui psihopat nu îi e frică de nimic, nici măcar să doarmă într-un cimitir. Numai un psihopat se poate spăla la fântână iarna.

Am râs.

– Dar tu, care îți e frică de toate și de orice? Ți-e frică să mergi cu metroul. Ți-e frică să te urci pe un scaun să schimbi un bec. Nu ești psihopat?

– Un psihiatru, prin definiție, nu poate fi psihopat.

– E bine că tu crezi așa. Spune-mi! De ce se îmbracă așa, ca o paiață? Să-ți spun eu: Pentru un partizan în afara legii, cel mai sigur mijloc de a se ascunde față de lege, așa cum vorbește el în dodii, este de a se supraexpune.

– Încă o dovadă că e psihopat.

– Pentru voi ăștia, care sunteți psihiatri, cine nu e psihiatru e psihopat. Voi, toți psihiatrii, prin definiție sunteți psihopați. V-ați încărcat cu toate psihopatiile bolnavilor pe care îi tratați. Aveți o deformație profesională și, în toți oamenii, voi vedeți numai psihopați. Altceva nu mai e în capul vostru. Colcăie psihopatiile în capul vostru. Vă gândiți zi și noapte la psihopatii. Ce gândești, aia ești. Prin ceea ce spui, tu dovedești că tu însuți, ditamai psihiatrul, ești psihopat. Psihopatule! i-am zis eu în glumă.

– Du-te-n moaș-ta! mi-a răspuns el îmbufnat.

Eram prea buni prieteni ca să se supere din ce i-am zis. Am luat un băț și am scris în țărâna dinaintea ușii lui Nea Tănase, rămasă deschisă: „Trăiască mortul! Ce este îngropat să rămână așa cum e!” I-am scris asta în germană. Ca un semn de înaltă stimă și considerație. Ca să îl asigur că ne-am dat seama cine era el și că totuși nu îl vom divulga că ține arme ascunse. A început să plouă și am alergat la mașina noastră. Nu ne-am mai dus și la cimitirul catolic de alături, cum îi spusesem lui Năstea că o să facem.

Nu știu dacă Nea Tănase a apucat să citească mesajul meu scris în țărână, înainte de a-l șterge ploaia.

Nășica

Victor a venit la nunta mea. A străbătut cu mașina țara jumătate, el care ținea volanul cu mâinile încleștate, de parcă s-ar fi ținut de coarnele unui taur furios. Mi-a adus dar de nuntă șase pahare de cristal, din care mai am patru. N-a vrut să stea la ospăț, că se grăbea să se întoarcă la spital. I-au adus să mănânce înainte de începerea ospățului, a mâncat un pic, dar n-a băut. S-a odihnit pe un pat vreo oră, nici nu am apucat să vorbim, și a plecat înapoi la spitalul lui. Tocmai fusese numit director și nu putea lipsi de la datorie.

– Director? am rămas eu mirat. Atunci înseamnă că ai intrat în partid?

– În ce zici, mă, că am intrat? răspunse el și se uită la talpa pantofului său, ca și cum ar fi călcat în vreo murdărie. El învățase asta dintr-un banc vechi. Apoi m-a asigurat că, în cazul lui, l-au pus director fără să fie membru de partid, ceea ce trebuie să fi fost absolut incompatibil cu politica partidului. Nu i se încredința nimănui o funcție de răspundere fără să fie membru de partid și în bune relații cu Securitatea. Vărul său, Dumitru, mi-a spus că Victor, după ce a fugit de la țară, ca să nu-l castreze țăranii, de armăsar ce era, a ajuns psihiatru la clinica universitară căsătorindu-se cu Ana, fiica secretarului de partid al facultății de medicină. Ceea ce explică și intrarea ei ca studentă la medicină. Așa că, până și vorbele celor mai buni prieteni, trebuie luate… cu un pic de sare. Vorbele lui Victor sau ale lui Dumitru?

Anul următor am primit de la Victor o carte poștală ilustrată, cu „Salutări de la mare”. Scurt. Ilustrata era prost tipărită. Erau doar valurile mării în două culori, albastru și verde, decalate și alea la tipografie. Altceva nu găsise în comerț, el care era perfecționist. Din ce stațiune? Nu scria. Ștampila poștei era o mâzgăleală neagră. Atunci mi-a venit o idee. Că ideile îmi cam veneau. Eu întotdeauna am avut în podul casei un cufăr plin cu idei, îndesat cu genunchiul.

Tocmai mi se născuse o fată și îmi venise ideea să îi pun numele Ileana-Sânziana. Ea își alesese numele, pentru că se născuse pe ziua de Sânziene, zi patronată de personajul din basmele noastre. Sânziana vine de la zeița Diana, Sancta Diana, Sân-Diana, Sân-Ziana. Nașii de la nuntă, nu, că să-i pun fetei mele numele nașei: Matilda. N-am căzut la pace cu nașii, n-au acceptat numele ales de mine, ales de fapt de către fata mea, că s-a născut la acea zi mare. Iar eu am refuzat să îi mai văd pe nași. Deja o cam rupsesem cu ei încă de la nuntă, din fața altarului, pentru că am refuzat să sărut mâna nașului. Îmi trebuia o pereche de nași pentru botez. Ilustrata lui Victor de la mare, mi-a dat ideea. Am luat primul tren la mare. Unde să-l caut pe Victor și pe nevasta lui pe tot litoralul? Sau cu cine o fi fost în concediu. M-am dat jos la Costinești. N-am văzut pe nicio stradă acolo vreo Dacie care ar fi putut să fie a lui. O fi fost parcată prin vreo curte. Unde să-l găsesc?

M-am dus pe plajă. Plină plaja de oameni, înțesați ca sardelele. Unde să-l pot vedea? Hai la nudiști. La limita unde începea pentru nudiști, m-am dezbrăcat, că altfel nu puteam păși în acea zonă. Când tocmai mă dezbrăcam, aud că mă strigă cineva. Era chiar Victor, care se prăjea la soare, exact acolo unde putea admira toate femeile ce se dezbrăcau la intrarea în zonă. Dar nu era cu Ana, nevasta lui, ci cu alta, a cui nevastă o fi fost. Mi-a prezentat-o, Iuliana, era psihiatră la același spital unde era el director. Prezentări și sărutări de mâini la nudism, la pielea goală. Așa e când ai de a face cu oameni de la balamuc. Fata lui, Dorothea, era acolo, cu slip și sutien, care ascundeau că nu avea nimic de ascuns. I-am spus că am nevoie să-mi boteze fata. Imposibil, el era în divorț cu nevasta. Bine, atunci să fie nașă Iuliana. Ea nu, că nu se poate, ea aparținea de biserica uniată, nu de cea ortodoxă.

– N-are a face, i-am răspuns eu, n-o să îi spunem popii.

Ba nu, că ei doi urmau să se căsătorească, iar ea era superstițioasă și nu voia să fie nașă fără să fie căsătoriți. Așa o fi fost normal la doctori, mai ales la psihiatri, să fie superstițioși. Așa or fi învățat la facultatea de medicină. Bine, atunci să fie nașă Dorothea, deși avea doar nouă ani. Toată populația implicată a fost de… acordeon. Tatăl și fiica, nași. A crescut pipota în elevă, ce o să se mai laude la școală. Care mai era ca ea?

Balamucul de rigoare

Trecu și botezul. Victor a divorțat de Ana și s-a însurat cu Iuliana, care aștepta să nască. A născut la exact nouă luni după ce el a privit toate necunoscutele care se dezbrăcau când pășeau în zona rezervată pentru nudiști. Ajunge Iuliana la spitalul orășenesc din apropiere, să nască. Chiar ea mi-a povestit, când am fost la botezul copilului lor. Ea pe masă, o infirmieră îi spunea cum să se forțeze, alta o întreba cum o cheamă, să o înregistreze.

– Cum să fii tu doamna Răcoveanu? Tu minți. Doamna Răcoveanu a fost aici și a născut săptămâna trecută. Noi o cunoaștem mai demult. Tu nu poți să fii soția doctorului Răcoveanu. Tu oi fi amanta lui, că îl știm noi ce poamă este dumnealui. Tu nici nu oi fi doctoriță. Oi fi bucătăreasă ori femeie de servici. De ce minți, fă? Fire-ai tu să fii a dracu’ de șteoalfă!

– Ba da, eu sunt soția lui, suntem căsătoriți. Cu acte în regulă.

Infirmierele de la spitalul orășenesc nu știau că Victor divorțase de Ana și se căsătorise cu Iuliana. Ana își păstrase numele Răcoveanu, nu revenise la numele anterior. Deci fosta și noua soție, ale lui Victor, născuseră la interval de o săptămână una de alta. Așa le lăsase el gravide pe amândouă, la o săptămână una de alta. Ambele i-au făcut câte un băiat. Băieții semănau de parcă ar fi fost gemeni. Ana i-a spus lui Victor că nu era copilul lui, ca să-l pună pe jăratec. I-a spus că îl făcuse cu alt psihiatru de acolo din spital, cu care de fapt s-a combinat când a dat el divorț, tocmai ca să îi facă inimă rea și să-l distrugă psihic. Că tot erau ei psihiatri la balamuc.

Iuliana s-a gândit să se pună bine cu Dorothea și i-a făcut cadou o fustă. Ana a luat fusta fetii și s-a îmbrăcat cu ea. Îi era prea strâmtă, de îi plesnea pe șolduri să crape și îi era prea scurtă. A venit așa cu fusta aia la raportul de dimineață și fără halatul alb de rigoare, ca să crape de necaz Iuliana. Raportul de dimineață se ținea cu sfințenie, ca slujba de utrenie la mânăstire. A venit cu întârziere, când toți erau aliniați în poziție de drepți dinaintea împăratului. Ca s-o vadă bine toți cum îi venea fusta, care tocmai a crăpat pe ea la cusătură, cum se grăbea cu pași mari. Intenționat a făcut așa, ca să crape fusta. Și ca să crape Victor de necaz. Aliniate la raport erau ambele soții ale lui Victor, atât fosta cât și actuala, amantul fostei lui soții, cât și fostul soț al actualei lui soții. Și ăla tot psihiatru. Celelalte psihiatrițe, care toate puteau garanta că el avea o sexualitate normală, nu mai contau, erau obișnuite cu halimaua de la balamucul de acolo.

Băieții lui au crescut separați unul de altul. Fiecare cu lada sa de nisip și cu jucăriile sale proprii, care mai de care mai deosebite și mai scumpe, deoarece Ana și Iuliana se luau la întrecere în jucăriile băieților lor. Cadourile de jucării cele mai scumpe erau de la pacienți, fiindcă Victor era incoruptibil și refuza ciubucurile. Băiatul Anei a fost crescut de mama sa cu ură față de Victor. El îndrepta spre Victor o pușcă de jucărie, îl ochea și zicea:

– Pac, pac! Te-am împușcat. Când o să mă fac mare, o să te omor de adevărat.

Băiatul Anei, pe măsură ce creștea, semăna din ce în ce mai mult cu tatăl lui Victor, cu Duță. Are aceiași ochi, aceiași pomeți de obraji, același nas, aceeași gură și aceleași fălci puternice. L-a declarat la naștere pe numele Răcoveanu, așa cum și ea își păstrase numele, și i-a pus prenumele Marcu. Iuliana, ca să nu rămână mai prejos, i-a pus băiatului ei prenumele Luca. Și el tot așa, pe măsură ce crește, seamănă din ce în ce mai mult cu bunicul său Duță. Ambii băieți seamănă unul cu altul ca două picături de apă. Aceiași ochi, aceiași pomeți de obraji, același nas, aceeași gură și aceleași fălci puternice. Pacienții care vin pe acolo fac gafe și cred că sunt gemeni.

Când a fost să meargă la școală, i-a înscris la școala din apropiere, cam depărtișor, unde îi ducea cu mașina vreunul din bolnavi. Că așa era acolo la el la spital, bolnavii să fie liberi, în hainele lor și să se simtă ca într-o stațiune de odihnă. De unde să le mai dea statul atâtea pijamale și halate sau cămăși de forță? Cei doi băieți erau în aceeași clasă, aveau același nume de familie, dar nu stăteau în aceeași bancă. Colegii și profesorii, cât și părinții elevilor, îi confundau pe unul cu celălalt și făceau mereu gafe. Îi întrebau dacă erau gemeni mono-zigoți sau bi-zigoți. Iar ei răspundeau că erau vizigoți și ostrogoți sau ziceau alte alea, alandala, în bătaie de joc, ce tâmpenii le trăsneau prin cap.

– Tu ești Marcu sau ești Luca?

– Da.

– Da, adică Marcu? Sau da, adică Luca?

– Da, adică depinde cine veți să fiu.

Alteori, câte unul din ei zicea:

– Eu nu sunt eu. Eu sunt fratele meu.

Când au ajuns la vârsta să le facă buletine de identitate, funcționarii de acolo auziseră de încurcăturile pe care le provoca asemănarea lor. Șeful biroului de evidența populației și-a dat o palmă peste frunte, când i-a spus cineva că ștrengarii și-ar fi schimbat fotografiile între ei, dacă nu cumva chiar păcăliseră fotograful când i-au spus cum îl chema pe fiecare. Însă alții, care știau totul mai bine decât oricine, ziceau că nu era așa, ci ăia de la biroul populației încurcaseră fotografiile și lipiseră fotografia unuia în buletinul celuilalt.

Victor se străduia să fie toate bune și armonie în familia sa dezlânată. Oricum o dădea, întotdeauna, totul ieșea rău. Își auzea reproșuri din toate părțile. Că de ce a făcut ori a zis așa, în loc să fi făcut ori să fi zis altfel. Sau să fi făcut și să fi zis la fel.

Nu știu cine l-o fi botezat pe Marcu, dar pe Luca l-a botezat Năstea. M-a cam deranjat că Victor nu m-a pus pe mine naș la botez, dar mi-a explicat Năstea, că nu puteam să fiu naș la copilul celui ce era nașul copilului meu. N-am înțeles de ce nu puteam să fiu și naș și fin în același timp. De ce să nu îi pot zice tizului meu când nașule, când finule? Și el mie la fel. L-am luat pe Năstea dintr-o gară unde a venit el cu trenul și ne-am dus cu mașina mea la balamucul lui Victor, la botez. Victor ne-a arătat balamucul de acolo. El nu mai făcea chimioterapie, ci ergoterapie, adică tratament prin muncă. Asta se potrivea bine cu lipsa de medicamente din țară. El le recomanda pacienților și pacientelor să facă plimbări prin pădurea din apropiere. O pădure deasă și cu multe tufe de diferite plante. Îi ieșise vorba prin țară că la spitalul lui se făcea tufoterapie.

Victor avea o teorie contrară teoriei profesorului său. Îl auzisem pe profesor, la conferințele de semiotică, unde mă ducea tizul meu, că toți pictorii și sculptorii din istoria artei fuseseră psihopați. Ca și toți scriitorii, cu cât erau mai celebri, cu atât erau mai grav bolnavi. Geniile, ca Shakespeare, Goethe, Einstein sau Tesla erau cei mai bolnavi la cap, prin aceea că aveau idei pe care nimeni altcineva nu le mai avusese. Toți exploratorii, cum ar fi Columb, Magelan, toți aviatorii, chiar și Gagarin, toți cosmonauții ruși și astronauții americani erau psihopați. Toți. Fiindcă numai un nebun era în stare să urce pe o corabie sau într-un satelit și să plece în necunoscut. Scriitorii erau toți nebuni, pentru că numai un nebun e în stare să își piardă vremea ca să scrie ceva pentru niște destinatari necunoscuți. Și cititorii erau nebuni, pentru că citeau cărți scrise de nebuni. Profesorul arăta însușirile caracteristice celor mai cunoscute personaje literare sau personalități și zicea că erau simptome specifice unei boli sau alteia, prin care el îi eticheta ca psihopați.

Victor inventase o altă teorie. El admitea teoria profesorului său după care normalitatea era de partea majorității. Însă, întrucât majoritatea oamenilor erau psihopați, în mod logic psihopații erau normali. Așa că el îi punea pe toți bolnavii din spitalul său să picteze. Asta făcea parte din tratament. Nu putea să le facă tratamentul punându-i să ocolească pământul ca Magelan sau Gagarin. Ne-a arătat sute și sute de tablouri, care semănau cu Van Gogh, Picasso, Salvador Dali ori Țuculescu sau ce le mai trecea prin cap bolnavilor lui. Nici nu a putut să ni le arate pe toate, de multe ce erau. Ne-a explicat și ne-a arătat că unele din tablouri puteau să concureze foarte bine cu marii maeștri, considerați de profesorul său că ar fi fost nebuni. El strânsese o colecție uriașă, imensă, gigantică, cu toate tablourile bolnavilor. Un preot care era internat acolo pe durată nedeterminată, adică pentru totdeauna, picta numai icoane, mereu și mereu icoane, aidoma icoanelor vechi, pe scânduri vechi recuperate de pe la demolări, unele chiar scânduri deteriorate. Puteai jura că sunt icoane vechi de sute de ani. El le și sfințea.

– Genial, genial! a zis Năstea și a precizat apoi că geniale nu erau tablourile, ci ideea comercială a lui Victor. O să te umpli de bani când le vei vinde. Mai ales icoanele astea, adevărate falsuri, sunt falsuri adevărate. Cu atât ma bine că sunt și sfințite. Se vând mai bine.

Bolnavii internați trebuiau să picteze cel puțin două tablouri. Unul când veneau la spital și încă unul când le dădea drumul să plece. Ca să se vadă evoluția. Mai pictau și din când în când, ca să se vadă cum evolua… evoluția. Totul cu materialul propriu al bolnavilor: pânze sau cartoane, culori, pensule. Spitalul le punea la dispoziție numai sala și șevaleturile.

– Genial, genial! a dat din cap Năstea.

Victor a combătut aspectul comercial al tablourilor și ne-a explicat că bolnavii, pictând se eliberau de obsesiile, fobiile, psihozele și ce păsărici mai aveau la cap.

– Da, știu că sunt unii oameni care au pelicani la cap, am zis eu. Tu cum stai cu pelicanii?

Psihiatrii din spital analizau cu bolnavii tablourile acestora și ce scoteau din subconștientul lor la iveală mâzgălelile alea. Așa îi ajutau să conștientizeze subconștientul și să se facă bine. Cum o să se facă bine bolnavii, când nici chiar psihiatrii nu se mai făceau bine? Victor ne-a asigurat că teoria și metoda lui de lucru, cu ergoterapia – sau pictoterapia, cum voia el să acrediteze termenul – erau unice în țară și în toată lumea. Fusese lăudat de profesorul său și de toți colegii psihiatri din toată țara, pe care i-a invitat la spitalul său, la schimb de experiență. Fusese foarte admirat de toți psihiatrii și mai ales de toate psihiatrițele, pe care le-a inițiat în metoda lui, cum știa el mai bine ca oricine să inițieze femeile. Făcuse o descoperire epocală în psihiatrie.

– Și cum ți-a venit ideea?

Nu mi-a dat niciun răspuns și a schimbat vorba. L-am întrebat încă odată și mi-a răspuns:

– Du-te-n moașe-ta!

El nu putea să ascundă față de mine că ideea îi venise dintr-o carte pe care o văzuse la mine și mi-a confiscat-o, oricât m-am împotrivit. Era Testul arborelui, de Karl Koch, tradusă în franceză. Nici nu apucasem să citesc cartea aceea și mi-a înhățat-o fără drept de apel. O ținea deschisă pe altarul său, adică pe birou, cum ține popa Biblia în altar. Cabinetul său de director era aranjat ca un altar.

Altarul său, din templul său personal. Totul era aranjat cu meticulozitate și foarte bine calculat, într-o ordine și o armonie simetrică perfectă, la milimetru, cu șublerul, de ziceai că erai într-un templu budist sau în Sfânta Sfintelor. Așa se exterioriza simetria și echilibrul din mintea și din psihicul lui, cel mai echilibrat psihiatru din acel spital. Nu era voie să miști sau să atingi nimic acolo. Nici măcar el nu atingea nimic. Nici chiar cartea cu Testul arborelui, de pe altarul său personal, nu o atingea. Nu era voie să atingă nimeni vreun obiect de pe birou sau de altundeva din acea încăpere. Toată încăperea aceea era o operă de artă, în care se reflecta concordanța dintre conștientul și subconștientul lui, interiorul lui lăuntric, proiectat în exterior, hai să zic extra-lăuntricul lui, că mă cam molipsisem de la încurcăleala lui terminologică. Eu nu știu dacă el era conștient de ce impresie făcea unor neinițiați în psihiatrie, cum eram eu.

A urlat la mine de m-am și speriat, când am atins cartea Testul arborelui și am dat o pagină. Toată cartea era subliniată cu pixul roșu, cu rigla, fiecare rând era subliniat, toate paginile, cu cea mai mare exactitate și conștiinciozitate. Nu rămăsese nimic nesubliniat din carte. Mi-am exprimat uimirea că subliniase toată cartea. Așa citea el cărțile? Nu, nu el o subliniase, ci o profesoară de franceză, internată ca bolnavă, căreia i-o dăduse să i-o traducă.

– Dar cum așa? Tu ai nevoie să ți-o traducă cineva? Tu nu știi franceza? N-ai învățat-o în școală? Ce limbă ai învățat tu în școală?

– Du-te-n moaș-ta! A tradus-o pentru ceilalți psihiatri.

– Și de ce nu a subliniat cu albastru, cu negru sau cu căcăniu? Îți propun să inventezi tu un test al culorilor, ca să afli ce psihopatie avem fiecare, după culoarea cu care subliniem în cărți. De-aia eu nici nu subliniez în cărți, ca să nu afli tu ce psihopatie am.

Ca orice bun patriot, tizul meu, psihiatru și ditamai directorul de spital, nu cunoștea nicio limbă străină. Mi-am adus aminte de interogatoriile securiștilor: „În ce scop ai învățat limbi străine?” La fel mă întrebau și colegii mei de muncă, puși la cale să mă întrebe: „În ce scop ai învățat limbi străine?” Nu am înțeles cum putea să fie patriot Ștefan cel Mare, când el cunoștea mai multe limbi străine. Să îl fi întrebat și pe Ștefan Vodă în ce scop le învățase.

Victor reușise să creeze acolo un mic oficiu poștal, cu o funcționară care se ocupa și de CEC. Ca să nu le mai dea bilete de voie bolnavilor să se ducă la oraș. El făcuse totul pentru ca bolnavii să se simtă la spital ca într-o stațiune de odihnă, chiar dacă nu tocmai ca la Costinești. Pusese panouri de circulație pe aleile spitalului, cu toate că nu era acolo decât mașina lui ținută în garaj sau vreo mașină de-a vreunui bolnav, care îi ducea copiii la școala din satul care era mai încolo. Nici măcar mașina salvării nu venise pe acolo vreodată. Bolnavii veneau pe cont propriu sau îi aducea o mașină cu aspect neutru, întotdeauna aceeași, ca să nu știe nimeni că îi aducea Securitatea. Victor scotea mașina sa din garaj numai când pleca la Costinești și traversa țara de la un capăt la altul, cu portbagajul plin de canistre cu benzină, că nu prea se găsea benzină. Sau când se ducea la Bistrița la Năstea. I-am și zis:

– De ce nu te duci la mare cu trenul sau cu avionul? N-ai mai pierde atât amar de timp cu drumul, înțepenit la volan.

– Tu nu pricepi nimic și du-te-n moaș-ta!

Doctorii, doctorițele și întreg personalul medical ori administrativ, cât și nebunii, nebunele sau nebunatecele pe care le trata el, s-au bucurat să ne vadă pe mine și pe Năstea. Ne întrebau ce mai era prin lumea largă și ce mai face sau ce a mai zis Adrian Păunescu sau Paul Goma. Însă eu și Năstea nu puteam face deosebirea între doctori și nebuni, pentru că toți erau îmbrăcați în civil. Personalul medical își punea halatele albe numai la raportul de dimineață, dinaintea împăratului. Așa că noi le răspundeam la întrebări cu precauțiunile necesare și ne uitam cu grijă să nu ne dea careva cu ceva în cap.

L-au botezat pe Luca în spital. Nu era nicio biserică acolo. L-au botezat în sala de dans a spitalului. Pe pereți erau atârnate mai multe ceasuri mari. Unele erau stricate și stătuseră. Câteva mergeau, dar arătau fiecare alt timp, niciunul din ele nu mergea bine. I-am și zis lui Victor, că numai la balamuc puteau fi așa multe ceasuri într-o sală de dans, fără ca măcar unul să fi mers bine. Mi-a răspuns că eu nu înțelegeam semnificația acelor ceasuri: însemnau anularea timpului, ca să simtă bolnavii că timpul nu mai contează, au ieșit în afara timpului și gustă veșnicia.

De-a lungul pereților erau stivuite scaune balansoare. Câteva persoane cam ciudate, doctori sau bolnavi, ce or fi fost, și-au luat scaune, s-au așezat, se balansau și ciofăiau gumă de mestecat. M-am uitat la ei și încercam să pricep cine erau și ce era cu ei acolo. Din bălăngăneala lor, am început să mi se facă amețeală și întreaga sală de dans a început să se clatine. A trebuit să mă țin bine, sprijinindu-mă de niște tobe și talgere, cu care făceau bolnavii tratament.

Botezul a fost oficiat de către un preot, internat acolo pe o perioadă nedeterminată, adică pentru totdeauna. Același preot și tot acolo, l-a botezat și pe Marcu, dar cu o lună mai târziu, deși se născuse cu o săptămână mai înainte. Așa a aprobat directorul spitalului, adică Victor, programarea sălii de dans pentru cele două botezuri. Nu știu cine or fi fost nași pentru Marcu. Naș pentru Luca a fost Năstea, cum vă spuneam, iar nașă o psiholoagă celibatară, care locuia și ea tot acolo în spital, la fel ca întregul personal medical sau administrativ, dar nu se ocupa de bolnavi, se ocupa de psihiatri. Ca să aibă și ei cui să-și spună oful după o zi grea, cu atâția nebuni și nebune pe cap.

Ea nu era plătită de spital, ci de primărie, cică. Dar eu cred că era plătită de Securitate, ca să dea note informative despre spovedaniile psihiatrilor. Psiholoaga avea privirile mieroase, pisicoase, unsuroase, atentă mereu să fie de acord cu ce spunea interlocutorul și să îi repete ultimele cuvinte, ca un ecou. Îi lipsea orice autenticitate în felul de a fi și avea niște ochi vicleni, ca de viperă sau de iguană. Dar parcă și reptilele sunt mai sincere și te aștepți să te atace din față, nu din spate. O chema Iancovici.

– Eu aș zice să te cam ferești de această domnișoară celibatară Iguanovici! i-am zis lui Victor, iar el a ridicat din umeri și mi-a răspuns că eu nu știam despre ce vorbeam.

Am schimbat câteva cuvinte și cu preotul. El zicea că se simțea foarte bine în acest spital și nu voia să mai plece de acolo. L-am întrebat cum de se simțea bine într-un spital de nebuni.

– Mă simt în acest spital ca într-o mânăstire. Aici mă simt chiar mai bine decât la Mânăstirea Nebunilor.

– Există o Mânăstire a Nebunilor?

– Da, există.

– Și unde e Mânăstirea Nebunilor?

– E acolo, de unde bate vântul.

– Dar vântul bate când dintr-o parte, când dintr-alta.

– Așa este. Întotdeauna, dincotro bate vântul, într-acolo e Mânăstirea Nebunilor.

M-am întors spre Năstea și i-am șoptit:

– Trebuie să plecăm cât mai repede de aici! Și tu tot așa, m-am întors eu spre Victor. De ce locuiești tu aici? Ai înnebunit de-a binelea, să locuiești la nebuni? Psihopatiile bolnavilor tăi sunt contagioase. Tu ai luat de la ei toate ticurile și bolile lor mintale. Te-am văzut cum vorbeai cu fiecare și nu îmi dădeam seama care din voi doi era mai nebun, tu sau ăla.

– Tu nu pricepi nimic. Așa îmi cere meseria să vorbesc cu ei.

– Înțeleg, dar tu te încarci cu toate tensiunile pe care le au ei. Ai făcut silicoză la cap. N-ai făcut silicoză la plămâni cât ai lucrat ca miner în subteran, ai făcut în spital, silicoză la creieri. Poate că din cauza asta voi psihiatrii nu mai judecați normal. Nici nu vă mai comportați normal. Voi ar tebui să cereți despăgubiri pentru boală profesională, pentru că v-ați scrântit la cap.

– Cum mă? Eu sunt scrântit la cap?

– Tu nu, voi psihiatri nu. Doar toată lumea în afară de voi, noi toți ăștia suntem scrântiți la cap. Numai voi nu.

– Trăim într-o lume goală de orice sens și nebună! zise Năstea, care nu avea chef de vorbă.

– Să-ți trăiești tu viața în acest spital, într-o lume goală de orice sens și nebună? i-am zis lui Victor. Trebuie să pleci din acest balamuc și să te muți la București.

Iuliana i-a spus același lucru. Ea voia să plece cât mai departe de acolo, într-un oraș, de preferință un oraș mare, da, la București. În capitală ar fi fost cel mai bine. Să meargă la teatru, la operă, la concerte, la muzee, la expoziții de artă, să vadă lume multă, ca să poată trăi în anonimat, să meargă cu metroul.

Ca director al spitalului în care locuia, Victor avea mai puțină libertate decât subalternii săi sau decât bolnavii și era captiv acolo. El mi-a explicat că poziția sa ierarhică îi oferea alte libertăți, pe care subordonații lui nu le aveau și a zâmbit întinzându-se comod, ca un pașă. Am înțeles că el era acolo și conte și pașă.

– Ce viață e asta să locuiești într-un spital? Și încă de nebuni! Nebunia se ia. E contagioasă. Nu-ți ajunge balamucul din familia ta? În ce balamuc te-ai băgat. Balamuc în balamuc, ca babușca alea rusești. Îți place să trăiești între nebuni. Unii mai nebuni decât alții, iar tu mai nebun decât toți. Privește înapoi cu mânie! Cumpără-ți o casă, un apartament, ceva, oriunde, să ai și tu unde să locuiești, când o să ieși la pensie! Unde o să mai locuiești când n-o să mai fii director de spital?

Pe cât îl știam de încăpățânat și de îndărătnic, nu m-am așteptat, dar a avut efect. Și-a cumpărat un apartament la parterul unei vile cu nu mai știu câte etaje, ce tocmai se construia la munte. Nu prea departe de ruina în care locuia Năstea. Cel ce o construia era arhitect de meserie și își scotea cheltuielile vânzând două apartamente la parter. Și cine credeți că era arhitectul? N-o să credeți. Era fratele primei lui soții a lui Victor. Fostul lui cumnat.

Asta a fost culmea nebuniei, de care a dat dovadă. Cum de a putut face o asemenea prostie? El, care era un om atât de inteligent! Acolo, în acel apartament, a fost el găsit mort, întins pe pat, în pijama și cu plasă de păr. L-au găsit a doua zi după ce pusese la poștă scrisoarea către mine. Scrisoarea de la începutul acestei cărți.

Până la noi ordine de la Kremlin

Alecu și Sofia au fost arestați de Securitate, cum spuneam, iar Dumitru, băiatul lor, a stat o vreme prin București, unde a făcut foamea și ce a mai făcut, apoi a fugit în Italia. Dar s-a întors după câțiva ani. S-a întors în București într-un Fiat ultimul model, nou, fără nicio zgârietură, îmbrăcat într-un costum nou, de nu-știu-ce marcă renumită, cu cămașă și cravată tot așa, cu pantofi de lux, cu un ceas de aur la mână, ochelari de soare scumpi și cu portofelul doldora de dolari. Și-a făcut intrarea triumfală la cafeneaua Katanga de lângă Lido, localul principal al boemei bucureștene, al bișnițarilor, al „parașutelor” și al trăgătorilor cu urechea pentru Secu. Vechii lui prieteni l-au recunoscut, au chiuit de bucurie, s-au îmbrățișat și s-au pupat, le-a dat de băut. S-a îmbrățișat și cu noii săi prieteni, pe care nu îi mai văzuse niciodată și nici ei nu auziseră de el. Le-a dat și lor de băut și s-au pupat. Plătea fără să se uite la bani. I-a îmbătat pe toți. Dar și ei l-au dus cu preșul și l-au îmbătat. S-a urcat în mașină așa beat cum era și a plecat, nici el nu știa unde. N-a mai știut nimic.

S-a trezit la spital. Era într-un pat de spital, bandajat la cap, în ghips și în chiloți. Nu știa cum și nici de ce ajunsese acolo. Infirmierele i-au spus că a fost adus cu salvarea și că mașina lui se făcuse praf și fusese dusă la fier vechi. Ceea ce el se cam îndoia, fiindcă el era sigur că nu avusese niciun accident. Își aducea aminte că băuse, dar știa că nu se îmbătase. I se furaseră toate hainele de pe el, cămașa, pantofii, ciorapii, ceasul de la mână, tot ce avusese pe el. I-au lăsat doar chiloții. Norocul lui că nu erau de marcă și erau cam rupți.

– Minte, tovarășe locotenent-major. A venit aici în chiloți. N-avea nimic pe el.

– Așa este. Minte. Să trăiți! L-au dat jos din salvare și era numai în chiloți. N-avea niciun portofel. N-avea nimic prin buzunare. Jur pe ce vreți. N-avea niciun ceas la mână.

– Așa e. Minte. Și nici nu era de aur.

– Așadar, portofelul era gol?

– Da, tovarășe locotenent-major. Era gol. Era numai cu chiloții pe el.

Cum-necum, a trecut și prin asta. Dumitru avusese o expoziție de artă la Roma și devenise celebru în Italia. Le-a arătat la toți că devenise membru de onoare al Academiei de Artă din Geneva. Le-a arătat documentul. În franceză, splendid imprimat, ștampilat și semnat de acea Academie. L-a pus în ramă în atelierul său, că și-a deschis atelier. A și fost primit imediat în Uniunea Artiștilor Plastici, fără să fi avut vreo expoziție în țară și fără să fi fost nevoie să arate vreun tablou. Pe când alți artiști se chinuiau să se afirme și nu erau admiși în Uniune.

Cum de s-a împrietenit Dumitru Răcoveanu cu Nicușor prințișorul? Dumitru, al cărui tată fusese arestat de Securitate și a fugit în Italia. Dumitru a fugit în Italia, nu ta-so. Ta-so a murit la Canal. Sau parcă auzisem că murise în Deltă la stuf. Ce importanță mai are? El nici nu s-a gândit să îl caute pe prințișor, ci prințișorul a trimis un securist în civil să i-l aducă la palat imediat. Un așa artist cum era Dumitru, membru de onoare al Academiei de Artă din Geneva, și care s-a întors după ce fugise din țară, era o valoare internațională și trebuia să fie dat pe brazdă, pus la treabă, să devină și o valoare națională, spre gloria partidului comunist și a prințișorului.

Chemat să se înfățișeze la palatul CC al UTC, și-a pus repede costumația de rigoare pentru ocazii speciale. Niște țoale aiurea, pe care i le făcuse pe comandă croitorul de la operă, după propriile desene făcute de Dumitru. Ceva între uniformele gărzii elvețiene la Vatican, clovnii noștri de la circ și coșarii de altădată, cât a putut bietul croitor să încropească din ce cârpe mai avea pe acolo. Cu niște pantofi făcuți tot pe comandă, ca niște gondole, dar galbeni ca gălbenușul de ou. Cu o șapcă neagră, la fel cu a lui Vladimir Ilici Lenin, probabil uitată în atelierul lui de careva din prietenii lui de la studioul de filme de la Buftea și, în loc de cravată la gât, cu o eșarfă roșie, ruptă dintr-o față de masă, cum se puneau pe mesele prezidiului la ședințele de partid. Și cu un buchet de gladiole în mână, cumpărat la repezeală de la florăria din colț.

Soldați cu kalașnikovul pe piept, cu pieptul înainte, de parcă ar fi avut o țeapă în fund, blocau intrarea la CC, dar însoțitorul lui Dumitru a făcut un semn și s-au dat la o parte. Pentru ca să aibă curaj și să fie sigur de imunitate politică în gura lupului, să nu o pățească cumva, înainte de a ieși din atelier, Dumitru s-a vaccinat bine dintr-o sticlă cu pălincă de prună, de la cineva din Șiștarovăț, pe lângă Lipova, pe acolo prin Banat, cea mai frumos mirositoare din colecția lui de țuici și ce otrăvuri occidentale mai avea pe la atelier.

Dumitru a intrat la Nicușor prințișorul clătinându-se, și-a înfipt bine picioarele să nu cadă, a ridicat mâna ca pe vremea lui Hitler, a sughițat și a strigat:

– Ave Cezar! Hâc! Murăturile te salută!

Prințișorului i-au ieșit ochii din cap de indignare și a urlat:

– Puți a țuică! Afară!

– Păi ce-ai vrea? Să puț a gaz? E de Șiștarovăț! a zis Dumitru, a scos din buzunar un girofar de la vreo mașină a miliției, ce se învârtea și lumina, desigur alimentat de la o baterie de lanternă, l-a pus pe cap și a adăugat cu glas cântat ca la biserică: Veniți și luați lumină de la lampa lui Ilici!

Prințișorul a făcut o pauză uluit de asemenea clovnerie și a izbucnit în râs. Dumitru i-a întins buchetul de gladiole, s-a împleticit și era să cadă. Prințișorul i-a făcut semn să-l dea celor ce făceau de gardă în biroul său. Dumitru le-a dat girofarul, a înaintat spre prințișor și a încercat să-l sorcovească cu gladiolele. Prințul a făcut un pas înapoi, iar Dumitru a întins mâna, spunându-i că nu scapă de sorcovă, până nu-i dă bani. Prințul a râs. I-ar fi dat bani, însă nu avea. El nu avea niciun salariu. El muncea benevol, pentru binele poporului. Însă i-a dat altceva.

În clipa aceea, Dumitru a devenit cel mai fericit artist din lume. El deja era și pictor și sculptor. La fel ca Michelangelo. Michelangelo a avut prilejul să arate omenirii ce putea el, datorită unui papă nebun. Un papă nebun sau un prinț comunist zăpăcit, ce importanță avea? Arta este artă, indiferent de ideologia sistemului politic, catolic sau comunist, tot un drac era, după cum mi-a spus Dumitru. Prințul i-a trasat sarcina să facă cea mai mare statuie a comunismului de pe lume. Statuie de pe lume, nu comunismul de pe lume, mi-a precizat Dumitru. Monumentul să fie amplasat lângă farul de la Constanța. Să fie mai mare decât orice statuie sovietică. Mai mare chiar și decât statuia libertății din New York. Să înfățișeze Victoria Socialismului și să fie luminată noaptea de farul din port. Să fie de două ori mai mare decât farul. Să strălucească magnific, iar vapoarele să vadă mai degrabă statuia decât farul. Farul să fie o anexă pe lângă statuie. Ca un reflector ce luminează o operă de artă.

Prințul i-a spus să facă monumentul din oțel inoxidabil, ca să strălucească bine, ziua de la soare, iar noaptea de la far, de la lună și de la stele.

– Îți dai tu, mă, seama că sculptura mea va fi conectată la soare, la lună, la stele și la cosmosul infinit? O să devin mai mare și mai celebru chiar și decât Brâncuși. Pe vremea lui Brâncuși nu era oțel inoxidabil, iar acum, sculptura mea în oțel inoxidabil va străluci în veșnicie. O să fiu mai celebru și mai nemuritor decât Brâncuși și decât toți sculptorii din lume.

– Eu nu mă îndoiesc. Însă nu-l poți turna dintr-o bucată. Îl faci din bucăți sudate. Și va începe să ruginească pe lângă suduri.

– Cum să ruginească? E inoxidabil.

– Ba da, ruginește. Ruginește mai încet decât fierul, dar tot ruginește.

– Cum să ruginească, mă, dacă e inoxidabil? Ce, ești tâmpit?

– Ruginește. Eu am lucrat pe șantiere, cunosc oțelurile inoxidabile. În aerul ăla sărat de la mare, unde toate mașinile ruginesc mai repede decât oriunde… Ce știi tu? Monumentul tău la Constanța va rugini mai repede decât aici în București. O să te ia pe tine la întrebări că le-ai făcut Victoria Socialismului să strălucească ca un… nu știu ce, în ploaie.

Read More »

9 Sep
2020

Victor RAVINI: Să ni-l repare

Șeful nostru de șantier de la Berlin, sectorul de est Lichtenberg, a dat telefon la București ca în fiecare dimineață, să întrebe cum mai era vremea prin capitală, ca să știe dacă ploua sau nu. Plouase azi-noapte. Da? Păi atunci e bine pentru agricultură. Șeful personalului l-a întrebat dacă sudorul pe care îl puseseră la tren deunăzi ajunsese cu bine. Șeful de șantier, a căzut cerul pe el. Uitase să trimită pe careva să îl ia de la gară. Întreprinderea noastră trimitea mereu muncitori, în grup sau singuri pentru șantierul nostru sau pentru alte șantiere de ale noastre din Germania de Răsărit și nu era nevoie să le dea nicio adresă, întrucât îi așteptam careva din noi în gară sau la aeroport. Când trebuiau să ajungă pe șantiere din alte orașe germane, îi aștepta mașina șantierului de acolo, cu vreun muncitor care îi cunoștea, ca să îi recunoască din mulțime. Dacă acum nu îl lua nimeni pe sudorul nostru de la gară, ăla nu avea cum să ne caute în Berlin. Rămânea ca un popândău acolo pe peron, fără să știe limba și fără să aibă bani nemțești.

- Nu e nicio grabă, a zis șeful de șantier. Trenul oricum ajunge aici cu o întârziere de vreo douăzeci de ore sau chiar mai mult. Cum ai zis că îl cheamă? Trimit pe careva să-l ia de la tren. Ura, și la gară!

Trenul de Berlin ieșea de la noi din țară cu întârziere de câteva ore. Până la Oradea sau la Arad mergea conform orarului. Însă la graniță, grănicerii și vameșii făceau controale riguroase și prelungite, ajutați de soldați în termen, ca nu cumva să se ascundă careva cumva sub vagon pe la osii, prin vreun geamantan, prin vreo scrumieră sau cum le mai trecea prin cap, numai să fugă din țară. După aceea, ungurii nu îi dădeau trenului liber la intrare, din cauză că îi trecuse timpul rezervat și trebuia să aștepte, până îi găseau un interval de timp când se elibera linia. Ajungea la Budapesta cu mare întârziere. Acolo iarăși trebuia să aștepte până găseau budapestanii cum să-l strecoare printre alte trenuri. La Praga tot așa, la Dresda tot așa, cu ce se mai oprea trenul pe câmp sau printre munți și aștepta la semnal, uite așa și iar așa se acumulau întârzierile.

Niciunul din românașii care lucrau pe șantier la Berlin nu îl cunoștea pe sudorul acela, ca să îl poată recunoaște în gară și să îl aducă la șantier. Grupul de Șantiere Vulcan din București avea mii de salariați pe șantierele din țară și din alte țări. În Germania de Răsărit aveam șantiere de câte trei ani, cu prelungiri, prin toate orașele mari și mijlocii, uneori și prin localități mici, de care nemții abia auziseră vag. Numai pe șantierul cu rafinăria de la Banyas, din Siria, lucrau trei mii de vulcaniști. Câți alții prin alte șantiere din Siria, Irak, Iordania, Turcia, India, Egipt și prin Africa. Egipt nu cumva e în Africa, tovarășe secretar de partid? Da, e în Africa. Însă administrativ, șantierele din Egipt țineau de șeful de lot pentru Asia. Loturile de șantiere nu se decupau după criterii geografice nici măcar în țară la noi, ci după criteriile serviciului de personal. Serviciul personal angaja sute de muncitori pe zi. Și tot cam atâtea sute de muncitori încetau zilnic activitatea. Se săturau de șantiere departe de casă și se transferau pe undeva mai aproape sau ieșeau la pensie. Sau mureau în accidente de muncă, niciodată din cauza întreprinderii, ci mortul era de vină. Așa că statistic, nu aveam niciun accident de muncă. Nimeni de pe șantierul nostru de la Berlin nu îl cunoștea pe acel sudor.

- Șefu’, mă duc eu și-l aduc de la tren! s-a oferit un lăcătuș sau ce era.

- Ai mai lucrat cu el pe vreun șantier?

- Nu, dar știu eu cum să îl găsesc.

- Cum?

- Păi mă urc pe lada aia cu nisip de la capătul peronului și, când se dau călătorii jos din tren, îl strig pe nume. Vine el singur la mine.

- Bă, ia uitați-vă la el! zise șeful, aprinzând cu bricheta țigareta unui muncitor, care se servise din pachetul lui de țigări fără să fie nevoie să întrebe. Ăsta o fi mers la școală de are așa lampă la creieri, nu ca voi. Vedeți, mă? Îi merge mintea la 360 de volți. Dați-vă mai departe, să nu vă curenteze! E isteț foc. Nici n-ai zice, când te uiți la el. Hai! Bine, marș de-aci și să-mi vii cu el în dinți! Aport!

Cam așa vorbesc șantieriștii la baracă sau oriunde s-ar afla. Ba chiar mai altfel. A plecat istețul nostru la gara Ostbahnhof. Nu ne-am fi putut închipui că o să se întoarcă la șantier cu dinții rupți și cu falca scoasă din balamale.

A trecut întâi pe acasă, și-a lăsat echipamentul de șantier și s-a pus la țol festiv. La costum și cu cravată la gât, ca atunci când se ducea la „Trei geamuri”, cum numeau vulcaniștii noștri localul de dans și de agațament. Nu se putea duce la gară ca ciobanul la oraș. Ia el metroul și ajunge la Ostbahnhof. Trenul de la București încă nu sosise. Intră trenul în gară pâș-pâș, se urcă el pe lada cu nisip, se dau jos din tren călătorii puhoi, deschide el gura să strige numele sudorului și… Aoleo! Cum îl cheamă? Uitase cum îl cheamă. Ce să facă? A închis gura. Și-a potrivit nodul la cravată, că îl cam strângea. Cum să știe el care era singurul român, dintr-atâția călători nemți? Isteț foc, cum era, i-a venit ideea în ce fel să îi atragă atenția unicului român de pe peron și să îl facă să vină lângă lada cu nisip, la picioarele lui, ca la picioarele statuii lui Lenin. Și-a netezit cravata, a tras aer în plămâni, a scos pieptul înainte ca Lenin și a strigat cât putea de tare, un cuvânt pe care să nu îl înțeleagă nemții, ci doar românașul nostru care venea de la București. Cel mai important cuvânt din limba română, cum nu mai există în nicio altă limbă așa cuvânt frumos:

- Puullăăă!

Toți călătorii de pe peron, bărbați, femei și copii, toți s-au uitat la el uluiți, înmărmuriți, perplecși de stupoare. Toți sau aproape toți erau români. Uimiți și cu ochii căscați cât roata mare a tractorului, surprinși să fie întâmpinați în Germania cu un cuvânt românesc. Și încă ce cuvânt. S-a cam rușinat istețul nostru un pic, însă românii ăia mirați au clătinat din cap și au trecut pe lângă el, așa că lui i-a trecut repede. Mai grav era că a dat-o în bară și nu avea cum să îl identifice pe sudorul vulcanist din atâtea sute sau poate mii de călători. Era un tren lung, cu multe vagoane adăugate pe traseu. Se uita necăjit la toate mutrele de călători care treceau pe lângă el grăbiți și nepăsători. Români, nemți, cehi, slovaci sau unguri, ce or fi fost, se duceau cu capul în nori, iar el rămânea cocoțat acolo ca Lenin, tot cu capul în nori. Însă norii lui erau negri. Era amărât, că a ratat misiunea. Era cătrănit. Cum o să mai dea el ochii cu șeful și cu ceilalți colegi? O să râdă toți de el. Ce minciună să scornească el, ca să scape din încurcătură? O să-l prindă cu minciuna și o să fie și mai rău. Dacă mai rău de așa se putea. Da, se putea. Călătorii au început să se rărească. Un călător nebărbierit de două zile încetinește pasul și se îndreaptă agale spre el. Se oprește, lasă jos valiza din mână și zice:

- Bă Pulă! Tu n-oi fi cumva de la Vulcan?

Cel isteț foc, fericit la culme că și-a îndeplinit misiunea, abandonează poziția lui Lenin, sare jos de pe soclu și zice în culmea bucuriei:

- Chiar așa, bă Pizdă!

În secunda următoare, istețul nostru fericit și bucuros la culme… a primit un croșeu de stânga, de i-a rupt falca din balamale și i-a spart câțiva dinți.

Cum, necum, cu batista plină de sânge, ierarhia fiind stabilită, cei doi vulcaniști s-au înjurat reciproc și au ajuns la șantier.

- Ce pățiși, mă istețule? Te-a călcat trenul? Uitați-vă cum arată! Nici n-ai zice că e tot el. Și ce e cu ambalajul ăsta festiv pe tine și cu zgarda aia de câine la gât? Așa se vine la șantier? Chiulangiule! Te-ai îmbrăcat la costum, să te punem în sicriu? Ai ratat ocazia. Du-te mă, careva, cu el la centrul sanitar să ni-l repare!

——————-

Victor RAVINI

1 septembrie 2020

La Grande-Motte, Franța

26 Aug
2020

Mariana GURZA: Diamantul ascuns în albastra „tiatră” MNIERU

Motto:

            ,,Demnitatea nu este o atitudine agresivă, de tiranie a eului propriu. Dimpotrivă, este o condiție etică, pentru a ne apăra convingerile proprii. De asemenea nu este nici o exagerare a conștiinței de sine, ci o consecință a acesteia atunci când ea funcționează în condiții sufletești satisfăcătoare”. Dimitrie Gusti

Demnitatea umană este un criteriu de apreciere între oameni, venind din propria fire, de la ceilalți.   Schiller, adresându-se semenilor, nota: ,,Demnitatea umană e în mâinile voastre, păstrați-o. Ea coboară o dată cu voi! Cu voi se va înălța!”. Poetul, ca de fiecare dată, prin fiecare volum, se înalță cu demnitate, alături de cei ancorați într-o lume a Cuvântului și a Iubirii.

Poetul Marin Beșcucă prin volumul său de poeme ,,MNIERU – Profesorul meu de Prețiozități” , Editura Hoffman 2019, aduce un omagiu, celui care a rezonat cunoscându-i versurile, „Profesorului de prețiozități” – personajul poetului, cunoscut pe-atunci mai mult prin intermediul spațiului virtual.

De ce acest volum? Parafrazându-l pe Dan Puric, demnitatea creștină nu este a chipului omului în om, ci este demnitatea chipului lui Dumnezeu în om.

Fiorul religios, prezent în toate scrierile poetului Marian Beșcucă, răzbate ca o rugăciune pe întreg cuprinsul cărții. ,,Poetul, un izolat care suferă durere și crede în Lumină…mi-ați putea înțelege această bucurie a scrisului?”. Dumitru Mnerie (Mnieru) a înțeles rostul celor scrise, ,, o nouă creație remarcabilă a poetului Marin Beșcucă, un proaspăt fruct rodit într-un colț de Grădină a Maicii Domnului…”.

Volumul este înșotit de o prolegomene (prefață) consistentă, semnată de Marta Polixenia MATEI (BEȘCUCĂ). ,, De ce Mnieru?… auzii șoapta gândului și-mi veni un răspuns, de undeva din condeiul poetului, chiar din miezul unui vers: în fine, am stat în mine ceva/ și dacă Mitru aveam pentru D. Branc,/ atunci lui i-am zis MNIERU…!/ nu știu cum, sau nu, să-i fi plăcut,/ dar s-a petrecut ceva sub Tacitus…

MNIERU nu este o fantezie, este aplecarea către un interlocutor real, poetul ne explică, încă de la începutul volumului, uvertura acestui dialog și natura izvorului său: acolo,/ în poemul ce dădea-n suspin șuvoiul,/ am strâns atâtea câte, la-ndemână,/ și ne-am citit,/ și ne-am strâns mâini cu palme de depărtări,/ cu degete-n vise! …

S-a produs o alchimie pe care mulți nu o pot înțelege între cei doi, sau nu sunt în stare să înțeleagă. Să privești în aceeași direcție, din colțuri diferite de țară, nu este întâmplător. ,,Mnierule, aducând scrisului pentru tine și Timișoara ta/ LEGĂMÂNTUL DIN ADÂNC DE SIMȚIRTE,/o lucrare ceva mai aparte, prin spiritul atât de surprinzător, dar și de cuprinzător…

Versul, metafora, pline de sfială și respect, o armonie unică între doi oameni care se prețuiesc.

,,MNIERU mi s-a-ndevenit, din căutări!/ PROFESORUL MEU DE PREȚIOZITĂȚI… și, ca-n orice alchimie, e nevoie de foc să lămurească totul, acela care nu poate fi stins cu apă și a cărui vâlvătaie se poate vedea cu ochiul liber, unul viu, și viul acesta dintre noi va avea flacără,/ va avea puls,/ și nu se va lăsa împins de la spate,/ de sub rampă… nimic nu se vrea în ascuns aici, niciun dedesubt nu este permis, totul este în fair-play, toate lumile instinctului erau cu puii la vedere,/clipa se-nroșea în obraji cerând dăruirea

De remarcat, maniera de scriere a poetului, clocotirea lui vulcanică generatoare de „viers”, un suflet frământat între cer și pământ. Năvalnic, și nerăbdător, poetul se adresează „Profesorului”, prin prisma propriilor sale nedumeriri, găsind mereu răspunsuri prin metaforă.

Dinspre MNIERU, vin explicații privind arborele său genealogic, și date despre locul nașterii. Dumitru Mnerie, și mai ales cei din „neamul” său extins „de-ai lu Mnieru” din Șeitin, sunt cei care cu modestie și considerație, se bucură de succesul scriitorului Marin Beșcucă.

Un efort și o trăire deosebită, pentru a da naștere unui nou volum de excepție, ,,MNIERU – Profesorul meu de Prețiozități”.

,,Venim pe lume și avansăm în viață purtând o zestre fără să-i știm caracteristicile și nici să-i înțelegem prea bine originea. Pe părinți îi simțim. Pe bunici parcă-i știm de mai demult. Ne înțelegem mai ușor cu ei. Toți laolaltă ne poartă de grijă lăsându-ne să ne bălăcim liberi în candoarea irepetabilei copilării”.

Autorul, sub pretextul MNIERU, dă contur excepțional diverselor simțiri și considerente asupra lumii înconjurătoare: „MNIERU mi-a pus făclie clipa…”, ”MNIERU le știe și înțelege”…Asociat unui virtual „Profesor de prețiozități”, MNIERU este persoana-spirit, gata de a da un sfat, dispus mereu la dialog, chiar opozant propriilor păreri, un martor al propriilor peregrinări pe drumurile reamintite ale vieții cotidiene, născătoare de neliniști și frământări, provocatoare de zbuciumări în inimă și minte. MNIERU reprezintă și imaginea speranței, frumusețea azuriului cerului senin, libertății de gândire, libertății de mișcare, îndrăzneala de-a visa, tenacitatea de a nu renunța a privi mereu pe fereastra deschisă spre viitor.

Dar Poetul nu uită toxicitatea „tietrii mnierie”/piatra vânătă – sulfatul de cupru – folosit în prepararea „zemii bordeleze”, substanță-inamic al manei viței de vie, periculoasă pentru fel de fel de dăunători”.

,,În versurile Maestrului, MNIERU poate fi regăsit și în idealurile, puțin înțelese și pătrunse, ale Revoluției începute pe malurile Begăi, vise ucise de neputințele determinanților cățărați pe la putere. El, MNIERU, e și vinovat și neînțelegător, este și deschizător de drumuri și piedică rătăcită în calea nou încercată. MNIERU este și om și stare, este confident și oglinda strâmbă”.

Poetul Marin Beșcucă se joacă cu metafora, și / ,,a găsit în STRIGĂTUL LUI DUMNEZEU poarta de ieșire/ în dincolo de un orizont care părea c-ar avea mâini și picioare//…ruga s-a dus lesne,/încât glasul să-și poată corespundă GÂND ÎNTRE ANI…/”

Dialogul liric cu MNIERU , fascinează prin ideatic și dăruire, prin acel sacru al actului de cultură. Se spune că, Dumnezeu iubește poeții!

NIMIC ȘI NICIODATĂ FĂRĂ DUMNEZEU!!

Acest crez, este împărtășit de autor, Marin Beșcucă fiind unul dintre cei care se bucură de roadele cerești. Citiți-l ! Veți descoperi o altă scriitură, o altă abordare a lumii. Recunosc, nu se citește ușor, paleta temelor este largă, uneori subtilitatea este evidentă. Dar, poetul, jurnalistul Marin Beșcucă, are încă multe de spus…

,,De înțeles deci, de unde și în ce fel se naște poemul lui Marin Beșcucă și bineînțeles, semnificați intrinsecă (elaborată prin propria-i definiție): penița se arcuia de arcuș,/ desenul se augmenta prin perfect compus,/ unicitatea nu înseamnă secret cu toată KKK-Litera voastră,/ unicitatea este construcția permanentă…/ mercenarul nu este mecena,/ cum metafora nu este gramatică…/ piramidele nu s-au construit să sperie timpul,… concluzia: mi-am lăsat SUPREMA LIBERTATE în Poem,/ …/ Cuvântul!/ iată lutul…

O invitație de a descoperi diamantul ascuns în albastra „tiatră mnerie”!

——————————-

Mariana GURZA

Timișoara

26 august 2020

26 Aug
2020

Mariana GURZA: VRAJA STIHURILOR LUI CRISTINEL CRISTEA ALEXIEVICI

Motto:

 

,,Cărţile sunt mai mult decât cărţi, sunt viaţă, inima şi miezul anilor trecuţi, motivul pentru care oamenii au muncit şi au murit, esenţa şi chintesenţa vieţilor lor”. Cicero

 

Primesc cărți de la prieteni și de fiecare dată mă simt mai bogată. De data aceasta, surpriza a venit de la Cristinel Cristea Alexievici, trăitor în Turcia, dar, un îndrăgostit de poezie, de limba română, de meleagurile natale.

Poetul Cristinel Cristea Alexievici, deși nu se consideră poet, având măsura Cuvântului, surprinde din nou printr-un număr de volume, apărute la Editura Izvorul Cuvântului, 2020: ,,Poveștile unei străzi ca-n povești”; ,,Copiii munților vrăjiți”; ,,Noua treaptă spre infinit”; ,,Te aștept mereu”; ,,Trecut, prezent și viitor”.

De data aceasta, mă voi referi la volumul ,,Trecut, prezent și viitor”, volum ce cuprinde poeme existențiale de la naștere și până în prezent.

Poetul nu-și dorește decât ,,iubire, vrajă, visare”, nu se cramponează de părerea lumii, dăruindu-se pe sine lumii, ,,iubind mereu”.

Versul este direct, de o simplitate debordantă, plin de tandrețe, uneori autoritar dar meditativ. Apariția ființei iubite, ,,schimbă viața într-un zbor/ De-aceea mie-mi sunt același,/ Trecut, Prezent și Viitor”.

Născut într-un loc binecuvântat, pe plaiuri nemțene, Cristinel Cristea Alexievici, tânjește după anii copilăriei. ,,În orice piatră de pe drum/ S-a cuibărit o amintire,/ O gașcă de copii nebuni, Copilărind în fericire// …Mi-ați fermecat copilăria/ Și am simțit că sunt în Cer// Străduța mea, te duc în mine,/ Oriunde-n timpul pasager”.

Iubirea, pacea sufletească, clipa sacră, sunt principalele muze ce au acaparat autorul. Un vers uneori jucăuș în prezența iubitei, erosul fiind prezent.

Poetul Cristinel Cristea Alexievici și-a propus să ne transmită versuri pline de romantism și dragoste. Timpul este cel care face cernerea și printre poeți…

Cei care iubesc poezia, se vor regăsi în versul autorului care trebuie citit cu sufletul. Parafrazându-l pe N. Iorga, mulţi scriitori fac din sufletul lor o carte şi alte cărţi din cartea aceea. Cristinel Cristea Alexievici a reușit, iar vraja stihurilor sale ne încântă.

——————————-

Mariana GURZA

Timișoara

25 august 2020

26 Aug
2020

Adrian BOTEZ: STAREA DE POET (poezii)


HAIDUCUL

 

El e Haiduc de Spiță Veche

(Femeie rabdă doar din Toane…) :

sar – mii – Bogați – loviți de Streche

când îi înghesuie-n Bulboană

 

Averi nu strânge – Bani împarte

la cei Sărmani și fără Parte :

la Moara Veche-și face veacul

alăturându-și tot Săracul

 

Domnia Țării – tremurândă

(…Străină – Rea – Tare Flămândă !)

dă Aur la-Arbănași – Sodom

Pòteri să-l pună sub Osândă !

…dar el Nălucă-i ! – …nu e Om…

 

năprasnic – lovi Curțile chiar Ieri

dar n-a făcut-o pentru Fală :

El sparge Cheful la Boieri

dând lăcomìi pe Nicovală…!

 

…așa va fi – în veac – Haiducul

doborâtor de-Obraznici Vulpi :

Umili Pălmași de-i legi și-i scuipi

ți-arată  – El – Temei : BUTUCUL

 

…venit-au – iar – Vremi de Bejènii

striviți suntem – iar – de Vedènii :

ne-au potopit Străini – Viclènii

omoară-n noi Duh de Ectènii…

 

…Popor Sărac – născut Colinzi

arând Pământul din Oglinzi

își tot visează Dumnezeul

de pe Pământ – iar nu din Grinzi :

Credința-i luminează Greul…

 

Colò – -n Pădure și pe Munte

își joacă Murgul – iar – Haiducul

cu-Aureolă – iar – pe Frunte !

…tăiem Ciocoilor – Surtucul !

***

 

CĂTRE MIHAI SIN PĂTRAȘCU-VODĂ

 

Mihai sin Pătrașcu-Vodă – un Viteaz între Viteji

a murit când  –  toți românii  – de mult nu mai erau treji !

nici Opincă – nici Vlădică – nici Boieri (în Mâini cu Fier…)

n-au vegheat ca să nu cadă Capul Lui de Cavaler !

 

El unit-a toți Românii – nu spre Viață – ci spre Somn

și – de-atunci – ne rugăm Cristul să ne dea – iarăși – un Domn :

Domnul-Dumnezeu-de-Seară – și Pribeag pe-acest Pământ

să ne lumineze Calea – și spre Munți – și spre Mormânt !

 

un Domn-Dumnezeu-de-Seară – dar Zorind – din nou – spre DACI :

Uriași în Duh și-n Suflet  (…doar la Străchini – mai Săraci…)

cari să smulgă Dimineața – pentru veci – din Ceți și Crengi

                                                                                                                          

să ne-aducă – iar – spre Tronuri :  un Popor Măreț – de Regi !                

…hai și-ntoarnă-te spre Patrii – SFÂNTULE IZVOR – MIHAIE

ca să iști – în Duhul nostru – iarăși – o Năvală de Pâraie !

***

 

STAREA DE POET

 

Poetul adormi – cu Capul pe Scripca-i Ostenită…

de-ndată – Stol de Ciori – Ispită după-Ispită

s-au năpustit să stingă Lumea ASTA

să ferece – spre Ceruri – Senin-Sfântă Fereastra !

 

nu poți dormi – Poete : se-mprăștie Sori-Rime

și vei cânta cât Veacul – pân’ iar să fii în Tine…

Poet : Singura Strajă – la Iepurii ziși ”Lumi

singurul care știe de Leac și de Minuni !

 

nu mai dormi – Poete : când t-ei trezi – mahmur

și-ți vei relua Hrisovul-Scripca de Trubadur

afla-vei mii de Slove.. – …că ți le-a șters un Fur !

 

până la Moarte ești blestemat să cânți

 

iar Rimele-Armoniei – spre RAZĂ să descânți…

…ce Plată vei primi – la Slujba ta de Astru ?

Pietre zvârlite-n Spate – și-o Viață de Sihastru…

***

 

O BOARE-ALINĂ CRUCEA DIN COPAC

 

o Boare-alină Crucea din Copac

și Puful Alb tot ninge – către Cer !

nu știu să mulțumesc – nici ce să fac

când Crist e Cald – și nu e Gard de Fier…

 

Pădurea – Toată – îmi vorbește – și Toți deodată

îmi spun că Aripa îmi crește – da-i Vinovată…

eu mă cinchesc – umil – la Rădăcina Lumii :

ascult cum – una după alta – cad – se sparg – Razele Lunii…

 

…o – Mumă Noapte – nu mă pedepsi

că n-am venit Aici pentru A ȘTI

ci pentru-a mă-nfrăți cu Cel Frumos

 

pentru-a-L afla – tot mai Adânc – pe-al meu Hristos…

și Noaptea ninge – peste Capul meu – Minuni

ca să-nțeleg că nu e supărată : -nfloresc Pruni !

***

 

DESPRE VRERE

 

nu ți-e Foame – nu ți-e Grijă

c-a intrat – în Lume – -o Schijă :

o Schijă mocnit tăind

pân’  la Osul cel Arzând !

 

acol’ se strânge Durerea

și se-nverșunează Vrerea !

din Durere naște Cântec

cu care Cerul îl spintec !

 

iaca – -L văd pe Dumnezeu

lăcrămând de Greul meu…

Crist îngână ce eu cânt :

Nime-n Lume nu-i Flămând !

 

tot Omul se simte Sfânt

și se-nchină la Pământ

Ochii – -apoi – ‘nălțăm spre Stea

dar Steaua – Muntele-l vrea !

 

Munte – Munte – Moș Cărunte !

între Om și Crist faci Punte

Vrere-n Cer și pe Pământ

să-nălțăm Nou Legământ !

 

se-nnoadă Minuni – cu zel :

Crist și Omul – VOR LA FEL !

***

 

UN BIET SCRIPCAR                          

 

primește – Doamne – -un Biet Scripcar – la Poala Ta

căci n-a adus vreun Gând cu sine : doar o Stea…

nu-i Steaua Magilor Pustiei – e doar Lumină

dintr-un Altar de Sat din Munți – cu Țarină Creștină…

 

Bisericuța Prizărită – din Flori Iscată

sfios – Scripcarul o aduce – ca pe-o Făclie Preacurată

iar Cântecul Bisericuței – din Ram în Ram – Alină-Alean

căci – fără Stihuri – pe Colnice – îl cântă un Cioban…

 

nu și-a dat Turma – pentru Cântec : ci Cântecul i-e Turma

cu care – -Umil – Te-a fost zărit : s-a istovit

pe Drum – oricât de Greu – oriunde-Ți vede Urma :

în Vânt – în Flori – în Munte – -n Schit

 

s-a Răstignit – s-a Iscălit – și Sânge-Cânt l-a Mântuit…

…nu-l alunga – Mărite Doamne : cu el – iarăși – Lumina

va umple Sufletele Lumii – va alunga Vermina !

***

 

29-CREDINȚĂ DE RĂZBOINIC

 

am fost  Toamnă – am fost Iarnă – acum – Primăvară

m-am chitit : dau Drum la Ape – se veselească – iară…

nu aș fi Om – de n-ar durea – Nou Drum – prin Carnea mea

să știu Grăi – mă Răstigni – să văd cum Hristul vrea…

 

vrea ca să fim ce ne-a făcut – ca Fulgere în Bezne

și să-mplinim – oriunde-am fi – ce nimănui i-e lesne :

să-ntâmpinăm Vântul Cel Rău – cu Coase și Topoare

dar să-l chemăm – și să-L rugăm : ne-ajute – la Strâmtoare !

 

…nu suntem mulți – nici înțelepți – dar Hotărârea Sfântă

face – din noi – Ostași de Soi : mai mult decât o Stâncă…

vom fi Arhangheli – pentru-o Lume ce încă n-o zărim

 

dar știm că Lumea Nevăzută – ne-i învăța s-o știm !

….purcedem spre Lumina Verii – chiar dacă vom pieri :

Tu știi căuta : al nostru Cânt  Războinic – Tu-l vei aspri !

***

 

EȘTI NUNTAȘ – TRUVER SFIOS

             

peste Lacul Hodinit – cu Unde-Argintate

cântă Lebăda în Zbor  – dedulcind  a Moarte…            

vuiesc Vânturi – Munții plâng – dar Pădurea tace :

A MURI  CÂNTÂND  – E-UN HAR :  NOBIL HAR DE PACE…

 

…în desișul Codrului – Lebăda se-nfundă

zboară să îmbrățișeze CUC PROROC – la Pândă :

Întunericul de Taină – îi acoperă – -ndurat

și pe Lebăda Regală – și Profet Legat…

 

…va ieși-n Lumini – curând – SFÂNTUL INOROG :

Veste ne va da de-o Nuntă – NUNTĂ SUB POLOG

pe cari Soarele-o ghicește –  Luna o să vină

 

căci e Nuntă din Străbuni : LĂUTĂ SUBLIMĂ

…ești Nuntaș – TRUVER SFIOS : hai – în Toi-Văpaie

ca să cânți cum n-ai cântat  :    ÎN DE TAINĂ STRAIE !

***

 

BINECUVÂNTEAZĂ – HRISTOASE – CUVINTELE LIMBII ROMÂNE

 

când – mânios – mă blestemi – s-o faci în Limba Străbunilor mei

iar de-njurat : într-un Cântec al Zânelor din Tei  !

până și Răul – devine amabil – zburatic – de la Ciocârlii

când îl proclami răspicat – în Limba Sfintei Glii

în Limba Celor ce – cu Lumina Plugului – Adâncul l-au spintecat

și-au aflat : Limba aceea s-a chemat – orișicând – ROD-DIN-ARAT !

 

…Ochi în Ochi să ne privim

chiar dac-amarnic – ne dușmănim :

vor ști Izvoarele de sub Munți

Taina prin care să ne-mpace  : întru Înțelepciunea Celor Cărunți !

 

totul e Frumos și Adevărat

totul e Bun și Curat

când purcede din Rădăcini de Stejar

când se-aprinde la Bătrâna-Vatră-cu-Jar !

 

…binecuvântează – Hristoase – Cuvintele Limbii Române

căci – din noi – doar atât mai rămâne…!

***

 

ȘI MAI EXUBERANT SĂRĂCIT

 

niciun Bogat nu-i Bogat – puțini Săraci sunt Săraci :

Bogații – cu tot cu Comori Infernale – se vâră în Saci

căci Chiloții lor –  scorțoși – sunt de Zale

(…Bogații sunt teribil sensibili – la Șale…)

 

Read More »

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 28802

Ultimele Comentarii