Poeme: Îndemn la Unire de Daris Basarab

23 Jan 2012 by m.gurza, Comments Off on Poeme: Îndemn la Unire de Daris Basarab

   

HORA UNIRII

 

                               Îndemn la Unire

Când Mihai intra în Alba

Consfinţind prima Unire

El venea să împlinească

A românilor gândire.


Toţi ştiau ce-nseamnă asta

Un îndemn strigat pe faţă

Pentru-o unică Naţiune

Pentru limbă, pentru viaţă.

 

A fost o idee mare

Ce-a speriat pân’ hăt departe

Negăsind o altă cale

Unii s-au gândit la moarte.

 

 

Capul lui căzu când visul

Părea gata împlinit

A rămas însă îndemnul

Peste vremuri moştenit.

 

Două veacuri jumătate

Au trecut făr’ să aline

Dorul pentru liberate

Gândul c-o să se împline.

 

Când sub Cuza Voievod

S-a cântat Hora Unirii

Toţi simţeau că-i un îndemn

Primul pas al împlinirii.

 

Milcovul era secat

De doi fraţi, dintr-o sorbire

Gândul le era-ndreptat

Spre toţi cei de o simţire.

 

Cei căzuţi la Mărăşeşti

S-au gândit la dezrobire

Pacea care a venit

A-nsemnat, de fapt, Unire!

 

Astăzi când al nost’ Pământ

E ciuntit prin siluire

Plini suntem de-un vechi îndemn

Pentru marea împlinire.

 

19 nov.’77

Maputo

 

 

Contrast de decembrie  

                           

Aici, în decembrie

Un gând de vecernie

Se-ndreaptă cu dor

Pe-un val călător

Colo, departe

Pe-a Dunării parte

Spre-oraşul albit

Ismailul iubit.

 

 

Gândul se-opreşte

Şi-uimit şi-amineşte

De podul de ghiaţă

Ce-i stă parcă-n faţă

De apa ce trece

Sub lespedea rece

C-aşa-i în vecernie

Acolo-n decembrie.

 

Şi gândul porneşte

Pe ghiaţă, se-opreşte

Ascultă cum gerul

Sub pasu-i trosneşte

Se uită în zare

Şi vede cum cerul

Cu albii săi nouri

Coboară-n nămeţi şi se odihneşte.

 

Apoi, cu privirea-i

De gând zburător

Fixează peisajul de alb curgător

Ce-acoperă case cu uliţi cu tot

Şi-aşa el aude un clinchet de dor

Al biciului sunet

Al troicilor cor

Ce parcă-l îndeamnă, îl cheamă de zor.

 

O, iarnă pufoasă

Ce mult te doresc!

O, casă din basme

Ce clar te zăresc!

Acolo lăsat-am eu sufletul meu

Acolo se-ndreaptă şi gândul mereu

Şi-n miez de decembrie, pe mal indian

Eu simt cum se-ncinge, un dor moldovean…

 

19 dec.’77

Maputo

 

         Mihai

Te ştim din cronici şi portrete,

Din ce-au transmis atâtea generaţii;

Te ştim făuritorul unei naţii,

Ce faptele încearcă să-ţi repete.

Tu eşti viteazul cu securea,

Călare îndemnându-şi oastea;

Te ştim trădat atunci când vestea

Victoriilor, depăşise zarea.

 

Călare, falnic, ai intrat în Alba,

Dar ochii i-ai întors spre soare:

Acolo unde el răsare,

Erau românii de pe Molda.

 

 

Şi-aşa sfinţit-ai tronul care,

Un Decebal lăsase moştenire,

Dând pentru prima oară împlinire,

Dorinţei de-a rămâne un Neam Mare.

3o.aug.’81

Bucuresti

         

          Hora unirii…

 

Hai, să ne unim toţi glasul!

Să vibreze-ntreg pământul!

La nevoie chiar şi braţul –

Să ne apărăm cuvântul!

 

Şi s-o spunem sus şi tare –

Să ne-audă astfel gândul

Ce-l nutrim cu înfocare

Ca să apărăm pământul!

 

Va fi hora bărbăţiei –

Vom lua frânele-n mână –

Din moment ce-s paranoici,

Să-i întoarcem în ţărână!

 

 

Să chemăm cu noi savanţii,

Cei ce uită în neştire,

C-a lor vise minunate,

Pot sfârşi o omenire.

 

Şi în hora asta mare –

Nu tu grai, nu tu frontiere –

Să clădim o lume-a păcii,

Fără boli, fără durere.

 

Hai, să ne unim cu toţii!

Să vibreze-ntreg pământul!

Să-nălţăm un imn al păcii,

Până nu ne-au furat gândul!…

14 0ct.’81

Bucureşti

 

    Nu mă-ntrebaţi…

 

Nu mă-ntrebaţi de ce-am plecat!

Nu mă-ntrebaţi dacă mi-e dor!

N-atrag pe nimeni în păcat,

Vreau liniştit să pot să mor.

 

 

Nicicând eu Neamul n-am trădat –

Nici când am stat, nici când m-am dus-

De Ţara mea am fost legat,

În toate sufletul mi-am pus.

 

De ce-am plecat? De ce m-am dus?

Sunt treburi care-mi aparţin!

Sunt liber, parcă am mai spus,

Şi nimănui nu mă închin!

 

Bine-nţeles că aş fi vrut

Să pot pleca fără să fug –

Da, cât de mult mi-ar fi plăcut

Să nu cunosc ce-i aia jug!

 

De când românu-i obligat

Să moară doar în patul lui?!

Dacă eşti om, ne-nstrăinat

Rămâi – o spun eu orişicui.

 

Şi-atunci, de ce să fiu proscris?

Doar pentru dragostea-mi de drum?!

De ce să sufere şi-n vis,

Ai mei, ce-acasă-s şi acum?!

 

Cu ce-a greşit al meu copil.

Sau fraţii mei, sau verii buni?!

Ca mâine poate-un ruso-fil,

Va fi trecut printre nebuni!

 

Ne tragem, doar, din neam străvechi

Ce-n lume s-a făcut iubit,

Şi s-ar putea să fie vechi

Tot ce e astăzi preaslăvit.

 

Să nu uităm, suntem puţini –

Vecinii nu ne-au prea cruţat –

S-avem în lume pelerini,

Să vindem tot ce-am învăţat.

 

În lume-s mulţi de pe la noi

De care-adesea nici nu ştim –

Întâmplător aflăm că-s soi,

Şi-abia atuncea, ne mândrim.

 

 

Enescu, Neamul n-a trădat

Murind departe de ai săi –

Brâncuşi, cu-o treaptă s-a-nălţat,

Luptând cu anii cei mai grei.

 

De ce atuncea mă-nfieraţi?!

De ce stigmatul pe-al meu tors?!

De ce azi nu mai suntem fraţi?!

De ce n-am cale de întors?!…

14 oct.’83

Bucureşti

 

 

 


      

Toţi vorbim

 

Toţi vorbim de Eminescu,

Ca de un trecut;

Nu-nţelegem c-acest Escu,

Nici nu s-a născut.

 

El există precum lumea,

Fără început;

Între El şi noi, genunea –

Noi suntem din lut.

 

El e spirit ce-ntrupează,

Forţa unui Zeu;

Cine oare mai cutează,

Să mai spună, Eu?!

 

El va fi întotdeauna –

Noi murim pe rând;

El, purtând mereu cununa,

Noi, cârtind în gând.

 

Căci, ce-i drept, n-avem curajul,

Să-l înmormântăm;

Dar al nostru-i apanajul,

Să ne-ncumetăm.

 

Ce-i mai trist, că ne prefacem,

Că suntem umili;

Printre versuri proaste zacem,

Vrând să fim utili!?

 

Epigonii lui suntem dar,

Şi vom fi în veci!

Nu se poate naşte-un Hrist iar –

Spiritele-s reci…

22 ian.’89

Bucureşti

 


       

         Prin ochii mei…

 

Prin ochii mei privesc poeţii

Scrutând al mării nesfârşit;

Cu toţi încearcă să dezlege

Al visului dor infinit.

 

De ce? Se-ntreabă ei întruna,

Dorul de ducă-i nesecat;

Când valul înspumat se stinge,

Zarea te cheamă înc-o dat’.

 

Şi toţi rotesc a lor privire

Un punct de sprijin căutând;

Spre care ţări de farmec pline,

Le scapă oful alergând?

 

Şi ochi-aceştia melancolici

Rămân pe loc şi nu mai pleacă

Sclipind de dorul infinit…

25 mai ’89

Bucureşti


(Din volumul: GLASUL TĂCERII) 

  Daris Basarab

 

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii