OCTAVIAN CURPAŞ, reporter în patria din suflet şi cuvinte
SCHIŢĂ DE PORTRET
Căutător de sine şi de noi frumuseţi prin lumea cea mare, mai tânărul meu prieten şi coleg de breaslă Octavian Curpaş s-a născut în România, în august 1972, la Oradea. Scriitor, publicist de vocaţie şi jurnalist (cu studii superioare în jurnalism, ştiinţe juridice şi business internaţional), a profesat o vreme la un cotidian din ţară, apoi, în 1997, a ajuns în California, unde a rămas vreme de opt ani. Din martie 2005, căsătorit cu Roxana, o frumoasă româncă, asistent medical, s-a stabilit în oraşul Surprise, din Arizona, SUA, unde familia – care, între timp, s-a mărit, prin sosirea pe lume a micuţei Janice – şi-a deschis propriul bussines în domeniul imobiliar. „Octavian Curpaş este un nume important al presei zilelor noastre” – apreciază scriitoarea Vavila Popovici, din Raleigh – North Carolina (o venerabilă româncă a cărei biografie este legată inclusiv de Liceul de fete – actualmente „Unirea” – din Târgu-Mureş). – „Scrie cu har şi dăruire la multe publicaţii din Statele Unite, dar şi din România; este redactor la «Gândacul de Colorado» şi «Phoenix Magazine». Întotdeauna mi-am imaginat jurnalistul ca un iubitor de literatură şi oameni, cu un caracter frumos, cu dragoste de meserie, acea emulaţie scriitoricească, chemare, talent, spirit de observaţie şi de dreptate, dragoste pentru tot ce este în jurul său.
Am crezut şi cred că jurnalistul nu trebuie să se lase păcălit de aparenţe sau de intervenţii – continuă doamna Vavila Popovici -, să aibă discernământ în ceea ce vede, aude şi scrie; să fie cinstit faţă de sine, adică faţă de gândirea şi judecata sa, cinstit şi faţă de cel care greşeşte, şi căruia îi sare în ajutor cu deschiderea judecăţii sale, expusă în cuvinte, pe pagina unui ziar; să-i lipsească îngâmfarea, aroganţa, dar să fie integru, tranşant; să aibă demnitate, să nu se lase ispitit de provocări, insulte; să aibă umor, desigur numai în situaţii posibile, acel umor specific spiritului românesc, cu care poate descreţi frunţile cititorilor, încruntate din cauza provocărilor cotidiene ale vieţii; să nu fie ranchiunos, ci prietenos, şi să admită cu seninătate că şi el poate greşi; să ştie să-şi ceară, în această situaţie, scuzele necesare; să fie îndrăzneţ, curajos şi cu iubire de Dumnezeu; articolul lui să fie concis, adică să aibă maximum de informaţie cu minimum de cuvinte. Cam multe cerinţe, şi, totuşi, pentru o atât de frumoasă carieră, merită să cauţi aceste calităţi în sufletul tău şi să le scoţi la suprafaţă, să le cizelezi, pentru binele oamenilor, al societăţii în care trăim. Toate aceste calităţi le-am descoperit la Octavian Curpaş.”
Recent, Octavian Curpaş – Tavi, cum îi spunem noi, prietenii, mi-a trimis online cea mai recentă carte a sa: „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX. Un altfel de «paşoptişti» români în Franţa, Canada şi Statele Unite”, Editura „Anthem”, Arizona, SUA, octombrie 2011.
O adevărată „saga”, tulburătoare, a exilului românesc, scrisă cu talent, forţă, emoţie, cu un condei viguros, de gazetar experimentat, care a văzut şi a pătimit multe, care a scris şi scrie despre oameni, fapte, întâmplări cu acea atât de rară, exemplară, principialitate, cu fair-play faţă de subiecţi, dar mai ales, cu vizibilă, infinită iubire faţă de… aproapele său. Cartea este prefaţată de un om al literelor „pe măsură” – nici nu se putea altfel! – nimeni alta decât Cezarina Adamescu, excepţional cronicar literar, sensibilă poetă, prozatoare şi dramaturg. „Un mozaic de trăiri autentice răsfrânte în amintiri” – îşi intitulează prietena mea rândurile ce deschid cartea acestui reporter în patria din suflet şi cuvinte.
„Când începi să răsfoieşti o carte – scrie Cezarina -, o lume fascinantă ţi se dezvăluie treptat şi tu eşti poftit să pătrunzi în ea, pe măsură ce filele se întorc parcă singure. Ochiul atent al scriitorului surprinde instantaneu faţetele realităţii. (…) Autorul este un documentarist de elită, furnizând cu minuţie, amănunte spaţio-temporale, despre locurile descrise şi contextul istoric în care s-au dezvoltat. Intertextualitatea este o modalitate intrinsecă acestui fel de scriere. Ineditul povestirilor este, de asemenea, specific acestui autor, necăutat cu tot dinadinsul, dar care decurge firesc din arta şi din crezul său artistic. Cadrul este, desigur, lumea nouă, unde viaţa este atât de trepidantă şi unde primează aspectul material al existenţei. Nu numai oameni şi locuri descrie Octavian Curpaş – având ca pretext amintirile lui Nea Mitică, – de fapt, Dumitru Sinu, octogenar stabilit în America, dar şi evenimente de excepţie de la mijlocul veacului trecut, petrecute în Oraşul Luminilor şi care au avut ca participanţi figuri ilustre ale diasporei româneşti, integrate perfect în atmosfera pariziană. Astfel a fost Festival românesc de ziua mamei – sala Odeon din Paris. Iată cum evocă, Octavian Curpaş prin vocea personajului său, nea Mitică, acest eveniment deosebit: „Comunitatea românească din Parisul anului 1950 a avut parte de un eveniment deosebit de emoţionant: într-un cadru festiv, sala Odeon a reunit de Ziua Mamei un mare număr de emigranţi români aflaţi la Paris: personalităţi de marcă ale diasporei române, ca Mircea Eliade, Neagu Djuvara şi alţi învăţaţi şi foşti oameni politici, români din toate sferele sociale, de toate categoriile şi toate confesiunile religioase: „Dar cine n-a fost? – şi-a reluat şirul amintirilor Dumitru Sinu -. Toţi! Catolici, ortodocşi, ţărănişti, liberali, foşti legionari – o adunare impresionantă de români aflaţi în afara graniţelor şi care, în acea zi memorabilă, au petrecut împreună momente de neuitat”. Nea Mitică, „român hotărât şi descurcăreţ”, este un personaj foarte interesant şi convorbirile cu el iau aspectul unor călătorii de agrement .prin lume, cu lume pestriţă şi locuri pitoreşti. (…) Personajul Nea Mitică este un pretext pentru prezentarea unor aspecte ale vieţii economice, sociale şi culturale ale vieţii occidentale. Prozele sunt fragmentate în mici capitole, cărora autorul le-a dat câte un subtitlu pentru a sublinia esenţialul, mesajul transmis cititorului. E un procedeu jurnalistic destul de răspândit. Simplele pretexte de conversaţie, devin, sub pana autorului, poveşti de viaţă inedite, foarte interesante, aproape emblematice, despre viaţa şi experienţa celor care se hotărăsc să plece în exil şi să-şi făurească alt destin. Desprinderea de «grădina dulce» în care a văzut lumina, este pentru fiecare, destul de dureroasă. Ca element comun pentru cei din diaspora (nici nu se putea altfel!) – este dorul măcinător de suflet, care provoacă arşiţe mai usturătoare decât suliţele de pe cer. (…) Dar rănile lăuntrice nu se văd. Ele transpar însă, uneori, în chip neaşteptat, de regulă în faţa unor necunoscuţi, unor trecători grăbiţi, care slujesc drept duhovnici, confesori sau prieteni ocazionali în faţa cărora, e mai lesne să-ţi radiografiezi sufletul. Cei care le primesc le iau cu ei ca pe un bagaj străin, ajuns niciodată la destinaţie. Poveşti în poveste. Poveşti de viaţă. Frânturi, crâmpeie de soartă. Averi neimpozitabile, comori de suflet. Împărtăşite, înjumătăţite, frânte precum pâinea la Cina din urmă, neorânduite, nestivuite, întâmplări de-a valma, care-ţi populează sufletul. Relatându-le, îţi uşurezi inima şi trupul. Statura ţi se îndreaptă, umerii nu mai par încovoiaţi. (…) Răsfoind aceste file de trecut, observi că ele, pe undeva se aseamănă, au aproximativ, aceleaşi elemente: naşterea într-un sat, loc neapărat mioritic, zbaterea pentru a-şi făuri un destin, hotărârea (grea) de a părăsi locul, casa, oamenii (lucrul cel mai dureros!) – înstrăinarea, dorul, închegarea unui alt destin şi – de cele mai multe ori – reîntoarcerea – atunci când nu mai e chip de trăit din pricina mrejelor dorului. (…) Cu toate inconvenientele unui regim auster de viaţă, cum s-ar mai reîntoarce, să-şi afle sfârşitul – lângă oasele străbunilor! Nu sunt vorbe în vânt. Sunt mărturii. Mărturii zguduitoare, pilduitoare. Puse în gura personajelor reale, poveştile, întâmplările, subiective, desigur, capătă o aură tragică, pentru că protagoniştii nu se pot detaşa. Aici e nevoie de iscusinţa autorului canalizată pe subiect, la care se mai adaugă şi travaliul fanteziei acestuia, ori al altor personaje care intervin în poveste, fie direct, fie prin însemnări scrise demult şi oferite cu generozitate, pentru a rămâne în istorie ca pagini ale exilului românesc. Pe această plajă uneori însorită, alteori mohorâtă, dar niciodată pustie de oameni, Octavian Curpaş nu face altceva decât radiografiază destine pornind de la fapte reale în stil reportericesc, adăugând caratele talentului său de neîntrecut povestitor şi interlocutor iscusit care ştie să „smulgă” extraordinarul din faptul banal, fantasticul din real şi chintesenţa din orice întâmplare, nu fără tâlc, pentru cei care citesc ori ascultă. Istorisirile sunt antrenante, bine întocmite, iar cadrul de desfăşurare este narat cu tot dichisul marilor romancieri. Personajele sunt, de asemenea, bine creionate, din ele desprinzându-se prototipuri, caractere – cum ar zice americanul. (…) Un adevăr despre mentalitatea emigranţilor este rostit de autor, fără a neglija realitatea imediată a României, în felul următor: «Trecutul reprezintă pentru fiecare emigrant tinereţea, o Românie pe care şi-a construit-o în suflet – puţin utopică, puţin idilică…, specifică oamenilor cu două patrii». Cartea constituie şi o provocare spre cunoaştere, spre asimilarea unor noi culturi, spre aventură, deschidere spre univers unde poţi întâlni şansa pe urmele paşilor tăi, ori pe dinaintea privirilor. Depinde doar de felul cum ştii să întinzi mâna să o atingi, să o prinzi din zbor, sau să rămâi cu ochii ţintiţi spre ea, ca spre o Fata Morgana.”
*Cartea lui Octavian Curpaş i-a atras atenţia şi conaţionalei noastre Aura Imbăruş, nominalizată la Premiul Pulitzer pentru cartea autobiografică „Out of the Transylvania Night”: „Uitaţi într-un apus de soare, răsfiraţi pe tot globul, românii tot îşi amintesc cu drag de obârşia lor, chiar dacă le-a fost greu în ţara natală. Suspendat într-un tărâm al inocenţei este Mitică, sau sub numele lui adevărat Dumitru Sinu, indiferent pe ce meleaguri s-a rătăcit, pentru puţin sau mai mult timp. Călătoria lui în timp şi spaţiu este a celor cutezători şi dornici de a încerca soarta pe toate faţetele şi a-i smulge chinului un zâmbet timid. Autorul cărţii „Exilul românesc la mijloc de secol XX – Un alt fel de paşoptişti români în Franţa, Canada şi Statele Unite” – Octavian Curpaş – surprinde cu măiestrie în condeiul său zbuciumul sufletesc al celor dezrădăcinaţi dar netemători de un viitor mai puţin clar. Tragedia românilor se transcrie în învingerea sinelui, oriunde s-ar afla.”
MARIANA CRISTESCU
