Cuvânt și iubire

Un preot de ţară, cu inimă de vers

Ploaia începuse să cadă tropăind melancolic, în drum spre Caraş – către satul idilic de la Dunăre şi nu mai aveam decât un gând, s-ajung în sfârşit, să-i mai aduc omului Megheleş – acea  “bucată de pace” ce mi-o înmânase părintele Fageţeanu, cu zile în urmă, « stropul de lumină şi dragoste Dumnezeiască“. În săptămâna ce trecuse, un prieten aproape de sfârsit, preotul poet Ioan Megheleş, suferind de o boală necruţătoare, ieşit din spital, a urcat în pripă în maşină şi  a pornit către casă, fără vlagă şi fără speranţe mai bine. L-am urmărit o vreme cu privirea în zare, însoţindu-l cu toate gândurile bune.

Eram acum la rândul meu în drum spre Gornea, să-l mai văd o dată, acasă la el, în satul lui cărăşan, pe malul stâng al Dunării, dar mai ales pentru a-i putea duce vestea bună, aparitia unui volum de versuri.

De fapt, îmi dorisem pentru el cu mult mai mult. I-aş fi dat mai înainte de toate o sănătate sigură. Mi-am dorit ca ziua “Schimbării la faţă”, prin rugăciunea mea catre Duhul Sfânt, sa-i  aducă preotului puţină alinare şi să-l mai putem vedea, încă o dată zâmbind fericit. Scufundată în gânduri, privind fără ţel din mersul agitat al maşinii, în dreapta Dunarea răscolită şi tulbure, ce părea prinsă parcă între două culmi de piatră, nu-mi dorisem mai mult decât ca într-o clipită să treaca orele lungi de drum şi să ajung în sfârşit în sat, să-l văd cum îşi va fi privit cu bucurie lucrarea poetică publicată, ce pornise din sufletu-i candid, de om  blajin şi iubitor de neam.

Mi-l inchipuiam aievea, ţinând în mână primul său volum de poeme, sperând la rândul meu la însănătoşirea miraculoasă a trupului său obosit. Ajunsesem cândva şi la destinaţie. La intarea în sat, ne-a întâmpinat o mănăstire cochetă, în stilul lăcaşurilor cărăşene. Mânăstirea Izvorul Tămăduirii se pregătea de priveghere pentru marea sărbătoare, “Schimbarea la faţă”. Trăiam o stare de spirit fertilă, de poet simţitor ce-şi vâzuse deja visul înaripat, cu slove cetite şi împlinitoare şi analiza poemelor sale simple, dar pătrunzătoare, sigure şi definite, asemeni faptelor bune ale Îngerului Păzitor ce însoţeşte întotdeauna fără rezerve.

Il găsisem iată, mai bine decât aş fi putut spera. Bucuria revederii, în ciuda ploii abundente, m-a răscolit ca de obicei. Am discutat ca întotdeauna, despre Domnul şi cultura neamului, despre înalţii şi înţeleptii părinţi, despre propăvăduitorii Duhului Sfânt al românilor şi despre sufletul poporului acesta bun, ce-l iubim. L-am pomenit şi pe cucernicul Adrian Făgeţeanu, ce-l văzusem de curând. Şi cum Domnul în fiecare clipă întrupează câte-o minune – Ion Megheleş, preotul dar şi omul suferind, sfârşit de boală mi-a confirmat spontan, emoţionat  de dorinţa firească de a merge să oficieze Sfânta Liturghie, la biserica din sat.

Era fericit de vizită şi l-am privit o secundă cu încântare, ca pe un Sfânt ce se împlinise într-un târziu şi care ştia de puterea lucrului său bine făcut, ce-l lăsase cu generozitate în urmă. Mă agăţasem cumva indefinit, de un gând ce i-l ascunsesem cu emoţia cuvenită  – de surpriza aceasta binemeritată ce o plănuisem împreună cu părintele paroh Alexandru Moldovan, căci îi pregătisem lui Ioan Megheleş ceva tainic şi îmbucurător  pentru acea zi  de:   “Schimbarea la faţă”- un moment festiv, încărcat de emoţie.

Dimineaţa însă, încă mă temeam de reuşita ideii, neştiind cum va suporta momentul. Tresărise însă acum uşor, simţind „ceva“, cu un suspin deloc alarmant ce trecea peste durerile zilei, simţindu-se, cum ne spunea, ca un  nou născut. Ne-a demonstrat acest lucru câteva minute mai târziu, la Sfânta Liturghie, îmbrăcat în straiele sale preoţeşti, cu timbrul odihnitor şi răsunător al vocii sa calde, uluindu-ne pe toţi. Biserica era ca de obicei plină, iar enoriaşii, sătenii aceia simpli şi buni, ascultându-l, au început sa plângă.

Se făcuse apoi dintr-o dată linişte în faţa altarului, o linişte pătrunzătoare ce o înţelegeam, dătătoare de pace cerească, ce venea din alte sfere. Venise momentul sublim, în care preotul paroh i-a prezentat Părintelui Megheleş cartea sa ce tocmai apăruse la Timişoara: ”Iubire ingereasca” ( Poeme de Ion Megheles).

Tăcut şi vizibil surprins, înlăcrimat, cu buze tremurânde, părintele poet Ioan Megheleş, s-a sprijinit slăbit de umărul meu, apoi s-a şezat domol în spatele Altarului, cu recunoştinţă în priviri. Un plâns dureros venea de undeva din spate, era mama poetului. Nu m-am întors să o privesc, căci o ştiam şi îi simţeam sufletu-i de mamă, cu acel sentiment de ocrotire chiar înneputinţă, ce-l cunosc atât de bine la rândul meu.

Am mai spus apoi doar cateva cuvinte.

Sunt onorată şi azi, împlinită fiind de acea de acea emoţie rară, profundă şi de binele ce se întrupase prin oameni, pentru oameni. Mesajul acela scurt, mi-a adus pe buze vorbele Marilor Părinţi. Ne-am rugat pentru el şi sufletul său. Căci  pentru mine, ca şi la mulţi alţii, lacrima de fericire este o rugaciune perpetuă şi o mulţumire ca o rugăciune fierbinte, spusă la capăt de lumânare către Maica Domnului – Preacurata, ca o purificare în sacru.

Domnia sa însă a fost puternic. Fără tremur în voce şi senin ca în zilele sale cu sănătate, plin de lumina dumnezeiască ce-l întărea, ne-a binecuvantat pe toti.

Dumnezeu, în zi de praznic împărătesc făcuse o minune mai mult – pentru omul bun, poetul, preotul Ioan Megheleş. Dumnezeu să-l aibă în pază!

Iar o parte din sufletul meu a rămas – de zile,  la Dunăre.

Mariana Gurza