EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX – „Paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite, Autor Octavian CURPAŞ

16 Apr 2012 by admin, Comments Off on EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX – „Paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite, Autor Octavian CURPAŞ

EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX – „Paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite, Autor Octavian CURPAŞ/Ed. Anthem, Arizona, 2011

 

 

Noua viziune socio-psihologică din perspectivă istorică asupra diasporei

 

 

Motto:

      „Istoria nu este acumularea evenimentelor de orice fel care s-au întâmplat în trecut. Este ştiinţa societăţilor umane” Fustel de Coulanges

 

Realizând din ce în ce mai mult intensitatea dramatică a inadvertenţelor existenţiale ale prezentului, pentru mulţi dintre români, aflarea noutăţilor sau ascultarea poveştilor (mai ales a celor de succes) despre fraţii lor din diaspora, fie ea americană sau europeană, poate fi o activitate „productivă”, aducătoare de beneficii, prin curajul, voinţa şi încrederea pe care (intrinsec) le furnizează. Un vechi şi valoros crez suna astfel : „ … de ce să invoci o mie de motive pentru care nu ai reuşit, când îţi era suficient doar un singur motiv să reuşeşti?”. Pornind de la această protază, sunt de admirat cei care, indiferent de locul unde se strămută, îşi propun să reuşească, surmontând orice greutate pe care o întâmpină. Oameni care, cu foarte multă dedicare şi un efort pe măsură, prin hărnicie şi „încăpăţânare”, îşi construiesc acolo – departe – o casă (ţara promisă), o familie, leagă prietenii durabile, dar nu uită nicio clipă aroma inconfundabilă a pământului natal, desprins din sacralitate (ţara de suflet).

Cu exemple de contemporani români talentaţi şi valoroşi, s-ar putea constitui o listă inepuizabilă de nume, iertată ne fie menţionarea doar a câtorva dintre ele, fulgurate în minte: George Roca, Elena Buică, George Filip, Ovidiu Creangă, Cristian Petru Bălan, Corneliu Drinovan, Ionela Van Rees-Zota, Romeo Niram, Mariana Zavati Gardner, Ionuţ Caragea, Viorel Roman, Viorel Vintilă. Un astfel de om este şi distinsul scriitor şi publicist român, stabilit în însorita Arizonă, OCTAVIAN CURPAŞ care, împletind preocupările sale literare, publicistice cu o înaltă ţinută morală, reuşeşte – în foarte scurt timp – să se impună ca una dintre personalităţile româneşti din diaspora ultimilor ani.

Prin noua sa carte, intitulată: Exilul românesc la mijloc de secol XX. “Paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite, Editura Anthem, Arizona, 2011, autorul, cu o persuasiune admirabilă, reuşeşte să scoată la lumină, ca dintr-o bibliotecă afectivă a timpului: oameni, documente, destine, valori. Ţesând – prin intermediul acestora – pagini de jurnal cu valoare documentar-istorică, Octavian Curpaş rescrie printr-o subtilă investigaţie psiho-socială – istoria diasporei româneşti de la mijlocul secolului trecut. Deşi par destul de îndepărtate vremurile ce fac parte din inventarul cărţii sale (având în vedere tinereţea autorului), acesta reuşeşte să surprindă audienţa, prin recrearea atmosferei specifice epocii evocate, să contureze personajele cu suficientă abilitate scriitoricească, să realizeze o lucrare plăcută, prezentând reuşite şi eşecuri, fast şi nefast, picurând peste toate acestea o veritabilă simţire românească, îmbogăţită, valorizată şi călită în focul dorului de ţară.

Întâmplările sunt veridice, personajele existând aievea, unele din ele locuind încă în spaţiul american sau vest-european. Firul epic incumbă atribuirea fiecărui personaj în parte a unui dublu rol: actor în propria poveste de viaţă, dar şi de spectator al acesteia (îmbogăţit printr-o nouă perspectivă asupra experienţelor trăite). O posibilitate unică pentru autor de a investiga, de a cerceta, de a pune lucrurile cap la cap şi de a-şi construi, pas cu pas, succesul garantat al lucrării sale. Autorul surprinde prin capacitatea sa de a crea sau mai bine-zis de a recrea personajele, de a le asculta poveştile de viaţă şi de a le repovesti, atribuindu-le sensuri noi, semnificaţii speciale, prin întreţeseri – în jurul acestor pitoreşti personaje – a noi aure de lumină. Năzdrăvanul Dumitru Sinu este – în această carte – exemplul unui luptător, al unui om de un curaj deosebit, înzestrat de providenţă cu o răbdare de fier şi o rară consecvenţă, în atingerea ţelurilor sale. Un personaj inteligent, subtil, care e şi hâtru, pe deasupra, ce reuşeşte să creeze din povestea sa de viaţă, o poveste pe care cititorul o va recunoaşte, asumându-şi-o cu încredere. Indiferent că se derulează aventurile existenţiale ale lui Dumitru Sinu sau ale celorlalte personaje, cuceritoare – în mod deosebit – este voinţa autorului de a scoate din fiecare poveste, din fiecare trăire, esenţialul, plusvaloarea, morala.

Caracterizarea lui Dumitru Sinu este cel mai bine realizată de autorul însuşi: “63 de ani de exil înseamnă mult pentru un emigrant: învăţăminte trase din propriile întâmplări de viaţă, evaluarea fiecărui individ cu mare atenţie şi selectarea adevăraţilor prieteni, înseamnă să ştii, să vrei şi să poţi să întinzi o mână de ajutor atunci când cel de lângă tine are nevoie şi asta pentru a putea primi la rândul tău, pentru că niciodată nu ştii ce-ţi aduce ziua de mâine. Dumitru Sinu a reuşit să se-ncadreze în rigorile unei lumi dure, a unei lumi care l-a călit şi l-a întărit şi în care a reuşit să se înconjoare de foarte mulţi oameni care şi-au dobândit în faţa sa, statutul de PRIETEN. Dacă ar fi să polemizăm pe baza acestui subiect ne-ar trebui pagini întregi pentru a-l creiona şi a-i evidenţia toate caracteristicile, implicaţiile, avantajele şi uneori, dezavantajele, aşa că las la latitudinea fiecăruia dintre dumneavoastră alegerea prototipului uman care să întrunească toate cerinţele pentru a-l ridica la rangul de prieten.

Povestea lui Dumitru Sinu este una destul de complexă, autorul realizând un mozaic al evenimentelor trăite de acesta. Momentele esenţial-umane: naşterea, şcoala, prima dragoste, căsătoria, familia, prietenii, sunt cele care au lăsat urme adânci în conştiinţa eroului Dumitru Sinu, repere ce i-au colorat viaţa, cu momente de bucurie ori de aspră dezamăgire, de fericire sau de tristeţe aparent iremediabilă. Mediind fiecare conversaţie avută cu eroul cărţii, Octavian Curpaş face scurte prezentări, introduceri, oferă explicaţii suplimentare, probând astfel o vastă cultură generală (atât a sa, cât şi cea a personajului său). Momentele se sudează, astfel, între ele, fără întreruperea firului epic. Acest lucru face ca fiecare capitol al lucrării să conţină atât secvenţe unice, istorii separate, de sine stătătoare, dar şi piese de legătură cu acelaşi puzzle existenţial relatat (prin invizibilele reţele create între fiecare personaj şi personajul central al cărţii).

Convingerile eroului, care are la bază şcoala vieţii (aşa cum o numeşte el), se împletesc armonios cu scurtele divagaţii cu valenţe de discurs literar, istoric, filosofic ale autorului, pentru ca acest savuros melanj emoţional să conţină sarea şi piperul, necesare unei scrieri de calitate. Iată ce opinează autorul, prezentând dragostea dintre Dumitru Sinu şi soţia sa: „Dragostea este misterul între doi oameni, nu asemănarea dintre ei”, a spus cândva John Fowels, un celebru scriitor. Este un lucru ştiut că orice căsnicie, ca să dureze, trebuie să aibă la temelie iubirea. Aceasta este pecetea ce ţine laolaltă, cu adevărat, două inimi şi din ea izvorăsc propăşirea şi împlinirea celor uniţi în taina căsătoriei.” De o astfel de poveste de dragoste a avut parte eroul cărţii, o dragoste care supravieţuieşte timpului, păstrând vie flacăra spiritului. O poveste extrem de frumoasă, între doi oameni care au ştiut să-şi unească destinele şi să păstreze intact – peste ani – respectul reciproc: „Viaţa le-a brăzdat chipurile, dar lumina din privirile lor nu s-a stins. Ea străluceşte şi acum, la fel de puternic precum în ziua când s-au cunoscut. Iar ochii lor vorbesc într-o limbă ce nu e nici română şi nici franceză. Este limba îndrăgostiţilor. Pentru că, aşa cum spunea William Shakespeare: Când dragostea vorbeşte, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului.”

Cât despre epuizarea poveştilor de viaţă ale personajelor cu care nea Mitică s-a intersectat de-a lungul vieţii sale, autorul face precizarea: „Despre prietenii şi cunoscuţii lui nea Mitică Sinu se poate vorbi, fără doar şi poate, ore întregi fără să te plictiseşti, iar de scris, poţi scrie atât cât te ţine condeiul, pentru că ai despre ce! Profile umane atât de variate s-au intersectat cu persoana lui în anii petrecuţi în exil, încât dacă ai răbdare să le analizezi în amănunţime, este puţin probabil să nu descoperi în fiecare măcar un grăunte de învăţătură sau o picătură de cunoaştere. 460 de persoane conţine lista de cunoştinţe a octogenarului încă plin de vigoare, dornic de a-mi destăinui o viaţă palpitantă, petrecută în cinci ţări, pe două continente! Cei care i-au fost apropiaţi, s-au bucurat şi se mai bucură încă de păstrarea amintirilor vii în memoria lui.

Motivaţiile exodului sunt diverse. De cele mai multe ori, oamenii alergă spre împlinirea unui vis, indiferent că se numeşte visul „occidental” sau visul „american”. Pentru personajele enumerate în carte, timpul şi conjunctura istorică nefavorabilă i-au făcut să părăsească ţara şi să-şi caute norocul în altă parte. Severa şi nejustificata prigoană comunistă le-a determinat să ia calea exilului. Multe dintre ele, ajungând în diaspora, reuşesc să-şi convertească visul în acceptare, recunoaştere, împlinire şi prestigiu. Începuturile fiecărei poveşti de viaţă sunt – aproape întotdeauna – dificile. Într-o societate nouă, bazată pe alte principii etice, morale, etnice, religioase, sociale dar – mai ales – legate de credibilitatea muncii, integrarea poate fi un proces dificil, pentru unii chiar dureros de lent. În timp, bătălia pentru câştigarea încrederii şi respectului, dusă cu foarte multă determinare, permite ca războiul să fie câştigat. Pentru cei mai mulţi emigranţi, adoptaţi de ţările în care au purces, finalizarea acestui acerb război înseamnă începutul adevăratelor reuşite (profesionale, literare sau artistice) prin deschiderea de noi oportunităţi şi, mai ales, prin satisfacţia produsă de recunoaşterea eforturilor proprii. Lucru care, din păcate, în România zilelor noastre, se întâmplă mult prea rar sau aproape deloc. Iată una dintre motivaţiile exodului tinerilor şi oamenilor de valoare ai ţării, care pleacă pentru a lucra şi de a crea plusvaloare unei altei ţări (a „viselor” lor, adesea împlinite).

Cu toate acestea – şi aici este cazul lui nea Mitică, dar şi al lui Octavian Curpaş – ţara de suflet rămâne România, cu mai mult relele şi mai puţin bunele ei. O ţară pe care unii doar o mai intuiesc în visele lor târzii, dar pentru care păstrează o dragoste profundă, cum o umilă rugăciune în prag de seară. O ţară în care dorm strămoşii, trăiesc părinţii şi la care visează să revină…cândva. Iată ce relatează despre aceasta autorul, prezentând localitatea unde a văzut lumina zilei personajul său, probând admiraţia şi dragostea pentru tărâmul străbun: „Localitatea purtând acelaşi nume, leagăn de legendă al bunilor şi străbunilor noştri, însufleţită după vrerea lui Dumnezeu de o comunitate neaoşă, românească, al cărui prototip este omul de omenie, a dăruit de-a lungul vremurilor multe generaţii care au rămas acasă sau au luat drumul pribegiei, răsfirându-se pe toate meridianele lumii. Dar niciodată, indiferent de sutele sau miile de mile depărtare la care vieţuiau, nu şi-au uitat locurile în care au fost plăsmuiţi. Când fac aceste afirmaţii le susţin cu putere prin exemple certe, cunoscând mulţi români care au ales calea străinătăţii, dar care nu şi-au renegat şi nu şi-au uitat vreodată obârşia.” Reamintindu-şi întâlnirile românilor din diaspora, bunăoară la Paris, Dumitru Sinu povesteşte, fiind cuprins de melancolie: „Când ascultam cântecele şi poeziile acelea care ne-au făcut ziua atât de frumoasă, mă gândeam cu regret că nu-mi amintesc nici măcar imaginea celei ce m-a adus pe lume… Eu nu puteam spune niciodată, ca inginerul Stoicescu, la cei nouăzeci şi şapte de ani ai săi : Mama nu m-a pedepsit niciodată, dar vocea ei… ah, vocea ei! Şi-acum cu drag mi-o amintesc!”.

Galeria persoanjelor lui Octavian Curpaş este diversă, cuprinzând poveşti incredibile de viaţă ale trăitorilor perioadei interbelice, precum: Dan Isăcescu, Vasile Ţâra, Stoian Brăiloiu, Sandu Ionescu, Ion Ritivoi, Constantin Vâlceanu, Nichita Tomescu, Radu Bumbaru, Salvatore Greco, Titi Filip, Cornel Popa, Eugen Ştefănescu, Tiberiu Cunia, dr. Traian Stoicoiu, Ioana Dumitriu, Gheorghe Tatu. Fiecare personaj, conturat de către Dumitru Sinu cu foarte mare acurateţe, este completat apoi de către autor, cu detalii esenţiale culese din documentele invocate. Apar, adesea, în intersecţiile întâmplărilor vieţii eroului cărţii şi alte popoare ori etnii, precum evreii sau ţiganii, insolitul personaj interesat fiind de tradiţiile acestora, de momentele ce le-au marcat existenţa în decursul istoriei. Şi cu această ocazie, atât eroul cât şi autorul cărţii, probează o solidă cultură generală, dublată de o amplă activitate de documentare, investigare. Iată însemnătatea acordată acestor popoare: „Evreii au constituit pentru nea Mitică întotdeauna motiv de admiraţie şi în acelaşi timp, modele de viaţă demne de urmat. Mi-a vorbit despre istoria poporului evreu, despre prigoana şi suferinţele evreilor de-a lungul vremii şi nu în ultimul rând, despre învăţămintele cu care a rămas de la ei, studiindu-le istoria şi trăind în preajma lor. Cu o uşurinţă de nedescris mi-a povestit despre iudaism, despre haşidismul fondat în Podolia secolului al XVIII-lea, precum şi despre toate curentele legate de iudaism, exemplificându-mi cu citate din marii gânditori ai vremurilor, fiecare idee adusă în discuţie. N-a uitat să-mi vorbească nici de anti-semitism, fiind bine informat, pentru că el citea enorm la vremea aceea a tinereţii, având grijă să-şi ia porţia zilnică de cunoaştere din lumea minunată a cărţilor!”.

Planurile existenţiale pe care autorul le urmăreşte în derularea firului său epic sunt multiple. Peste multitudinea acestor planuri se suprapune galeria inedită de personaje, provenite din diferite straturi sociale ori domenii profesionale (profesori, doctori, preoţi, comercianţi, afacerişti), ceea ce conferă lucrării de faţă o valoare testimonială certă. Despre acea perioadă, când prigoana comunistă era doar în stadiul incipent, nu se cunosc foarte multe lucruri legate de diaspora românească. De cele mai multe ori, izvoarele istorice, documentele şi mărturiile, au fost intenţionat măsluite, tocmai pentru ca istoria să fie rescrisă în favoarea celor care i-au falsificat veridicitatea. Mult mai târziu, încercarea de rescriere a istoriei, bazată pe adevărul nemistificat, s-a dovedit a fi aproape imposibilă. Astfel de personaje, precum nea Mitică, venite din acele vremuri, prin mărturiile lor sincere, reconstruiesc un restitutio in integrum al unei perioade din istoriei românilor, extrem de dificil de clarificat într-o altă manieră.

O astfel de iniţiativă onestă, făcută cu scopul mai-sus declarat, este pe cât de importantă, pe atât de lăudabilă. Multiplele resurse istorice – testamentare, documentare, emoţionale – utilizate aduc, prin Exilul românesc la mijloc de secol XX. “Paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite, o nouă viziune socio-psihiologică, din perspectivă istorică, asupra diasporei. O lucrare căruia cititorul îi poate descoperi/redescoperi valoarea, ori de câte ori va face un simplu popas asupra poveştilor de viaţă prezentate. O carte ce ar trebui să fie prezentă în orice bibliotecă ce se respectă, o lucrare care poate motiva pe oricine, spre regăsirea propriei identităţi. Un subtil îndemn la recăpătarea demnităţii naţionale a românilor, făcută în stilul – deja arhicunoscut – ce poartă amprenta lui Octavian Curpaş. Poate, ca să nu uităm niciodată că: „Acolo unde este inima ta, acolo e şi casa ta!

Gheorghe A. Stroia

Adjud – ianuarie 2011

CAPITOLUL I

Trei instantanee cu copii, părinţi şi bunici din România, la început de secol XX  

          Arizona. Veri fierbinţi, cu frunţile nopţilor mângâiate de adieri pale de vânt şi lumina dimineţilor, limpede şi clară, inundând fiecare colţişor al oraşului moleşit de căldură… Într-una din aceste dimineţi strălucitoare şi calde, îmi amintesc că l-am cunoscut pe nea Mitică. Ajunsesem ceva mai devreme decât stabilisem, la unul dintre hotelurile din centrul oraşului Phoenix, unde trebuia să mă întâlnesc cu un om de afaceri din New Jersey. Am hotărât să aştept în faţa recepţiei, până la apariţia sa. În timp ce răsfoiam nerăbdător nişte pliante care se aflau la dispoziţia vizitatorilor, atenţia mi-a fost atrasă de o conversaţie în limba franceză, între un domn şi o doamnă prezentabilă, amândoi mai în vârstă. Păreau de-ai casei, aşa că m-am apropiat de ei, cu gândul să le cer câteva informaţii. Foarte amabil, bărbatul a început să-mi prezinte facilităţile pe care le oferea hotelul. Îl ascultam cu atenţie. Mike, aşa îl chema, vorbea cu o intonație afectivă, un accent oarecum străin. Când l-am întrebat de unde este, mi-a răspuns: „Din România”. „Ce mică e lumea”, mi-am  spus, şi din acel moment, nea Mitică – aşa cum m-a rugat să-i spun – mi-a devenit prieten. Am fi vrut să mai vorbim, dar întrevederea mea de business urma să dureze destul de mult. Dar am convenit să luăm masa împreună, ceea ce s-a şi întâmplat după vreo două ore.

                                       Un prânz cu nea Mitică

           La ora stabilită am sosit la locul de întâlnire, unde nea Mitică mă aştepta deja. Ne-am aşezat la o masă şi am comandat câte ceva. Ne-am antrenat într-un dialog plăcut, deschis, care parcă prevestea că vor mai urma multe astfel de întâlniri între noi. Aşa a şi fost! Din vorbă în vorbă, am ajuns la vremurile de demult. Observasem încă de la început, că-i place să vorbească mai puţin despre sine, preferând să aducă în discuţie oameni, locuri şi evenimente din alte vremuri. Intuiam că ceea ce voi afla va fi interesant şi pentru mine, dezvăluirile sale vor fi inedite. Eram sigur că pe parcurs, îmi va vorbi, câte puţin, şi despre el.

           După ce locuise ani buni în Canada s-a decis să vină în SUA. El şi soţia sunt patronii hotelului în care ne-am cunoscut,  şi au doi copii:  Nicolae şi Sandra. Pe Nicolae îl şi întâlnisem, de altfel, la recepţie, unde îmi spusese că vorbeşte puţin româna. Nicolae e pictor şi am avut ocazia să admir în holul hotelului câteva tablouri de-ale sale. Sandra este căsătorită cu un francez şi locuieşte de peste 25 de ani în Franţa. Aveam în faţa mea un român, care vieţuia de mulţi ani dincolo de graniţele României, şi căruia îi simţeam dorinţa sinceră de a-mi dezvălui lucruri, poate neştiute de nimeni, despre viaţa şi experienţa sa din exil.

                                        „Satul meu, grădină dulce”

          Nea Mitică, pe numele său Dumitru Sinu, părăsise România în 1948. Avea să îmi povestească însă, mai târziu, despre plecarea sa din ţară. Dacă tot trebuia să vorbească despre trecut, ce altceva îi era mai aproape de suflet decât satul în care văzuse lumina zilei, într-un sfârşit de toamnă târzie, chiar de ziua Sfântului Andrei, 30 noiembrie 1926.

   Lui nea Mitică îi este dor de locul unde s-a născut și a crescut. Îi place mult să recite, iar versurile pe care mi le-a spus, mi-au pătruns şi mi-au rămas în inimă pentru tot restul vieţii: „Satul meu, grădină dulce,/ Din tine nu m-aş mai duce,/ De mirosul florilor,/ De dragul feciorilor,/ De mirosul la o floare,/ De dragul la şezătoare”.

           Grădina dulce în care venise pe lume Dumitru Sinu, se află la poalele muntelui Suru, la 6 kilometri de Avrig, în Sebeşul de Sus, judeţul Sibiu. Dar sufletul lui e legat nu doar de vatra natală, ci şi de toate locurile din apropierea Sebeşului de Sus, a căror frumuseţe mioritică nu a putut-o uita, nici până acum: Avrig, Tălmaciu, Racoviţă. Cu toată fascinaţia plaiurilor natale, din amintirile lui Dumitru Sinu răzbate o umbră de tristeţe, atunci când îmi spune:  „La noi în sat au fost trei nenorociri…”

                                                „Ce-i omul…”

          Mai întâi, îşi aminteşte de un consătean care s-a stins din viaţă şi a cărui poveste îşi lăsase amprenta asupra sa, nenea Dumitru a lui Mateiaş (Dumitru Stănilă). Tetea Dumitru îi fusese vecin, locuia peste drum de casa lui nea Mitică. Plecase să facă bani în America şi s-a întors de acolo bolnav. Cu banii agonisiţi şi-a cumpărat pământuri şi acareturi, dar averea i s-a risipit curând pe doctori şi pe leacuri. „Ce-i omul…”, îmi spune, amintindu-şi cum au suspinat, ani de-a rândul, bătrânele din sat. Au rămas în urmă să-l plângă, soţia şi trei copii: Mitică (Dumitru), Ion şi Nicolae. Unul dintre băieţi, Mitică, a ajuns secretar principal la Facultatea de Medicină din Cluj, iar fata acestuia, Luciana Stănilă, a devenit profesor universitar, în cadrul aceleiaşi facultăţi. Prin ceea ce a dovedit a fi, ea a recuperat, în spirit şi în duh, averea irosită a bunicului. Dar necazurile nu au ocolit nici familia Sinu…

                                       Familia lui nea Mitică

           Ancorat de amintirile unui timp demult trecut, astăzi, Dumitru Sinu răsfoieşte cu amărăciune câteva file din viaţa familiei sale. Din negura vremurilor, o altă amintire dureroasă prinde contur. Când i-a murit mama, la numai 27 de ani, nea Mitică avea doar trei ani, sora sa, Ana, avea  şase luni, Iosif – şase ani, Nicolae – opt şi Ion – unsprezece ani. Nu peste mult timp, şi micuţa Ana a plecat să-şi întâlnească mama în ceruri. „Napoleon avea o vorbă: Moare o persoană – o tragedie. Mor 100 – o statistică”…

Cu un tată mai mult plecat la lucru, copiii au rămas în grija bunicilor. Şi viețile lor sunt de luat în seamă: bunicul din partea mamei, Ion Stănilă, a căzut prizonier la ruşi. Acolo a învăţat să facă ţiglă şi cărămidă. După aceea, şi-a construit el însuşi, propria fabrică de ţiglă şi cărămidă. Era un bărbat frumos, înalt, însă foarte dur. „Mila te ucide!” – zicea el. Copiii îi spuneau comunistu’, iar alţii – nebunu’, ori  Ţiglaru’, dar nu pentru că era prost, căci mai degrabă, el era un fel de filosof al satului. Adesea, venea după bani la tatăl lui nea Mitică, nenea Niculiţă… În schimb, bunica din partea mamei, Ana, era o femeie cu suflet ales. Nea Mitică şi fraţii săi îi treceau zilnic pragul, iar ea îi ţinea în poală şi le dădea de mâncare. „Bunica era ca o sfântă”, adaugă el.

   Bunicul după tată, era un om blajin, căruia toţi îi spuneau nenea Niculiţă. El își lua în brațe nepoții şi le cânta. Nenea Niculiţă a stat lângă patul de moarte al mamei lui nea Mitică, nora sa, şi a văzut-o cât s-a zbătut înainte să-şi dea sufletul. Nu vroia să moară! La vremea aceea, bunicul a scris în ceaslovul său: „Dă, Doamne, la toţi şi la toate / Cinci minute de linişte înainte de moarte”. „Mama e totul, spune nea Mitică. Dacă îţi moare mama, orice şi oricâte ţi se vor întâmpla în viaţă, nu le mai simţi. Ce altceva ar putea să ţi se întâmple mai rău de atât?” Apoi Mitică Sinu îşi continuă şirul amintirilor care-l răvăşiseră vizibil.                                      

„O frumoasă floare vine”

   Însă răul nu întreabă pe nimeni, atunci când vine… A treia nenorocire, pe care nea Mitică n-o poate uita, s-a petrecut în casa lui tetea (badea) Ion Vulc, fostul primar. Acesta avea trei copii (Ana, Maria şi Ion). Maria a trecut în lumea drepţilor tânără, pe când împlinise 21 de ani. A murit de tuberculoză. La înmormântarea ei a fost şi nea Mitică, care îşi mai aminteşte şi acum versurile-bocet compuse şi cântate atunci de băieţii şi fetele din sat. Aşa se obișnuia, când murea de tânăr cineva din sat, fetele şi băieţii cântau despre viaţa mortului: „Veniţi, feciori, de la foc / Căci am fost toţi la un loc/ Şi voi, fetelor, veniţi / La nunta mea de priviţi. // Mă mărit tânără floare / Cu moartea cea răpitoare / Bucură-te, cimitire / Că o frumoasă floare vine, / Dar nu vine să înflorească, / Ci vine să putrezească”. Cumplită durere lovise familia Vulc…

Copilul orb

           După câteva luni, lui Ion Vulc îi moare şi soţia, iar apoi, la scurtă vreme, băiatul, Ion. Mai rămăsese doar Ana dintre cei trei copii. Ana îşi pune pirostriile cu Gheorghe Bobangă, dar nu are parte de fericire. La o vânătoare de mistreţi, acesta pleacă dintre cei vii, într-un accident, împuşcat fiind din greşeală, de către un coleg. Soţia lui, Ana, era pe-atunci însărcinată. Când îi naşte fiica, bătrânul Vulc se duce să o vadă la spital, bucuros că are un urmaş, care-i va duce mai departe numele. Aici însă, doctorul îl întâmpină cu veşti rele: „Bucuria-i mică, omule, căci copilul s-a născut orb!”. Nepotul lui Ion Vulc a învăţat, totuşi, o brumă de carte, ştie să scrie în alfabetul Braille (sistem de scriere pentru orbi, inventat de Louis Braille), şi mai știe să cânte la acordeon.

          Drama lui Ion Vulc încheie întâlnirea noastră. Timpul parcă stătuse în loc şi eu nu mă mai săturam ascultându-l pe Dumitru Sinu, noul meu prieten, care-mi povestise atâtea, despre cele de demult. Şi era doar începutul! O lume cu farmecul ei, o lume patriarhală, cu totul nouă pentru mine, mi se dezvăluia acum, prin spusele lui. O lume care îmi răscolea, într-un fel, trecutul, amintindu-mi de basmele copilăriei, care mereu începeau cu acel nemuritor „A fost odată ca niciodată”…

 

 

CAPITOLUL II

 

Amintiri din pribegie –  Refugiat în Iugoslavia

      Încă o zi se apropie de sfârşit. Soarele a  coborât spre zenit, iar lumina amurgului îmbracă totul în tonuri de roz, liliachiu, roşu şi albastru. În această seară stau de vorbă cu nea Mitică. Amintirile lui curg asemenea unei ape învolburate, iar trecutul prinde din nou viaţă sub ochii noştri. Prezentul dispare, alungat parcă de povestirile prietenului meu, despre oameni şi întâmplări din vremuri de altădată…  

                    De la Panciova la Banovici, via Kovacica – Iugoslavia

          Multe s-au petrecut după ce s-a schimbat regimul politic în România şi comuniştii au preluat puterea. Camarila comunistă făcea ravagii iar acţiunile ei schimbau destine peste noapte. Un număr mare de militanţi anticomunişti şi-au lăsat familiile şi ce le mai rămăsese din averile ciuntite de noul regim, şi au părăsit ţara. Anul 1948 a excelat prin numărul de emigrări, pentru că atunci s-a declanşat cel mai mare val de refugiaţi politic, din perioada postbelică.

În aceste vremuri de restrişte, marcate de puternice frământări politice şi sociale, a luat drumul pribegiei şi domnul Dumitru Sinu. Împreună cu alte şapte persoane, a trecut graniţa pe la sârbi. Cei care l-au ajutat să fugă din România au fost legionarii, cu toate că amicul meu, cunoscut între prieteni ca nea Mitică, nu făcuse parte niciodată din gruparea lor.

          Când a părăsit România, în Iugoslavia era preşedinte Iosip Broz Tito. Iugoslavia era teritoriul care făcea joncţiunea între ţările comuniste şi Occident. Lagăre de concentrare şi de muncă împânzeau toate provinciile imperiului titoist, al cărui conducător părea a juca un rol dublu. Nu era străin de ideile comunismului ce înflorea în Europa de Est, dar avea abilitatea de a nu se îndepărta nici de lumea liberă, progresistă, occidentală, spre care avea o oarecare deschidere.

Odată ajuns în Iugoslavia, Mitică Sinu a făcut trei zile puşcărie, la Panciova, cea mai veche puşcărie din ţara vecină, datând de pe timpul Imperiului Austro-Ungar. Apoi, a fost mutat la Kovacica, unde a stat două săptămâni. De acolo, a fost trimis la Banovici (Bosnia-Herţegovina), unde a rămas câteva luni, timp în care a lucrat la cantina închisorii.  În acest timp, i-a fost dat să vadă şi să traiască multe, dar mai ales, să cunoască o sumedenie de oameni, de toate felurile. Mi-a povestit de câţiva dintre ei care nu pot fi uitaţi, chiar dacă, de-atunci au trecut mulţi, mulţi ani… Întâmplările ai căror protagonişti au fost, nu pot fi şterse niciodată din memoria lui. 

Disperarea te duce cu trenul în Franţa… şi-apoi, în Canada

          Autorităţile locale se foloseau din plin de prezenţa refugiaţilor pe teritoriul iugoslav, repartizându-i în diverse locuri (lagăre) de muncă, pe toată perioada de şedere în ţara lor. Însă nu munceau gratuit, fiind remuneraţi cu sume modice pentru munca prestată. Apoi, după ce profitau din plin de munca lor, o perioadă, fie îi expediau în ţările de provenienţă – şi asta se întâmpla cu cei mai mulţi dintre ei -, fie, pur şi simplu, îi alungau în Est, la întâmplare, în ţări la fel de sărace precum cele din care plecaseră. Cei mai curajoşi, şi norocoşi în acelaşi timp, reuşeau să fugă şi ajungeau în ţările occidentale, de unde, majoritatea traversau oceanul spre continentul nord american.

          De exemplu, îşi aminteşte Nea Mitică, cum pe unii români, sârbii îi trimiteau în Bulgaria, pe bulgari în România, pe alţii în Ungaria, în mod aleator. Aşa se face că printre românii ajunşi în Bulgaria era un anume, Grigore Coroiu, de care-şi aminteşte şi astăzi. Pe acest om autorităţile au vrut să-l repatrieze. Disperat, s-a aruncat de la etaj rănindu-se grav la maxilare – falca superioară şi dinţii. În această situaţie, cei cu putere de decizie au luat hotărârea să-l urce pe Grigore în tren, cu destinaţa Franţa.

Coroiu nu avea bilet, călătorea clandestin. Când controlorii l-au întrebat de bilet, el a deschis gura plină de răni, impresionându-i, drept pentru care, probabil din milă, l-au lăsat în pace şi aşa, bietul om a ajuns în Franţa…  

Dar cum Franţa era pentru mulţi refugiaţi doar un loc de popas, Grigore Coroiu stă un timp aici, şi-apoi pleacă mai departe, înspre Canada. Aici, Coroiu s-a revăzut cu nea Mitică şi s-a numărat, chiar, printre apropiaţii lui. Omul era simpatic şi în special cei mici, copiii lui nea Mitică, se simţeau confortabil în prezenţa lui. Grigore Coroiu ştia să gătească la fel de bine ca un bucătar profesionist. Avea însă, şi el, o meteahnă: era un împătimit al ruletei şi pierdea astfel toţi banii, pariind la curse sau la jocuri de noroc. Dar nu era singurul, era o boală la modă! Asta nu-i afecta cu nimic amiciţia cu Mitică Sinu…

                   „Da, domnilor,  Pierre Rosetti este francez!” 

          Un caz asemănător a fost şi cel al lui Pierre Rosetti, un alt român trimis în Bulgaria. Acesta le-a spus bulgarilor că el este francez. Prin urmare, bulgarii i-au contactat pe cei de la ambasada franceză, pentru a-i stabili lui Pierre naţionalitatea. Ambasadorul şi-a dat seama imediat că Pierre nu era francez. „Nu ai nici o legătură cu Franţa – i s-a adresat acesta românului -, dar fiindcă ştiu cine a fost bunicul tău (este vorba de C. A. Rossetti) şi în memoria lui există chiar o statuie în Bucureşti, nu îţi voi opri accesul în ţara noastră. Eşti liber să mergi acolo.” Imediat, ambasadorul le-a spus bulgarilor: „Da, domnilor,  Pierre Rosetti este francez!” Şi astfel, bulgarii l-au trimis pe românul nostru în Franţa.  

          Iată cum, datorită unui monument, un refugiat român a reuşit să ajungă în Occident. Şi aceasta pentru că ambasadorul Franţei cunoştea faptul că statuia lui C.A. Rosetti, este amplasată în piaţa cu acelaşi nume din Bucureşti. Turnată în bronz, în anul 1902, în cadrul Şcolii de arte şi meserii din Bucureşti, statuia în cauză a fost realizată de către Wladimir Hegel. Opera de artă îl reprezintă pe C. A. Rosetti aşezat într-un fotoliu, meditând. Pe frontispiciul monumentului este fixată o placă de bronz, frumos ornamentată, ce poartă inscripţia: „C.A. Rosetti. 1816-1885. Luminează-te şi vei fi! Voieşte şi vei avea!”

          Pe soclu se găsesc două basoreliefuri din metal, ce reproduc momente din activitatea patriotică a lui C. A. Rosetti: actul istoric de la Unirea Principatelor, intitulat „24 ianuarie 1859”, iar al doilea, „9 mai 1877”, evocând proclamarea independenţei de stat a României. Tânărul sculptor polonez, Wladimir Hegel (Włodzimierz în polonă), a fost cunoscut la Paris de scriitorul V.A. Urechia, omul de cultură şi bărbatul de stat român, care primise drept omagiu – pentru participarea la Congresul latinităţii de la Paris – o statuetă realizată de sculptorul Hegel. Obiectul respectiv l-a determinat să-l convingă pe acesta să vină în România. Wladimir Hegel s-a stabilit în Bucureşti şi s-a impus ca pedagog şi profesor la Şcoala de arte şi meserii, a devenit profesor de sculptură şi desen la Academia de Belle Arte din capitala României. Este bine de ştiut că sub îndrumarea lui Hegel, a studiat o perioadă Constantin Brâncuşi. Wladimir Hegel i-a fost „părinte şi profesor” şi sculptorului Dimitrie Paciurea.

          O ştampilă „nemţească” făcută dintr-un cartof şi cerneală

          Grigore Coroiu şi Pierre Rosetti şi-au văzut visul cu ochii, întrucât a ajunge în Occident era cea mai mare dorinţă a oricărui refugiat. Însă acestea au fost cazuri particulare, fiecare în felul său, prin originalitatea metodelor prin care, cei doi emigranţi au reuşit să ajungă în Franţa. Dar cum românii au fost dintotdeauna foarte inventivi,  ei au uzat de tot felul de metode ingenioase pentru a scăpa spre Vest.

          Nea Mitică nu a uitat cum, câţiva dintre românii din lagăr, s-au dat drept nemţi, tocmai pentru că nădăjduiau că în felul acesta vor fi trimişi în Germania. De aceea, ce s-au gândit ei? Şi-au fabricat documente false, pe care au pus o ştampilă contrafăcută, confecţionată, tot de către ei, dintr-un cartof şi cerneală. 

                                                Neamţul e tot neamţ!  

          Sârbii şi-au dat imediat seama că lucrurile nu sunt aşa cum par, dar românii nu s-au descurajat şi au continuat jocul. Perseverenţi, compatrioţii noştri se trezeau în fiecare dimineaţă devreme şi se spălau cu zăpadă, sub ochii uluiţi ai gardienilor sârbi. Era un ger de crăpau pietrele, însă nu conta – ei strigau toţi odată, în germană: „Eins, zwei, drei” (Unu, doi, trei) şi se spălau cu zăpadă. După ce i-au urmărit astfel câteva zile, sârbii au spus: „Neamţul e tot neamţ!”. Cu alte cuvinte, oricât de frig este, indiferent dacă plouă, ninge ori e soare, neamţul nu se abate de la disciplina în spiritul căreia era educat. Ce era să mai facă, în locul acela, cu românii noştri, mai ales că se convinseseră că era vorba de nemţi adevăraţi? Aşa că sârbii i-au urcat în tren şi i-au trimis în Germania.

                                       Ursu: ”Deschid orice casă de bani!”

          Pe Ursu, nea Mitică l-a cunoscut tot în Iugoslavia. Era un tip simpatic. Avea un vocabular aparte, care îi amuza pe ceilalţi. Când îl întreba cineva ce a făcut în România, el răspundea: „M-am luptat cu ursoaicele, am dat lovitura la case de bani”. Când îl întrebau ce ştie să facă, el spunea că are degete fine. „Cum adică?” „Deschid orice casă de bani”. Sau, când îi reuşea ceva, exprima: „Mi-a ieşit pasenţa!” Povestea cum i-au adus case de bani elveţiene, germane, japoneze, americane etc.  „Nu-mi vine să cred, am reuşit la americani”, spunea el. Pe Ursu l-au îmbrăcat în haine americăneşti, i-au dat bani, l-au dus în America şi nu a mai auzit nimeni de el. Posibil, spune nea Mitică, să-l fi folosit în cadrul serviciilor secrete pentru a deschide seifuri cu diverse documente.

          „Aşa s-au petrecut lucrurile – îşi încheie Nea Mitică istorisirea -. Greu sau uşor, până la urmă, fiecare şi-a făcut un rost în ţara de adopţie. Au mai fost şi altele, pe care o să le afli la momentul potrivit. Sacul meu cu amintiri e plin”.

          Ştiam că odiseea sa nu se opreşte aici. Cu o altă ocazie îmi va spune cum s-a descurcat el însuşi ca refugiat la sârbi, cum a făcut faţă greutăţilor, cum a răzbit să ajungă, în cele din urmă, în Canada, şi-apoi, în Statele Unite.  Dar asta este deja o altă poveste.

CAPITOLUL III

Drumul spre libertate: din Iugoslavia la Trieste – Cinecitta – Torino – Paris !  

          Nea Mitică îşi continuă povestea. Cuvintele lui sunt încărcate de amintiri. Îl privesc în timp ce vorbeşte şi îmi dau seama că trecutul l-a însoţit mereu, că n-a uitat nimic din ceea ce a trăit cândva. Numele localităţilor pe care le menţionează au pentru el o puternică încărcătură sentimentală: Kovacica, Zrenianin, Trieste, Cinecitta, Torino. Îl ascult cu atenţie. Înţeleg drama pe care a trăit-o acest om, în urmă cu nişte ani buni.    

   Între legionari şi nazişti 

          Legionarii au fost cei care l-au trecut graniţa în Iugoslavia pe nea Mitică, deşi el nu era legionar. Au fost opt persoane în grupul lui. Au stat trei zile închişi la Panciova, reşedinţa districtului Banatul de Sud din Voivodina (Serbia), oraşul unde Timişul se înfrăţeşte cu Dunărea. La 15 kilometri distanţă de Panciova, se poate trece Dunărea în „Oraşul alb”, Belgrad, situat la confluenţa râului Sava cu Dunărea. Acolo, în Panciova era cea mai veche puşcărie de pe timpul imperiului austro-ungar (1867-1918); de abia în anul 1918, Serbia s-a unit cu Muntenegru, Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, formând Regatul Iugoslav.

           „În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Serbia a fost un stat marionetă al Germaniei hitleriste; teritoriul său includea Serbia Centrală de azi, şi partea vestică a Banatului. În 1945, Serbia a devenit parte a unei federaţii, cea de a doua Iugoslavie, Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, condusă de Iosip Broz Tito, care a fost la putere până la moartea sa, în 1980”, îmi relatează cu uşurinţă, nea Mitică, amintindu-şi cu precizie toate aceste date istorice.   

   De la Panciova, grupul lui a fost mutat la Kovacica, o localitate aparţinând tot  Banatului de Sud, Voivodina, (Serbia), şi mai departe, la minele de cărbuni de la Banovici, în nord-estul provinciei Bosnia-Herţegovina.

La Banovici au rămas câteva luni. Nea Mitică a lucrat la cantina lagărului. Perioada petrecută la Banovici a fost marcată de multe evenimente care au afectat viaţa refugiaţilor. Dacă la început atmosfera părea primitoare, treptat lucrurile s-au înrăutăţit, nemulţumirile în rândul lagăriştilor generând conflicte cu autorităţile iugoslave. Unii au încercat să fugă şi-au reuşit. Alţii, au fost prinşi şi executaţi în faţa celorlalţi pentru a servi drept pildă. Şi prizonieri de război nemţi erau în acest lagăr. După ce aceştia au fost eliberaţi şi trimişi în Germania, lagăriştii au fost mutaţi în barăcile făcute de nemţi.

De la Banovici, la un moment dat au fost ridicaţi şi duşi din nou în cealaltă parte a Iugoslaviei, în Voivodina, la Zrenianin.

                              De la Zrenianin la Trieste

   Zrenianin era o localitate situată mai la nord de Panciova, aproape de frontiera cu România. Aici a început trierea refugiaţilor: pe cei mai mulţi dintre ei, sârbii îi expediau acasă, şi doar pe unii, probabil ca aşa veneau directivele de sus, îi  trimiteau spre apus…

„Venea un sârb şchiop şi se uita cu lampa la noi – îşi aminteşte Dumitru Sinu -. Aproape pe toţi i-a trimis în ţările lor. Făcuse el, însă, după socotelile lui sau după ordinele primite de la superiori, un grup ce urma să meargă spre apus. Norocul mi-a surâs, pentru că şi eu făceam parte din acel grup”.

Şi astfel, împreună cu alţi confraţi de-ai lui, nea Mitică ajunge aproape de oraşul italian Trieste, situat la graniţa cu Slovenia. Aici, lângă localitatea Mala Bukovica, era o fabrică de cărămidă, unde refugiaţii urmau să lucreze. Fabrica era amplasată la aproximativ 30 de km de Trieste. Au stat cu toţii acolo câteva zile, până când, într-una din zile, un lucrător de la fabrică, şeful lor,  a venit şi le-a spus: „Daţi nişte bani şi eu vă duc pe frontieră!” Aşa au reuşit să scape şi au ajuns la Trieste. Italienii i-au primit civilizat, şi aici, pentru prima dată de când părăsise România, nea Mitică a auzit un salut omenesc, Bun venit!

Pentru prietenul tău, pianistul!” – când o poartă deschide altă poartă

           Italienii le-au făcut acte de identitate. De la Trieste nea Mitică a plecat pe jos, în căutare de lucru, până într-un sat numit Santa Croce.

          La poarta unei case a zărit cărămizi, pietre şi tot felul de materiale de construcţie. Ce-a gândit ? „Omul acesta precis are nevoie de cineva să le ducă de aici, sus”. A bătut la poartă şi l-a întrebat în italiană dacă are ceva de lucru. Proprietarul, un om cumsecade, s-a interesat ce limbi vorbeşte nea Mitică, bucurându-se când acesta i-a răspuns, că se descurcă bine în franceză. S-au înţeles imediat, pentru că amândoi proprietarii, soţ şi soţie, medici de profesie, erau elveţieni de origine franceză. I-au dat de lucru pentru următoarele luni.

          În acest timp, nea Mitică ţinea legătura cu prietenii români cu care se cunoscuse în lagărele sârbeşti. Le scria fiecăruia, pe unde se aflau, încercând să alunge starea de singurătate şi izolare, care era evidentă. Unii, invidioşi, începuseră să-l vorbească de rău, pentru că nu-şi explicau de unde are el bani de timbre, ba mai mult, îl bănuiau de colaboraţionism cu comuniştii italieni. Circa 30% din italieni, la vremea aceea, erau comunişti. La Trieste se desfăşurau multe mitinguri de-ale lor, la care lua cuvântul, Togliatti, înflăcăratul conducător comunist. Italienii aveau o vorbă: „O poartă deschide altă poartă”. Se poate ca prietenii lui să-l fi bănuit tocmai pornind de la această butadă foarte cunoscută şi uzitată de italieni. Acesta a fost momentul în care nea Mitică a vrut să le demonstreze cu ce se ocupă şi l-a invitat pe unul dintre ei la familia la care lucra.

          13 kilometri l-a dus pe jos pe Anton Ştefănescu, când acesta a răspuns invitaţiei sale. Era profesor de pian, băiat de treabă, de altfel. Când a intrat în casă, Ştefănescu a observat imediat un pian, aşezat cuminte în colţul camerei de zi… L-a întrebat pe proprietar dacă poate să cânte puţin, şi primind încuviinţarea acestuia s-a aşezat în faţa pianului, plimbându-şi apoi armonios, degetele pe clape. După primele acorduri s-a făcut linişte în casă. Elveţianul şi soţia sa au fost atât de plăcut impresionaţi de talentul şi priceperea pianistului, încât, ceva mai târziu, au strecurat în mâna lui Mitică Sinu un plic, cu menţiunea: „pentru prietenul tău, pianistul”.

          Când i l-a înmânat, Nea Mitică, mai în glumă, mai în serios, i-a spus : „Eu am lucrat două săptămâni la cărat piatră şi cărămizi, muncă grea, nu glumă şi, uite, cât mi-a dat…iar ţie ţi-a dat atâţia bani pentru o oră de cântat…” Atunci, zâmbindu-i complice, Ştefănescu, ca o subtilă formă de argumentare, i-a spus povestea unui pictor, pe care-l întrebase un admirator al tablourilor sale: „Cât timp ai lucrat la acest tablou?” „Trei ore”, răspunsese pictorul. „Şi pentru trei ore îmi ceri atât de mult?” – se mirase contrariat, potenţialul cumparător. „Da, am lucrat trei ore şi viaţa mea toată”, venise răpunsul pictorului… Adevărata artă, aceea în care artistul îşi pune tot sufletul, are întotdeauna o valoare incomensurabilă…

   Cinecitta – Torino – Paris

           Din Trieste, grupul lui nea Mitică a fost transferat la Cinecitta, unde au stat două luni, timp în care nea Mitică a lucrat la un grădinar. Au trimis apoi un lot şi în vest, ca să închidă gurile rele. Pierre Rosetti a fost trimis în Bulgaria; s-a dat drept francez şi l-au trimis la Paris. El era român sadea. De la Cinecitta i-au trimis la Torino. La Torino trebuia să scrie unde vor să plece. Fiecare îşi declara opţiunea pentru câte o ţară. Nea Mitică s-a înscris pentru Australia. Când se apropia plecarea trenului din Torino, s-a răzgândit, a rupt biletul de vapor de la Napoli spre Australia şi a luat trenul spre Franţa. Ajuns în Franţa, l-au dus în închisoare, unde a stat o zi. Încă de pe timpul lui Napoleon, francezii aveau o lege: cine trece frontiera clandestin în Franţa, trebuie să stea cel puţin o noapte în puşcărie. Începuse războiul în Coreea. Erau mulţi comunişti în Franţa. De fapt s-a hotărât pentru Paris pentru că acolo erau toţi prietenii lui. Dar mai târziu, canadienii i-au acordat viză şi va ajunge la Montreal.

                Viză de studii

   Te puteai înscrie, îmi spune nea Mitică, pentru orice ţară, în afară de Statele Unite, pentru că acolo nu mai erau locuri, emigraseră vreo 48.000 de evrei. Aşa că refugiaţii care ajunseseră în Italia, au plecat în ţări ca: Brazilia, Argentina, Chile, Uruguay, Paraguay, Australia, Noua Zeelandă, Franţa etc. Francezii condiţionau viza, de înscrierea pentru studii: „Dacă vii la studii, îţi dăm viză”, era sloganul pe care-l auzeai dacă optai pentru Franţa.

  Unii, mai inventivi, îşi fabricaseră acte false, folosindu-se de ştampile confecţionate din cartofi şi cerneală şi reuşiseră să plece unde voiau. A fost un inginer, Cernea, îşi aminteşte nea Mitică, venit de la Stalingrad, tot în acest mod, cu ştampila falsă. Că aşa le era vorba: „Când diavolul este în spate, trebuie să faci orice ca să reuşeşti”; probabil inspiraţi de proverbul românesc: „Fă-te frate cu dracu’ până treci puntea”.

          La un moment dat, nea Mitică se opreşte din povestit. Lumea din amintirile lui dispare. Rămâne doar nostalgia vremurilor stinse… I-a fost greu, i-a fost uşor? Îmi dau seama că dincolo de această întrebare există certitudinea că în faţa mea se află un om curajos, brav, stăpân pe sine, care a răzbit şi a depăşit cu fruntea sus obstacolele ce i s-au ridicat în cale. Îl privesc cu admiraţie şi mă gândesc deja la următoarea întâlnire, când îmi va împărtăşi alte şi alte amintiri, de demult…

CAPITOLUL IV

Parisul – piatră de temelie la edificiul succesului!

           Iugoslavia – şedere scurtă la Panciova şi Kovacica, un an şi câteva luni la Banovici, la Zrenianin pentru o vreme mai scurtă,  apoi Italia – la Trieste, la Cinecitta pentru două luni şi în final la Torino, de unde a plecat în Franţa, la Paris. Această traiectorie a urmat-o viaţa din exil a lui Dumitru Sinu, de la trecerea graniţelor României şi până la popasul ceva mai lung, pe care l-a făcut în Franţa; traseul anterior ajungerii în ţara lui Voltaire îl creionase într-un mod absolut original pe parcursul întâlnirilor noastre anterioare.

          De data aceasta mi-a vorbit nenumărate ore despre Franţa, despre Paris şi despre oamenii pe care i-a întâlnit acolo. Nici n-am ştiut cum a trecut timpul! Ascultându-l pe Mitică, timpul parcă încremenise şi rămăsese, cuminte, într-un colţişor, atârnat de tălpile bătătorite ale amintirilor…

„Parisul  e o boală!”

   „Parisul e o boală!” Cu aceste cuvinte a deschis nea Mitică discuţia pe care o aşteptasem cu nerăbdare de ceva vreme. Ştiam că de data aceasta întâlnirea noastră va fi una de excepţie, că destăinuirile lui vor fi incitante, pline de farmec şi inedit, şi că aveam să aflu reale răspunsuri la întrebările ce se mi se învălmăşeau în minte, încă de la începutul cunoaşterii noastre.

           Despre Paris s-a scris enorm şi s-au spus multe! Au curs râuri de cerneală pe kilometri întregi de hârtie şi încă s-ar mai putea scrie, pentru că niciodată nu se va putea cuprinde totul! N-a existat om care a ajuns la Paris şi care să nu se fi îndrăgostit de oraşul luminilor, de la omul simplu care a pus piciorul acolo pentru prima dată, până la intelectualul de marcă, la oamenii politici şi de cultură  sau chiar iluştri preşedinţi de stat.

          Benjamin Franklin (1705-1790) spunea, făcând referire la Franţa: Fiecare om are două patrii: patria mamă şi Franţa!, diplomatul american fiind un mare admirator al acestei ţări şi un înfocat iubitor al Parisului.

          Franţa a  fost  întotdeauna poarta deschisă a Occidentului spre lumea nouă; de aici s-au îmbarcat  spre America  nume ilustre ale culturii de pe întreg mapamondul şi în acest mod, continentul american a dobândit oamenii cei mai valoroşi ai Europei. Când vorbeau despre Franţa, americanii le spuneau confraţilor lui Voltaire: Noi am făcut pentru Voltaire mult mai mult decât voi: am făcut biblioteci cu numele lui, am tradus cărţile lui în engleză, am dat numele lui unor străzi… Replica francezilor  venea însă imediat, precum tăişul unei săbii ascuţite: Noi l-am dat lumii pe Voltaire!

   „Cineva spunea că există un singur oraş în lume unde poţi să trăieşti şi mai ales unde să poţi învăţa ceva şi acela este Parisul. Parizienii te lasă să faci ce crezi, ce poţi, ştiu însă că le laşi şi lor ceva, iar acest ceva le este de ajutor. Am observat un fenomen interesant: scoate-i pe parizieni din Paris, du-i pe marginea unui lac, a unui râu sau la poalele unui munte, dă-le o casă superbă şi după trei zile s-au săturat de iarbă! Înapoi la Paris! Parisul este mai rău ca drogul! Arată-mi un om care a văzut Parisul şi nu ar vrea să se întoarcă acolo!” – a continuat relatarea bărbatul încă plin de viaţă, care începuse, încet, încet să mi se destăinuie. Şi avea mare dreptate! „Englezii au făcut Londra pentru ei, francezii au făcut Parisul pentru o lume întreagă!” Frumos, nu-i aşa?

„Mai bine spălăm vase la Paris, decât să omorâm iepuri în Australia!”

          „În gara din Torino nu mai erau mulţi emigranţi din grupul din care făcusem şi eu parte. Plecaseră aproape toţi în Chile, Argentina, Brazilia, Australia şi două grupuri la Paris. Trenul sosise, peste o oră trebuia să plecăm, şi eu aveam în buzunarul stâng biletul de tren Torino – Napoli, iar în buzunarul drept, biletul de vapor Napoli – Sidney, Australia”.  Da, Mitică Sinu hotărâse ca destinaţia următoare să fie Australia! Erau destui emigranţi români care luaseră această decizie şi el nu stătuse mult pe gânduri şi li se alăturase.

   În acea oră însă, pe peronul gării din Torino s-au zbătut multe gânduri în mintea lui, sufletul i se frământase îndelung şi lucrurile au luat cu totul şi cu totul altă întorsătură, iar direcţia în care viaţa lui urma să se îndrepte a suferit modificări majore. Paris scria pe fruntea lui Mitică! Deşi trecuseră decenii de când se petrecuseră aceste momente din viaţa lui, povestindu-mi despre ele, nea Mitică le retrăia cu aceeaşi intensitate: Bă, Mitică, ce căutăm noi la şerpăriile alea din Australia, mai ales că tu-i ai pe Buneşti, eşti un băiat muncitor şi descurcăreţ; mai bine spălăm vase la Paris decât să omorâm iepuri în Australia!, îi spusese profesorul Ionescu amicului meu, înainte cu mai puţin de o jumătate de oră de plecarea trenului. Auzindu-i despre ce vorbeau, Traian Constantin, un alt refugiat român ce făcea parte din grupul lor, li s-a alăturat, au rupt biletele pe care le aveau,  şi-au luat rămas bun de la ceilalţi confraţi care mergeau spre Australia

 şi s-au grăbit să ia trenul care-i ducea spre frontiera cu Franţa.

   Toate drumurile duc la…Paris!

   „Din fericire deţineam o schiţă trimisă de Vasile Ţâra şi Eugen Ştefănescu, acesta din urmă fiind un inginer silvic român care studiase la Paris şi pe care l-am reîntâlnit câţiva ani mai târziu, în Canada. Având reperele principale, ne-a fost mult mai uşor să trecem graniţa şi am ajuns la Briancon, în Franţa. Ne-am dat seama că am trecut frontiera, văzând  în mâna unei fete care păştea vacile, o carte în limba franceză – mi-a spus râzând nea Mitică. Descoperisem micul oraş francez Briancon, la imediata trecere a graniţei dinspre Italia, o cetate medievală asemănătoare cu oraşul Sighişoara, din ţara noastră. De fapt aveam să aflu mai târziu că un mareşal în armata franceză, dar şi inginer faimos al lui Ludovic al XIV-lea, a construit şi fortificat o mulţime de oraşe din Franţa; construise această cetate către sfârşitul secolului al XVII-lea. Tehnica lui a fost preluată şi răspândită apoi în întreaga Europă, ajungând chiar şi în Transilvania; dovada este cetatea Alba – Iulia.”

           Am înţeles, în continuare, că grupul de transfugi a fost preluat de jandarmeria franceză şi românii au fost trataţi omeneşte: au primit mâncare şi băutură, urmând procedura franceză privind regimul refugiaţilor. „În acele momente mi-am amintit de fosta mea profesoară de franceză, madame Munteanu… Când jandarmii ne-au aşezat la masă, profesorul Ionescu mă rugase să spun Tatăl nostru în limba franceză şi după ce-am terminat, jandarmii m-au întrebat râzând, de când n-am mai spus rugăciunea aceasta. De ce? Când ajunsesem la Notre pain quotidien, pronunţasem pin!  Ne-au luat apoi şireturile de la ghete şi centurile, ca nu cumva să ne sinucidem şi după ce-am urmat regulile prevăzute în legile francezilor şi-am petrecut o noapte la închisoare, ne-au dat drumul, înmânându-ne un permis de şedere în Franţa, valabil pentru trei luni”.

          Nea Mitică îşi amintea cu lux de amănunte totul: „Acuma? Acuma suntem liberi? – a întrebat profesorul Ionescu şi ne-am îndreptat bucuroşi spre gară să luăm trenul spre Paris!”

Vous connaissez monsieur Vasile Ţâra?

   În tren au avut parte de o surpriză plăcută: conductorul trenului, un francez cu o figură calmă şi în ochii căruia se citeau bunele intenţii, după ce a constatat că sunt români a exclamat: Vous connaissez monsieur Vasile Ţâra? Nea Mitică  i-a dat răspunsul imediat, surprins plăcut de atitudinea binevoitoare a conductorului francez. Îl cunoscuse doar, pe Vasile, în lagărul sârbesc şi se împrieteniseră, avea de la el schiţa de trecere a frontierei. Conductorul le-a povestit apoi cum îl cunoscuse pe Vasile Ţâra şi cum acesta îl încântase, cu cât de multe ştia; vorbiseră mult despre comunişti şi despre România! Îl fascinase românul! 

           Când trenul a ajuns la Paris, acelaşi conductor de tren a telefonat părintelui Zăpârţan de la Misiunea greco-catolică română, pe care îl cunoştea, anunţând sosirea românilor. Părintele acesta era omul care deschidea căile Occidentului pentru cei ce ajungeau din România la Paris – era un om minunat!  A fost norocul lui nea Mitică şi al prietenilor săi!

   Frânturi de viaţă la Paris, pe strada Ribera

           Misiunea greco – catolică unde urma să ajungă nea Mitică împreună cu însoţitorii lui se afla la Paris, pe strada Ribera; era cunoscut de toată lumea faptul că în acel lăcaş binefacerea era la ea acasă, că domnul Zăpârţan era părintele tuturor românilor care ajungeau la Domnia Sa. Când îşi dădeau întâlnire la sediul misiunii, cei aflaţi la Paris, spuneau doar atât: Ne vedem la Ribera!

           Nume ilustre ale diasporei române din Franţa erau alături de părintele Zăpârţan, şi un exemplu elocvent este diplomatul şi istoricul de excepţie, Neagu Djuvara; toţi concurau la sprijinirea activităţii acestei cetăţi de suflet românesc.

   Părintele Zăpârţan împreună cu Neagu Djuvara au preluat grupul celor trei români din gara pariziană: „Ei ne-au plătit biletele, şi-apoi părintele ne-a dus la Misiunea greco-catolică; am făcut o baie şi am dormit în bibliotecă. De-abia aşteptam să întâlnesc familia Bunescu, pe Dan Isăcescu, pe logodnica lui Mimi Ştefănescu!” – au fost cuvintele lui nea Mitică, continuând epopeea pariziană.

   Definiţia fericirii în exil sau prima dimineaţă la Paris

           „În dimineaţa acelei zile a fost prima dată când m-am trezit foarte fericit de când eram în exil; am avut un sentiment pe care nu cred că l-aş fi putut avea dacă plecam în Australia”, şi-a amintit Dumitru Sinu, iar aducerile-aminte cu  gust de libertate îşi continuau nestingherite cursul…

          „Distinsul domn Neagu Djuvara  a venit la noi, ne-a dat două sute de franci şi-apoi ne-a vorbit despre viaţa de acolo”. Diplomatul le-a furnizat o serie de amănunte despre viaţa pariziană, sugerându-le să ţină cont de ele pentru a se putea integra, adapta şi a-şi face un rost; erau sfaturi preţioase de care chiar aveau nevoie, pentru că îi aştepta o altfel de viaţă, cu reuşite şi eşecuri, cu bucurii şi necazuri, în acelaşi timp…

           Şi amintirile octogenarului s-au derulat treptat, pentru că ecranul sufletului său se deschisese… Ce amintiri, ce vremuri!…

   Anton Ştefănescu şi „Sârma ghimpată”!

   S-a întâlnit nea Mitică la Paris cu tot felul de oameni: pe unii îi cunoscuse încă din ţară, aşa cum era cazul doctorului Traian Stoicoiu, pe care-l ştia de la Cluj; pe alţii îi întâlnise în lagărele în care poposise înainte de a ajunge în Franţa şi unul dintre ei era Anton Ştefănescu. Cu el se cunoscuse în Iugoslavia (după cum am menţionat în capitolul anterior). Apoi au continuat să se vadă în Italia, după trecerea frontierei, pentru că întotdeauna se înţeleseseră foarte bine. La Paris se întâlneau din nou şi amândoi savurau din plin bucuria revederii – se pare că destinele celor doi se intersectaseră şi acolo!

   De cum s-au întâlnit „la Ribera” (Misiunea greco-catolică ), Anton l-a invitat la o cafea. Erau dornici să-şi povestească întâmplările petrecute în intervalul în care nu se văzuseră şi să-şi depene amintirile. Din cercul lor de prieteni făcea parte şi un alt Ştefănescu, Dumitru sau Mimi, pentru cei apropiaţi, care a trăit o experienţă dură în încercarea sa de a părăsi România. Mitică l-a întrebat de toţi, a aflat cum reuşise Anton să ajungă în Franţa şi, la rândul său, i-a istorisit cele întâmplate în viaţa sa de la ultima lor întâlnire încoace.

   În cele din urmă, Anton a părăsit Franţa şi s-a stabilit în Chile. A scris o carte cu  titlul „Sârma ghimpată”. După titlu, e lesne de înţeles ce subiect a abordat!  Şi acum regretă nea Mitică faptul că n-a onorat invitaţia lui Anton de a-l vizita în Chile, ar fi ajuns şi acolo!

   Dumitru Ştefănescu – un vis spulberat după gratii!

           Din România porniseră să treacă graniţa la sârbi trei prieteni: Anton Ştefănescu, Mimi (Dumitru) Ştefănescu (nu erau rude, doar o pură coincidenţă de nume) şi Petru.

          Mimi Ştefănescu avea logodnica la Paris, o chema Jacqueline, deci ţinta lui era Parisul! Pe drum însă, Anton Ştefănescu s-a rănit la un picior. Îi curgea sânge şi le-a zis celor doi tovarăşi să-şi continue drumul fără el, riscau prea mult! „Eu am să mă bandajez la picior, îmi rup cămaşa şi o să-mi opresc cumva hemoragia”, le-a spus, şi a rămas acolo, să-şi oblojească rana. Ceilalţi doi şi-au continuat drumul. La un moment dat au crezut că au ajuns în Italia şi s-au oprit. Ghinionul lor a fost că se aflau tot în Iugoslavia; au fost prinşi de către sârbi şi-au fost închişi.

           Mimi Ştefănescu era în Iugoslavia, logodnica sa la Paris şi mama la Bucureşti. Să nu producă îngrijorare acasă, Mimi îi scria mamei sale din închisoarea iugoslavă şi trimitea scrisorile lui Jacqueline, la Paris, iar aceasta le expedia de acolo, mamei lui, la Bucureşti.

           Până la urmă sârbii l-au trimis pe Mimi în România; sosirea lui în ţară a produs un adevărat şoc pentru mama pe care până atunci o protejase, ascunzându-i necazurile prin care trecuse. Şi totul s-a întâmplat în acea perioadă în care mama lui aflase că nu e la Paris, ci este închis la Bucureşti.

           Anton Ştefănescu, cu toate că era rănit, avusese însă şi noroc, trecuse graniţa în Italia unde s-a întâlnit cu nea Mitică şi apoi a plecat la Paris.

   O prietenie pe viaţă – Sonia şi Alexandru Bunescu

          Reîntâlnirea cu Sonia şi Alexandru Bunescu a adus o nespusă bucurie în sufletele acestor oameni de mare caracter şi a lui nea Mitică, în aceeaşi măsură. Se cunoscuseră în lagăr, în Iugoslavia.

          „Ne-am bucurat când ne-am revăzut şi cât am stat eu la Paris ne-am vizitat constant. Mergeam destul de des la dânşii, la hotelul la care locuiau; dacă la două săptămâni nu ajungeam la ei, îngrijorarea-i aducea la mine. Îi cunoşteau pe toţi de la Misiunea greco-catolică, dar şi pe mulţi alţii: pe Neagu Djuvara, pe doi foşti miniştri ai Guvernului Antonescu şi cărora se spune că Antonescu le-ar fi dat mulţi bani când au emigrat. Cei doi miniştri erau George Creţianu – fost însărcinat cu afaceri al României la Paris şi Constantin Vişoianu – fost Ministru al Afacerilor Străine.

   Povestindu-mi despre familia Bunescu, Dumitru Sinu mi-a mărturisit că pentru toată lumea, prietenia lui cu aceşti oameni constituia un mister. Atunci când curioşii îl iscodeau, Mitică le răspundea pe-un ton glumeţ: „Un pahar de apă face minuni!” – căci datorită unui pahar de apă oferit dezinteresat, îi cunoscuse pe Sonia şi Alexandru Bunescu.

   Mai târziu, nea Mitică l-a întâlnit pe doctorul Ţăranu, pe care îl ştia de la Cluj, dar la Paris a cunoscut şi alte persoane şi personalităţi: pe fostul pilot al generalului Antonescu, Max Manolescu, pe doctorul Meţianu – pe unii datorită destinului, iar pe alţii graţie familiei Bunescu, cu care a rămas prieten toată viaţa.

   Când a părăsit Franţa şi s-a îndreptat spre continentul american,  Sonia şi Alexandru Bunescu, pe lângă faptul că i-au plătit biletul cu care s-a îmbarcat pe puntea vaporului „Queen Mary”, i-au înmânat lui nea Mitică şi o scrisoare de recomandare către Milică Marinescu, un proeminent om de afaceri român din acele vremuri, care era şi cel care administra finanţele cunoscutului industriaş român, Nicolae Malaxa.

                    „Am fost un norocos, dar şi tupeul a contat!”

          Era un norocos nea Mitică, acesta este adevărul! Avea şi tupeu, dar mai mult decât atât, ştia când, cum şi unde să se folosească de el: „Mulţi m-au întrebat: dar cum ai ajuns tu să-i cunoşti pe toţi ăştia? Avusesem norocul să fiu în anturajul multor oameni importanţi, aşa mi-a fost scris. Am avut însă şi tupeu! De exemplu, odată l-am sunat pe fostul ministru al României la Londra, Viorel Virgil Tilea şi i-am spus: Dumneavoastră aţi servit masa la Iosif Radu, la noi în sat!  În vremea aceea mă aflam într-un orăşel din Anglia, iar el era la Londra.  Şi Tilea mi-a spus fără să stea pe gânduri: Vino repede la Londra să ne cunoaştem!” Mai apoi, Tilea l-a recomandat deţinătorului uneia dintre cele mai mari şi mai prospere companii din Franţa, care, ulterior, i-a oferit de lucru.

   S-a învârtit în cercuri de intelectuali de marcă şi a ştiut cu dibăcie să le rămână aproape; a fost un autodidact, bine spus! Nu i-a fost teamă să muncească, dar cărţile l-au fascinat mereu; era avid de cunoaştere şi studia cu sârguinţă, iubea compania celor învăţaţi şi făcea faţă cu brio discuţiilor lor.

          „Nu trebuie să-nvăţ nicio meserie!”

          La Paris, Dumitru Sinu a muncit tot timpul; nu-i era ruşine să spele vasele într-un restaurant, ba dimpotrivă, era chiar mulţumit că nu stătea la mila celor mai înstăriţi sau a bisericilor la care alţii mergeau cu mâna-ntinsă. Când cei care-l cunoşteau îl îndemnau să-nveţe o meserie, Mitică le spunea glumind: „Cu meseria mea n-o să rămân vreodată fără lucru!”

           Şi în acest context mi-a povestit o altă întâmplare de care-şi amintise: cunoscuse o franţuzoaică cu care se împrietenise. Tatăl fetei s-a oferit să-l înveţe meseria de bucătar. „Numai sosuri erau vreo două-trei sute! Paul, tatăl prietenei mele fusese bucătar la una din camerele parlamentului francez”.

           Mai târziu însă, când a ajuns în Canada, a regretat încăpăţânarea, refuzul său, pentru că acolo erau la mare căutare cunoscătorii bucătăriei tradiţionale franceze şi cele mai luxoase restaurante din Quebec preferau bucătarii sosiţi de la Paris. Dar lui Mitică nu i-a plăcut rutina! Pe el îl stimulase dintotdeauna ineditul, situaţiile noi care-i puneau la încercare inteligenţa şi spiritul, şi care-i ofereau apoi, satisfacţii. Era descurcăreţ, îndrăzneţ! Şi asta l-a ajutat în viaţă cel mai mult şi i-a adus succes.

Festival românesc la sala Odeon din Paris

   Comunitatea românească din Parisul anului 1950 a avut parte de un eveniment deosebit de emoţionant: într-un cadru festiv, sala Odeon a reunit de Ziua Mamei un mare număr de emigranţi români aflaţi la Paris: personalităţi de marcă ale diasporei române, ca Mircea Eliade, Neagu Djuvara şi alţi învăţaţi şi foşti oameni politici, români din toate sferele sociale, de toate categoriile şi toate confesiunile religioase: „Dar cine n-a fost? – şi-a reluat şirul amintirilor Dumitru Sinu -. Toţi! Catolici, ortodocşi, ţărănişti, liberali, foşti legionari – o adunare impresionantă de români aflaţi în afara graniţelor şi care, în acea zi memorabilă, au petrecut împreună momente de neuitat. Primul care a luat cuvântul a fost părintele Zăpârţan, un om de aur şi un mare român! Ce n-a făcut părintele pentru cei din exil? N-a putut vorbi mult, el a rostit la început o frază care cuprindea totul: Dumnezeu n-a reuşit să le facă pe toate şi atunci a făcut mamele! – şi n-a mai putut spune niciun cuvânt. Cei din sală plângeau! După ce s-a liniştit lumea, părintele şi-a continuat emoţionanta prelegere şi apoi a început să cânte: O inimă de mamă! Au fost clipe unice care mi-au intrat în suflet atunci şi au rămas cuminţi, acolo…“

                          Suflete de copii

          Omul pe care-l aveam în faţă îşi amintea acum, cu ochii vii şi plini de emoţie, tot ce s-a întâmplat în sala Odeon în acea zi: după cuvântul de deschidere al părintelui Zăpârţan, a ţinut un discurs în limba franceză ilustrul Neagu Djuvara.

          Mircea Eliade, cel mai cunoscut şi iubit intelectual român din Parisul acelor vremuri şi-al celor ce-au urmat, într-o manieră elevată şi de neconfundat, a vorbit despre mamă, lăsându-i pe cei din sală fără grai.

           Apoi alţi şi alţi confraţi au vorbit, despre cea mai apropiată fiinţă de sufletul fiecăruia dintre noi, după propriile simţăminte iar sufletele lor – atunci şi acolo – s-au unit într-unul singur: acela al copilului român, căci toţi aveau o mamă!

                   Petrecere românească pe bulevardul Saint Michel  

           „După serbare, majoritatea ne-am oprit pe bulevardul Saint Michel la o cafenea, unde a s-a prelungit ceea ce începuserăm la Odeon”, continuă nea Mitică povestirea despre ziua aceea memorabilă. Au spus poezii despre mamă, au cântat, au plâns şi-au râs în acelaşi timp, pentru că n-au lipsit nici momentele de umor sau picanteriile copilăriei, de care mulţi şi-au amintit cu nostalgie.

           Dan Isăcescu a venit cu propunerea ca fiecare dintre cei prezenţi să se gândească la o poezie, la un cântec sau să rostească o frază despre mamă; cum inteligenţa fără de spirit este ca şi mâncarea fără sare, Isăcescu a încercat să destindă atmosfera şi a spart gheaţa, recitând în dulcele grai moldovenesc, pe care nu-l uitase, un amestec hazliu de versuri. Ştia să anime atmosfera şi să aducă zâmbetul, chiar şi pe feţele cele mai posace. 

   Au continuat ore în şir să cânte şi să recite, să-şi depene amintirile copilăriei, cu acele întâmplări nevinovate sau boacăne, ce n-au rămas nepedepsite de către cele care le-au dat viaţă. Cântece vesele sau triste au uns inimile lor rupte-n două, căci într-o după amiază prelungită până târziu, în noapte, timpul s-a scurs în ritmurile celor mai frumoase melodii dedicate mamei, iar clipele au trecut  mângâiate de cele mai frumoase versuri. Când s-a cântat melodia Plânge-mă maică cu dor, n-a existat niciun român dintre cei care erau acolo, să nu plângă.

          Ascultându-l pe nea Mitică nu puteai să rămâi insensibil şi să nu dai timpul înapoi, retrăind momentele inocenţei, când mama, eterna mamă, te ţinea la piept, te mângâia şi te-nvăţa de bine, te pregătea ca într-o zi să poţi să te numeşti atât de simplu, OM! Dar pentru el imaginea mamei se stinsese… avea doar trei anişori când mama îi plecase, sus, la ceruri.

           „Când ascultam cântecele şi poeziile acelea care ne-au făcut ziua atât de frumoasă, mă gândeam cu regret că nu-mi amintesc nici măcar imaginea celei ce m-a adus pe lume… Eu nu puteam spune niciodată, ca inginerul Stoicescu, la cei nouăzeci şi şapte de ani ai săi : Mama nu m-a pedepsit niciodată, dar vocea ei… ah, vocea ei! Şi-acum cu drag mi-o amintesc!

CAPITOLUL V

Când dragostea la prima vedere durează o viaţă de om

          „Dragostea este misterul între doi oameni, nu asemănarea dintre ei”, a spus cândva John Fowels, un celebru scriitor. Este un lucru ştiut că orice căsnicie, ca să dureze, trebuie să aibă la temelie iubirea. Aceasta este pecetea ce ţine laolaltă, cu adevărat, două inimi şi din ea izvorăsc propăşirea şi împlinirea celor uniţi în taina căsătoriei. O căsătorie din dragoste a fost şi cea dintre nea Mitică şi Nicole, soţia sa. Cu toate că lucrurile s-au petrecut cu mai bine de 40 de ani în urmă, amintirile lor sunt încă vii. Să ne întoarcem deci, în timp şi să le aflăm povestea.

 „Tu vei fi soţia mea!”

          La începutul anilor ’60, când relaţiile interumane funcţionau, când oamenii trăiau printre alţi oameni şi nu închişi în camerele lor în faţa unor monitoare şi dependenţi de telefoane mobile, iubirea apărea simplu, în orice moment al zilei şi în cele mai ciudate împrejurări. Oamenii se întâlneau faţă în faţă, discutau şi se priveau în ochi minute în şir, iar dragostea înflorea, firesc. Amintesc spusele lui John Maxwell (n. 1947) referitor la relaţiile interumane: Cel mai nesemnificativ cuvânt – Eu. Cel mai important cuvânt – Noi. Cele mai importante două cuvinte – Vă mulţumesc. Cele mai importante trei cuvinte – Totul este iertat…

           Într-o asemenea zi, în urmă cu o jumătate de secol, nea Mitică a întâlnit-o pe Nicole, viitoarea lui soţie, la un supermarket. Era un magazin din Canada, asemănător cu „Safeway-ul” american din zilele noastre.  Mitică venea de la serviciu şi s-a oprit la acest magazin să-şi cumpere alimente. Nicole era fata de la casierie. Probabil că a fost o dragoste la prima vedere, pentru că Mitică a intrat în vorbă cu ea şi după primele schimburi de cuvinte în limba franceză, i-a spus: „Tu vei fi soţia mea”. Oamenii care stăteau şi ei la rând, au considerat că Mitică are chef de glume, au început să vocifereze, pentru că abuza de timpul lor, ţinând-o ocupată pe casieriţă, cu snoavele lui. Dar nea Mitică s-a întors spre ei şi le-a spus hotărât: „Eu am aici de discutat lucruri importante. Ea va fi nevasta mea! Este mult mai important decât ceapa voastră, sau ce vreţi voi să cumpăraţi!”

   El – 37, ea – 19

   Discuţia din supermarket fusese totuşi atât de serioasă, încât trei luni mai târziu, în ianuarie 1964, nea Mitică s-a căsătorit cu Nicole. Şi dacă Nicole şi Mitică sunt împreună şi astăzi, este pentru că sufletele pereche se intersectează pe neaşteptate, se recunosc dintr-o privire, se completează fără cuvinte, iar legătura dintre ele învinge orice obstacol şi trăieşte veşnic.

   Deşi a fost scurt, drumul celor doi până la altar a fost pavat cu mai multe obstacole. Înţelegând că relaţia celor doi tineri este cât se poate de serioasă, părinţii fetei au început să ridice diverse obiecţii. Prima a fost legată de diferenţa de vârstă dintre cei doi. Dumitru Sinu avea 37 de ani, iar Nicole doar 19 ani.

  „ Tu eşti curată ca lacrima!”

  Un alt impediment era religia. Familia lui Nicole, asemenea majorităţii francezilor, avea rădăcini adânci în catolicism, iar pretendentul era ortodox. Dacă biserica ortodoxă acceptă destul de uşor căsătoria între două persoane de religie diferită, catolicii erau mult mai exigenţi şi cereau convertirea obligatorie a lui Mitică la religia catolică. Procesul de convertire, anevoios şi lung, presupunea o dispensă papală, susţinerea unui examen amănunţit din dogmele catolice, urmat de botezul în religia romano-catolică şi abia apoi se putea oficia căsătoria.

           Pentru Nicole, care era o fată tânără şi curată, cu frica lui Dumnezeu, era important să se căsătorească religios. Obişnuia să ajungă zilnic la biserică şi să se spovedească în fiecare duminică. Într-o zi, părintele i-a spus: Nicole, eu nu ştiu de ce vrei să te spovedesc în fiecare zi. Tu eşti curată ca lacrima.

Preotul spune că băiatul acesta este un om de caracter

          A urmat o perioadă de incertitudini legate de faptul că nea Mitică era de o altă naţionalitate, iar familia lui Nicole nu avea posibilitatea să-l cunoască aşa cum şi-ar fi dorit. Mai mult, nu exista nici o legătură sau cunoştinţă comună care să-l recomande călduros pe nea Mitică şi să-i convingă pe părinţii lui Nicole, că el este om serios, bine intenţionat şi cu un caracter integru.

           Dar nea Mitică, român hotărât şi descurcăreţ, găsise în acel moment, soluţia salvatoare pentru a obţine mâna alesei lui. A discutat cu părintele Popescu, preotul ortodox de la biserica română din Montreal, un om educat şi manierat care vorbea fluent limba franceză şi l-a rugat să le facă o vizită părinţilor fetei acasă. Zis şi făcut. Preotul a stat la o bere cu tatăl lui Nicole şi în acest timp i-a povestit acestuia despre nea Mitică.

           Părinţii lui Nicole au fost plăcut impresionaţi  de ceea ce au auzit. „Dacă şi preotul spune aşa cuvinte frumoase despre băiatul aceasta, înseamnă că este un om de caracter”, şi-au spus ei, renunţând să se mai împotrivească în vreun fel, căsătoriei celor doi. Dragostea adevărată pe care i-o purta lui Nicole, dar şi isteţimea lui, precum şi mâna de ajutor, întinsă la momentul oportun de preotul Popescu, i-au deschis lui Mitică un drum spectaculos în doi – el, alături de domnişoara Nicole.

   Trei luni mai târziu   

          Au urmat planurile de nuntă. Tradiţia spune: Cununia este a miresei, iar fericirea familiei este în mâna mirelui. Evident că părinţii miresei au dorit şi au încercat să organizeze ceremonia la biserica de care aparţineau, încercând să respecte vechile obiceiuri care spun că orice fată onorabilă trebuie să poarte rochia albă de mireasă şi voalul în faţa comunităţii care a văzut-o crescând şi să plece de acasă cu binecuvântarea preotului care a confirmat-o în religia romano-catolică.

   Dar catolicii au refuzat să oficieze căsătoria, deoarece nea Mitică era ortodox şi din păcate, nu făceau nici o excepţie de la regulă. Aşa că nea Mitică şi Nicole i s-au adresat din nou părintelui Popescu, care le-a oficiat cununia religioasă în tradiţia ortodoxă, în Biserica Ortodoxă din Montreal. Trecuseră deja trei luni de la discuţia pe care viitorii miri o avuseseră în supermarket.

   Dispensa papală

           Adevărata provocare a apărut după ce nea Mitică s-a însurat cu domnişoara Nicole, în religia ortodoxă. Refuzul bisericii catolice de a oficia cununia a fost un şoc puternic pentru ea. În plus, faptul că biserica catolică nu le-a recunoscut căsătoria, le-a determinat şi pe rudele ei să ia o poziţie defensivă. Ca urmare, rudele nu o considerau căsătorită pe Nicole, din moment ce nu respectase dogmele catolice, tradiţiile şi regulile scrise şi nescrise în comunitatea franceză. Aşa că, Nicole era deprimată şi plângea toată ziua, iar nea Mitică ajunsese în culmea disperării, pentru că nu mai ştia ce să facă să o împace şi cum să îi intre în voie.

   Pe atunci Papa era asaltat cu cereri de dispensă papală pentru căsătorii între catolici şi credincioşi din alte religii. În cele din urmă, Pontiful a decis să recunoască valabilitatea căsătoriei între un credincios catolic şi unul ortodox, iar lucrurile au intrat în normalitate.

           După această reconciliere între cele două biserici – catolică şi ortodoxă -, duhovnicul lui Nicole a venit să anunţe tânăra familie că îi poate căsători. Dar nea Mitică l-a refuzat, spunându-i: „Crezi că îţi dau eu acum bani să mă căsătoreşti, dacă nu m-ai căsătorit când am avut nevoie? Eu sunt căsătorit la ortodocşi. Acum e prea târziu”.

   Cum să înveţi româneşte în şase luni  

           Cu toate că existau multe diferenţe culturale între ei, Mitică a găsit o cale de a aplana divergenţele, speculând calităţile native ale soţiei sale. Nicole avea o curiozitate înnăscută şi era avidă de informaţii noi. Mitică citise mult şi discutând cu Nicole despre Europa, pe care el o vizitase şi despre cărţile pe care le citise, a reuşit cu timpul să-i trezească şi ei pasiunea latentă pentru studiu. Dându-şi seama de curiozitatea şi inteligenţa ei, Mitică a început să-i vorbească despre România, iar Nicole îl asculta vrăjită, şi-l ruga să-i traducă tot timpul câte ceva din limba română. În tot acest timp, Mitică era curios să vadă dacă soţia sa va reuşi sau nu, să înveţe limba română.  Nimeni nu i-a dat speranţe, ba mai mult l-au descurajat, spunându-i că va fi o minune dacă va putea s-o înveţe vreodată pe Nicole limba lui natală. Şi totuşi, în ciuda previziunilor apropiaţilor, după doar 6 luni, franţuzoaica Nicole vorbea româneşte.

          Nimeni nu mai întâlnise o asemenea capacitate de acumulare, atâta inteligenţă şi talent. Aşa că românii au început să bârfească şi să facă supoziţii. Credeau că nea Mitică i-a minţit şi că părinţii lui Nicole sunt, de fapt, români, altfel ea nu ar fi putut învăţa româneşte atât de repede, sau că Nicole provine dintr-o familie cu rădăcini româneşti, pentru că prea a învăţat ea repede şi binişor limba română.

           Surpriza fusese mare, dar Nicole învăţase româneşte din dorinţa de a cunoaşte această limbă vorbită de omul de care-şi legase viaţa. A învăţat dintr-un manual, a început cu verbe, cu propoziţii scurte şi a continuat cu fraze ceva mai complicate. După aceea i-a fost mai simplu, pentru că a luat contact cu românii şi îi întreba pe toţi ceea ce nu înţelegea. Un cunoscut de-al lui Mitică, doctorul Georgescu spunea: Eu sunt căsătorit  de 12 ani şi soţia mea, care e ca şi Nicole, tot din Quebec, n-a învăţat să spună nici «Noapte bună».

          În însuşirea unor cunoştinţe contează probabil voinţa, dragostea şi putinţa!

                             „Drum bun!” şi „Somn uşor!”  

           Mitică îşi aminteşte că în acea perioadă, Nicole obişnuia să spună seara, la culcare: Drum bun! în loc de Noapte bună! Lui i s-a părut distractiv acest lucru şi n-a corectat-o niciodată. Aşa spunea în multe seri, iar dimineaţa, când soţul ei pleca la servici, Nicole îl petrecea cu urarea: Somn uşor! El zâmbea. Era ceva inedit şi amuzant, Mitică considerând a fi un joc de cuvinte. Îşi dădea seama că ea confunda sensul celor două urări, dar  n-o corecta, pentru că îi plăcea să o audă cum  rosteşte o propoziţie în locul celeilalte. Până într-o zi, când Mitică, întorcându-se de la muncă, şi-a găsit soţia supărată foc pe el. „Ce ai de eşti aşa supărată?” a întrebat Mitică nedumerit. Lasă-mă în pace! Săptămâni întregi să nu-mi spui ce înseamnă «drum bun» şi să mă laşi să le inversez…?”, i-a replicat Nicole. Probabil îşi dăduse şi ea seama că nu e uşor să înveţi o limbă străină atât de repede. Totuşi Nicole a învăţat rapid, fiind ambiţioasă, iar Mitică a cizelat-o şi a ajutat-o să fie mai încrezătoare şi mai sociabilă. A prezentat-o în societate şi a ajutat-o să-şi facă prieteni pe viaţă, printre românii din Quebec. Vorbind cu ei, Nicole şi-a dat seama cât de descurcăreţi şi inventivi sunt românii. De asemenea, ea a apreciat bucătăria românească, tradiţiile şi obiceiurile noastre, iar muzica românească i s-a lipit de suflet imediat.

   „Mă duc după bani”  

Mitică nu a avut probleme de adaptare după căsătoria cu Nicole, în primul rând pentru că el vorbea fluent franceza, pe care o învăţase chiar acolo, în Franţa, una dintre ţările în care locuise anterior. Experienţa de viaţă, cunoştinţele acumulate şi puterea de muncă erau atuurile lui nea Mitică.

          Mitică şi Nicole au trecut prin zile bune şi zile grele, ca toate cuplurile care trăiesc împreună atâţia ani. Câteodată le-a fost greu pentru că nu au avut bani, el negăsind de lucru. Cu toate acestea, s-au descurcat de fiecare dată. Încet, încet, Nicole şi-a dat seama că are în el un sprijin, că este un om de încredere şi a înţeles că totul va fi bine.  Mitică făcea ce făcea şi obţinea până la urmă o slujbă. Peste tot pe unde a fost, în Canada, în Italia şi în Franţa,  el şi-a găsit de lucru. Uneori se mirau şi cunoscuţii, pentru că vremurile erau grele, mulţi se plângeau că stau degeaba, dar Mitică se descurca. Ei nu-şi găseau  de muncă, pe când el avea mereu unde să lucreze.

   Perseverenţa lui Mitică se datora exemplului părintelui său, de la care ştia că n-ai voie să cedezi. Îşi aminteşte că, în copilărie, obişnuia să-l întrebe pe tatăl său: „Tată, iar te duci după lucru?”, pentru că pleca mereu de acasă, îşi căuta de lucru. Şi tatăl răspundea: Nu mă duc după lucru, gura tatii. Că de lucru am şi acasă. Mă duc după bani

                             Generaţia următoare  

   Lui Mitică i-au plăcut copiii. Şi-ar fi dorit să aibă cât de mulţi. El n-a avut preferinţe când a fost vorba despre copii, nu şi-a dorit băiat sau fată, ci a vrut să aibă un copil sănătos. Dumnezeu i-a dăruit o fiică, imediat după căsătorie, pe Sandra Sonia, care are acum 45 de ani. Sandra s-a născut la Montreal şi seamănă la fire cu tatăl ei – este mereu veselă şi se bucură de viaţă. Este căsătorită, locuieşte în Franţa şi are doi copii. Mitică şi Nicole au şi un fiu, Nicolae (40 de ani, născut în Los Angeles). De regulă, băieţii seamănă cu mamele lor, aşa că, Nicolae este o fire mai interiorizată,  moştenind-o mai mult pe mama sa.

   A trecut timpul, dar Nicole şi nea Mitică se iubesc şi acum, la fel ca în prima zi. Viaţa le-a brăzdat chipurile, dar lumina din privirile lor nu s-a stins. Ea străluceşte şi acum, la fel de puternic precum în ziua când s-au cunoscut. Iar ochii lor vorbesc într-o limbă ce nu e nici română şi nici franceză. Este limba îndrăgostiţilor. Pentru că, aşa cum spunea William Shakespeare: Când dragostea vorbeşte, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului.

CAPITOLUL VI

 

          DAN ISĂCESCU: Visul francez sub glasul roţilor de tren!

 Odiseea lui Dan Isăcescu şi aventura lui franceză este imposibil să nu te captiveze, mai ales, dacă relatarea o face Mitică Sinu. Povestea lui nu este una obişnuită. Modul în care reuşeşte să părăsească România este unul ieşit din tiparele acelor timpuri: Dan Isăcescu trece graniţa între roţile unui tren de marfă!

          Isăcescu va respira aerul libertăţii într-o lume nouă  în care continuă aventura începută pe un vechi peron de gară şi trăieşte din plin fiecare clipă a vieţii sale, ca şi cum ar fi ultima.

          Compartiment de lux spre Occident – curaj şi inventivitate!  

   Anul de graţie 1948 se evidenţiază, printre altele, prin cel mai puternic exod de refugiaţi spre Occident, care se manifesta ca un adevărat curent, pe care nea Mitică îl numise paşoptismul secolului XX. Prigoana comunistă nu avea limite şi părăsirea României părea singura cale de supravieţuire pentru mulţi dintre ei. Preţul pe care unii au fost nevoiţi să-l plătească nu poate fi echivalat în bani, niciodată. Şi-au riscat propria viaţă pentru a se bucura de gustul libertăţii, dar uzând de inteligenţă şi mult curaj. Cazul lui Dan Isăcescu, românul care a ajuns în Franţa sub un tren, a fost mediatizat multă vreme şi s-a aflat pe prima pagină a gazetelor din Paris. 

   Speriat de ceea ce se întâmpla în ţară, tânăr, inteligent, cu o minte inventivă şi ispitit mereu de lumea liberă, occidentală, lui Dan Isăcescu i-a venit o idee: ce-ar fi să vadă dacă trenul n-ar fi mijlocul  prin care ar putea părăsi ţara?  A studiat cu atenţie potenţialul  mijloc de fugă, şi ochiul lui ager a identificat un loc în care se putea amplasa o cutie din lemn, numai bună pentru a-i servi drept compartiment. „Dacă cutia se află tot acolo când trenul se întoarce în România, înseamnă că nu verifică nimeni sub tren, aşa că pot să stau acolo, în condiţii sigure” – a gândit românul nostru. Experimentul făcut s-a dovedit a fi decisiv pentru punerea în aplicare a planului. În acest fel, în cutia pe care şi-a confecţionat-o până în cele mai mici detalii, cu mare atenţie, Dan Isăcescu reuşeşte să ajungă la Paris.

   „Eu am venit din Franţa, dar să nu spui la nimeni!”

   Nea Mitică l-a întâlnit pe Dan Isăcescu în Italia, la Torino.  Plecase din Franţa, unde ajunsese ilegal, pentru că auzise el că la Torino era un grup de români, într-o tabără de refugiaţi. Intenţiona să se întoarcă din nou în Franţa, dar pe cale legală. Şi cum de-abia se învăţase cu compartimentul său atât de original, ajunge în Italia, tot sub tren.

   Câţi ani ai?– au fost cuvintele pe care Isăcescu i le-a adresat lui Mitică la prima lor întâlnire – Tu îi cunoşti pe ăştia pe toţi?  Şi-a studiat atent partenerul de dialog. Parcă ceva din interiorul său îi şoptea să-i acorde încredere lui Mitică, spunându-i pe un ton deschis: Eu am venit din Franţa dar să nu spui la nimeni! Le voi spune eu odată la toţi, să audă direct de la mine. S-au împrietenit imediat. Era genul de om care ştia să se apropie de ceilalţi şi să se facă plăcut, dar numai după ce-l studia atent, pe fiecare.

   Paris – oraşul luminilor şi-al libertăţii!

   La scurtă vreme, până şi refugiaţii de alte naţionalităţi au aflat că printre ei se află un refugiat român, ce tocmai sosise de la Paris. Toţi lagăriştii se interesau despre viaţa şi posibilităţile din Franţa. Pentru mulţi, urma să fie destinaţia finală. 

          Isăcescu îşi depusese cerere de azil politic ca şi refugiat român, cu opţiunea Franţa. Italienii au fost expeditivi, aşa că, în scurtă vreme, grupul lărgit de prieteni ai lui nea Mitică s-a reînchegat la Paris, oraşul luminilor.

 Perioada care a urmat a stat sub semnul aventurii, aventura franceză, care prin ineditul şi farmecul ei a unit sufletele românilor aflaţi la Paris. Greutăţile au fost mai uşor de trecut iar bucuriile erau savurate la maxim.

                             De la cloşar – la inginer!

           Începuturile vieţii în Occident n-au fost uşoare, pentru niciunul dintre refugiaţii români. Condiţia emigrantului într-o societate occidentală era limitată, iar barierele ce trebuiau trecute până la a ajunge la integrare nu erau simplu de depăşit. Intelectual sau pauper, emigrantul, şi nu numai, trecea prin furcile caudine până la desăvârşirea lui în calitate de cetăţean al unei ţări din Vest.

           „Cum în America e bine cunoscut termenul homeless sau în România, oamenii străzii, cloşarii trăiau în Parisul anilor ’50 – îmi spune nea Mitică – însă spre deosebire de homeless, cloşarii deţineau un fel de permis de şedere pe malul Senei. Aparţineau tuturor categoriilor sociale, dar mulţi erau din rândul intelectualilor. Dan Isăcescu stătea pe cheiul Senei, împreună cu cloşarii. Stive de cărţi tronau printre locaşurile improprii, construite după priceperea şi posibilităţile lor. Dan citea foarte mult, îi plăcea să înveţe, îşi dorea foarte tare să ajungă inginer”.

          Nu de puţine ori, când nea Mitică ajungea pe malul Senei, între ei, era întrebat despre Panait Istrati sau despre Cioran, pe care îi citiseră majoritatea celor cu care vorbea.

   „Tu citeşti mult, măi Dane, dar n-ai făcut nimic în viaţă!” – i-a spus prietenul meu într-o zi lui Isăcescu. Era vorba de realizarea lui pe plan profesional. Într-o zi, când nea Mitică repetase această frază pe care Dan o ura, de-a dreptul, i-a spus pe un ton confidenţial: Măi, tu zici că eu n-am făcut nimic! Du-te la Grenoble şi vei vedea că apar şi eu pe lista celor care s-au remarcat. Au scris că sunt inginer, deşi nu am o diplomă în mână!

          Trei curtezani, un curier… şi-o domnişoară greu de cucerit!

           Una dintre cele mai interesante întâmplări legate de Dan Isăcescu, petrecute la Paris, de care nea Mitică şi-a amintit cu lux de amănunte, a fost cea legată de o tânără franţuzoaică de origine română, pe nume Nadine.

          Această tânără lucra împreună cu mama ei la un hotel şi locuiau tot acolo.  Nadine era o fată frumoasă şi era privită cu admiraţie de către românii emigranţi din Paris. În grupul de prieteni în care se învârtea şi nea Mitică, existau trei pretendenţi care îi făceau curte lui Nadine, cu gândul chiar la căsătorie: căpitanul Epuran, ajuns inginer, doctorul Miclea şi doctorul Aerichide – un grec născut în România.

   Însă tânăra Nadine nu discuta cu cei trei curtezani, pentru că se pare că niciunul nu-i era pe plac, aşa că aceştia au găsit o modalitate ingenioasă de a-i transmite mesajele lor. Ştiind că Dan Isăcescu e un tip descurcăreţ şi deschide cu uşurinţă orice uşă, au convenit să-l folosească curier, urmând ca el să le ducă scrisorile şi să le predea tinerei Nadine. Dar n-o făcea pe gratis, bineînţeles, întrucât cei  trei feţi-frumoşi îl plăteau chiar bine, pentru serviciul prestat.

          „Hercule- Savinien” – varianta românească!

          Când Dan îi ducea corespondenţa Nadinei dialogul cu fata decurgea cam în felul următor: Ai o scrisoare de la Aerichide, o anunţa Isăcescu calm. Păi deschide-o şi citeşte-o! – spunea fata zâmbind ştrengăreşte. Eşti neserioasă, riposta el, cum să citesc eu corespondenţa ta? Era un şmecheraş înnăscut şi mai mult decât atât, foarte simpatic în societate”.

   Uneori, când curierul neoficial intra la ea în cameră, Nadine se afla în pat, într-o ţinută lejeră… Pune ceva pe tine – striga el înfuriat – cum poţi să stai aşa în faţa unui bărbat?  Stilul acesta confident a început să-i placă Nadinei… Alteori, Dan îi citea scrisorile şi tonul lui era ferm, dar totodată cuceritor. Era la fel ca în piesa „Hercule – Savinien”, de Cyrano de Bergerac, unde o tânără se îndrăgosteşte de cel care-i citea scrisorile…

   Încet, încet, domnişoara Nadine se îndrăgosteşte de vocea lui Dan, bătăile inimii i se accelerează tot mai mult în prezenţa lui, iar sentimentele frumoase prind contur. Nu peste mult timp, spre dezamăgirea mamei sale care ar fi dorit să o mărite cu un intelectual, Nadine se căsătoreşte într-o bună zi cu Dan Isăcescu. Omul care a ajuns la Paris, sub tren, care apoi a locuit cu cloşarii pe malul Senei, ajunge să aibă o familie!

   Tatăl Nadinei era român – căpitan de vas -, iar mama ei era franţuzoaică. Fata vorbea bine româneşte; deşi era născută în Franţa; locuise pentru o perioadă în România. După ce şi-a adunat nişte bani, Dan a trimis-o pe Nadine în vizită în România să o cunoască  şi mama lui.

                                      Familia ca o aventură

            Însurat cu o femeie deosebită, frumoasă şi serioasă şi cu care avea doi copii, Dan Isăcescu nu a putut renunţa însă la stilul de aventurier în care se obişnuise să trăiască şi care i se potrivea ca o mănuşă. Şi astfel, la un moment dat, inevitabilul s-a produs. Neînţelegerile ţinându-se lanţ în familia lor, după o perioadă de încercări de reconciliere, cuplul s-a destrămat. Nadine a intentat divorţul şi s-au despărţit, fiecare dintre ei urmându-şi calea. Nadine, totuşi, nu l-a putut uita. Când a prins de veste că Dan s-a mutat aproape de graniţa dintre Franţa şi Elveţia, s-a mutat şi ea într-o zonă adiacentă; dorea ca Dani să fie mereu aproape de ea, căci îl iubise enorm…

Viaţa întreagă a lui Dan Isăcescu a fost o continuă aventură. N-avea astâmpăr, era fascinat de nou şi-i plăcea riscul, era mereu pe fugă, mereu grăbit, de parcă s-ar fi născut cu un dor de ducă, la fel de nestăvilit precum cel al roţilor de tren…

CAPITOLUL VII

VASILE ŢÂRA: Dragostea de carte te duce la Sorbona

   Cutreierând cu nea Mitică printre amintiri, trăieşti alături de Domnia Sa fiecare întâmplare cu oameni de toate categoriile şi din diverse locuri; reuşeşte să-ţi trezească un viu interes şi energia-ţi creşte datorită adrenalinei. Toate amintirile sunt redate cu fidelitate şi cu atâta dragoste de oameni, încât te transpune întotdeauna, cu uşurinţă, în miezul întâmplărilor.

                                                  Destine paralele

   Oamenii pe care i-a cunoscut de-a lungul timpului au lăsat nealterată imaginea lor în memoria simpaticului nea Mitică, şi nu erau puţini! Iar întâmplările ai căror protagonişti au fost, aşişderea. La una din întâlnirile noastre, devenite de-acum obişnuite mi-a spus cu zâmbetul pe buze, că sunt câteva sute cei cu care intrase în contact pe parcursul interesantei lui vieţi din exil. Vreo 460!

           „Pe Vasile Ţâra – a început nea Mitică – l-am cunoscut la sârbi, în lagăr. Era un tip simpatic, comunicativ, având pe-acel  vino-’ncoace, care te determină să-l ţii pe-aproape. Ne-am împrietenit de cum ne-am cunoscut, fiindcă Vasile ştia, cu dibăcie, să se facă plăcut şi reuşea să te cucerească fără nici o sforţare.”

           Nici ei nu ştiau pe atunci că le era hărăzit să parcurgă împreună aceeaşi traiectorie a vieţii lor, dincolo de frontierele României: se întâlniseră în Iugoslavia, au plecat în Italia şi un timp, au rămas la Trieste, apoi, în lagăr, la Torino; în anii ce-au urmat s-au reîntâlnit la Paris, şi-n cele din urmă la Montreal, în Canada!

                                       „Da, eu semăn cu mama!”

   Vasile Ţâra era ardelean, se născuse pe plaiurile Transilvaniei de nord, într-un sat din Bistriţa Năsăud; provenea dintr-o familie de oameni harnici şi mai avea încă patru surori.

            Tatăl său, ca de altfel majoritatea bărbaţilor din această parte a Ardealului, se îndeletnicea cu lemnăritul. Şi astăzi, în această zonă deosebit de frumoasă, cu munţi împăduriţi şi codrii falnici se mai practică această meserie, moştenită din tată-n fiu.

„Dar lui Vasile-i plăceau cărţile!” – mi-a spus nea Mitică – şi a continuat să-mi povestească, cu lux de amănunte, o serie de întâmplări petrecute în adolescenţa prietenului său.  Tatăl lui Vasile Ţâra mergea, din când în când, să vândă lemne la oraş, luându-şi feciorul cu el. De multe ori, Vasile refuza: munca la pădure, drumul, oboseala şi năravul prost  al părintelui său, îi displăceau – căci bea, şi, ca şi cum n-ar fi fost destul, îl mai îmbia şi pe el cu băutură… Eşti mă-ta gol! – se răstea indignat tatăl către tânărul ce nu se lăsa atras de viciul său, şi-l mai plesnea cu câte-o palmă peste cap – spune zâmbind nea Mitică – dar fetele, surorile lui, culmea: de-abia aşteptau să meargă la oraş, ca să mai tragă şi ele, o duşcă!”

            Vasile era diferit. El iubea cărţile! Le răsfoia cu mare drag, simţind mirosul de cerneală şi desfătându-şi sufletul citind. „Da, eu seamăn cu mama! – spunea el trist şi totodată mândru – mamei îi place să citească, iar dumitale-ţi place să bei!”.

            Mama lui Vasile era mereu în preajma cărţilor, citea  ori de câte ori avea câte-un crâmpei de timp, pentru că nu era uşor pentru o femeie, să se ocupe de gospodărie, să poarte grija soţului şi-a celor cinci copii ai lor. Vasile a deprins de la ea dragostea de carte, de lectură.

                   „Am trei elevi de excepţie, dar sunt români, toţi trei!”    

   Vasile Ţâra făcuse liceul maghiar şi era silitor, situându-se tot timpul, printre cei mai buni elevi din clasă. Doi prieteni buni avea, şi amândoi erau de la el din sat: Ion Baciu şi Irimie Moldovan, la fel de conştiincioşi ca şi el, şi, ce ţi-e şi cu soarta asta, prieteni au rămas, şi-au fost şi în exil, tot împreună!

   „Îmi povestea Vasile că la liceu la ei venise odată un grof maghiar, care l-a întrebat pe directorul şcolii dacă îi poate recomanda vreun elev eminent, care să-i mediteze copiii; răspunsul acestuia a fost scurt şi rapid: am trei!  Şi groful i-a luat pe toţi trei!”, mi-a zâmbit nea Mitică şi a continuat să-şi deruleze filmul amintirilor … Dar sunt români, toţi trei, i-a spus în şoaptă directorul. Nici o problemă! – a fost răpunsul grofului. Şi i-a luat pe cei trei, la el acasă.

           Acolo a învăţat Vasile Ţâra foarte multe lucruri. Şi-a îmbogăţit cultura generală, pentru că groful avea o bibliotecă vastă, cu cărţi în limba engleză, franceză, germană…un adevărat izvor, de unde te puteai înfrupta din tainele cunoaşterii.

                   De la meleaguri bistriţene, la universităţi occidentale

          Cei trei prieteni au fost nedespărţiţi tot timpul, chiar şi în exil: au ajuns în Iugoslavia, apoi în Italia, Franţa şi în final, la Montreal.

          Ion Baciu ajunsese un recunoscut profesor de matematică în Montreal, fiind cel mai renumit cadru didactic din provincia Quebec. Irimie Moldovan s-a specializat în informatică şi a fost omul care a instalat computere la principalele instituţii de stat din Montreal (primărie, spitale, etc.). Ambiţia şi rigurozitatea, munca şi seriozitatea, dar nu în cele din urmă, şansa, au fost mijloacele prin care şi-au văzut visul împlinit. „Apriga lor dorinţă de a deveni  cineva!” mi-a spus nea Mitică. Vasile Ţâra şi-a luat licenţa în litere, la Sorbona, în timp ce se afla în Franţa; vorbea franceza impecabil.

           Ascultându-l pe Dumitru Sinu, în vreme ce-mi povestea despre prietenul său, îi observam mimica feţei, gesturile şi inflexiunile vocii, simţind în ele doar admiraţie şi o reală mândrie: mândria şi bucuria de a-l fi cunoscut pe Vasile Ţâra.

                             Mai multă lume scrie decât citeşte

          Nea Mitică şi-a amintit că l-a vizitat pe Vasile Ţâra, pe când revenise în Franţa şi locuia la Saint Gervais. Era împreună cu alţi trei profesori francezi şi discutau despre diverse lucruri, toţi deţineau cunoştinţe vaste de cultură generală. „Era acest Vasile Ţâra, un om foarte cult, puteai vorbi cu el, ore întregi, era documentat, citise mult! – mi-a spus nea Mitică la modul admirativ. Unul dintre colegii săi, profesori, i-a spus în timp ce eram cu toţii la masă: Vasile, tu vorbeşti perfect franceza! Mi-a luat trei ani ca să o învăţ bine şi-apoi alţi doi, să pot să scriu la nivel academic – a răspuns calm, Vasile. 

   Văzând câte ştie şi cât este de recunoscut în domeniul său, nea Mitică l-a întrebat mereu, de ce nu scrie o carte.  Ştiţi care a fost răspunsul său ? Giovanni Papini a spus că mai multă lume scrie decât citeşte! Nu ştia probabil, sau nu voia să ia în consideraţie proverbul latin: Qui scribit, bis legit (Cine scrie, citeşte de două ori). Oricum, am înţeles că era un erudit de excepţie, un om deosebit.

           „S-a căsătorit cu o asiatică cu sânge albastru, fiică de şef de stat – Vietnam sau Indochina, nu mai ţin bine minte!” – a încheiat prietenul meu istorisirea despre Vasile Ţâra şi în ochii săi am putut citi cu uşurinţă mulţumirea, dar totodată şi nostalgia acelor vremuri…

           Istorisirea vieţii lui nea Mitică, ce începea să prindă contur, în discuţiile purtate cu el, incitantă şi plină de personaje şi personalităţi captivante, îmi stârnea curiozitatea la fiecare întâlnire pe care o aveam cu neobositul povestitor al întâmplărilor adevărate şi pline de inedit. Astfel, m-a determinat ca zile şi nopţi în şir să-i răsfoiesc însemnările ce mi le încredinţase. Şi din ele se putea observa cât de mult iubea cărţile, prietenul meu octogenar!

           Am citit într-una din notiţele sale, despre felul cum îl caracterizase soţia sa, doamna Nicole, într-o discuţie hazlie cu un prieten de-al lor, italian, ce-i sugerase acesteia să scrie despre nea Mitică. Glumind şi râzând din toată inima, doamna Nicole, amintindu-şi de începuturile vieţii lor de cuplu, i-a răspuns: Ce vrei să scriu? Că am cunoscut un om fără somn, un om care putea să facă singur 25-30 de camere de hotel pe zi, care citeşte 7-10 ore şi nu-l doare capul? Un om care poate mânca lapte acru cu castraveţi şi  care când îşi pune ceva în cap nu se lasă până n-o scoate la capăt sau – cum spune  domnul Petra -, câteodată le înţelege pe toate pe dos? Să scriu că am dormit separat, ca prinţii, fiecare în camera lui, căci cine putea să doarmă lângă un om care aprindea lumina de 30 de ori pe noapte şi avea în jurul lui cărţi ce mai cădeau şi pe jos?  

          Atunci, pentru mine s-a făcut lumină şi-am reuşit să desluşesc mai bine taina prieteniei ce s-a născut între nea Mitică şi Vasile Ţâra. Aveau un lucru remarcabil în comun: erau părtaşi la aceeaşi dragoste – amândoi iubeau nespus de mult CĂRŢILE!

 

CAPITOLUL VIII

STOIAN  BRĂILOIU: Legionarul român expulzat de Charles de Gaulle în Corsica

   Amintirile sunt dovezile vii ale neuitării din noi, sunt imaginile trecutului aşternute în gânduri, îngrijite în taină cu puterea sufletului şi ocrotite cu dragoste de-atingerea aripilor nemiloase ale timpului. Când ne desprindem de vâltoarea unui prezent ce sapă adânc în noi şi dragostea de tot ce-i frumos şi bun ne stăpâneşte vieţile scurgându-se agale spre fântânile nepieritoarei iubiri, dăm frâu liber amintirilor, căutându-ne pe noi înşine ancoraţi în adâncul şi farmecul lor.

           Dumitru Sinu, nea Mitică – aşa cum m-am obişnuit să-i spun şi cum de altfel îi spun toţi cei apropiaţi –, nestăvilit povestitor al unor întâmplări din vremuri demult trecute, a ştiut să-şi drămuiască fiecare bucăţică de suflet, umplând-o cu amintiri despre oameni şi locuri, orânduite după bunul său plac într-un document special pe care nu cred că greşesc dacă-l numesc carta aducerilor aminte, guvernată, de o lege mai rar întâlnită în ziua de azi: prietenia.

           Stoian Brăiloiu, nea Brăilă pentru amicii şi cunoscuţii săi, omul de care l-a legat o prietenie frumoasă şi durabilă, a făcut parte din rândul structurilor legionare ce au facilitat emigrarea multor români după instaurarea regimului comunist în ţara noastră. Astăzi şi-l aminteşte plin de recunoştinţă şi-mi vorbeşte cu emoţie despre un personaj complex, interesant şi cu un suflet de aur, după cum mărturiseşte Mitică Sinu.

Legionar fără lege şi drumul către libertate

   Stoian Brăiloiu a făcut parte din generaţia care a părăsit România postbelică încă din vremea generalului Ion Antonescu. Mitică Sinu l-a cunoscut la Cluj, pe vremea când îşi pregătea cu minuţiozitate emigrarea; ştia că legionarii îl pot ajuta să treacă dincolo şi până la urmă ei au fost cei care i-au aranjat plecarea.

           „Antonescu îi trimitea afară – îmi spune nea Mitică referindu-se la legionari – dar Hitler i-a prins şi i-a închis… erau vremuri tulburi. Şi nea Brăilă a ajuns în Germania, a fost închis şi după aceea expulzat şi trimis acasă”.

           Dar nu s-a liniştit, a plecat spre Iugoslavia titoistă împreună cu ortacii săi, dintre care nea Mitică îşi aduce aminte de un anume Aurel Călin… La sârbi s-au revăzut. „Era electrician în minele de la Banovici” – îşi aminteşte Dumitru Sinu. Nu mai contase nicio lege pentru el. Asemeni celor mulţi care treceau ilegal graniţele României, viaţa sa era guvernată de o sigură lege: aceea a libertăţii depline pentru care lupta, depăşind obstacolele unui drum sinuos şi deloc uşor – nea Brăilă era legionarul fără lege!

   Era un răzvrătit fără margini, nemulţumit până şi de cei din rândurile cărora făcea parte, legionarii: nici ei nu au făcut nimic pentru România – îi spusese cătrănit lui Dumitru Sinu. Era un om inteligent şi drept, cu suflet mare, plin de bunătate. În ţară, Stoian Brăiloiu fusese învăţător.

             Cum câmpurile de muncă iugoslave erau amplasate în diferite regiuni, mai mult sau mai puţin aproape de graniţele iugoslave cu ţările care deschideau drumul refugiaţilor către libertate, fiecare risca după cum credea de cuviinţă, alegându-şi calea de trecere dincolo de barierele roşii. Stoian Brăiloiu se pare că a urmat un traseu inedit, trecând în Italia, apoi în Grecia. Dar ţinta lui era de fapt alta şi după o vreme, în sfârşit, ajunge în Franţa. Aici se reîntâlneşte cu nea Mitică. Printr-un concurs de împrejurări, ajunge mai apoi în Corsica şi viaţa sa îmbracă alte forme, sub auspiciile iubirii…

                                      Corsica şi-o dragoste sublimă

           „Avea un prieten nea Brăilă, tocmai în Corsica – îşi aminteşte nea Mitică – la care merge în vizită, nebănuind ce îi rezervase destinul: aici îşi cunoaşte sufletul pereche, se căsătoreşte şi rămâne mai mulţi ani în mijlocul unor oameni care l-au respectat şi l-au iubit mult. Un loc cu o istorie zbuciumată, iată, îi oferea lui Stoian Brăiloiu o viaţă liniştită şi un cămin fericit”.

           Corsica este una dintre cele 26 de regiuni ale Franţei, dar care beneficiază de o administrare specială. Este situată între Franţa şi Italia, având ţărmurile scăldate de apele Mării Mediterane. În antichitate, etruscii au înfiinţat câteva localităţi pe insula care era cunoscută de către comercianţii fenicieni sub numele de Kyrnos. O dată cu înfiinţarea coloniei greceşti Massalia, mai apar câteva localităţi, sub dominaţia greacă. Nu scapă de talpa Imperiului Roman care o cucereşte prin anul 259 î.Hr. Vizigoţii şi lombarzii o controlează apoi în evul mediu şi ulterior intră sub stăpânirea papalităţii şi a statului genovez. Sub formă de răscumpărare a unor datorii, Corsica devine parte integrantă a Franţei, fiind alipită acesteia în anul 1768. Ca urmare a Revoluţiei Franceze, în 1790, teritoriul Corsicii a fost organizat într-un departament unic, denumit Corse. După mai multe etape de reorganizare, în final, din 1976 Corsica se prezintă sub forma a două departamente: Corse-du-Sud şi Haute-Corse.

          Referindu-mă la istoria Corsicii nu pot să nu vă împărtăşesc o curiozitate, al cărei adevăr se pare că nu este pe deplin elucidat încă: se spune că însuşi împăratul Napoleon Bonaparte ar fi fost corsican… Poveştile despre mama lui care ar fi petrecut câteva luni pe insulă în toamna anului 1768, în absenţa soţului său, bănuindu-se că în compania contelui de Marbeuf – guvernator al Corsicii în momentul cumpărării şi cuceririi insulei de către Franţa –, par a fi totuşi adevăruri istorice incontestabile, pentru că la 15 august 1769, la Ajaccio se naşte Napoleon Bonaparte. Apoi, se ştie că viitorul mare împărat merge în Bretagne la vârsta de 11 ani pentru a petrece o „vacanţă” la castelul familiei, de la Callac-en-Tredion şi, poate, de ce nu, la Penarvern, castelul contelui de Marbeuf, de lângă Sainte-Seve… Napoleon şi contele de Marbeuf corespondează apoi pe vremea când viitorul împărat al francezilor urma cursurile şcolii militare de la Brienne… Sunt multe coincidenţe care conduc la ipoteza unei filiaţii diferite decât cea înscrisă în istorie şi o dată în plus, fila din registrul de botezuri al parohiei de la Sainte-Seve, unde se presupune că ar fi fost înregistrat botezul lui Napoleon, aferentă anului 1769 a fost ruptă în mod deliberat de către poliţia imperială. Nu ştiu dacă se pot numi doar presupuneri, atâta timp cât sunt dovezi care le atestă veridicitatea…

          Cu peste 1.000 km de coastă şi 200 de plaje, cu un relief cu precădere muntos în interior, Corsica are specificitatea ei turistică şi devine un punct de atracţie pentru această parte de lume.

           Cert este faptul că nu-i de mirare că locurile acestea măcinate de istorie au fost mereu în sufletul lui Stoian Brăiloiu! Oamenii, locurile, familia ce-şi câştigase prin unirea destinului său cu al soţiei i-au marcat existenţa şi asta vom vedea din relatările lui nea Mitică. Se simte bine aici, are de-acum o familie dar viaţa îi deschide noi perspective…

                    „Du-te la nea Brăilă, precis o să-ţi dea ceva bani!”

           După o şedere de mai mulţi ani în Corsica, Stoian Brăiloiu revine la Paris, împreună cu o soţie frumoasă şi iubitoare, adusă dintr-un loc plin de istorie şi de exotism.

           Deschide o făbricuţă de mase plastice lângă Paris şi angajează şapte români şi şapte corsicani – imparţialitate şi egalitate, după cum erau originile celor doi soţi Brăiloiu. Era înzestrat cu harul de a face bine, de a ajuta şi a deschide drumuri pentru cei din jur. Îşi câştigase un renume în comunitatea românească din Paris, pentru că indiferent cine-i cerea ajutorul, Stoian Brăiloiu îi întindea mâna. La masa lui aflai întotdeauna prieteni pe care-i trata aşa cum se cuvine. „Mereu ne invita la el la masă – îmi spune Mitică Sinu – iar la biserica ortodoxă din Paris, dacă cineva cerea sprijinul, i se spunea fără ezitare: Du-te la nea Brăilă şi precis o să-ţi dea ceva bani!”. Era un suflet ales şi un om de o generozitate deosebită.

           Deşi cu dragoste de oameni şi de Dumnezeu, iubind tot ceea ce era curat, frumos şi bun, Stoian Brăiloiu nu a avut copii…

          „Am avut un soi de prietenie specială cu acest om, cu toate că era cu zece ani mai în vârstă decât mine, dar am avut întotdeauna ce învăţa de la el. Îmi amintesc că l-am vizitat de câteva ori şi în Corsica, voia să mă însoare şi pe mine-acolo, dar fătuca  pe care mi-o  îmi găsise… era minoră” – îmi zice nea Mitică zâmbind.

            Între timp, Dumitru Sinu pleacă în Canada, dar păstrează legătura cu Stoian Brăiloiu. La un moment dat revine în Franţa şi, împreună cu nea Brăilă, mai fac un bine!

                     Alben şi Flora: doi miri, doi „naşi” şi două continente

           Din povestirile lui nea Mitică mi-am dat seama că Stoian Brăiloiu avea o afinitate aparte spre a aranja prietenii şi mi-a relatat o întâmplare drăguţă, cu happy end: „Eram în Canada şi aveam un prieten canadian, de origine franceză, cam timid de felul lui, pe nume Alben şi care voia să se însoare. L-am luat cu mine în Franţa şi l-am căutat pe nea Brăilă” – zice Dumitru Sinu.

           Ce se întâmplase, de fapt? Când l-a sunat nea Mitică şi i-a spus că e în Franţa, aflând scopul vizitei lor, Stoian Brăiloiu n-a stat deloc pe gânduri, găsise deja rezolvarea, zicându-le: Cunosc în Corsica o fată foarte cumsecade, o cheamă Flora! – şi au plecat toţi trei să vadă fata.      Alben a văzut-o, s-au plăcut şi s-au luat îndată. „Pe mine încercase să mă aranjeze şi nu-i ieşise! Dar iată că lui Alben îi găsise repede sortita!” – zâmbeşte nea Mitică, povestindu-mi apoi cum au făcut o nuntă frumoasă, la care nea Stoian Brăiloiu şi soţia lui au fost naşi. Flora era dintr-o familie bună, tatăl ei fiind deţinătorul unei companii de transport.

           Apoi Mitică Sinu, împreună cu Alben şi Flora, s-au întors în Canada. La Vancouver au mai făcut o nuntă, la care a fost şi naşul lor de suflet, Dumitru Sinu, împreună cu prietenii săi, Titi Filip, Radu Bumbaru şi Cornel Popa. Era în perioada în care munceau la Vancouver.

          Alben şi Flora trăiesc şi astăzi în Canada şi au doi copii: un băiat şi o fată. În fiecare an, Alben şi soţia lui mergeau în Corsica, la familia Florei. Avusese mână bună nea Brăilă!

            Dar vremurile erau tulburi, veşnica neîncredere dintre Occident şi lagărul comunist crea situaţii în care, inevitabil, ori de câte ori apăreau semne de întrebare, acestea planau deasupra emigranţilor veniţi din Est…

           Prin momente de acest gen au trecut şi nea Mitică şi Stoian Brăiloiu.

                             Poveste din Corsica – bănuit pe nedrept

            Dumitru Sinu îşi aminteşte de un episod care a schimbat traiectoria vieţii lui Stoian Brăiloiu şi pentru-a câta oară?! Fugise din România în Germania, apoi se reîntorsese în ţară; trecuse graniţa în Iugoslavia, de-acolo ajunsese în Grecia, via Italia. Se stabilise în Franţa, se însurase în Corsica, revenise în Franţa de unde, iată, datorită unei conjuncturi care purta adânci urme politice, din nou era nevoit să plece…

   În Franţa acelor vremuri era preşedinte generalul Charles de Gaulle. Se anunţase vizita oficială a conducătorului rus Nikita Hruşciov, un lucru inedit pentru politica acelei perioade postbelice, frământate de atâtea schimbări. Generalul de Gaulle, precaut, iniţiază o campanie de prevenţie împotriva unor evenimente nedorite, mai ales în rândurile emigranţilor proveniţi din ţările comuniste. Francezilor le era frică să nu apară probleme din partea acestora, temându-se pentru viaţa lui Hruşciov şi au întocmit liste de suspecţi pe care i-au interogat zile întregi.

           „Eram în vizită în Franţa, venisem din America – îşi aduce aminte Dumitru Sinu – când m-am trezit chemat la poliţie şi la 9,00 dimineaţa şi la ora 16,00, pe parcursul câtorva zile, pentru a-mi putea controla fiecare mişcare: li se păruse suspectă venirea mea la Paris exact în preajma vizitei lui Hruşciov, dar nu aveau motive să se teamă, eram inofensiv, îmi câştigasem libertatea şi nu voiam să mi-o pierd din nou”.

           Cu nea Brăilă s-a întâmplat însă altceva: fiind pe acea listă a suspecţilor, din precauţie l-au trimis în Corsica, ştiindu-i, bineînţeles, istoria… Dar el se desprinsese de toate acele vremuri în care clocotea sângele în el şi-i transmitea impulsuri de revoltă.

   A fost primit cum nu se poate mai bine de cei pe care-i cunoscuse din timpul primei sale şederi pe insulă. Era un om iubit de toată lumea. Devenise şi mai important pentru băştinaşi o dată cu suspiciunea ce plana asupra sa din partea administraţiei franceze: Au venit cu toţii să mă vadă, cu mâncare şi cu băutură: unul venea, altul pleca... – îi povestise Stoian Brăiloiu lui Mitică Sinu.

          Dar, după ce revine din Corsica, mai stă câţiva ani în Franţa şi apoi pleacă, de-această dată spre America de Sud, în Argentina: avea acolo un unchi care era profesor universitar.

           Comunicarea şi prietenia lui cu Dumitru Sinu continuă, însă de văzut nu se vor mai vedea niciodată… După un an de la ajungerea sa în Argentina, Stoian Brăiloiu va pleca pentru totdeauna dintre cei vii, lăsând în urmă amintirile şi urmele alese ale sufletului său de aur...

CAPITOLUL IX

SANDU IONESCU – Un businessman cu scânteie

            “Sandu Ionescu este cel mai prosper om de afaceri din generaţia mea – rosteşte cu admiraţie Dumitru Sinu. Locuieşte în Elveţia şi este multi milionar. I-a plăcut să muncească şi a ştiut cum să se organizeze după ce a prins cheag”. Îi priveam mimica în momentul în care a început să-mi vorbească despre Sandu Ionescu şi am citit în ochii lui aprecierea pe care o avea faţă de omul şi businessman-ul Ionescu.

           Nea Mitică l-a cunoscut pe Sandu Ionescu în Iugoslavia. Era din Constanţa şi nu se codea să muncească, era deosebit de harnic. “Îmi amintesc cum în Iugoslavia eram mai mulţi care încărcam un vagon, printre care şi Sandu Ionescu. Văzând lentoarea cu care se mişcă la muncă o seamă dintre noi, le-a spus celorlalţi, fără să se sfiască: Plecaţi, măi, că voi numa’ ne încurcaţi! Rămăseserăm doar trei: Sandu Ionescu, Mihai Pop şi eu, şi noi am încărcat mai departe vagonul.”

            Drumurile lor s-au intersectat după aceea în Italia şi mai apoi, la Paris. În Franţa a urmat cursurile universitare şi a absolvit Facultatea de Silvicultură. Universitatea unde îşi făcea studiile Ionescu, la Nancy, îi avea la acea vreme ca studenţi şi pe Eugen Ştefănescu şi Tiberiu Cunia, alţi doi români, intelectuali elitişti cu care nea Mitică a avut o relaţie de prietenie deosebită.

            Parisul a fost pentru Sandu Ionescu, la fel ca şi pentru alţi emigranţi români, locul în care a învăţat, şi spun asta nu numai din punctul de vedere al licenţierii lui în silvicultură, ci prin prisma formării lui ca viitor om de afaceri: mintea-i mergea, harnic era, agilitatea nu-i lipsea, de curaj, nici nu se pune problema că i-ar fi prisosit, aşa că avea toate prerogativele pentru a deveni un adevărat businessman.

           Rutina dintr-un birou parizian combustibilul unei noi afaceri

           La Paris, Sandu Ionescu avea un loc de muncă într-un birou, dar nu în domeniul în care îşi terminase studiile. Munca de birou i se părea fadă, nu simţea că i se potriveşte deloc. Într-o bună zi s-a hotărât să renunţe la acest gen de muncă şi a făcut-o într-un mod inedit, care a constituit ulterior piatra de temelie pentru prima lui afacere proprie: a mers la birou îmbrăcat într-o salopetă, cu o găleată şi o perie, hotărât să spele geamurile clădirii în care era sediul societăţii la care lucra.  Când şeful lui l-a văzut l-a întrebat mirat: Păi cum te-ai deghizat aşa? Dar el chiar nu se deghizase, simţise el că munca de rutină din birou nu se potriveşte cu zelul pe care-l avea, şi i-a răspuns ferm şi fără nici cea mai mică urmă de inhibiţie: Nu m-am deghizat, acesta sunt eu! Ieri am fost deghizat, aici la birou. Eu de azi înainte o să spăl geamuri.”

          Clădirea în care lucrase avea şapte etaje. Simţindu-se stăpân pe situaţie, cu fermitate a început să negocieze cu fostul său şef şi i-a făcut o ofertă de lucru pentru a curăţa geamurile clădirii: Uite, acesta este preţul meu pentru spălarea geamurilor acestei clădiri. Dacă doreşti, ţi le spăl pe toate. Dacă nu, nu e nicio problemă, plec mai departe!  Şi astfel, Sandu Ionescu îşi începe prima afacere, spălând geamurile clădirii pe frontispiciul căreia era scris Trocadero.

   Prosperitate = muncă + seriozitate + rigurozitate

           Era o afacere foarte bună, investiţia era minimă şi profitul bunicel.  A contractat încet, încet, lucrări şi la alte instituţii, a achiziţionat echipamente profesionale şi afacerea lui Sandu Ionescu a luat amploare. Avea contracte cu clădiri de birouri, şcoli şi alte instituţii la care făcea curăţenie de la A la Z şi îşi câştigase deja un segment important de clienţi, care-i apreciau  seriozitatea şi calitatea muncii, şi, nu în ultimul rând, apreciau omul. Adusese 22 de femei din Portugalia să lucreze pentru el. Şi nea Mitică venise din Canada, să lucreze o perioadă pentru Sandu Ionescu, în Franţa. Spăla podelele la câteva şcoli şi treaba mergea foarte bine.

“Sandu avea de lucru apoi la nişte apartamente de lux. Trebuiau lăcuite. Eu aveam trei prieteni nemţi, în Canada. I-am sunat şi le-am spus că le-am găsit de lucru la Paris. Şi-au lasat lucrul în Canada şi au venit la Paris. Prietenii mei din Franţa spuneau: Câtă încredere au avut în tine nemţii ăştia! Să-şi lase job-urile din Canada şi să vină aici pe vorba ta?!  Păi, ăştia-s prietenii mei, le-am spus eu” – povesteşte nea Mitică.

      “L-am iubit pe Sandu mai mult ca pe toţi, pentru că el era ca tata – spunea Dumitru Sinu –. Tatăl meu, când îşi plătea muncitorii, băga mâna în buzunar şi cât scotea, atâta le dădea. Îi plătea foarte bine. Aşa era şi Sandu Ionescu”.  După ce terminau lucrul le dădea maşina şi mergeau în vacanţă. “Am fost şi în Italia, la Salvatore, un prieten de-al meu, împreună cu nemţii. Am făcut toată Italia. Cât timp am lucrat la el ne-a dat bani să mergem în Spania, să vizităm Grecia…” Rămăsese cu multe amintiri plăcute nea Mitică şi învăţase o sumedenie de lucruri de la Sandu Ionescu, care i-au fost de folos mai târziu, când el însuşi avea să deţină propria-i afacere. 
Când însă business-ul luase mare amploare şi a ajuns să facă foarte mulţi bani, fiscul din Franţa s-a pus pe urmele lui, deoarece nu prea plătea impozit pe profit. Nimeni nu se aştepta ca o persoană să faca ataţia bani cu acest gen de afacere, de aceea, nu l-au impozitat la început.

                     Dacă ştii să te organizezi, poţi câştiga oriunde

          Având o soţie elveţiancă, Sandu Ionescu părăseşte Franţa şi se stabileşte definitiv în Elveţia. Dar nu se opreşte din a munci şi a se dezvolta, continuând afacerile şi pe pământ elveţian. “Era băiat deştept, avea acea scânteie care i se aprindea în minte şi-l ajuta să-şi găsească repede drumul de urmat”, îmi spune nea Mitică.

           În Elveţia, Sandu Ionescu deţine mai multe afaceri prospere.  Are patru băieţi şi o fată.  Fiecăruia le-a dat câte un milion de dolari. Fiica lui Sandu Ionescu este proprietara celui mai elegant restaurant din capitala Elveţiei. S-a căsătorit cu un italian care este bucătar.

          Copiii moştenesc  sau dobândesc pe parcurs îndemânarea părinţilor în mânuirea şi conducerea afacerilor, dacă sunt educaţi în acest spirit. Şi copiii prosperului om de afaceri nu s-au culcat pe laurii rezultatelor părintelui lor, ci au început, fiecare, să-şi organizeze viaţa, pornind însă de la un capital consistent pus la dispoziţie de către Sandu Ionescu. Câţi copii aflaţi în situaţia lor nu sunt la fel de norocoşi ca ei, însă fie că nu au vână de afacerişti, fie că pur şi simplu duc o viaţă de lux, mulţumindu-se cu ceea ce au făcut părinţii lor! Nu oricine se naşte cu spiritul afacerilor în sânge!

                                      Prietenia bate timpul

            “Îmi pare rău că nu l-am vizitat niciodată în Elveţia – îşi exprimă regretul Dumitru Sinu. Când am plecat din SUA şi am locuit la Saint Gervais, eram foarte aproape de oraşul în care se locuia el, în Elveţia. Dar nu ne-am dus să-l vizităm. Am tot amânat şi am zis: Las’ că mergem săptămâna viitoare… şi tot aşa, până ne-am întors în America… El nu ştia că noi suntem în Saint Gervais, cu siguranţă că ar fi venit la noi!”

           În urmă cu şapte ani, Sandu Ionescu l-a vizitat pe nea Mitică, aici, la Phoenix, Arizona. Au petrecut zile frumoase împreună, au vizitat oraşul şi împrejurimile, au povestit nesfârşite ore, parcurgând cu drag amintirile trecutului lor comun, şi-au împărtăşit gândurile, bucurându-se din plin unul de prezenţa celuilalt. Au abordat toate subiectele posibile, pentru că amândoi deţin un bagaj de cunoştinţe care-i onorează, o cultură generală solidă.

            “Sandu e un om cult – afirmă nea Mitică -. Vorbeşte bine franceza şi germana şi se descurcă în engleză. În plus, el a ştiut să se organizeze. Mare lucru e să nu pierzi vremea, să înveţi tot timpul câte ceva, să cunoşti cât mai multe limbi străine. Descurcatul acesta e un mare lucru! Trebuie să ştii să te axezi pe ceea ce e folositor şi să ai şi puţin noroc!”.

            Iată cum gândeşte Dumitru Sinu la cei 85 de ani ai săi, dându-mi de această dată exemplul unuia dintre prietenii săi apropiaţi. Afirmaţiile sale sunt bazate, cu certitudine, pe propria experienţă de viaţă, în primul rând, dar şi pe cea a cunoscuţilor săi, de la care şi el a învăţat în permanenţă câte ceva.

   Mi-ar fi foarte greu să-l întreb pe Dumitru Sinu pe care dintre prietenii săi îl consideră cel mai bun. Nu am văzut niciodată un om care să vorbească cu atâta plăcere şi admiraţie despre oamenii pe care i-a cunoscut, de care s-a apropiat şi pe care i-a apreciat, pe fiecare în parte, la justa valoare, fără să văd nici măcar un strop de invidie sau de ranchiună.

            63 de ani de exil înseamnă mult pentru un emigrant: învăţăminte trase din propriile întâmplări de viaţă, evaluarea fiecărui individ cu mare atenţie şi selectarea adevăraţilor prieteni, înseamnă să ştii, să vrei şi să poţi să întinzi o mână de ajutor atunci când cel de lângă tine are nevoie şi asta pentru a putea primi la rândul tău, pentru că niciodată nu ştii ce-ţi aduce ziua de mâine. Dumitru Sinu a reuşit să se-ncadreze în rigorile unei lumi dure, a unei lumi care l-a călit şi l-a întărit şi în care a reuşit să se înconjoare de foarte mulţi oameni care şi-au dobândit în faţa sa, statutul de PRIETEN. Dacă ar fi să polemizăm pe baza acestui subiect ne-ar trebui pagini întregi pentru a-l creiona şi a-i evidenţia toate caracteristicile, implicaţiile, avantajele şi uneori, dezavantajele, aşa că las la latitudinea fiecăruia dintre dumneavoastră alegerea prototipului uman care să întrunească toate cerinţele pentru a-l ridica la rangul de prieten.

           Dacă prietenii lui Dumitru Sinu au fost mulţi sau au fost puţini, numai Domnia Sa ştie, dar în discuţiile îndelungi pe care le-am purtat împreună, mi-a vorbit despre cei mai apropiaţi şi mai însemnaţi dintre ei…

CAPITOLUL X

 

ION RITIVOI – Un liberal de miloane

       Motto:

         “Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti!”

                                      – proverb românesc –

 

           “Originar  din Sebeşul de Jos, la o aruncătură de băţ de locul în care m-am născut, Ion Ritivoi a fost cel mai harnic om pe care l-am cunoscut vreodată” – aşa a început Dumitru Sinu să-mi vorbească despre unul dintre oamenii adevăraţi cu care a avut ocazia să se reîntâlnească în exil şi pe care l-a apreciat pentru caracterul şi virtuţile sale. Îmi dădeam seama, după cum începuse povestea lui Ion Ritivoi, că aveam de-a face cu un personaj al cărui profil se încadra perfect în profilul omului demn, vertical, harnic, plin de calităţi.

           Un sebeşean la Paris: cantorul Bisericii Ortodoxe Române

            Nea Mitică l-a întâlnit la Paris pe Ion Ritivoi: “M-am dus la biserica ortodoxă română împreună cu profesorul Ionescu şi Dan Isăcescu. Când am intrat, cantorul rostea o rugăciune. Unul din amicii mei mi-a spus atunci: Bă, ăsta nu se roagă la Dumnezeu, ăsta-l ceartă! Avea o voce metalică, cu inflexiuni puternice.”. În momentele următoare Dumitru Sinu şi-a dat seama că omul acela îi este cunoscut şi apropiindu-se de altar a constatat că nu se înşelase, era chiar de la el din sat.

   Când au ieşit din biserică  s-a apropiat de el şi i-a spus cine este: Apoi, tu nu sameni pe a’ lui Ţiglaru’, tu sameni pe-a’ lui Niculiţă! – Ţiglaru’ era tatăl mamei iar Niculiţă, bunicul din partea tatălui, bunicii lui nea Mitică. L-a invitat la o cafea, să poată povesti în tihnă, dar Ritivoi, omul pentru care nici cafeaua nici locurile publice nu reprezentau mare lucru, i-a răspuns: Apoi, eu nu-s de cafea. Eu mă duc acasă şi vă fac de mâncare, propunându-le, lui Mitică şi amicilor ce-l însoţeau, să-i facă o vizită după ce-şi vor savura cafeaua povestită ca între prieteni, în vreo cafenea pariziană.

            Apoi s-a îndreptat spre casă – un hotel la care, de când locuia acolo, nu plătea chirie, nici măcar un cent. Cu un spirit de orientare bine dezvoltat, lucrând în construcţii, convenise cu proprietarii hotelului să le aducă zilnic materiale de pe şantierul unde muncea şi de care compania nu mai avea nevoie: scânduri, profile, etc şi care niciodată nu strică să le ai, pentru eventuale lucrări de întreţinere necesare unei clădiri.

           “Ne-am dus la el în camera în care locuia şi ne-a facut o tocană atât de bună, încât prietenii mei au spus: Noi n-am mâncat în viaţa noastră aşa o tocană! – se gospodărea cum putea el mai bine, pentru că era singur, soţia şi copiii erau în România – explică Dumitru Sinu -. Ion Ritivoi plecase, aşa cum făcuseră mulţi alţii care nu rezonau deloc cu noul regim instaurat de comunişti în România. Era un om cumpătat, care muncea din greu şi scotea bani din piatră seacă – vorba românului – un om demn, care a reprezentat cu cinste interesele unui partid istoric în România acelor vremuri, Partidul Naţional Liberal”.

Brătianu: ”În Transilvania, numai Ion Ritivoi separă grâul de neghină!”

   Ion Ritivoi era unul dintre cei mai învederaţi liberali cu care se înconjurase Brătianu. De neamul Brătienilor am auzit cu toţii, pentru că istoria le-a dovedit din plin contribuţia la fondarea unei Românii cu care ne-am mândrit în acele vremuri, numele BRĂTIANU fiind scris în cartea neamului românesc cu majuscule.

           Aprecierile asupra acestui neam au venit nu numai din interiorul ţării, dar şi de dincolo de graniţele sale, pentru că acei care i-au aparţinut au avut merite deosebite. După înfăptuirea României Mari, de exemplu,  primul ministru francez Benjamin Clemenceau, în timpul unei vizite efectuate în România, a fost întrebat: Cum aţi făcut, domnule, o Românie Mare? Răspunsul acestuia a venit fără nicio ezitare: Brătianu mi-a adus un plan care m-a convins!

           Constantin I.C. Brătianu (Dinu) s-a născut la 13 ianuarie 1866 la Florica, reşedinţa Brătienilor de lângă Piteşti. Inginer, om politic, liberal convins, deputat, minstru român, preşedintele Partidului Naţional Liberal, Dinu Brătianu a fost al doilea fiu al lui Ion Brătianu, fondatorul regatului României. Studiile făcute la Şcoala Politehnică din Bucureşti şi apoi la Institutul de Mine din Paris, educaţia şi tradiţia liberală din familie, l-au propulsat în sfera politicului şi astfel, între anii 1910-1938 a fost în mod permanent deputat în parlament, reprezentând Partidul Naţional Liberal, la preşedenţia căruia este ales în anul 1934.

           În 1933 ocupă funcţia de Ministru de Finanţe în Guvernul României de-atunci. După 1944, alături de Iuliu Maniu, care reprezenta celălalt mare partid istoric, P

artidul Naţional Ţărănesc, a ocupat funcţia de ministru de stat, din partea liberalilor. Ministru Secretar de Stat în guvernul Sănătescu (23 august 1944 – 4 noiembrie 1944), apoi Ministrul Producţiei de Război în guvernul Sănătescu (4 noiembrie 1944 – 6 decembrie 1944) şi în final – Ministrul Producţiei de Război în guvernul Rădescu (6 decembrie 1944 – 28 februarie 1945), după instaurarea dictaturii comuniste a avut domiciliu forţat pentru ca în 1950, la vârsta de 84 de ani să fie arestat şi deţinut fără a fi judecat, într-un loc necunoscut. Moare în detenţie, în luna mai 1950, probabil la închisoarea de la Sighet.

           Iată un fragment dintr-un discurs al lui Brătianu care este relevant asupra crezului şi spiritului românesc ce i-au stăpânit mereu fiinţa:

Sunteţi, domnilor, reprezentanţii unui popor care este mândru şi poate fi mândru de trecutul său, şi care trebuie să aibă mare încredere în viitorul său. Nu scădeţi rolul pe care el trebuie să-l aibă în lume; fiţi cât de modeşti pentru persoana dumneavoastră, nu fiţi modeşti pentru poporul pe care îl reprezentaţi. Câţi dintre conducătorii şi oamenii politici ai României noastre de astăzi ţin oare cont de aceste deziderate atât de clare şi pline de semnificaţii pentru o naţiune ca a noastră?

           “Ion Ritivoi era un mare liberal. Era foarte apropiat de Brătianu, reuşind să promoveze în zona din care provenea, ideile  şi principiile liberale. La noi, în Tansilvania, majoritatea ţineau cu Maniu” – îmi povesteşte nea Mitică. De câte ori era solicitat, Ritivoi mergea la Bucureşti şi petrecea mult timp în compania lui Brătianu. Îl aprecia şi-i acorda tot spijinul pentru a putea reprezenta cu cinste partidul pe care îl conducea, pe pământ transilvan. Brătianu afirma cu convingere: În Transilvania, numai Ion Ritivoi separă grâul de neghină, pentru că îl cunoştea şi-i admira devotamentul faţă de principiile liberale, dragostea de neam şi de ţară.

Cât priveşte poziţia lui Ion Ritivoi faţă de mişcarea legionară din România acelor timpuri, i-a spus clar lui Dumitru Sinu: Legionarii  sunt nişte copiii. Nu ştiu nimic!

“Franţa e o ţară binecuvântată Pe orice pui mâna, faci bani”

           Dumitru Sinu se bucurase mult de că-l reîntâlnise la Paris pe Ion Ritivoi: “Ce este viaţa! Să te întâlneşti cu cineva peste ani de zile la Paris, după ce ai avut atâtea experienţe în România! – îmi spune nea Mitică – l-am prezentat tuturor prietenilor mei pe Ion Ritivoi. Toţi îl considerau un tip aparte, cu un caracter puternic, cu o voinţă de fier şi de o hărnicie nemaiîntâlnită. Îmi spunea adesea: Ce ţară-i Franţa! Nu există ţară mai bună. Aici pe orice pui mâna, faci bani…”

           Nea Mitică mi-a povestit că Ritivoi, toată viaţa lui a fost harnic dar şi econom. Nu şi-a bătut joc de banii câştigaţi cu trudă, nu s-a dat în lături de la nicio muncă ce-i aducea un câştig, fie el cât de modest, era un bănuţ în plus. Răspundea tuturor solicitărilor şi muncea cât poate ar fi muncit două-trei persoane la un loc.

           “L-am chemat să vină cu mine pe strada Ribera, la Misiunea greco-catolică şi nu m-a refuzat. Am intrat în biserică, ne-am aşezat pe bancă şi văzându-l pe preotul care oficia slujba, m-a întrebat: Dar pe dulăul ăsta, care e cu cădelniţa, nu-l cheamă Aron? Ba da, Aron îl cheamă – i-am răspuns uimit că  îl cunoştea – Vezi, dacă te uiţi bine la mâna lui, nu poate să-şi mişte degetele. Eu îl cunosc din România. Eram copiii şi el a vrut să dea în calul meu iar eu l-am lovit peste degete şi a rămas cu ele semi-paralizate, dar nu cumva să-i spui!”. Şi nea Mitică zâmbeşte aducându-şi aminte de acea întâlnire cu Ion Ritivoi.

Din Franţa, Ion Ritivoi s-a mutat în Canada, la Windsor.

                             „Eu, nici când mănânc nu stau jos”

           Dumitru Sinu îmi povesteşte apoi cum Ion Ritivoi dorise să vină în SUA dar n-a fost primit, pentru că încercase în tinereţe, când a fost prima dată în America, să rămână aici cu acte false, din care să rezulte că avea 18 ani, pe când atunci el nu avea decât 16. Americanii au aflat şi l-au  expulzat imediat. De aceea a fost nevoit să plece în Canada.

            Nea Mitică îmi spune apoi cum a reuşit Ritivoi, datorită unei sclipiri de moment, să obţină un loc de muncă la una dintre cele mai prestigioase fabrici de automobile din lume, la Chrysler . “Ştii cum a obţinut job? S-a dus la Chrysler când era grevă. A sărit gardul. Şi cei de la birouri i-au spus: Pe unde-ai intrat, că toate uşile sunt închise? El a răspuns simplu: Am sărit gardul, am văzut că nimeni nu lucrează şi am zis că vin să lucrez eu! Şi aşa l-au angajat la Chrysler”.

           Ion Ritivoi era un om extraordinar de harnic. Eu nici când mănânc nu stau jos! – îi zicea Ritivoi lui nea Mitică. Lucra 8 ore pe zi, iar după serviciu a început să-şi construiască singur o casă. A făcut-o el, de la A la Z.  După aceea, a construit-o pe a doua şi tot aşa, câte una, până când a reuşit să ridice şapte case în Canada.

            “Tata şi fratele meu, Iosif, au lucrat pentru Ion Ritivoi în urmă cu mulţi ani, când acesta se întorsese din America şi construise o casă mare în comuna Tălmaciu, aproape de Sebeşul de Sus – îşi aminteşte nea Mitică – încă de tânăr era priceput la toate”. Făcea parte dintr-un neam de oameni cu scânteie, Ion Ritivoi – Dumitru Sinu mi-a spus că unul dintre nepoţii lui Ritivoi, Toma Moldovan, era în vremea aceea directorul Bursei din Bucureşti.

Unul dintre cei mai harnici oameni din lume

După întâlnirea din Franţa, Ion Ritivoi şi nea Mitică au ţinut legătura în permanenţă. În California, Ion a fost de două ori în vizită la familia Sinu.  Doamna Nicole îl însoţea la cumpărături. Îşi aduce aminte nea Mitică de o întâmplare petrecută în timpul uneia dintre vizite: “Ion găsise un costum pe care dorea să-l cumpere şi i-a zis lui Nicole: Tu te duci şi plăteşti pantalonii, iar eu vin peste câteva minute şi plătesc sacoul.  Aşa a reuşit să-şi cumpere costumul la jumătate de preţ, luând cele două piese separate. Era un descurcăreţ!”

            Multe amintiri plăcute are Dumitru Sinu despre Ion Ritivoi şi din toate câte-mi povesteşte, pot deduce cu uşurinţă cât respect a avut pentru el, îl aprecia şi o spunea fără dubii. Până şi butadele pe care le aflase de la Ritivoi i-au rămas vii în minte: “Îi plăcea să vorbească mult – zâmbeşte nea Mitică – când cineva spunea ceva şi el nu credea, îmi zicea: Vezi-ţi de treabă, ăla minte cât aleargă un cal într-o zi!”. Calificativele lui Ritivoi pentru cei care nu corespundeau rigorilor sale erau pline de semnificaţii: de exemplu, despre comunşti spunea doar atât: sunt nişte tinichele!

            Periplul pribegiei s-a încheiat pentru Ion Ritivoi în Canada; după ani de zile petrecuţi departe de ţară, de familie, s-a întors în România, acasă. Fiica lui s-a mutat ulterior la Târgovişte, unde este înmormântat şi tatăl ei…Atât mai ştia nea Mitică despre ce se întâmplase cu consăteanul lui, după ce părăsise continentul american.

           Pe tot parcursul discuţiei noastre despre Ion Ritivoi am simţit cât de mult îl apreciase Dumitru Sinu, iar în final, a rostit câteva cuvinte care spun totul: “Nea Ion Ritivoi a fost un om ager la minte şi muncitor! Eu cred că a fost unul dintre cei mai harnici oameni din lume şi printre cei mai de seamă din zona noastră. Mă întreb, dacă l-ar fi cunoscut Cioran, oare ce-ar fi spus despre el? “

 

CAPITOLUL XI

COSTICĂ VÂLCEANU – erudiţie şi marginalizare sau duelul contrariilor?

           Trăind o viaţă trepidantă, neobişnuită – aş putea spune -, cu furtuni de vise, cu împliniri sau nereuşite, cu prietenii de cele mai multe ori trainice, Dumitru Sinu a învăţat în permanenţă din experienţa lui şi a celor din jur, cu atât mai mult cu cât, el a avut abilitatea să-şi adune în preajmă o mulţime de oameni valoroşi. Unul dintre aceştia este Costică Vâlceanu, căruia îi pastrează vie amintirea şi despre care-mi vorbeşte la superlativ. Un erudit rasat, modest şi rezervat, care a dăruit mai mult decât a primit, apreciind calitatea celor cu care a interacţionat şi ţinându-şi doar adevăraţii prieteni aproape, Costică Vâlceanu îl întâlneşte pe nea Mitică în Canada, la Montreal.

                   Neamurile ţi le dă Dumnezeu, prietenii ţi-i alegi

            Mitică Sinu nu s-a asociat niciodată cu oricine. Toată viaţa l-a urmărit sfatul bunicului său, nea Niculiţă, un  ardelean cinstit, cu mult discernământ, care i-a spus: Să stai în preajma unui om, doar dacă vezi că are sâmbure în ceea ce spune. Dacă nu are această virtute, lasă-l acolo unde l-ai găsit! Şi bine-a grăit, cu înţelepciunea-i neaoşă, românească, bunicul din împrejurimile Sibiului, de învăţămintelele căruia şi-acum, la vârsta senectuţii, îşi mai aduce aminte!

           Viaţa l-a călit, l-a încercat mult şi nea Mitică a trebuit să-şi selecteze cu mare atenţie prietenii, pentru că societatea în care trăia (de fapt, perfect valabil şi pentru ziua de astăzi) predispunea la tot felul de surprize neplăcute, care, de cele mai multe ori, proveneau din cercurile de prieteni. Cunoscându-i pretenţiile şi înclinaţia spre oamenii cu scânteie, în prezenţa cărora se simţea confortabil, pe când era la Montreal, unul dintre prietenii săi – profesorul Sultana – i-a spus într-o zi: Vino să-ţi prezint un om cult! Şi i-a făcut cunoştinţă cu Costică Vâlceanu, un adevărat erudit, cu care ulterior s-a împrietenit.

                                       „Păi ce eram noi fără greci?”

          „Era într-adevăr un om citit – îmi povesteşte nea Mitică şi pe faţa lui se vedea clar admiraţia pentru cel despre care-mi povestea -. Îţi vorbea ore în şir despre un singur om. Cunoştea istorie, filozofie şi literatură din întreaga lume. Era expert în tot ce este legat de Grecia. Când îţi povestea despre alte naţii, şi era întrebat ce poate spune despre greci, sărea în picioare şi striga: Păi ce eram noi fără greci? Începea apoi să vorbească despre greci cu o pasiune ieşită din comun…” Nea Mitică îmi povestea despre un om, care toată viaţa lui studiase tot ce ţinea de Grecia: date istorice, geografice, politice, economice, demografice, culturale. Costică Vâlceanu vorbea cu o uşurinţă de nedescris despre toţi corifeii spiritualităţii greceşti, despre învăţaţii care au amprentat puternic cultura şi ştiinţa întregii lumi: „Îi ştia pe toţi – zâmbea nea Mitică povestindu-mi – Aristotel, Socrate, Pitagora, Pericle…Valsa prin cartea meritelor acestora, dovedindu-şi statutul de strălucit erudit”.

           Ascultându-l, ajunsesem să mă întreb şi eu, precum eroul povestirii sale: Păi ce eram noi fără greci?!

Ce faci când se trage în obrazul lui Hristos?

            Spre deosebire de majoritatea refugiaţilor din vremea aceea, care în general erau legionari, Costică Vâlceanu se diferenţia net, nu numai prin imensul bagaj de cunoştinţe pe care-l deţinea, ci şi printr-un lucru care, contextual, părea bizar: era comunist! Acesta era motivul pentru care românii din Montreal nu-l prea agreau. Înainte să vină în Canada fusese în Spania şi în Franţa. Se dusese să lupte împotriva lui Franco; în Spania erau chemaţi susţinătorii din întreaga lume, ca să apere comunismul. „Ioan I. Moța, om politic român, fondator al Legiunii Arhanghelul Mihail şi Vasile Marin luptau în Spania contra comunismului – a continuat prietenul meu relatarea, fără să clipească -. Cum poţi să stai liniştit când vezi că se trage în obrazul lui Hristos? – era deviza înfocaţilor luptători împotriva flagelului comunist.”

                              „Cum ai devenit dumneata comunist”

           Într-una din zile, soţia lui nea Mitică, simpatica şi distinsa doamnă Nicole, încercând să găsească o explicaţie a aplecării lui Vâlceanu pentru comunism, l-a întrebat, cu toată sinceritatea: Cum ai devenit dumneata comunist? Fără ezitări, fără complexe de niciun fel, el i-a răspuns calm: M-am săturat să o văd pe mama lucrând la boieroi. Mama săpa pământul boierilor… Când am ajuns însă la liceu, deja dădeam ore în particular la copiii acestora, şi de atunci, mama nu a mai săpat niciodată decât grădina noastră.

           Ajungând în Canada, Costică Vâlceanu a continuat să dea meditaţii, printre elevii săi numărându-se şi copiii lui Nichita Tomescu, un renumit avocat român, foarte cunoscut în branşă pentru profesionalismul său, în Montreal.

                              „ Nea Costică, îmi ceri prea mult!”

           Cine era Nichita Tomescu? În luna noiembrie 1952, în sala parohiei Saint Vincent-Ferrier se desfăşura prima adunare generală a Asociaţiei Române din Canada (ARC), creată în scopuri cu precădere culturale şi de conservare a identităţii etnice a românilor emigranţi din acea parte a lumii; printre membri fondatori ai acestei asociaţii se număra şi Nichita Tomescu, alături de nume de marcă ale diasporei româneşti din Canada: Alexandru Fonta, Miron Georgescu, George Stanciu, Petre Sultana (prietenul care i l-a prezentat pe Vâlceanu lui nea Mitică), Nick Florescu, Ion Ţăranu şi alţii. Tomescu, făcea şi el parte din staff-ul diasporei române din Montreal.

          Relatându-mi episodul acesta, nea Mitică şi-a amintit un pasaj din istoria lui nea Costică: într-una din zilele în care Vâlceanu se afla la Nichita Tomescu acasă pentru a-i medita copiii, acesta l-a întrebat: Dar nea Costică, de ce îmi ceri aşa mult? Din cauza convingerilor sale pro-comuniste şi, probabil, şi datorită erudiţiei lui de invidiat, Vâlceanu nu era agreat în cercurile înalte ale diasporei, deşi era o valoare, prin excelenţă, dar sub nici o formă, nici el nu-şi vindea ieftin vastele-i cunoştinţe!  La fel se întâmpla şi în cazul lui Tomescu, îşi oferea serviciile, dar trebuiau plătite aşa cum el considera, nu făcea concesii de niciun fel, acolo unde nu era cazul.

                                       Scriitor de cancelarie

          „Ocupaţia de bază a lui Costică Vâlceanu, principala lui sursă din care îşi câştiga existenţa la Montreal, nu era aceea de preparator particular, era cu totul alta: nea Costică scria articole pentru guvernatorul provinciei Quebec”. Am aflat de la nea Mitică un lucru interesant: cele mai reuşite articole semnate de omul cu funcţia cea mai înaltă din administraţia provinciei canadiene, le scria Costică Vâlceanu. Vorbea şi scria într-o franceză impecabilă, era un desăvârşit mânuitor al condeiului şi alături de inteligenţa-i strălucitoare, talentul în ale scrisului l-a făcut celebru în toate cercurile intelectualităţii canadiene.

                              „Cum să te las acum să mergi singur  acasă?”

           Mitică şi Nicole Sinu erau printre puţinii prieteni adevăraţi ai lui Costică Vâlceanu; îi vizita mereu, aveau subiecte comune de discuţie şi se simţea bine la ei în familie; de fiecare dată se juca împreună cu fiica celor doi, Sandra,  pentru că iubea foarte mult copiii.

           Nici nu simţeau cum se scurgeau orele atunci când erau împreună; povesteau vrute şi nevrute şi depănau amintiri la nesfârşit.

            Nea Mitică îl însoţea pe Vâlceanu, în drum spre casă şi continuau să povestească… Amândoi adorau plimbările pe jos, iar discuţiile care se desfăşurau liber, îi captivau. Pentru amândoi, fiecare întâlnire constituia o adevărată delectare. Când ajungeau în faţa casei lui Costică, acesta îi spunea: Cum să te las, acum, să mergi singur acasă? Hai că vin şi te conduc! Şi aşa se conduceau unul pe altul, până terminau de discutat toate subiectele pe care le abordau…

          În lumea nouă, unde viaţa este atât de trepidantă şi unde primează aspectul material al existenţei, nu mulţi erau cei care agreau şi savurau erudiţia şi prezenţa de spirit a lui nea Costică Vâlceanu. Cu toate că fiecare cuvânt al lui era plin de miez

CAPITOLUL XII

NICHITA TOMESCU – Reprezentant juridic al Canadei la ONU, avocat al mafioţilor şi poet al Bărăganului

           Dumitru Sinu, alias Nea Mitică, neobosit în dezvăluirea celor mai straşnice momente din viaţa lui din exil, nu-şi revărsase nici pe departe sacul plin cu amintiri. Mă avertizase încă de la prima noastră întâlnire că viaţa lui este un adevărat roman şi iată că spusele lui îmi dovedeau că avea dreptate! Neîntrecut artizan al detaliilor, fascinant şi jovial, ştia într-un mod aparte să îţi stârnească curiozitatea, să te transpună în momentele despre care vorbea şi să-i descreţească fruntea, presărând cu abilitate câte-o glumiţă aleasă cu grijă, astfel încât timpul petrecut în prezenţa lui să ţi se pară mereu prea scurt. Aşa s-a întâmplat şi atunci când mi-a vorbit despre Nichita Tomescu, un personaj interesant, care a avut rolul lui bine determinat în viaţa lui Dumitru Sinu.

           Agreat de unii, controversat din punctul de vedere al altora, avocatul Nichita Tomescu a fost o figură proeminentă a diasporei române, reuşind să ajungă reprezentant juridic al Canadei la Organizaţia Naţiunilor Unite, dovedind un incontestabil profesionalism şi în acelaşi timp, desfăşurând o bogată activitate în cadrul organizaţiilor şi asociaţiilor româneşti din afara graniţelor.

          „De acum să-mi spui unchiule, iar eu  îţi spun nepoate”

           Închisoarea Panciova din Iugoslavia a fost locul de unde viaţa lui nea Mitică a început să-şi schimbe cursul şi să şerpuiască sinuos pe cărările necunoscutului… Aici l-a întâlnit pe Nichita Tomescu, un avocat din Bucureşti care reuşise să scape din ghearele comuniştilor şi pornise în lumea largă pentru a-şi făuri o nouă viaţă.

            De cum l-a remarcat pe nea Mitică, Nichita l-a privit îndelung cu ochi scrutători şi ageri, căutând să-i pătrundă fiinţa; s-a apropiat de el şi l-a întrebat: De unde eşti? „Din zona Sibiului” – i-a răspuns calm, Mitică Sinu. Aha, bănuiam eu că eşti ardelean! şi a continuat pe un ton întrebător şi foarte circumspect: Cine sunt ăştia? Sunt comunişti? „Nu, sunt refugiaţi. Pe noi ne-au trecut legionarii graniţa” – a venit răspunsul prietenului meu. Surprins, Nichita Tomescu l-a întrebat imediat: Păi legionarii te treceau graniţa? „Da”, i-a răspuns zâmbind nea Mitică. Lovindu-se cu palma peste frunte şi parcă reproşându-şi pentru această lipsă de informare, avocatul a rostit cu o undă de regret în glas: Oooo, cum n-am ştiut asta?! Ca să ajungă în Iugoslavia el se aruncase în apele Dunării de pe puntea vaporului care-l ducea spre Moldova Nouă şi înotase spre malul sârbesc. După primele minute de conversaţie, intuind caracterul puternic şi cinstit al lui nea Mitică, l-a bătut pe umăr şi i-a spus zâmbind: Auzi, tu, de-acum, mie să-mi spui «unchiule», iar eu îţi voi spune «nepoate». Nu se ştie când vom mai avea nevoie unul de altul”.  Şi aşa au făcut!

                                           Cea mai bună meserie

           Profesorul Ionescu, un alt bucureştean care era împreună cu nea Mitică în închisoarea din Panciova, l-a întrebat într-o zi: Măi, Mitică, dar cum ai devenit tu nepotul lui Nichita, tu, din Transilvania, iar el din Bucureşti? „Păi el m-a făcut nepotul lui”, i-a răspuns zâmbind Dumitru Sinu. Atunci profesorul a făcut lumină în privinţa lui Tomescu, cel cu care îi era dat să se reîntâlnească şi în alte împrejurări pe meridianele exilului:

            Cu ăsta înveţi cea mai formidabilă meserie. Ăsta joacă la cai! Aşa a aflat că avocatul Tomescu era foarte cunoscut prin faptul că aranja cursele de cai în Bucureşti, sport practicat în timpul liber de către cei bogaţi. Nichita Tomescu îi plătea pe cei care aveau potenţial să câştige şi paria pe calul care ştia că o să iasă învingător. Era de o agilitate rar întâlnită şi de un curaj nebunesc, iar ceea ce îşi propunea, realiza întotdeauna.

            Nea Mitică şi Nichita s-au reîntâlnit în Franţa, la Paris. Acolo s-a constituit o asociaţie a studenţilor români (care avea în jur de 700 de membri), iar Nichita Tomescu era preşedintele acesteia. Cunoscut în toate cercurile diasporei pariziene, activa cu sârg în cadrul asociaţiei, care nu era altceva decât strigătul exilului românesc către cei ce nu-şi uitaseră obârşia, neamul şi valorile culturale.

           Neuitându-şi hobby-urile, şi în Franţa, Nichita a început să joace la cursele de cai; punea pariuri pe cai, aşa cum făcea odinioară la Bucureşti. Întotdeauna cu adrenalina în concentraţii maxime, avocatul îşi vedea de drum luptând pentru ţelul ce îşi propusese şi în acelaşi timp amintindu-şi mereu de rădăcini, de ţara în care se formase ca om şi profesionist.

   Deşi Parisul nu se compara cu niciun alt loc din lume, el oferind fiecăruia posibilitatea realizării, atât pe plan profesional, cât şi pe tărâm spiritual, o mare parte dintre românii refugiaţi acolo, care au luptat cu mijloacele pe care le-au avut la îndemână împotriva comunismului, au decis să părăsească Franţa în momentul în care a început războiul din Coreea. Principalul motiv care i-a determinat să ia această decizie a fost teama de extindere a comunismului în Europa. Aşa că, au traversat Atlanticul plecând înspre Canada, zona Quebec, mai exact la Montreal, unde se vorbea tot franceza. Printre cei care au părăsit atunci Franţa au fost, bineînţeles, nea Mitică şi unchiul său, avocatul Nichita Tomescu…

                               Tainele prieteniei şi secretele „succesului”

            Începută în Iugoslavia la închisoarea din Panciova şi continuată la Paris, prietenia lui nea Mitică cu avocatul Nichita Tomescu s-a intensificat după ce au ajuns pe continentul nord-american, la Montreal.

Nea Mitică mi-a vorbit multe ore despre acest personaj controversat, care ştia să ajungă acolo unde îşi dorea, pe care îl fascina întotdeauna ineditul şi risca totul, ştiind să-şi direcţioneze acţiunile spre zona ţintită. Aşa a ajuns Nichita Tomescu să practice avocatura, la Montreal. Devenise un avocat recunoscut, neîntrecut în meseria sa. Jurnalele canadiene au scris mult despre el ca fiind cel mai bun avocat din Montreal. A avut clienţi din toate sferele sociale, cazuri delicate, rezolvate toate în mod profesionist. Beneficiind de o minte ascuţită, care în tandem cu flerul său de invidiat rezolvau cele mai complicate şi ciudate cazuri, îi creşte cota profesională şi ajunge avocatul celebru din Montreal.

            Nichita avea doi prieteni apropiaţi: pe nea Mitică şi pe Radu Bumbaru. Când ieşeau cu el la o cafea sau la o cină, le povestea ore în şir despre secretele succesului său. Cel mai greu este să plăteşti un judecător – le spunea el -. Dacă nu ştii cum să o faci, poţi să-ţi pierzi meseria. Şi Nichita le povestea că pentru a mitui un judecător el căuta oameni din anturajul acestuia pentru a-i studia preferinţele şi pentru a afla ce ar putea accepta. Când identifica pe unul care accepta mita, el apela la prietenii acestuia pentru a-l contacta şi a-şi atinge scopul. Niciodată nu oferea direct cadourile celui vizat pentru a-şi rezolva cazurile, era inteligent şi agil, şi astfel faima lui a crescut şi clientela s-a extins şi în rândurile mafioţilor.

De exemplu, trei italieni furaseră un vagon care transporta rom. Unul dintre ei a fost arestat. Mafioţii l-au contactat pe Nichita şi i-au spus: Nu contează cât ne costă. Noi vrem să-l scoţi afară pentru că trebuie să dăm o altă lovitură mai mare, în altă parte, şi numai el ne poate ajuta. Şi Nichita a fost angajat!

                              „Bine, măi, Nichita, dar cine plăteşte?”

           Şirul destăinuirilor lui nea Mitică despre avocatul bucureştean a continuat. Pe măsură ce discuţia noastră se adâncea, îmi dădeam seama cât de mult şi-a pus amprenta asupra vieţii lui Dumitru Sinu, personalitatea lui Nichita Tomescu.

„Mergeam cu el la restaurant şi ne spunea să comandăm ce dorim” – a continuat nea Mitică -. Noi întrebam: ”Bine, măi, Nichita, dar cine plăteşte? – la care avocatul răspundea cu un zâmbet complice: Lasă, că este deja aranjat! Când am plecat din restaurant, la o masă de lângă ieşire erau nişte mafioţi care, la vederea noastră, s-au ridicat în picioare şi l-au salutat, făcând o reverenţă în faţa lui… Vedeţi, măi, cine a plătit?” Mafioţii îi plăteau masa lui Nichita Tomescu ori de câte ori mergea la un restaurant de lux din Montreal, era, doar, apărătorul lor preferat.

                                                  „Unde-s banii?”

   Nea Mitică s-a oprit un moment din povestit; l-am văzut cum se luminează la faţă şi izbucneşte într-un hohot de râs. Amintirile se derulau cu repeziciune în mintea lui şi nu reuşea să-mi povestească în ritmul în care îşi aducea aminte câte ceva. L-am urmat şi eu cu un zâmbet, aşteptând nerăbdător să aud continuarea poveştii lui Nichita Tomescu.

   Îşi amintise de un român, pe nume, Radu, poreclit Radu Spital pentru că era prieten apropiat cu directoarea celui mai mare spital din Montreal, unde lucrau zece români, printre care şi nea Mitică.

           Radu Spital împrumutase bani cu dobândă de la un evreu, avocat de profesie. Împrumuta câte 1.000 de dolari, apoi 5.000, apoi 10.000, apoi 50.000 cu dobândă mare, pe termen scurt şi îi returna la timp. Până i-a câştigat încrederea! La un moment dat i-a spus evreului că are nevoie de 250.000 de dolari. Evreul i-a dat suma de bani solicitată, iar Radu a dispărut cu banii. Autorităţile canadiene l-au prins şi l-au băgat în puşcărie. Nichita Tomescu a fost angajat să-l apere. Ajungând la tribunal, evreul l-a acuzat pe Radu de escrocherie. Când şi-a început Nichita Tomescu pledoaria în favoarea acuzatului, s-a ridicat în picioare, calm şi cu un zâmbet plin de carismă, a vorbit destul de scurt, iar la finalul pledoariei a adresat retoric, o întrebare completului de judecată: Păi dânsul, ca avocat, nu ştia că nu are voie să împrumute bani cu o asemenea dobândă? Şi astfel l-a scăpat Tomescu pe Radu Spital de ani grei de puşcărie.

   Înainte de proces însă, Nichita Tomescu l-a întrebat pe Radu: Bine, bine, eu te scot din puşcărie, dar unde-s banii? Radu i-a răspuns spăşit: Măi, Nichita, tu mă întrebi aşa ceva? Doar de la tine am învăţat:  «pe ei, pe ei, pe ei »!” (adică pe cai). I-am cheltuit la cursele de cai..

„De atunci a rămas o vorbă printre noi, românii din Montreal: Unde-s banii?”, mi-a spus zâmbind nea Mitică, încheind episodul Radu Spital din povestea despre Nichita Tomescu: „Nichita miza uneori pe sume exorbitante, cea mai mare ridicându-se undeva pe la 100.000 de dolari. Erau bani foarte mulţi la vremea aceea…”

   Şi Nichita fusese un mare jucător la cursele de cai. Era o patimă care durase foarte mulţi ani. Într-o zi însă a spus: Gata, de acum n-am să mai joc! Şi n-a mai jucat!

                             „Tu nu ştii nici cine a fost Cicero!”

            Un interesant episod din relatarea lui Dumitru Sinu a fost cel în care mi-a povestit cum Nichita i-a tras o palmă logodnicei lui pentru că fata i-a spus: Măi, Nichita, tu nu ştii nici cine a fost Cicero! Indignat, Nichita i-a răspuns, roşu de furie: Eu am dat lucrarea de licenţă din Cicero şi tu ai neobrăzarea să mă insulţi şi să-mi spui că nu ştiu cine a fost Cicero?, şi i-a tras o palmă zdravănă, ca să-l ţină minte.

   Fata l-a dat in judecată şi, la proces, judecătorul îi zise: Domnule Tomescu, am înţeles că v-aţi revoltat că v-a spus domnişoara că nu ştiţi cine este Cicero. Vă rog să ne spuneţi ce ştiţi dumneavoastră despre Cicero.  Atât i-a trebuit! Nichita Tomescu a vorbit mai mult de o oră despre marele filosof. Judecătorul a fost impresionat: O astfel de pledoarie nu am auzit până acum, iar Nichita, cu tupeul de care nu ducea lipsă, slavă Domnului, i-a răspuns zâmbind: Păi unde ai fi vrut să auzi? La Montreal? Aşa ceva nu auzi decât în Europa. Era un tip foarte spontan şi îndrăzneţ. Apoi,  judecătorul s-a întors către fată, spunându-i contrariat: Să ştii că ai scăpat ieftin cu o palmă. Cum ţi-ai permis să spui că acest om nu ştie cine a fost Cicero?

 „Toată lumea în genunchi!”

   La un moment dat, nea Mitică s-a oprit din povestit. Simţeam că va fi palpitant ce îmi va spune. Calm, cu o atitudine sobră, nea Mitică mi-a relatat o întâmplare de suflet, petrecută în locul de închinare al românilor ortodocşi din Montreal, biserica pe care o frecventa cu regularitate şi el şi avocatul bucureştean. Era locul în care se întâlneau, când le permitea timpul, şi îşi povesteau bucuriile şi necazurile pe care le aveau, inevitabil, fiecare dintre ei.

   Într-o zi în care se afla în acea biserică alături de câţiva confraţi români, la un moment dat, Nichita Tomescu a strigat: Toată lumea în genunchi! În dimineaţa aceasta aveţi în mijlocul vostru un sfânt. Lumea a amuţit pentru câteva secunde şi toţi cei care erau în biserică au căzut în genunchi. În mijlocul lor se afla poetul Aron Cotruş, deja la o vârstă venerabilă şi care a rămas stupefiat de atitudinea lui Nichita. Avusese plăcerea să-l cunoască pe onorabilul domn Cotruş pe vremea când făcea liceul la Braşov. Toţi românii din Montreal îl cunoşteau pe Tomescu, aşa că nu au fost prea surprinşi de gestul său. Ştiau că, în ciuda faptului că era plecat de ani buni din România, rămăsese un adevărat patriot şi un mare iubitor de cultură.

           „Când plecăm din lume, nu luăm cu noi nici greutatea scamei”

   Trecuseră deja câteva ore bune de când stăteam şi povesteam cu domnul Dumitru Sinu. Nici n-am simţit cum a trecut timpul şi cum poveştile adevărate ale prietenului meu m-au făcut să trăiesc alături de el emoţia amintirilor.

           „Nichita Tomescu era un tip foarte cult şi vorbea franceza mai bine decât canadienii. În momentele lui de linişte, scria. Avea nişte poezii extrem de sensibile. Îmi pare rău că nu i le-am cerut. Îmi aduc aminte că una din ele spunea: Când plecăm din lume nu luăm cu noi nici greutatea scamei… Era un om puternic!” Nea Mitică nu s-a gândit  vreodată că unchiul din lagărul titoist al anilor ’48 va fi prietenul său aproape 30 de ani…

                              „Dar din  uitare, cine-o să mă cheme?”

            Povestea lui Nichita Tomescu m-a impresionat şi m-a incitat, stârnindu-mi curiozitatea de a afla mai  multe despre el. Am încercat să găsesc amănunte pe care nu le auzisem de la nea Mitică, pe de-o parte din pură curiozitate jurnalistică şi pe de alta, mă gândeam că dacă Nichita Tomescu scrisese poezii, este imposibil să nu descopăr măcar una din creaţiile sale. Aşa am ajuns la un articol scris de profesorul Ioan Man despre Nichita Tomescu, găsindu-l în numărul 6, din luna iunie 2007 al revistei ialomiţene de cultură, Helis, care apare lunar.

         Singurul material din care-am reuşit să completez informaţiile referitoare la ilustrul avocat român, articolul intitulat „Nichita Tomescu – poet valoros al Bărăganului”, vine ca un răspuns al consătenilor săi, reprezentaţi de însuşi autorul, în persoana profesorului Ioan Man, la întrebarea cu care avocatul-poet încheie unul din frumoasele sale poeme: Dar din uitare, cine-o sa mă cheme?

          Nichita Tomescu – reprezentantul Canadei la Naţiunile Unite

           Nichita Tomescu s-a născut în inima Bărăganului în anul 1919, la 23 august, în localitatea cunoscută în acele timpuri sub numele de Principesa Maria, astăzi Ioan Roată, în familia arendaşului şi negustorului de cereale, Marin Tomescu. Harnic şi foarte inteligent, tatăl lui Nichita a fost cel mai bun primar al comunei, în perioada interbelică. Avea o avere considerabilă şi a donat primăriei tot salariul său de primar, contribuind la construcţia unei clădiri a primăriei, care mai târziu a devenit sediul poliţiei locale.

           Trei copii i-a adus pe lume Ioana, soţia sa: pe Nichita, Mişu şi Lucreţia. După terminarea studiilor primare la şcoala din sat, Nichita Tomescu îşi continuă studiile la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov şi urmează apoi cursurile Facultăţii de drept din Bucureşti.

            Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial aduce multe necazuri şi durere în familia Tomescu: Marin Tomescu este decretat chiabur, i se confiscă mare parte din avere, şi trăieşte sub continua ameninţare a comuniştilor. Nu o dată este persecutat şi bătut de securitate. Neplăcerile datorate originii nesănătoase s-au răsfrânt şi asupra băieţilor familiei Tomescu. Mişu devenise medic, iar Nichita, avocat. Sătul de  urmărirea securităţii şi de permanenta teamă de a nu fi arestat, în toamna lui 1948 părăseşte România într-un mod original, după cum a relatat nea Mitică. După popasul pe malurile Senei, Nichita pleacă spre Canada, unde se stabileşte definitiv.

            În Canada, cunoaşte o ascensiune profesională pe care nici el n-ar fi putut-o bănui, dar înainte de toate este nevoit să reia studiile juridice, pentru că cele absolvite în România n-au fost recunoscute de către canadieni. Câştigă procese grele şi se remarcă în avocatură, astfel că la un moment dat este numit reprezentant juridic al Canadei la Naţiunile Unite.

            Avea o carieră strălucită, se căsătorise cu o canadiancă de origine franceză, cu care a avut trei copii. Doi dintre ei s-au stabilit ulterior în Franţa. Era un om împlinit pe toate planurile: şi familial şi profesional.

           Este de remarcat faptul că, deşi în Canada se realizează pe deplin, nu uită nicio clipă că este român şi, alături de alte nume de seamă ale diasporei române din ţara frunzei de arţar, pune piatra de temelie a Asociaţiei Românilor din Canada, numărându-se printre membri ei fondatori.

           Însă o puternică criză hepatică îi curmă viaţa, fulgerător, la numai 58 de ani. În data de 29 decembrie 1977, se stinge din viaţă departe de ţară, aşa cum parcă intuise după ultima vizită pe care o făcuse în România… În numărul din ianuarie 1978 al revistei românilor din Canada, „Le courier roumain”, un coleg de pribegie al lui Nichita Tomescu mărturisea: L-am ascultat cum îşi declama singur versurile, fericit de a-şi fi regăsit rădăcinile, satul lui, pământul lui, credinţa lui. Când a terminat, m-a întrebat: «Oare ne vom mai întoarce vreodată? Eu nu mai pot crede»!

            A fost înmormântat în Canada, departe de satul din Bărăgan care-i fusese atât de drag. În semn de preţuire, consătenii i-au ridicat un monument funerar alături de mormintele părinţilor săi, pe care-i iubise atât de mult…

   Poeme adunate în „Genuni”

            Îmi povestise nea Mitică despre talentul literar al lui Nichita Tomescu şi-acum, iată că am avut ocazia să citesc câteva din poeziile sale. Majoritatea au fost scrise încă din anii de liceu şi adunate într-un volum intitulat „Genuni”, tipărit în anul 1939, în 500 de exemplare.

          Toate poartă-n ele amprenta dragostei de locurile natale şi de oamenii lor, constituind parcă un preambul al cărţii exilului de mai târziu. Însuşi titlul  îmi inspiră acest lucru: „Genuni”! – odată ce-ai păşit pe drumul exilului, nu poţi să ştii niciodată spre ce prăpăstii te îndrepţi sau pe ce culmi te poţi înălţa. Dacă în Canada cunoscutul avocat a atins înălţimile în carieră, prăpastia din suflet rămânea aceeaşi – depărtarea de locurile şi oamenii pe care i-a iubit dintotdeauna.

           „Sunt un băiat firav, cu părul de lan / Cu ochii pierduţi, cu fruntea de ceaţă. / În fiecare dimineaţă / M-a fugărit fata Morgana-n Bărăgan” – spune Nichita în prima strofă a poeziei „Eu”, o adevărată radiografie a sufletului său, dăltuit din lutul Bărăganului. „Pe pieptul salcâmului plângeam în vânt / Noaptea-mi arăta Calea Robilor. / Pe buze simţeam bucuria stropilor / Când sărutam flori şi păpuşi de pământ” – ce dovadă mai clară a legăturii cu locul în care a fost plăsmuit, vrem, oare? Mai bine să-i desluşim frământările ce transpar din următoarele versuri: „Anii m-au fugărit şi m-au pierdut în vreme./ M-am îmbătat cu picurări de flaut / Ca între stele şi ceruri să mă caut, / Dar din uitare, cine-o să mă cheme?

            Într-un alt poem, evocă într-un mod absolut original, moştenirea dobândită din trăirile înaintaşilor săi: „Moşii mei vânau dropiile tăcerilor / Din rădvanul singurătăţii….//…au murit într-o pagină / Din cartea amintirilor…”, dar, „…peste mine aplecaţi / Sapă nostalgii în a inimii mele paragină. // Ei mi-au dăruit setea de ceruri şi pustiu / Şi mi-au tors peste inimă, depărtarea” („Atavism”). Frumos, profund şi foarte trist, în acelaşi timp.

            Din majoritatea poeziilor acestui volum răzbate către sufletul cititorului dragostea poetului faţă de satul din Bărăgan, respectul şi preţuirea faţă de cei în mijlocul cărora s-a născut şi a crescut, pe fondul trăirilor sale intense de etern neînţeles… „ Nimeni nu mă-nţelege, tată. / Pentru asta mi-e teamă că odată / Am să plec din sat, de n-o să mai mă-ntorc / Şi din inimă toate durerile o să-mi storc.” („Scrisoare tatii”)

Din păcate, multe dintre creaţiile lui Nichita Tomescu au rămas necunoscute, pentru că se află risipite prin diverse publicaţii din ţară şi străinătate şi nu ştiu dacă vreodată, cineva le va aduna într-un volum.

           În necrologul apărut în revista românilor din Canada în ianuarie 1978, scria:

„Joi, 29 decembrie 1977, avocatul Nichita Tomescu a trecut la cele eterne…În ultimii zece ani, fiind suferind, îi era greu să se mai consacre şi activităţilor româneşti, motive din care, omul şi poetul Nichita Tomescu a fost mai puţin cunoscut decât avocatul distins al cauzelor, aşa zise, dinainte pierdute dar pe care el ştia cum să le câştige.

            Totuşi, Nichita, chiar din această «retragere» continuă să simtă şi gândească româneşte, pentru el şi pentru noi. Chiar cu câteva săptămâni înainte de a muri mi-a trimis un poem pentru «Curierul Român», de sărbători, purtând chiar acest titlu: «De sărbători», în mijlocul cărora el ne-a părăsit pentru totdeauna!

Şi, citind aşa, mai multe dintre poemele lui Nichita ne-am simţit purtaţi într-o altă lume pe care n-o poţi atinge decât cu aripile sufletului. Şi Nichita a fost un om de suflet!

 

CAPITOLUL XIII

RADU BUMBARU – Omul care nu s-a certat niciodată cu nimeni!

            Într-una din zilele în care m-am abătut pe la domnul Sinu pentru a gusta în linişte farmecul neîntrecutelor sale istorisiri despre oameni şi întâmplările lor adevărate, făcând o retrospectivă asupra celor mai apropiaţi prieteni pe care i-a avut, exclamă nostalgic: “Mi-e dor de toţi, dar în special de Radu Bumbaru! Era un om calm, care nu se enerva niciodată, un oltean din neam de boieri care trăiau mai mult în Franţa, decât în ţară. Citit, manierat, inginer de profesie, avea un şarm al său şi un suflet ales, care te făcea să te simţi minunat în preajma lui”.

           Îmi place să-i ascult povestirile, pentru că are darul de a te face să te întorci în timp şi să retrăieşti alături de el, fiecare moment pe care-l descrie. Despre Radu Bumbaru îmi pomenise şi la întâlnirile noastre anterioare, ori de câte ori îmi relata vreo întâmplare în care era implicat.

                            Poveste despre prietenie

   Radu Bumbaru şi Dumitru Sinu s-au cunoscut la Paris dar n-au avut prea mare tangenţă unul cu celălalt. S-au întâlnit de câteva ori şi au avut de fiecare dată doar un banal schimb de saluturi.

            După ce a părăsit Franţa şi a ajuns în Canada, fiind primul plecat din grupul său de amici, Mitică Sinu le-a stârnit interesul pentru această ţară, spunându-le mereu: “Veniţi încoace, e frumos aici!”- şi unul câte unul, prietenii rămaşi la Paris l-au urmat.

            De-abia în Canada s-a cimentat prietenia lui cu Radu, pentru că drumurile lor s-au intersectat atât la Montreal cât şi la Vancouver. Nu s-au dat la o parte de la muncă şi nu s-au sfiit nici să taie lemne în pădurile lui Cornel Popa şi nici să se avânte în construirea de vapoare la Halifax! Le-au încercat pe toate, au muncit şi au trăit momente inedite pe parcursul unei prietenii de care acum Dumitru Sinu îşi aminteşte cu nostalgie.

          Mie mi-a relatat numai câteva instantanee cu Radu Bumbaru, pe care doar ascultându-le, mi-am dat seama că relaţia de prietenie dintre cei doi a fost deosebită.

                                       “Popă n-ai vrut să te faci!”

            “Eram cu Radu Bumbaru şi cu Nichita Tomescu la Montreal – începe nea Mitică povestirea – era acolo un restaurant românesc, ce se numea Silvia, la fel cu numele patroanei ce-l deţinea”.

          Au intrat toţi trei în acel restaurant şi s-au aşezat la o masă. La masa alăturată, stând de unul singur, un personaj inedit rostea ca pe o poezie, câteva cuvinte cărora românaşii noştri nu le înţelegeau rostul: Popă n-ai vrut să te faci! / Popă n-ai vrut să te faci!

           Nichita Tomescu, cel mai îndrăzneţ şi tupeist din fire, că doar era băiat de Bucureşti, îl întreabă zâmbind:  Păi de ce nai vrut, domnule, să te faci popă? Parcă trezit dintr-un vis, supăratul singuratic îi invită la masa lui spunănd ospătarului: Adu-le dom’le, nişte mititei şi trei sticle de vin! – şi începe să le povestească celor trei despre viaţa sa: Tata m-a dus la şcoala normală şi mi-a spus să mă fac popă! Eu în schimb am aflat că în Canada, dacă tai lemne, faci de zece ori mai mult decât orice popă!

          Şi omul îşi revărsa amarul, indignat fiind de neîncrederea pe care părinţii lui i-o arătaseră: bineînţeles că nu se făcuse popă şi emigrase în Canada, iar acum, mama lui era în vizită, la el…  A trimis-o tata să vadă ce fac! Ei credeau că eu mă ocup de droguri aici şi nu puteau să înţeleagă că fac atâţia bani tăind lemne, pentru că le tot trimiteam bani… Aşa-i trebuia, dacă n-a vrut să se facă popă!

            Cei trei picaseră tocmai bine, pentru că aşa se descărcase de povara acelor bănuieli absurde, dar care-l afectaseră. Le-a plătit masa şi nici n-a vrut să audă, când ei s-au oferit să-şi achite consumaţia. Măncaseră, ciocniseră câteva pahare de vin şi aflaseră că respectivul era un om aşezat, care avea propria sa afacere şi care trăsese din greu pentru a realiza ceva. Era firesc să fie supărat pe proprii lui părinţi că-l desconsiderau. Din când în când, neîmpăcat şi supărat foc, repeta: Auzi dom’le, tata a trimis-o pe mama la Montreal să vadă cu ce mă ocup!

          Patroana restaurantului în care se petrecuse această întâmplare, plecase la un moment dat în Argentina să studieze puţin piaţa de-acolo. După un timp soţul ei a vândut restaurantul şi a plecat şi el, urmându-şi soţia şi de atunci nimeni nu mai ştia nimic de existenţa lor. Se spune că Silvia i-ar fi zis: Vino dom’le în Argentina, că aici e nuntă, pe când în Canada e înmormântare! – cred şi eu, la cât sunt de petrecăreţi sud-americanii!

          Fiecare încerca să se descurce cum putea mai bine. Trăiau într-o lume liberă în care aveai posibilitatea să încerci orice afacere, important era ca banul să iasă!

                    O afacere îndrăzneaţă: constructori de vapoare!

   Mulţi dintre românii care au emigrat au încercat să-şi clădească afaceri de tot felul. Unii au avut şansa să reuşească, alţii au câştigat doar experienţă, învăţând că nimic nu e uşor şi mai ales, că nimic nu este la voia întâmplării. Orice întreprinzi trebuie să fie din start bine fundamentat, trebuiesc evaluate atât posibilităţile cât şi implicaţiile pe care le are afacerea în sine, indiferent dacă aceasta este sau nu de anvergură; apoi este nevoie să fie estimate rezultatele şi doar în final, dacă în urma unei analize financiare atente rezultatul dă cu plus, cu profesionalism, cu prudenţă şi rigurozitate şi nu în ultimul rând, cu o anumită doză de curaj, te poţi încumeta să demarezi afacerea propriu zisă. Dacă este şi puţină şansă, atunci probabilitatea ca toate să meargă bine este mult mai mare.

          Am dezbătut puţin cu nea Mitică acest subiect pentru că îmi povestise de o încercare a lui, împreună cu Radu Bumbaru, de a construi vapoare la Halifax, în Canada. Radu era inginer de profesie, un băiat inteligent, isteţ şi dornic de a realiza ceva palpabil în viaţă.

           Împreună cu nea Mitică a avut curajul să se apuce să construiască un vapor. Nu a fost simplu, însă ambiţia şi inteligenţa tânărului inginer, susţinerea nemijlocită găsită în persoana prietenului său, Dumitru Sinu, munca asiduă şi dorinţa de a reuşi i-au ajutat pe cei doi să finalizeze proiectul. Radu Bumbaru însă, nu s-a mulţumit cu atât şi a contractat încă două sau trei astfel de proiecte, construind vapoare cu fonduri guvernamentale. Dar rezultatele nu au fost pe măsura aşteptărilor, ceea ce l-a determinat să abandoneze acest gen de afacere.

           “N-am făcut bani nici cu vapoarele, important este însă că am încercat!”- zice Mitică Sinu. Apoi, adunându-şi gândurile răsfirate de-a lungul timpului demult trecut, continuă să-mi povestească alte întâmplări care-i aminteau de Radu Bumbaru.

                     “În şase luni ajung primarul Montreal-ului!”

           “Eram la Montreal cu Radu Bumbaru şi alţi prieteni – zice amicul meu – şi unul dintre românii noştri de-acolo, pe nume Dan Dinescu, care tocmai sosise din Franţa ne-a spus, foarte sigur pe sine: Dacă în şase luni nu ajung primarul Montreal-ului puteţi să-mi spuneţi cum vreţi! – avea vise măreţe omul, nu glumă!” Probabil i se părea că, dacă ajunsese în Canada, lucrurile vor decurge de la sine, doar să gândeşti ceva şi-i ca realizat! Dar nu era chiar aşa.

          Între timp, Mitică şi Radu Bumbaru merg să lucreze la Vancouver, viaţa lor urmându-şi cursul firesc, şi uită şi de această afirmaţie infantiă şi de Dinescu.

           Revenind după 12 ani la Montreal, Radu Bumbaru şi Mitică Sinu merg într-o zi la un dealer (reprezentanţă) de automobile, marca Peugeot, pentru ca Radu să-şi cumpere maşină. Persoana cu care au luat legătura a observat că nu sunt canadieni şi i-a întrebat de ce naţionalitate sunt. Aflând ca sunt români, le-a spus imediat: Staţi puţin aşa! Am aici un salesman român! – şi după câteva minute, omul a apărut însoţit de Dan Dinescu. Trecuseră 12 ani şi tot nu ajunsese primarul Montrealului, ci doar un banal vânzător de autoturisme. Nu a vrut să stea de vorbă cu cei doi, probabil îi era ruşine…

           “Păi de ce să-i fie ruşine? – exclamă nea Mitică Sinu – Lucrezi unde poţi!” Apoi îmi spune cât de idealişti sunt unii oameni care cred că o dată plecaţi din România li se deschid toate porţile, că au la îndemână toate posibilităţile, fără să facă nici cel mai mic efort. Eroare! Da, ai la îndemână toate pârghiile care-ţi oferă şansa să îţi făureşti o altfel de viaţă, să te dezvolţi, să prosperi, să înveţi, dar calea este lungă şi bătătorită. Trebuie să munceşti pentru asta, trebuie să dai dovadă de inteligenţă, de seriozitate, de rigurozitate, de respect, în primul rând faţă de tine însuţi, apoi pentru muncă şi pentru cei din jur. Este o imagine falsă despre ascensiune pe care o au, nu numai idealiştii model Dan Dinescu, care au ajuns deja în străinătate, ci culmea, chiar şi cei care încă nu au plecat din ţară dar cred întru totul în aceste false deziderate.

          “Să-ţi mai spun ceva! – întervine nea Mitică –. Când am fost în vizită în România l-am auzit pe un oarecare spunând: Numai să ajung eu în Statele Unite sau în Canada, să vezi ce departe ajung! În primul an fac milionul! L-am temperat, uitându-mă la el cu condescendenţă: Las-o mai uşor cu milionul. În primul an, nici nu ştii unde te afli, deşi ai impresia că ştii!”

           Radu Bumbaru nu era aşa. Chiar dacă era inginer, un om inteligent, vorbitor  excelent de engleză şi franceză, nu i-a fost niciodată nici ruşine, nici teamă de muncă. În Canada a tăiat şi lemne în pădure, a construit şi vapoare, dar a lucrat şi în primărie, la Vancouver, şi să nu uităm, se trăgea din neam boieresc, trăise un timp la Paris dar era realist, respectuos şi harnic. Nu s-a hrănit niciodată cu himere.

                              “Ce bine e să fii…în braţele cuiva!”

           La Montreal, Radu Bumbaru cunoaşte o canadiancă de origine franceză, cu numele Louise – o fiinţă romantică, sensibilă şi cu un suflet frumos şi plin de căldură şi dragoste pentru el. Înalt, brunet, chipeş, deştept şi carismatic, cu alte cuvinte un bărbat frumos, însă fără tragere de inimă spre însurătoare, Radu Bumbaru nu se prea grăbeşte să-i ceară mâna tinerei îndrăgostite nebuneşte de el.

   “De multe ori o întâlneam pe Louise şi-i vedeam strălucirea din ochi, care o trăda atunci când îi vorbeam de Radu – îşi aminteşte Dumitru Sinu –. Alteori, o auzeam cântând o frumoasă melodie franţuzească ce începea cam aşa: Ce bine e să fii în braţe / În braţele cuiva… Îl iubea enorm şi după o perioadă de aşteptare şi sedimentare a simţămintelor ce-i stăpâneau, fără îndoială, pe amândoi, s-au căsătorit”- zâmbi nea Mitică.

Louise Bumbaru trăieşte şi acuma şi locuieşte la Montreal. Mitică şi Nicole Sinu vorbesc cu ea mereu la telefon.

          Trei copii frumoşi au avut Radu şi Louise Bumbaru: Dinu, Doru şi Ştefan, cărora, după cum e uşor de observat, le-au dat nume pur româneşti. Numai Ştefan este căsătorit, tot cu o canadiancă de origine franceză şi are trei copii. Băiatul cel mare, Dinu, pasionat de fotografie, a publicat o carte foarte interesantă, ce conţine fotografii cu diferite tipuri de ferestre din toată lumea; cartea lui se pare că s-a vândut foarte bine, a avut impact la publicul larg.
           “Radu Bumbaru ne-a vizitat şi la Saint Gervais, în perioada în care ne reîntorsesem în Franţa – spune Mitică Sinu – şi după aceea a fost la noi şi Dinu, băiatul lor cel mare, şi le-a plăcut enorm peisajul de  acolo!”  Între cele două familii se legase o prietenie trainică, în care pe prim plan erau puse sinceritatea şi respectul şi-n care falsitatea nu şi-a făcut niciodată cuib.

           De altfel, Radu avea un dar aparte prin care reuşea să-şi atragă prietenii, să menţină prieteniile şi să le facă durabile.      

Visul unui irlandez: “Dacă ar fi să mă mai nasc o dată, m-aş naşte român!“

           “Radu Bumbaru era un băiat simpatic. El râdea când eu mă enervam. Mă tot întreb cum de m-a acceptat în anturajul lui!”  Aveau o mulţime de prieteni în Canada, de diverse naţionalităţi, în compania cărora se simţeau întotdeauna minunat: unde era Radu Bumbaru, nu lipsea nici Dumitru Sinu!

            “Măi, Radule, de ce oamenii aceştia s-au ataşat de noi? – întreba nea Mitică adesea. Răspunsul lui Bumbaru venea să confirme de fiecare dată faptul că era un sensibil: Măi, Mitică, atunci când îi iubeşti, oamenii simt! Aşa şi este! Radu Bumbaru şi Dumitru Sinu au iubit întotdeauna oamenii, au iubit frumosul din ei, au iubit viaţa cu toate bucuriile şi greutăţile ei şi n-au uitat să rămână prieteni şi să-şi păstreze omenia, iar cei care-i cunoşteau cu-adevărat, nu se putea să nu le caute compania.

 Un irlandez, din anturajul lor spunea; Dacă ar fi să mă mai nasc o dată, m-aş naşte român!  “Fiindcă noi iubeam cu o dragoste aparte şi eram săritori, gata să ajutăm pe oricine avea nevoie, iubeam oamenii, din toată inima!”- adaugă nostalgic prietenul meu.

           Radu era un om de un calm imperturbabil ştiind să-şi valorifice foarte bine atuurile pe care le avea. “Era cel mai tăcut om pe care l-am întâlnit – precizează nea Mitică – iar Nicolae, fiul meu, parcă ar fi al lui Radu, nu al meu, că prea e şi el tăcut. Omul acesta nu s-a certat în viaţa lui cu nimeni! ”

            De astă dată, centrul de atenţie al dialogului nostru fusese amintirea unui prieten la care a ţinut enorm. A rememorat cu plăcere momente şi episoade de viaţă ce i-au rămas întipărite în minte. Astăzi, la cei 85 de ani ai săi, Mitică Sinu retrăise timp de câteva ore scene de viaţă pe care nu le-a putut uita şi care îl duseseră cu gândul cu mulţi ani în urmă, când nimeni şi nimic nu i-a putut opri pe el şi pe Radu Bumbaru să-şi urmeze visele. Adunându-şi gândurile răsfirate pe aripile prăfuite ale timpului îmi spune cu vocea stăpânită de o undă melancolică: “Ce frumoasă e cântarea aceea românească, Toate trec când vine vremea lor!”…

 

CAPITOLUL XIV

SALVATORE GRECO – o prietenie fără frontiere!

            Dumitru Sinu împreună cu domnul Rosetti, profesorul Ene, Titi Filip, Eugen Ştefănescu şi Radu Bumbaru se întâlniseră cu toţii într-un restaurant din Vancouver, Canada, când s-a apropiat de ei un personaj destul de ciudat: blond, înalt, spelb şi cu ochii înroşiţi, poate de la aburii alcoolului sau, cine ştie, poate de la fumul de ţigară ce învăluia ca într-un nor de ceaţă siluetele celor din jur. Dumitru Sinu ridică privirea şi la fel de mirat ca şi prietenii săi, aşteaptă ca străinul să le spună ceva: Vorbiţi italiana? – a întrebat  necunoscutul, care se pare că-i auzise vorbind şi i se păruse că dialogau în italiană. „Da!” – răspunse nea Mitică pentru că învăţase destul de bine această limbă de la italienii cu care lucra de o bună bucata de vreme. Află astfel că insul ce le întrerupsese discuţiile era suedez, că dorea să comunice cu un italian pe nume Salvatore, care era şi el în restaurant, şi nu găsise pe nimeni care să-i mijlocească această comunicare cu el. „Ai nimerit bine!” – îi spune Mitică şi pleacă împreună cu suedezul spre masa la care era italianul.

           „Salvatore!” – a exclamat Dumitru Sinu şi după ce l-a ajutat pe suedez să-şi rezolve problema, l-a invitat la masa la care erau ceilalţi români. De la prima vedere l-a simpatizat pe carismaticul italian.

De la Terra straniera  şi Dorme Firenze la prietenie, nu e decât un pas!

            Îl plăcuse şi Salvatore pentru că italienii, ca de altfel orice altă naţie îi apreciază mult pe cei care le cunosc limba. Nea Mitică lucra cu italieni şi prezenţa  lui Salvatore nu făcea altceva decât să confirme faptul că îi simpatiza şi-i făcea plăcere să se cunoască mai îndeaproape.

           Era din Taurianova, o localitate din Regio Calabria; mulţi dintre italienii pe care Dumitru Sinu îi cunoştea, veneau din acea parte a Italiei. Ştia el că naţia aceasta, de limba căreia se îndrăgostise de-a binelea avea un har, cu care nu mulţi sunt înzestraţi: ştiau să cânte frumos. Intuitiv parcă, l-a provocat pe Salvatore, rugându-l să cânte o melodie calabreză. „Când a început să cânte Terra straniera, toţi câţi eram la masă am amuţit. Salvatore avea o voce superbă, de bariton veritabil. Timp de câteva minute în restaurant s-a făcut o linişte prin care răzbăteau doar inflexiunile vocii lui minunate”. Le-a povestit comesenilor că mai avea patru fraţi şi toţi aveau darul de a cânta. A interpretat apoi, impecabil, Dorme Firenze, reuşind să câştige imediat simpatia românilor cu care de-abia se cunoscuse.

          Ca mulţi alţi emigranţi, Salvatore Greco era în căutarea unui loc de muncă. Dumitru Sinu, suflet mare şi deschis spre a face bine, avea deja soluţia: se gândise să-l prezinte pe Salvatore managerului restaurantului la care lucra. I-a spus că el îi va rezolva problema locului de muncă, doar că va trebui să cânte. Adu-l mâine la lucru! – a fost răspunsul managerului, aşa că de a doua zi Salvatore Greco va lucra cu nea Mitică. „Vedeţi? Mitică ştie să-i organizeze pe toţi! – a exclamat domnul Rosetti, atunci când i-am spus lui Salvatore că din ziua următoare va avea de lucru” –  povesteşte prietenul meu, întorcându-se cu gândul în acele timpuri de care îşi amintea cu atâta plăcere.

           A doua zi au plecat împreună la restaurantul la care mai lucrau încă mulţi italieni şi Salvatore a fost angajat, fără nicio problemă. Urma să facă curăţenie. Cânta Salvatore şi la restaurant. Managerul era foarte mulţumit de el şi îi spunea adesea lui nea Mitică: Mike, ce voce are Salvatore!

           „Îmi plăceau italienii, aveam mulţi prieteni între ei, dar cu mâncarea lor nu mă împăcam deloc: nu ştiau să facă decât macaroane şi spaghetti” – zice nea Mitică. M-a uimit cu câtă plăcere îmi povestea despre Salvatore şi despre italienii  cu care lucrase şi de care îl legau doar amintiri frumoase.

“M-am înţeles bine cu italienii, dar cu Salvatore am legat prietenie pe viaţă!”

          Trăind aproape de comunitatea de italieni, mai ales de cei din Calabria pentru care avea o afinitate deosebită, Dumitru Sinu era implicat, inevitabil, în vieţile lor. Era părtaş la bucuriile sau necazurile, împlinirile sau neîmplinirile fiecăruia, aşa cum se întâmplă între prieteni.

   De exemplu, tot la Vancouver, Canada, un coleg îl rugase să meargă cu tatăl lui să susţină examenul de obţinere a cetăţeniei. Trebuia să aibă doi martori care-l cunoşteau.  În plus, italianul nu prea cunoştea limba engleză, aşa că nea Mitică l-a pregătit anterior interviului, i-a tradus din  italiană în engleză tot ce avea de pregătit,  repetând cu el provinciile canadiene, sărbătorile lor specifice şi alte particularităţi ale acestei ţări, posibile subiecte pentru acel examen. “Când am ajuns acolo, respectivul, la fiecare întrebare făcea o pauză şi se uita la mine, aşteptând ca să-i spun răspunsul. S-a cam bâlbâit, dar cu toate acestea i-au dat cetăţenia. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu copiii săi, care nu ştiau mai nimic despre Canada şi cărora, comisia de examinare le-a spus: Sunteţi tineri, voi trebuie să le învăţaţi! – relatează Dumitru Sinu – m-am înţeles bine cu italienii, dar cu Salvatore am legat o prietenie pe viaţă!”.

           Cu Salvatore, relaţia de prietenie a fost de excepţie: i-a cunoscut şi părinţii, a devenit, cu timpul, unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, şi acum, când discutam pe această tremă accentuează: “Cu nicio naţie nu te împrieteneşti atât de repede ca şi  cu italienii!”

           Mai târziu Salvatore s-a căsătorit şi a avut un fiu pe care l-a botezat Italo Romano Greco! Prietenia cu familia Greco a continuat şi după căsătoria lui Salvatore. Îi cunoştea nea Mitică şi soţia şi ştia totul despre ai lui: “Greco junior şi-a luat de soţie o frumuseţe cubaneză care i-a dăruit un copil superb, atât de frumos, încât toată lumea care-l vedea spunea că are un zâmbet care te topeşte”.

            Prietenia dintre Salvatore Greco  şi Dumitru Sinu a fost trainică, ea s-a păstrat intactă şi după ce viaţa fiecăruia dintre ei a urmat o altă traiectorie.

                   Întâlnirea din toiul nopţii cu un barman în Calabria

          În intervalul de timp în care a locuit în Franţa, la Saint Gervais, Dumitru Sinu i-a făcut o vizită lui Salvatore Greco, la el, în Calabria. A trebuit să traverseze întreaga Italie până a ajuns la destinaţie, însă a făcut-o în numele uneia dintre cele mai frumoase prietenii din viaţa lui.

          Taurianova, localitatea din sudul Italiei unde vieţuia Salvatore Greco aparţine provinciei Regio Calabria, care se întinde până în vârful renumitei cizme italiene. Cu malurile scăldate de Marea Ionică – parte componentă a Mediteranei – la est şi sud, şi Marea Tireniană – un braţ al bazinului vestic al aceleiaşi Mediterane – în vest, despărţită la nord de restul Italiei printr-o barieră naturală formată de Munţii Pollino, Calabria atrage pe tot parcursul anului turişti din toate colţurile lumii. Dispune de nenumărate obiective turistice: temple antice care încă mai sunt în picioare pe dealurile din Cantanzaro, castele medievale, vestigii istorice, vechi bazilici, parcuri naturale cu specii rare de plante si arbori, locaţii agroturistice minunate unde obiceiurile şi tradiţiile calabreze sunt la ele acasă, hoteluri elegante şi plaje minunate.

           Situată la 66 km nord-est  de capitala provinciei – oraşul Regio Calabria – şi 80 km sud-vest de Cantanzaro, Taurianova are în apropiere câteva localităţi mai mici ce i se subordonează din punct de vedere administrativ: San Martino, Amato, Pegara şi Donna Livia. Satul lui Salvatore de-atunci, astăzi a ajuns un orăşel dezvoltat, cu multe companii şi obiective turistice. Cine a vizitat sudul Italiei şi nu a ajuns în Calabria, e ca şi cum n-ar fi vizitat nimic!

           “Am ajuns în satul lui Salvatore dimineaţa, pe la ora trei sau patru. Nu am vrut să-l trezesc atât de devreme şi mi-am amintit că îmi spusese că în sat la ei este un bar, la care trăgea el de obicei. Ştiam deja multe despre barmanul de-acolo. Aşa că m-am oprit la un pahar de vorbă, iar când am intrat şi l-am salutat, spunându-i pe nume, barmanul a exclamat: Tu esti Mike!  Salvatore mi-a povestit mult despre tine. – Dar mie, câte nu mi-a spus de tine!  – i-am zis italianului cu care am stat la taclale până la ziuă, de parcă ne-am fi cunoscut de-o viaţă. Italienii sunt singurii, dintre toate naţiile, care te iau în braţe din primul minut!”.

          Dumitru Sinu este mândru de faptul că în vremea aceea, emigranţii  români de pe teritoriul nord american erau foarte respectaţi de toate comunităţile ce convieţuiau aici: veniseră legal, primiseră viză şi dădeau dovadă de seriozitate în tot ce făceau, le plăcea munca, erau inteligenţi şi deosebit de prietenoşi. Salvatore Greco a rămas cu acest respect pentru conaţionalii noştri şi după ce s-a întors în Italia, când îi scria lui nea Mitică, mărturisindu-i că în virtutea prieteniei pe care i-o purta, într-un apartament din curtea casei sale adăpostea mai mulţi români: Dar nu-s ca voi, Mike! – spunea nostalgic italianul.

                               „E come noi, altri no sono!”

           „Ne-a vizitat Italo Romano Greco, fiul lui Salvatore chiar aici la Phoenix –  îmi spune nea Mitică – tatăl său îi dăduse acest nume încărcat de simboluri! Era arhitect şi venise la noi să-şi perfecţioneze engleza”.

           Îi adusese o scrisoare de câteva pagini de la tatăl său, prin care acesta îl ruga pe Mitică Sinu să scrie o carte despre viaţa lor din Vancouver: Caro Mike, îţi trimit dedicaţia,  cui adică să dedici cartea, pentru că în momentul în care ai dedicaţia, cartea e pe jumătate scrisă!– spunea dragul meu prieten în rândurile sale. Şi urma dedicaţia scrisă cu majuscule: DEDICO A MIA MADRE QUESTA PICCOLA EPOPEEA  RURALE QUE CANTA LA BELEZZA DELLA MIA TERRA E IL DOLORE DE LA MIA GENTE. Salvatore ştia povestea lui nea Mitică şi-i sugera să dedice cartea pe care dorise să o scrie mamei sale, pe care n-o cunoscuse, o carte care să ilustreze frumuseţea pământului şi durerea vieţii lui…

           „După părerea lui Salvatore, cartea ce urma să o scriu, trebuia neaparat dedicată tuturor celor din exil care au avut curajul să treacă frontiera clandestin, care au lăsat o mamă şi un tată, poate şi o soţie, un copilaş şi o carte deschisă pe masă, şi dintre care unii au ajuns la închisoare… După cum spune Nicole, soţia mea, nu pot aţipi nici astăzi când se încălzeşte perna. Şi mai zicea Nicole atunci când citeam scrisoarea lui Salvatore: Dedic-o şi celor care cântă sau au cântat fără să aştepte să fie rugaţi sau plătiţi, şi pune-i şi pe stângaci, pentru că şi ei au probleme chiar şi atunci când vor să deschidă o conservă…” – îmi spuse Dumitru Sinu. A continuat să-mi vorbească despre întâlnirea cu băiatul lui Salvatore, pe care-l caracteriza ca fiind „un italo- romano-greco – simpatico, gentile, cu umor şi cu o voce, nu chiar ca a tatălui său, dar foarte apropiată”. Cu un spirit inconfundabil, băiatul lui Salvatore dezbătuse paragraf cu paragraf cu nea Mitică şi doamna Nicole, conţinutul scrisorii tatălui său. La un moment dat, când Salvatore venise cu ideea ca introducerea să o facă doamna Nicole, iar dânsa se întreba contariată ce să scrie despre soţul ei, care aprinde lumina de 30 de ori pe noapte şi cu care nici măcar nu doarme în aceeaşi cameră, Italo izbucneşte în râs afirmând: Ma un pocco amore…si, si! Îi semăna tare bine tatălui său!

           Rândurile lui Salvatore l-au pus pe gânduri pe Dumitru Sinu. Într-adevăr, viaţa lor în Vancouver fusese frumoasă, tumultuoasă, plină de amintiri de neuitat. Când erau împreună, toţi acei emigranţi care făceau parte din cercul lor de prieteni, Salvatore spunea: E come noi, altri no sono! Nimeni nu era ca ei, cu certitudine!

           „Înainte să moară, Salvatore mi-a dat un telefon: Eu plec! – mi-a spus –. Hai, Salvatore, noi nu murim aşa uşor! – i-am răspuns, păstrându-mi cumpătul. Simţea că se duce… şi aşa a fost!” Apoi, Dumitru Sinu continuă retoric: ”Ce este viaţa?!”

            Emoţia ce-l stăpânise în timp ce-mi povestea de Salvatore se puteau citi limpede pe faţa lui  nea Mitică. „Când Beethoven simţise că moartea i se apropie, se întrebase: Şi asta-i tot?”- zice prietenul meu. Apoi, pe-un ton ridicat şi ferm, încheie hotărât: „Asta-i tot, domnule!”

 

CAPITOLUL XV

TITI FILIP – Fost campion pribeag prin lume

   De vrei să-ţi începi cartea, măi Mitică, atunci vei scrie aşa: vei începe cu Constantin Filip (Titi) din Bihor, campionul român la înot pe spate, căpitanul echipei de polo din Oradea în 1945-1946, cu mine adică! – îi spunea Titi Filip lui Dumitru Sinu, într-o convorbire telefonică ce se consumase cu ani în urmă între cei doi prieteni, atunci când nea Mitică se gândise că ar fi bine să aşeze în file de carte, toate amintirile sale din viaţa de refugiat.

   Cu tatăl medic şi mama evreică, nefiind dispus să suporte consecinţele originii sale semite, într-o societate ostilă, condusă de comunişti, Titi Filip îşi caută norocul în lumea liberă, pribegind pe trei continente şi încercând să-şi împlinească destinul departe de România.

   Dezrădăcinarea unui campion

           Titi Filip s-a născut la Oradea. A fost sportiv de performanţă, un priceput înotător pe spate. Alături de fratele său, Gicu Filip  juca polo pe apă la echipa Crişul  Oradea. Îi povestise lui Dumitru Sinu, de multe ori, despre viaţa de sportiv: Îi băteam pe bucureşteni cu 10 la 2 sau 25 la 5. Fratele meu le mai dădea mingea, dar ei, da’ de unde, tot nu marcau! Bucureştenii tot bucureşteni sunt! Iar când noi strigam spre public: «Trăiască! Trăiască! Trăiască!», ne răspundeau cu «Een! Een! Een!» – cuvânt ce înseamnă «trăiască», pe ungureşte. Ne agreau bucureştenii!

          Tatăl său, medic recunoscut în Oradea acelor timpuri avusese de suferit de pe urma comuniştilor (soţia lui era evreică); se refugiase la Timişoara cu toată familia, dar aici Titi şi ai săi se simţeau dezrădăcinaţi: Refugiul mi-a fost greu…tatăl meu era doctor, dar după ce-ţi strici cuibul… – îi povestea Titi lui Dumitru Sinu.

           La un moment dat se hotărăşte să părăsească România şi ia calea exilului. Fratele său, Gicu (George) Filip, medic de profesie, pleacă şi el din ţară şi se stabileşte în Germania. Nea Mitică Sinu nu mai ştie nimic de el, doar că este în viaţă şi că locuieşte în Germania.

            Paradoxal, vieţile lui Titi Filip şi a lui nea Mitică se intersectează, dincolo de  graniţele ţării, de mai multe ori. Se cunosc la Paris şi se împrietenesc. Niciunul dintre ei nu avusese vreo meserie în România. De multe ori Titi, mai în glumă, mai în serios îi spunea amicului său: Măi Mitică, dacă am avea şi noi o meserie….

          Parisul parcă i-a adunat pe toţi prietenii lui Mitică la un loc. Mai apoi, fiecare dintre ei şi-a luat zborul spre direcţia trasată de linia  propriului destin… După Paris, Mitică Sinu şi Titi Filip se reîntâlnesc în Canada, la Montreal şi Vancouver…

                             Când ceri bani şi te trezeşti cu… portocale!

           „Îmi amintesc de Titi când ne întâlneam toţi prietenii, la Montreal. Când primea o scrisoare sărea în sus şi cânta: Mi-a venit scrisoarea / Mi-a venit adresa! –, bucurându-se ca un copil” .

            El aştepta o scrisoare anume, care până la urmă a şi sosit: avea o mătuşă la Montreal, dar nu-i ştia adresa; sosise acum, odată cu scrisoarea. Fiecare emigrant încerca să-şi găsească drumul, căutând puncte de sprijin într-o ţară în care nu cunoştea pe nimeni. Însuşi faptul de a şti că ai o cunoştinţă, cât ar fi de îndepărtată, cu care să poţi lua legătura atunci când ai nevoie, sau pur şi simplu pentru a nu te simţi atât de singur, conta foarte mult! Viaţa refugiaţilor nu a fost niciodată nici simplă şi nici uşoară. În momentele în care disperarea pune stăpânire pe tine, o vorbă bună, un sfat, oricât de neînsemnat, valorează mai mult decât orice pe lume.

           Nichita Tomescu, avocatul bucureştean despre care povestise nea Mitică, când a aflat că în sfârşit, Titi şi-a găsit mătuşa i-a dat un sfat util: Auzi, când îi ceri bani, nu-i ceri pentru tine ci pentru prieteni. Spui că ai mai mulţi şi îi mai spui în ce situaţie suntem… că nu prea avem de lucru, că o ducem greu…

            Bucuros că îşi găsise mătuşa, orădeanul nostru, plin de speranţă, îi face imediat o vizită. Era aproape sigur că întâlnirea cu ruda sa îl va salva, îi va deschide o cale, poate chiar îi va da ceva bani… Când s-a întors, Dan Dinescu, un alt confrate, l-a întrebat: Măi,Titi, ai adus sau n-ai adus bani? V-am adus fiecăruia câte-o portocală –, a fost răspunsul lui Titi, în timp ce scotea nişte portocale dintr-o plasă ponosită – ştiţi ce mi-a zis mătuşa? «Titi, eu fac orice pentru tine. Dar banii-s tare rari, şi-aici» şi mi-a dat, spre consolare, câteva portocale…

          Dan Isăcescu, românul care ajunsese în Franţa într-o cutie fixată artistic între roţile unui tren, cel care stătuse printre cloşarii din Paris pe malul Senei, foarte indignat, îi spusese: De ce le-ai luat? De ce nu i le-ai trântit în faţă? În naivitatea lor, toţi au crezut că Titi va fi ajutat de acea mătuşă. Se înşelaseră însă şi erau conştienţi de faptul că nimeni altcineva, decât ei înşişi se puteau ajuta: neamurile sunt neamuri, dar până la bani!

                                 Despre meserie cu mult umor

          Titi Filip era cel mai spiritual dintre prietenii cu care se înconjurase Mitică Sinu. Inteligent, agil şi cu abilitate în vorbirea mai multor limbi străine – pentru că  ştia bine engleza, franceza, germana, maghiara şi greaca – era de cele mai multe ori sarea şi piperul întâlnirilor lor.

           Avea darul de a te scoate din stările mai puţin plăcute şi a te bine dispune atunci când erai cătrănit: “Când jucam la bursă, venea de multe ori şi Titi şi mă întreba: Mitică, ai făcut ceva la bursă?- Da, am pierdut 7.000 de dolari – îi răspundeam, iar el mă corecta în momentul imediat următor, spunându-mi: Măi, n-ai pierdut 7.000 de dolari, tu ai pierdut 7.000 de pui pane!”- râse Dumitru Sinu, amintindu-şi că tare îi mai plăcea să mănânce orădeanului!

           Pe vremea când muncea la tăiat de lemne în pădurile canadiene, împreună cu Dumitru Sinu, Radu Bumbaru şi Cornel Popa (acesta din urmă fiind cel care cumpărase o parcelă de pădure pentru defrişare şi valorificarea lemnului), Titi, le zicea: Măi, eu vin cu voi la pădure, dar să nu mă lăsaţi să-mi tai piciorul!  Le dădea astfel de înţeles că el munceşte, dar trebuie să mănânce bine, ca să facă faţă…

   Indiferent unde se muta, Dumitru Sinu continua să ţină legătura cu prietenii săi cu care vorbea la telefon ore în şir. Astăzi îşi aminteşte că era deja în Arizona când   începuse să-şi adune la un loc toate amintirile, şi-i destăinuise lui Titi Filip într-o îndelungă convorbire telefonică, intenţia de a scrie o carte a exilului.

            Dacă vrei să scrii ceva despre mine, atunci scrie că «meseria» mea a fost aceea a unui «disperat», eu nu sunt ca Radu, un optimist. Poţi menţiona şi poezia pe care am scris-o la Vancouver: «La Vancouver în Canada / Plouă ziua, plouă noaptea / plouă, poate mă înec / Dă-o dracului, că plec! / Nu mai staţi, români  flăcăi / Colindaţi lumea prin văi /Faceţi ca şi Decebal / Cu căruţa sau pe cal». Şi nu uita să descrii zăpada canadiană şi nici cum dormeam toţi şapte la Montreal într-o cameră, să nu uiţi!

          Acea disperare a lui Titi era justificată, pentru că el, performerul sportiv al unor vremuri trecute, băiatul de doctor, căruia nimic nu-i lipsise, se trezise într-o  lume nouă, diferită de cea lăsată acasă, în care, neavând o meserie era nevoit să se descurce cum putea… Dar era harnic şi nu se dădea la o parte atunci când era vorba de muncă.

          Cum nu se putea să se încheie o discuţie cu nea Mitică decât pe un ton vesel, îi zise în finalul acelei convorbiri: Ia stai încă un pic să-ţi zic una de la Bihor şi în secunda următoare a şi început să cânte cât îl ţineau plămânii: «Cum dai mamă laptele / Tri li li li li / Trei piţule, domnule! / Cum dai mamă smântâna / Tri li li li li / Tot aşa ca vecina! / Lasă-l mamă şi mai jos / Nu pot domnule, că-i gros!»

          Să tot ai un asemenea prieten, care să nu te lase niciodată să te-adânceşti în umbra gândurilor tale şi să-ţi aducă mereu buna dispoziţie! Dar viaţa cu cărările ei încurcate, uneori ne ţine departe de cei pe care-i iubim, pentru că-şi urmează cursul firesc. Aşa s-a întâmplat şi cu Titi.

                              O nouă viaţă pe „continentul negru”!

           La Vancouver Titi Filip a întâlnit-o pe Elfy (Elfyca, pe numele întreg), o blondă foarte frumoasă, grecoaică, fiica unui căpitan de vas. Pe lângă greacă, limba ei maternă, Elfy vorbea limba engleză şi franceza. Cunoscând bine limba greacă, având el un şarm aparte, lui Titi nu i-a fost greu s-o cucerească pe frumoasa elenă. Mai târziu, cei doi s-au căsătorit. Se potriveau de minune, formând un cuplu de invidiat.

           Viaţa lui Titi s-a schimbat radical după căsătorie, şi-a modificat total traiectoria şi priorităţile au fost altele. Au părăsit Canada şi s-au mutat într-o ţară din Africa. Titi şi-a găsit imediat un serviciu la primăria oraşului în care s-au stabilit.

            Elfy i-a dăruit mai apoi un copil, o fetiţă, careia i-au dat numele Ileana. „Fetiţa de-atunci – îmi spune Dumitru Sinu – astăzi este femeie la casa ei, căsătorită cu un grec, împreună cu care s-a stabilit în Grecia”.

           Dar viaţa în Africa presupune anumite riscuri şi nenorocirea a făcut ca Elfy să se îmbolnăvească de tuberculoză şi să se stingă din viaţă, înainte de vreme, pe pământ african.

            Odată cu plecarea din Canada, legătura dintre Titi Filip şi Dumitru Sinu s-a întrerupt. Primea din când în când doar veşti despre evenimentele importante din viaţa lui Titi.

           După înmormântarea soţiei sale, Titi i-a trimis lui nea Mitică o scrisoare în care îi relata ceea ce se întâmplase, încheind cu tristeţe: Măi, Mitică, un popă rus a oficiat înmormântarea şi eu nu înţelegeam nimic… Era frig… iar eu o ţineam pe Ileana de mână…De-atunci, Dumitru Sinu nu mai ştie nimic de prietenul său, sportivul pribeag pe trei continente…

                                      CAPITOLUL XVI

CORNEL POPA – Silvicultor în pădurile canadiene

          A fost legionar şi a părăsit România în vremuri tulburi. Pe drumul pribegiei, nimănui nu i-a fost uşor! Dar Cornel Popa a fost un curajos şi, totodată, foarte ambiţios: ajunge în Canada, studiază, se-aventurează, investeşte în terenuri împădurite, şi-adună prietenii, se străduieşte, munceşte şi doreşte să prospere.

          “Pe Cornel Popa l-am întâlnit în Canada, la Vancouver, British Columbia” – începe nea Mitică, povestea lui Cornel Popa. Fiecare dintre cei pe care i-a cunoscut şi apreciat, a avut locul şi bucăţica lui de vină în sufletul şi viaţa lui Mitică Sinu.

           Astăzi, la ora destăinuirilor, timpul îi ţese în fire nevăzute cuvintele, dar retrăieşte, cu toată strădania de a-şi masca emoţia, fiecare întâmplare în parte.

                     Învăţătorul din Cugir – silvicultor în Canada!

   Cornel Popa era prietenul lui Eugen Ştefănescu – amândoi silvicultori, şcoliţi, cu diplome în regulă în buzunare, diferind doar locurile în care studiaseră:  ugen – la Paris iar Cornel Popa – în Canada.

           „Mi l-a prezentat Eugen Ştefănescu” – afirmă nea Mitică continuându-şi povestirea. Urmau să formeze mai târziu un trio reuşit, ţintind spre aceleaşi idealuri, având în suflete aceleaşi doruri şi fiind fideli unei prietenii frumoase şi sincere.

          Cornel Popa provenea din Cugir, orăşelul de pe meleaguri transilvane pline de legendă, cu Dealul Cetăţii aproape şi vocile istoriei răzbătând spre lume; situat în zona de contact a culoarului depresionar al Orăştiei cu munţii Şureanu, într-un cadru natural deosebit de pitoresc, Cugirul este înconjurat de dealuri împădurite ce ating înălţimi de peste 700 m şi cu panorama deosebită a munţilor Şureanu, aparţinând lanţului carpatic meridional – în sud, deschizându-se apoi spre nord, ca un evantai, spre minunata luncă a râului cu acelaşi nume şi terasele sale.

   În ţară profesase ca învăţător şi ajunsese apoi în Canada. Ce ţi-e şi cu viaţa aceasta, uneori se întâmplă lucruri care leagă într-un fel sau altul chiar şi continentele între ele: aşa era şi în cazul lui Cornel Popa, românul căruia îi fusese sortit să traverseze Atlanticul pentru a-şi continua studiile într-un domeniu care mereu să-i amintească de freamătul codrilor de-acasă, de cântecul şi poezia lor, terminase facultatea de silvicultură în Canada. Şi cum în codrii arborii sunt fraţi tot aşa şi acest om îşi adunase pe lângă sufletul său, semeni cu aceeaşi vibraţie sufletească şi cărora dorul de obârşie li se alina în acelaşi fel…

                   „Banii se fac la pădure, din firez şi din secure!”

            Cum nu i-a fost frică niciodată de muncă şi nici nu a fost lipsit de curaj, în plus, fiind stăpânit de o ambiţie de invidiat, Cornel Popa şi-a cumpărat în Canada un teren împădurit, în munţi, pe care urma să-l defrişeze, iar lemnul rezultat putând fi comecializat în scopul folosirii lui pentru stâlpi de telegraf. Părea a fi afacerea vieţii lui şi pornise cu mare elan în această iniţiativă privată. „Nu a fost însă prea norocos, deoarece unii copaci erau putrezi, fie la rădăcină, fie la vârf – îmi zice nea Mitică -. Am lucrat şi eu cu el la tăiat lemne, împreună cu Radu Bumbaru şi Titi Filip”.

           Nu aveau o viaţă uşoară, dar toţi erau oameni harnici şi munceau cu sârg, erau prieteni şi erau plini de zel. Nici spiritul nu le lipsea, însoţindu-i mereu şi la munca de la pădure. Făcând haz de situaţia în care erau când munceau la pădure, Cornel Popa spunea mereu:” De-ar fi făină precum nu-i slănină! / Că apa de mămăligă ne dă naşu’!”, pentru că munca nu era uşoară şi rezultatele nu întotdeauna aşa cum le doreau şi făceau ca şi ţiganu’ când se trezea flămând dând fuga la naşu’…Sau mai avea o vorbă: “Numa’ o ţâră îi rău şi iar nu-i bine!”.  Încercau astfel să depăşescă acele momente în care vedeau că muncesc şi roadele nu erau pe măsura aşteptărilor. Mai venea şi nea Mitică cu completările de rigoare: începea să cânte o melodie pe care tatăl sau o fredona adesea atunci când muncea şi care cadra cu tăiatul lemnelor: „Banii nu se fac aşa / Stând în cârciumă şi-a bea / Banii se fac la pădure / Din firez şi din secure”. Când începeau cu cântece şi versuri nu-i mai putea opri nimeni, curgea versul şi cântecul din sufletele lor în ritmul în care mâinile lor bătătorite şi îndemânatice nu stăteau locului: „Bate vântul, viscoleşte / Stânjenarul grămădeşte”. Stânjenarul era cel care aduna lemnele tăiate şi le „grămădea”, le făcea grămezi, le stivuia.

           „Măi, Mitică, ce-au învăţat ăştia în Franţa, nici nu se compară cu ce-am învăţat la facultate în Canada”– îi spunea Cornel Popa lui Dumitru Sinu, făcând comparaţie între şcoala franceză şi cea canadiană, pentru că era uimit de cunoştinţele lui Eugen Ştefănescu în domeniul silviculturii, deşi făcuseră aceeaşi facultate.

                                        „Cornel Popa era legionar!”

           „Cornel Popa era legionar” – îmi spune nea Mitică – şi aşa cum „la pădure rupea arborele cu dinţii”, ideile mişcării legionare erau de neclintit din mintea şi sufletul lui, şi cu dinţii ţinea de ele.

           Mişcarea legionară, înfiinţată în România interbelică la 24 iunie 1927 de Corneliu Zelea Codreanu purta denumirea de Legiunea Arhanghelului Mihail, fiind o legiune paramilitară teroristă de orientare naţional fascistă, creată după modelul organizaţiilor fasciste SA şi SS, cu un puternic caracter mistic religios, violent, anticomunist şi antimasonic. „Căpitanul” era denumit Zelea Codreanu de către ortacii săi şi alături de el, membrii fondatori ai mişcării legionare au mai fost şi alţii, ca de exemplu: Ion Moţa, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu şi Ilie Gârneaţă.

          La 3 ani de la înfiinţare, în 1930, Zelea Codreanu decide să transforme mişcarea în partid politic care poartă numele Garda de Fier, intenţionând să atragă şi alte partide şi împreună să lupte împotriva expansiunii comunismului dinspre URSS spre restul Europei.

          „Să nu credeți, cum spun adversarii Mișcării Legionare, că a fost o copie a nazismului sau a fascismului. Mișcarea Legionară a fost o mișcare autohtonă, născută din grupări studențești anticomuniste” – afirma Neagu Djuvara, pe care nea Mitică avusese ocazia să-l cunoască la Paris – făcând referire la originile acestei mişcări; dar, “…legionarii s-au pregătit de alegerile din ţară cu un program atât de violent fascist, antisemit şi antioccidental, încât liberalul I.G. Duca, însărcinat de rege să organizeze alegerile, a crezut de cuviință să interzică participarea la alegeri a Gărzii de Fier” – era vorba de alegerile parlamentare din 1933.

           Uniformele legionarilor erau asemănătoare celor militare, verzi – simbolizând reînnoirea, de aici şi denumirea de „cămăşile verzi”, salutându-se folosind salutul fascist. Simbolul mişcării era crucea triplă, o reţea de zăbrele de închisoare reprezentând martiriul şi cunoscută ca şi „crucea arhanghelului Mihail”. Faţă de alte mişcări similare europene de sorginte fascistă, mişcarea legionară din România se distingea prin importanţa acordată religiei ortodoxe. Mişcarea legionară din România era susţinută cu precădere de către studenţi şi ţărani.

          Lider plin de carismă, inteligent şi foarte agresiv, Zelea Codreanu reuşeşte să-şi facă o propagandă de succes, transformând mişcarea într-un adevărat spectacol la scenă deschisă.

           O dată cu chemarea generalului Antonescu la putere în 4 septembrie 1940, Legiunea a încheiat o alianţă cu Antonescu şi astfel a luat naştere un guvern cunoscut în istorie ca fiind guvernului aşa-zisului „stat naţional legionar”, partidele politice istorice refuzând să participe oficial la guvernare. În ziua următoare formării acestui guvern, Antonescu a cerut anularea Constituţiei şi a Parlamentului, forţându-l printr-un puci pe regele Carol al II-lea să abdice în favoarea fiului său în vârsta de numai 18 ani, Mihai I.

           Ajunsă la putere, legiunea a trecut la represalii împotriva comunităţii evreieşti şi nu numai, înfăptuind cele mai cumplite asasinate şi împotriva românilor neevrei care nu agreau principiile legionare. Sunt cunocute acţiunile antisemite ale Gărzii de Fier, cel mai mare pogrom din istoria Munteniei, pogromul din Bucureşti şi masacrul de la Jilava.

          Nea Mitică îşi aminteşte câteva versuri din imnurile legionare, care erau în mare majoritate compuse pe versurile lui Radu Gyr: „În lături şerpi nu scoateţi capul / Căci apucăm săcurea-n mâini / Destul ne-aţi omorât copiii / Destul şi încă n-aţi plecat” sau „Pentru trădători şi mişei şi trădare / Azi vrem gloanţe şi vrem ştreang –răzbunare!” A simpatizat dintotdeauna cu mişcarea legionară, deşi n-a făcut parte din această grupare niciodată. Când a reuşit să treacă graniţele României în 1948, să nu uităm că Dumitru Sinu a fost ajutat de către legionari.

                           Românii şi nevestele lor canadience

            Majoritatea prietenilor lui nea Mitică şi-au luat soţii canadience de origine engleză sau franceză. Având o abilitate deosebită în învăţarea limbilor străine, aproape toţi ştiau mai multe limbi, în special engleza, franceza, germana şi italiana. Unul dintre ei, Titi Filip ştia şi greaca şi cu o grecoaică s-a căsătorit.

           Cornel Popa s-a căsătorit cu o canadiancă din British Columbia, pe nume Eunice, o femeie de excepţie, după cum îmi spune nea Mitică. Vorbeşte din când în când cu ea la telefon, este încă în viaţă.

            „Şi Cornel Popa a fost plecat în Franţa o perioadă” – mă surprinde la un moment dat nea Mitică – a mers să lucreze la pădure, unul dintre copiii lor s-a născut în Franţa”. În amintirea lui nea Mitică, prietenul său Cornel Popa a rămas ca un simbol al ambiţiei şi hărniciei. Îşi aminteşte cum i-a spus la plecarea în Franţa: „Eu dacă am o drujbă, îmi câştig pâinea oriunde în lume!”

           Ca un făcut, după ce a revenit în Canada, următoarea destinaţie înscrisă pe traiectul vieţii lui Cornel Popa a fost SUA, unde s-a stabilit în statul Michigan. Exact ca şi în cazul lui nea Mitică!

           În Michigan şi-a cumpărat 400 de acri de teren pe care a plantat nuci pentru lemn de mobilă. Era pasionat de ceea ce făcea şi muncea cu plăcere în livada lui de nuci.

           Mergea acolo destul de des şi uda copăceii. La plantaţia de nuci se simţea în largul lui. Adesea, când venea vremea să plece acasă, mai zăbovea chiar şi după lăsarea serii, în mijlocul naturii . Într-o zi, pe când se afla în această plantaţie, şi-a amânat plecarea cu încă o oră şi apoi încă una…”Nu ştiu dacă glasul pământului din acea livadă îl chemase şi-l îndemnase să mai rămână, dar în aceeaşi seară, în drum spre casă a fost lovit de o maşină şi a trecut în eternitate…Cornel a fost înmormântat la Mănăstirea “Adormirea Maicii Domnului” din Michigan”- încheie nostalgic Dumitru Sinu povestea prieteniei sale cu Cornel Popa. Fusese prietenul cu care rezonase foarte bine, pentru care munca şi spiritul se regăseau într-o combinaţie reuşită, iar dragostea şi dorul de locurile natale erau alinate cu dulcele cântec al plaiului românesc şi farmecul poeziilor sale.

                                       CAPITOLUL XVII

EUGEN ŞTEFĂNESCU – 26 de ani în Africa şi două săptămâni în cort cu GENERALUL GADDAFI!

 

   „Am fost doi învingători… fiecare în felul lui” – a rostit George Cuşa pe 8 aprilie 2011, la Curtea Brânconvenească din Constanţa, cu ocazia lansării volumului Jurnal de pribegie, care surprinde în paginile sale o poveste de viaţă despre Eugen Ştefănescu, prietenul său din tinereţe. Inginer silvic, profesor universitar, reprezentant al Canadei la Organizaţia Naţiunilor Unite, expert FAO în cadrul ONU, iată ce se poate spune în cuvinte puţine despre cariera lui Genu Ştefănescu, cum îi spuneau prietenii.

          „Îţi dau în primire toată averea mea strânsă de-a lungul celor 35 de ani pe cele trei continente, dintre care îmi va rămâne în suflet, fierbinte, Africa, acolo unde am învăţat că oamenii simpli sunt mai aproape de cele cereşti, mai buni şi fără ascunzişuri” – i-a spus Ştefănescu lui George Cuşa în anul 2002, la reşedinţa sa din Marbella, Spania, când i-a smuls promisiunea de a scrie o carte bazată pe toate materialele şi notiţele ce i le încredinţa atunci.

Astăzi, când stau faţă-n faţă cu Dumitru Sinu, unul dintre prietenii de suflet ai lui Genu, derulăm împreună filmul vieţii unui om, care după cum bine spunea cineva, a traversat Dunărea ca pe o graniţă între puşcărie şi libertate, spre a-şi împlini destinul departe de ţară.

Nea Mitică Sinu îmi prezintă frânturi din istoria vieţii lui Genu, decupate cu puterea inimii din întregul ei, iată, într-un moment în care printr-o oarecare similitudine cu ceea ce se petrecuse în 2002 la vila din Marbella, acum, Domnia Sa împreună cu mine, încercam în locuinţa Sinu din Phoenix, Arizona, să adunăm piesele unui puzzle numit viaţă în exil şi să le aşezăm în pagini de carte…

Când Dumitru Sinu a trecut frontiera dintre Italia şi Franţa şi s-a îndreptat cu amicii săi spre Paris, deţinea o schiţă primită de la Vasile Ţâra – bistriţeanul îndrăgostit de carte – şi Eugen Ştefănescu – „un inginer silvic român care studiase la Paris şi pe care l-am întâlnit peste câţiva ani în Canada” – îmi spusese nea Mitică la una dintre întâlnirile noastre anterioare. Îl cunoscuse la sârbi.

Muncise cot la cot cu Eugen în timpul perioadei petrecute în lagărele iugoslave. Apoi, s-au revăzut la Paris şi ulterior, la Vancouver, în Canada. Atunci a avut ocazia să petreacă mult timp în compania unui om cu o istorie interesantă, inteligent, cult, cu o ambiţie de invidiat şi cu un caracter puternic ancorat de realitatea trăită mereu cu demnitate, şi care în ciuda şcolilor înalte absolvite, iubea compania şi sinceritatea omului simplu, mai puţin sofisticat.

De la Constanţa… la Ogradina

La scurt timp după naşterea lui Eugen, la 2 februarie 1925, în familia învăţătorilor Ion şi Virginia Ştefănescu, nevoia de cadre didactice în Dobrogea acelor vremuri a determinat tânăra pereche să se mute, de la Bârlad, în localitatea Nicolae Bălcescu din judeţul Constanţa – era o criză acută în învăţământul dobrogean, pentru că în 1896, Şcoala Normală din Constanţa fusese desfiinţată şi erau comasaţi aici institutori din toată ţara.

Termină cursurile şcolii primare din localitate şi apoi continuă studiile la secţia umană a Liceului „Mircea cel Bătrân” din Constanţa. Aici se împrieteneşte cu George Cuşa, cel care aşază în pagini de carte („Jurnal de pribegie”) vieţile lor paralele şi timp de aproape 70 de ani prietenia lor învinge toate piedicile ridicate în calea ei de greutăţile vremii sau de cei aproape 37 de ani în care cei doi nu se văd.

În anul 1948, Eugen porneşte pe drumul pribegiei, părăsind România, pe când prietenul său gustă amarul detenţiei în temniţele comuniste. Genu devine student al Facultăţii de Silvicultură în anul 1944, iar George urmează cursurile Facultăţii de Filosofie, ambele aparţinând Universităţii bucureştene. Îndată ce Cuşa este arestat de către comunişti, el însuşi membru activ al Partidului Naţional Ţărănesc condus de Iuliu Maniu, Eugen Ştefănescu împreună cu doi dintre colegii săi, Tiberiu Ionescu şi Sandu Ionescu – alt prieten al lui nea Mitică Sinu – părăsesc ţara, trecând Dunărea înot, în apropierea localităţii sârbe Ogradina şi ajung în lagărele de muncă şi închisorile Iugoslaviei lui Tito. Era ziua de 20 octombrie 1948…

Şapte luni în Iugoslavia

Aşa începe pentru Genu Ştefănescu drumul pribegiei, plin de piedici şi încercări, dar în faţa cărora nu s-a dat bătut. Un traseu plin de umilinţe, de temeri şi incertitudini va marca puternic existenţa lui şi-a prietenilor săi pe timpul celor şapte luni petrecute la sârbi.

De la Tekia, unde sunt aduşi de grănicerii sârbi, ajunge la Kladova, unde îl cunoaşte pe avocatul bucureştean Nichita Tomescu, cu care se va revedea în Canada. Apoi, refugiaţii sunt transferaţi la închisoarea din Pancevo, locul de „triere” pentru lagărele de muncă, şi, în final, la Kovacica, unde se întâlnesc cu Tiberiu Cunia, care făcea parte din grupul lor de studenţi silvicultori, trecut la sârbi pe undeva prin Banat, de către oamenii rezistenţei anticomuniste.

După două săptămâni de aşteptare şi nesiguranţă, o nouă repartizare îi conduce spre minele de cărbuni de la Banovici. O perioadă grea vor traversa la Banovici, cu un regim draconic de muncă, şi nu numai atât. Aici sunt supuşi în permanenţă unor tehnici de tortură psihică, ce le va face viaţa un iad. Adesea, puteai auzi în rândul lagăriştilor rostindu-se o frază devenită obişnuinţă: „Viaţa este scurtă, numai suferinţa pare să o facă mai lungă”…

Fiecare zi care trecea aducea cu sine înăsprirea condiţiilor şi creşterea nemulţumirilor. Majoritatea refugiaţilor îşi făceau planuri de evadare. Unii, mai curajoşi, au reuşit să scape, în schimb cei care au fost prinşi, fie au ajuns în închisoarea de la Tuzla, fie au fost executaţi în faţa celorlalţi, spre a servi drept pildă de neurmat…

Spre sfârşitul lui ianuarie, sunt transferaţi la Zrenianin, unde şederea va dura până la 20 aprilie şi va decurge cam în aceleaşi condiţii, ca la Banovici, cu aceleaşi furibunde ameninţări din partea sârbilor, dar şi cu proteste finalizate cu pedepse cu închisoarea sau execuţia celor mai îndrăzneţi.

Apropierea de libertate avea să se producă curând prin transferarea grupului din care făceau parte Genu Ştefănescu, Mitică Sinu, Tiberiu Cunia şi Tiberică Ionescu, la fabrica de cărămizi de la Mala Bukovica, de unde, cu ajutorul suspect al unui lucrător din fabrică, reuşesc să evadeze şi să ajungă la Trieste, în Italia. Se sfârşise cumplita viaţă de lagărist în ţară străină şi de-abia de-aici încolo începea exilul!

Italia şi visul francez

La Trieste viaţa lui Eugen Ştefănescu şi a ortacilor săi cunoaşte o altă faţă a străinătăţii, erau liberi şi tratamentul de care se bucurau din partea autorităţilor era civilizat, mult diferit de cel din temutele lagăre sârbeşti. Şederea la Trieste n-a fost de lungă durată, a constituit o perioadă de relaxare şi refacere psihică, absolut necesară pentru ceea ce avea să urmeze în viaţa lor. Se arătaseră zorii libertăţii şi cei trei studenţi silvicultori – Genu Ştefănescu, Tiberiu Cunia şi Tiberiu Ionescu – începuseră să-şi facă unele planuri. Sandu Ionescu rămăsese la sârbi, repartizat în altă grupă de muncă, dar se vor revedea la Paris.

La Trieste, în mintea lor se conturează ideea de a ajunge în Franţa, la Paris, pentru a continua studiile. Astfel, după parcurgerea unui traseu pe care deja îl cunoaştem din relatările lui nea Mitică şi Tiberiu Cunia, cu un popas la Cinecitta, lângă Roma, şi-apoi la Torino, tinerii trec graniţa italo-franceză.

Parisul îi întâmpină cu căminele Armatei Salvării unde sunt găzduiţi pentru început şi beneficiază de ajutorul organizaţiei pariziene pentru refugiaţi, IRO – Internationale Refugiee Organisation. Aplică apoi pentru Şcoala Forestieră de la Nancy, recunoscută ca fiind una dintre cele mai bine cotate unităţi de învăţamânt superior de profil din Franţa, şi devin în acelaşi an, studenţi la silvicultură, cei doi ani de studiu efectuaţi anterior în România fiindu-le echivalaţi.

Student la Nancy, cu gândul la taigaua canadiană

Doi ani de „transpiraţie” intelectuală au urmat pentru Genu şi prietenii săi „forestieri”, pentru că, după ce sunt acceptaţi la Nancy, trebuie să aprofundeze limba franceză, ca să poată desluşi tainele pădurilor. Inteligenţa şi ambiţia, seriozitatea şi rigurozitatea îl ajută pe Genu şi, după o muncă titanică de doi ani, reuşeşte să acumuleze un bagaj substanţial de cunoştinţe care-i vor folosi în cariera strălucită ce-l aştepta. Diploma de absolvent al şcolii forestiere franceze va fi în viitor „paşaportul pentru lumea de mâine” – aşa o numeşte Genu, într-o scrisoare adresată părinţilor săi.

Decanul facultăţii, domnul Oudin, care le acordase credit încă din primul an de studii, mulţumit că nu îi înşelaseră aşteptările, se oferă să-i ajute pe tinerii silvicultori români, demni de încrederea sa, şi-i îndrumă spre fostele colonii franceze. Dar curajoşii români visau de multă vreme la pădurile canadiene şi fiindcă limba franceză nu mai constituia o problemă, se îndreaptă spre zona franceză a Canadei, Quebec.

Tiberiu Ionescu a optat pentru Maroc, Sandu Ionescu a rămas în Franţa, de unde a plecat mai târziu în Elveţia, dar silvicultura n-a profesat-o niciodată. Eugen Ştefănescu şi Tiberiu Cunia au traversat oceanul pentru a descoperi mirajul continentului nord-american, în Canada…

Părăsea Franţa care-l adoptase vremelnic, în care fusese sprijinit moral şi material, unde se formase profesional, deţinând în buzunar o diplomă de absolvire a unei şcoli renumite, cu care se mândreşte Franţa, profesorii şi mai ales cei care au avut norocul s-o urmeze.

La scurt timp după ce s-au împlinit trei ani de când părăsise România, la 31 octombrie 1951, Genu Ştefănescu soseşte în Canada, în portul Quebec, la bordul unui vas cu care traversează oceanul.

       Bună dimineaţa, Canada!

De-aici va pleca spre Montreal, unde va începe o altfel de viaţă şi-apoi mai departe, numai Dumnezeu ştie pe unde… Peronul gării din Montreal i s-a părut neîncăpător pentru ceata de tineri veseli care veniseră să-l întâmpine împreună cu Emil Onaca, prietenul său. Au petrecut până seara târziu, sărbătorind sosirea lui în Canada. Peste puţin timp, va lua contact cu o altă lume şi-i va spune fericit: „Bună dimineaţa, lume nouă, a Canadei!” Va încerca să şteargă din jurnalul sufletului său paginile purtând în ele calvarul zilelor şi nopţilor de pribeag, ce păreau atunci a se sfârşi…

Timp de două luni, locuieşte la prietenul său Caraghiaur şi la familia Cabba. Din 2 decembrie 1951, până în 12 august 1953, lucrează în pădurile canadiene în divizia Clova aparţinând prestigioasei companii Canadian International Paper. Ca şi prietenul şi colegul Cunia, care lucra în aceeaşi divizie dar la vreo sută de mile distanţă, Genu începe de la munca de jos, ca ajutor de cubator, adică de măsurător al stivelor de lemne tăiate în pădurile aparţinând diviziei respective. Trăia departe de lume, alături de tăietorii de lemne, în barăci… Limba franceză vorbită de către colegi nu-l avantaja, pentru că visa să ajungă pe coasta vestică, pe malul Pacificului, aşa că începe să înveţe de unul singur engleza.

Profita de concediile plătite sau neplătite vizitându-şi prietenii la Montreal sau Toronto, cunoscând astfel o parte din ţara uriaşă în care îl trăseseră funiile destinului. Petrecea cu inimoasa comunitate românească, care se străduia să rămână unită şi să păstreze comorile de suflet ce mai rămăseseră intacte în viaţa din exil.

Urcă o treaptă profesională, devenind măsurător cu licenţă, iar după un timp, în echipă cu Tiberiu Cunia, ajunge protector al pădurilor, stând de veghe cu schimbul într-un turn din mijlocul nesfârşitelor păduri canadiene. Această perioadă de observatori ai pădurii este pentru cei doi real prilej de relaxare şi de pregătire temeinică pentru ceea ce va urma în vieţile lor, în carierele lor, care de-abia, de-abia, începeau să prindă contur.

La 10 septembrie 1953 se îndreaptă spre Vancouver, pe coasta vestică a Canadei, scăldată de apele Pacificului.

British Columbia – un alt început?

Ajunge la Vancouver în 15 septembrie 1953 şi locuieşte până pe 6 iunie 1954 la familia Martin. Întâlnirile şi petrecerile cu prieteni vechi ca Mitică Sinu, Cornel Popa, Victor Constantinescu sau cu mai noii săi amici Kamimura, Rene Dfleit sau Drew i-au rămas dragi amintiri.

Din 7 iunie 1954 este angajat B.C. Forest Service, la Kamloops, British Columbia, graţie profesorului H.W.Smith de la University British Columbia şi lui Amund Gronner de la Kamloops.

Ultimii ani petrecuţi în exil, marcaţi de duritatea lunilor trăite în lagărele titoiste şi de toate frământările şi neajunsurile de care a avut parte, i-au provocat un ulcer pe care nu-l descoperă decât în Kamloops. Forţat de împrejurări, se internează o perioadă în spital şi se tratează. Pierduse 52% din sânge fără să-şi dea seama, datorită rănii provocate de ulcer. Sub supravegherea unui colectiv medical de excepţie, a fost salvat printr-o minune, prin puterea biologică indescriptibilă a restului de sânge. Se externează spre sfârşitul lunii august 1954 şi îşi reia activitatea.

Se întoarce la muncă şi, datorită diagnosticului cu care se externase, va lucra mai mult în birou sau va face munci uşoare, care să-i protejeze sănătatea încă şubredă. Se bucură de prezenţa şi grija prietenilor şi încearcă să-şi păstreze optimismul, continuând să creadă în realizarea viselor sale. Are alături prieteni dragi, se sprijină şi se încurajează reciproc făcând greutăţile să fie mai uşor de depăşit şi viaţa mai frumoasă. Unul dintre cei care-i sunt alături şi cu care leagă o prietenie frumoasă este Mitică Sinu.

        Întâlniri de suflet

Eugen Ştefănescu era deja în Canada atunci când nea Mitică părăsea Franţa pentru a-şi continua pribegia pe continentul nord-american. S-au revăzut în Ţara frunzei de arţar, la Vancouver.

Atunci când se întâlnea cu Eugen Ştefănescu, Dumitru Sinu se simţea în largul lui, pentru că putea vorbi în tihnă despre subiecte pe care nu le putea aborda cu oricine; la rândul său, Genu căuta adesea compania lui Mitică, de care se legase de când îl cunoscuse.

Se vedeau mereu la o cafea povestită ore în şir un grup de prieteni din care erau nelipsiţi monsieur Rosetti – fost ambasador al României în Elveţia, profesorul Ene, Victor Voinea şi Titi Filip. Domnul Rosetti adora să converseze în franceză cu Genu şi cu nea Mitică, deoarece amândoi vorbeau cu uşurinţă limba lui Voltaire.

„Eugen era un tip calculat, educat şi foarte stilat. Puteai vorbi cu el despre istoria României, a Franţei, despre marii scriitori sau orice alte subiecte delicate care implicau o cultură generală solidă, de nu te mai săturai ascultându-l – îmi spune Dumitru Sinu. Influenţa şcolilor absolvite în Europa Occidentală, Franţa în speţă, se simţea din plin atât din punct de vedere al culturii, atitudinii, cât şi din punct de vedere al cunoştinţelor profesionale ale absolvenţilor lor, lucru pe care îl recunoscuse, nu o dată, şi Cornel Popa, absolvent de facultate în Canada”.

Lui nea Mitică îi plăceau mult dezbaterile pe marginea cărţilor citite, care se desfăşurau de multe ori la el acasă. „Îl invitasem pe Genu la o ciorbă. A venit fără ezitare şi, cum a intrat în casă, m-a întrebat: E gata ciorba, măi? – E acolo în oală, e gata imediat – i-am răspuns şi profitând de timpul ce-l aveam la dispoziţie, am şi deschis subiectul despre scriitorii ruşi, pentru că el îi citise aproape pe toţi”.

Uneori se contraziceau pentru că Mitică Sinu, având o memorie vizuală fantastică şi reuşind să scaneze pagină de pagină, culegea principalele informaţii şi în circa patru-cinci ore avea imaginea clară a tot ce cuprindea cartea respectivă. Eugen Ştefănescu îi spunea contariat, că o carte de genul acela nu se poate citi în mai puţin de două zile. Mitică venea cu argumentul şi-i povestea cu uşurinţă cartea pe care tocmai o citise în ultimele ore… Şi tare-i mai plăcea lui Ştefănescu!

        Dor de Europa

La începutul lui octombrie, pe când se afla la verificări în Okanagana Valley, trăieşte un moment inedit: în acea zonă, considerată a fi una dintre cele mai frumoase regiuni ale Canadei, întâlneşte un tânăr ciobănaş, cu turma de mioare, care se trăgea dintr-o familie de bucovineni. Aveau o fermă acolo, în localitatea numită Kelowna, din apropierea oraşului şi continuau tradiţiile şi îndeletnicirile deprinse într-o Bucovină după care tânjeau… Genu avea o structură sufletească aparte, era un sensibil fără asemănare; părăsise România într-un moment în care nu avea de ce să regrete, însă dorul de părinţi, de casă, de ţară îl măcina şi-i stăpânea adesea gândurile.

Îi era dor de Europa, unde reuşise să obţină o diplomă de la o înaltă şcoală franceză şi-acum, în celălalt colţ de lume, muncea la fel ca un oarecare, ce nu avea nevoie nici de studii, şi nici de diplome franţuzeşti de la şcoli prestigioase… Gândurile sale se îndreptau tot mai des spre Europa, pentru că toate demersurile făcute de el şi de Tiberiu Cunia rămăseseră fără finalitate. Aşa că, la sfârşit de martie 1955, lasă primăvara canadiană să-şi plesnească mugurii în voie şi pleacă la New York, unde petrece, ca pe vremuri, alături de Emil Onaca, două zile care, în compania acestuia, făceau cât cel puţin două săptămâni de vacanţă. În acel moment însă New Yorkul însemna pentru el doar popasul scurt dinaintea traversării Atlanticului spre „dragostea lui rănită”, cum îi spunea bătrânei Europe…

După zece zile de călătorie pe mare debarcă la Barcelona în 16 aprilie 1955, trăind alături de circa 100 de spanioli care părăsiseră patria lor cu 20 de ani în urmă, în timpul Războiului Civil, momente pline de emoţie generată de revederea familiilor lor. Asistă la tulburătorul spectacol din timpul debarcării şi dă o raită prin Barcelona, iar apoi se îndreaptă spre Franţa, pe care o va revedea după patru ani…

Braţ la braţ cu amintirile – Paris şi Nancy

Următoarele două luni le-a petrecut la Paris. Genu Ştefănescu ajunsese în „oraşul luminilor” în ajunul Învierii. După ce se instalează într-un hotel modest, se duce la biserica ortodoxă de pe strada Jean de Beauvais, unde puţini îl mai recunosc, dar trăieşte emoţia revederii cu prieteni şi cunoştinţe vechi, cu care va petrece următoarele săptămâni la Paris.

Se revede cu Stoian Brăiloiu, cunoscut în cercurile româneşti din Paris cu numele de nea Brăilă, care, urmând să plece în vacanţă, îi oferă pentru o lună camera sa. Un suflet de aur avea acest om ceva mai în vârstă decât Genu şi nea Mitică şi nu scăpa niciun prilej de a face bine celor din jur.

Au petrecut de Sfintele Paşti, dar şi de 1 mai al acelui an, 1955, într-o atmosferă pur românească: ce petreceri cu bătaie lungă şi amintiri de neuitat! A urmat un scurt turneu în sud, împreună cu câţiva prieteni, dar pe 8 mai se întorc la Paris, pentru a participa la funeraliile lui George Enescu din data de 9 mai 1955, la cimitirul Père-Lachaise.

Îşi propusese să facă o vizită la Nancy, acolo unde desluşise preţ de doi ani tainele pădurilor şi ale limbii franceze în acelaşi timp, iar apoi urma să ajungă în Elveţia, la Sandu Ionescu şi la Tiberică Ionescu, în Maroc. Un program încărcat, dar şi stresant datorită formalităţilor ce trebuiau făcute pentru vizitele în Elveţia şi Maroc, unde avea nevoie de viză.

Pe data de 9 iunie 1955, era cu toate actele în regulă. Pregătit pentru un voiaj lung, a doua zi ia trenul spre Nancy şi face un popas pentru câteva ore în oraşul studenţiei sale. Revede locuri care-i trezesc amintiri şi parcurge pe jos traseele de altădată, pe unde cu şase ani în urmă făcuse primii paşi spre o şcoală de prestigiu… Răvăşit de aducerile-aminte, refăcând trasee preferate în cei doi ani de şedere la Nancy, petrece câteva ore în compania gândurilor şi imaginilor unui trecut nu prea îndepărtat, apoi se îndreaptă spre gară, pentru că drumul său continuă spre Elveţia, unde-l aşteaptă Sandu Ionescu.

       În „Ţara cantoanelor” cu Sandu Ionescu

De la Nancy ajunge la Basel cu Orient-Expres-ul şi, de-acolo, cu rapidul până la Zurich. De-aici, ia un tren local până la Will, staţia-n care trebuia să-l aştepte Sandu. Trece rapid de emoţiille căutărilor în necunoscut, pentru că prietenul său nu-l aşteptase, dar doamna Irma, soţia lui, era prezentă şi l-a identificat automat.

Un cătun cu câteva case, printre care şi cea lui Sandu, adunat între coline înverzite te făcea să te simţi curat şi liber, să uiţi de toate neplăcerile vieţii şi să te bucuri de frumuseţea şi linştea locului.

Întâlnirea din seara aceea cu prietenul său i-a adus bucurie, deşi Sandu se confrunta cu destul de multe probleme. Se născuse Dan, unul dintre copii, un băieţel deosebit de frumos, devenit un fel liant între Sandu şi familia Irmei, care-l acceptase cu destul de mare greutate.

După trei zile petrecute într-un cadru deosebit, cu vizite la părinţii Irmei şi cu multe ore de vorbit româneşte – aşa cum fusese vrerea lui Sandu -, Genu îşi ia rămas bun de la familia Ionescu şi se pleacă spre Marsilia, de unde va lua avionul spre Rabat. Marocul şi Tiberică Ionescu îl aşteptau!

                    Maroc – o lună de singurătăţi unite

Întâmpinat de acelaşi Tiberiu Ionescu de care se despărţise cu patru ani în urmă, în plus doar cu câţiva ghiocei răsăriţi timid la tâmple, Genu Ştefănescu petrece 30 de zile în Marocul devenit ţară de adopţie pentru târgovişteanul rămas acelaşi de când s-a născut, consemnează Genu în jurnalul său.

Răzvrătit, ca întotdeauna, Tiberiu Ionescu îşi uimeşte vechiul prieten cu mai noua sa pasiune pentru politica marocană. Îl sfătuieşte prieteneşte să păstreze echidistanţa faţă de zona politicului, care s-ar putea să aibă influenţe nefaste asupra carierei.

Luna petrecută împreună într-un periplu prin oraşele marocane Casablanca, Rabat, Agadîr, Fes sau Marakesh, sau pe plajele însorite scăldate de apele mediterano-atlantice, prin munţii Atlas, sau printre ruinele vechilor şi misterioaselor aşezări a constituit pentru cei doi prieteni o relaxare adevărată. Genu avusese parte de zile minunate, petrecute în prezenţa unui popor primitor. Era stăpânit de o stare de linişte ce n-o mai simţise de foarte multă vreme, iar amintirea lor îl va îndemna să revină în mijlocul unei lumi necunoscute până atunci, dar care l-a fermecat.

La data de 20 iulie a aceluiaşi an 1955, Eugen Ştefănescu părăseşte Marocul mergând spre Tanger. Peste două zile părăseşte continentul african la bordul vasului Virgen de Africa, ce-l va debarca în însorita Spanie, la Algeciras.

   În Spania vocile istoriei răzbat prin sufletele românilor

Intenţia lui Genu Ştefănescu era să rămână doar câteva zile în Spania şi-apoi să revină în America. Pleacă din Algeciras, spre Madrid, traversând cu trenul Andaluzia cea plină de farmec şi pitoresc, trecând prin Toledo, oraşul a cărui istorie zbuciumată răzbătea prin toţi porii lui spre sufletul vizitatorului, lasă în urmă apoi Alcazarul, ca ,după 19 ore de drum, să ajungă în gara madrilenă. Madridul îi rezervă surprize plăcute, pentru că aici cunoaşte o comunitate românească de elită, atipică, de care se va simţi ataşat toată viaţa.

Citea ori de câte ori îi cădea în mână, gazeta Carpaţii, al cărei redactor era Traian Popescu. Avea ocazia să-l întâlnească acum la Madrid şi programează o întâlnire cu Domnia Sa. Întâlnirea s-a derulat sub auspiciile respectului şi apropierii sufleteşti iar Genu a aflat multe lucruri interesante despre comunitatea românească din Madrid. A stat câteva ceasuri în casa unei familii de care s-a despărţit ca şi cum s-ar fi cunoscut de-o viaţă.

Împreună cu Traian Popescu şi Nicolae Croitoru, tulcean de origine, sosit de curând din Brazilia unde lucrase vreo trei ani prin jungla Amazoanelor, Genu Ştefănescu ajunge într-un loc cu o puternică rezonanţă istorică, Majadahonda, la o distanţă de circa 20 de kilometri de Madrid. Aici, doi dintre legionarii români care-au luptat alături de Franco împotriva brigăzilor comuniste au fost împuşcaţi. Ion Moţa şi Vasile Marin făceau parte dintr-un grup de opt tineri, legionari de-ai lui Codreanu, care veniseră în Spania frământărilor de-atunci să lupte pentru dreptate şi libertate. Cei doi comandanţi veniseră să sprijine voluntar trupele generalului Franco, aflate în conflict cu brigăzile comuniste. Presa timpului a descris oribilele execuţii ale preoţilor catolici şi dărâmarea bisericilor de către luptătorii comunişti, ceea ce a condus la formarea în România a unei echipe de opt fruntaşi legionari decişi să lupte în Spania pentru o Europă unită sub creştinism. Restul de şase membri supravieţuitori ai echipei au fost rechemaţi în ţară după moartea lui Moţa şi Marin. Comandantul Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu, nu-şi mai permitea să rişte pierderea conducătorilor legiunii pe frontul spaniol.

Aş dori să fac aici o paranteză şi să precizez că peste câţiva ani, mai exact în 1970, în prezenţa comandantului Mişcării Legionare Horia Sima, a avut loc la Majadahonda comemorarea tragicelor evenimente din anul 1937. Cu această ocazie s-a descoperit placa comemorativă de pe monumentul ridicat în cinstea martirilor Ion Moţa şi Vasile Marin, construit pe baza unui proiect cofinanţat de către Guvernul spaniol, în colaborare cu legionarii aflaţi în exil.

Tot la Majadahonda, Genu Ştefănescu vizitează „Capella Codreano”, un loc de-nchinăciune, care poartă numele cunoscutului căpitan al legionarilor, unde oamenii locului spun că îşi făceau rugăciunile tinerii români. Tot în acea zonă, în noiembrie 1954 s-au pus bazele unui aşezământ cultural care poartă numele de „Căminul Moţa-Marin”, unde vor fi găzduiţi tinerii români ce urmează a studia în Spania.

Duminica ce a urmat a fost pentru Eugen Ştefănescu duminica surprizelor, pentru că în onoarea lui, fostul consul al Spaniei la Bucureşti, Beneyto-Marty, căsătorit cu o bucureşteancă dă o recepţie la el acasă. Cunoaşte aici alţi români de marcă ai diasporei spaniole, printre care pe Georgel Demetrescu, pe soţia lui Pamfil Şeicaru, marele jurnalist şi director al ziarului „Curentul”, un oponent înverşunat al comunismului, care a plecat din ţară înainte de 23 august 1944, cu acordul mareşalului Antonescu. A doua zi îl vizitează pe ilustrul jurnalist, petrecând câteva ore bune în compania lui. Pamfil Şeicaru era imobilizat, ca urmare a unui grav accident de maşină…

Cu două zile înainte de a părăsi Madridul, are ocazia să vadă o fermă-minune aparţinând unui inginer agronom român, ferma Şoriciu, care redase agriculturii hectare întregi de pământ arid, condus de noii săi prieteni de la Madrid.

Pe 8 august 1955, părăseşte Madridul mai bogat sufleteşte şi cu câţiva prieteni minunaţi în plus, şi revine la Paris, de unde va pleca în curând spre America.

Poveste din Vancouver – intersecţia cu moartea

După patru luni de şedere în Europa, Genu Ştefănescu revine pe continentul nord-american. La New York îl aştepta acelaşi prieten, Emil Onaca. Stă câteva zile în marea metropolă americană şi încearcă diverse variante pentru a obţine o bursă la una din universităţile americane. Dezamăgit, obosit, fără bani şi fără a se întrevedea vreo posibilitate de continuare a studiilor postuniversitare, se întoarce la Montreal, unde stă câteva zile la prietenul şi colegul său Tiberiu Cunia. Apoi se întoarce la Vancouver unde este aşteptat şi găzduit de acelaşi bun prieten, Dumitru Sinu.

Un eveniment nefericit se petrece în viaţa tânărului frământat de probleme. Pe fondul unei afecţiuni mai vechi şi a nemulţumirilor provocate de nereuşitele sale, lipsa unui loc de muncă, imposibilitatea continuării studiilor şi altele ştiute sau neştiute, face o criză puternică de ulcer şi ajunge de urgenţă în spital. Singura soluţie fiind operaţia, cel care este alături de el şi care semnează pentru acceptarea operaţiei este tot nea Mitică Sinu. Devenise îngerul păzitor al vechiului său prieten şi îi este alături în momente tragice, în care Genu nu mai nutrea speranţa de a supravieţui. O echipă de medici bravi, sufletişti, reuşesc să-i salveze viaţa şi să-i redea tânărului inginer român speranţa.

După o internare de aproape o lună de zile, Genu Ştefănescu revine „acasă”, pentru o perioadă de convalescenţă şi refacere. Rămăsese cu o treime din stomac şi fără o porţiune din intestin. Studiază şi scrie în acest interval. Primeşte o mulţime de scrisori şi încurajări din partea prietenilor săi de peste tot. Spre sfârşitul lui octombrie 1955, îşi reia activitatea la British Columbia Forest Service, cu o echipă de la Sechelt şi viaţa sa pare să revină la normalitate. Crăciunul acelui an îl petrece alături de familia Martin. Va continua să muncească aici până în 1959, când un vis mai vechi prinde contur: continuarea studiilor postuniversitare.

       Visul de la Berkley finalizat în Africa

Între 1959-1961, face masteratul în ştiinţe forestiere, studiind şi muncind în acelaşi timp la Universitatea Berkley, California, SUA. Face parte din echipa de cercetători în domeniul silvic din cadrul California Station Berkley, şi predă cursuri de specialitate la Şcoala forestieră.

Viaţa lui Eugen Ştefănescu se îndreaptă încet, încet spre împlinire: se căsătorise, în 1958 apăruse primul copil, o fetiţă pe care o chema Mariana. În plan profesional, străduinţa şi munca sa intelectuală dă roade şi dobândeşte titlurile universitare multrâvnite.

Munceşte, perseverează, crede în forţele sale, îşi ia şi doctoratul, ajunge profesor universitar, devine reprezentant al Canadei la Organizaţia Naţiunilor Unite şi expert FAO, în cadrul aceleiaşi organizaţii, însumând în final 38 de ani de activitate profesională pe diferite meridiane ale lumii.

În apogeul carierei sale, în cadrul FAO, ocupă funcţia de Director internaţional pentru proiecte de dezvoltare. Funcţionar superior şi Consilier tehnic principal. Odată cu plecarea sa la Roma, unde era sediul central al FAO, cariera sa va fi în permanentă ascensiune. Urma să petreacă 26 de ani în Africa…

26 de ani în Africa

Spectacolul continentului negru va fi fascinant pentru Eugen Ştefănescu. Aici are parte de o viaţă pusă în slujba binelui pentru cei din jur, o viaţă în care reuşeşte să dezlege tainele sufletului omului simplu, în care-i înţelege zbaterile şi luptă pentru evoluţia şi prosperitatea lui. Experienţe de neuitat va avea într-o lume diferită de cea în care trăise şi unde-şi găseşte acel crâmpei de linişte după care sufletul său tânjea de mult…

Zece ani petrece în Maroc, lucrând în cadrul Institutului Naţional de Cercetări Agronomice din Rabat, ca specialist în domeniul fitoecologiei, în care îşi luase doctoratul. Predă la diferite facultăţi de profil din Maroc şi are o bogată activitate de cercetare ştiinţifică.

Ca expert FAO în cadrul Naţiunilor Unite, va lucra încă timp îndelungat în Africa. Cu toate inconvenientele şi greutăţile întâmpinate, adoră munca sa pe continentul african şi râmâne aici timp de 26 de ani, cu mici pauze pentru concedii şi deplasări la Roma, la sediul FAO, unde se încheiau contractele, sau în misiuni scurte, unde este trimis de instituţia pentru care lucra.

După zece ani petrecuţi în Maroc, între anii 1961 şi 1971, Genu Ştefănescu va fi trimis pentru următorii doi ani în Tanzania, unde conduce importante proiecte de dezvoltare în domeniul agriculturii şi domeniilor conexe. Nu va uita niciodată perioada tanzaniană, pentru că aici are o experienţă unică: ascensiunea pe Kilimanjaro. O neglijenţă care-l putea costa pierderea vederii, din fericire nu are urmări: nu ştie să-şi protejeze ochii cu ochelari speciali şi, ajungând în vârf, din cauza luminii foarte puternice, la intrarea în adăpost nu mai vede nimic şi are dureri îngrozitoare timp de cinci zile. Norocul îi surâde însă şi, treptat, îşi recapătă vederea. Se pare că Eugen Ştefănescu a fost românul care a escaladat pentru prima dată masivul Kilimanjaro.

Anul 1973 îl duce spre Nigeria, unde rămâne doar un an, ca expert în amenajări de drumuri şi dezvoltarea de resurse pastorale şi ape minerale.

Îl fascinează locurile şi oamenii, cu specificitatea lor, absolut în toate regiunile africane în care a lucrat. În însemnările sale despre Africa, el spune că aici a găsit ceva din liniştea sufletului, între oamenii aceştia obidiţi, dar încă răbdători, cu grumazul în juguri grele, împăcaţi oarecum cu soarta…

Revine în Maroc în perioada 1974-1976, unde parcă viaţa nu era aceeaşi pe care o lăsase în urmă cu trei ani, iar apoi continuă periplul african şi merge în Libia generalului Gaddafi, pentru următorii doi ani. Aici are ocazia să-l cunoască pe preşedintele Gaddafi şi, în misiunea sa de expert ecologist de păşuni, ca dezvoltator al regiunilor neagricole, timp de două săptămâni, are ocazia să stea în compania preşedintelui Gaddafi şi să locuiască în acelaşi cort. Într-o seară, generalul l-a surprins cu o întrebare: Ştefănescule, am înţeles din discuţiile avute şi din atitudinea ta că eşti din România. Da? Văd că susţii România, dar nu eşti reprezentantul ei aici, la noi. De ce? Nu cumva eşti în relaţii proaste cu prietenul meu, Ceauşescu? Genu i-a explicat pe ocolite situaţia, fără să-şi decline orientarea anticomunistă, dar punctând aspecte care generalului nu i-au scăpat: Ştefănescule, văd că eşti în temă cu politica. Oare să mă înşel în legătură cu prietenul meu, Ceauşescu? Vom vedea pe parcurs! Acum te rog să te ocupi de păşuni, de arbuşti, de ce ştii tu, dar să-mi faci o grădină din acest deşert!

În Mozambic, lucrează în perioada 1979-1982, ca şef de grup şi expert FAO, ecologist, după care, timp de cinci ani, este Director internaţional de proiecte, Conslier tehnic principal şi Expert agro-silvo-pastoral în Guineea. Recunoaşterea activităţii sale deosebite în această ţară a venit sub forma unui Document de satisfacţie şi mulţumiri din partea guvernului acestei ţări şi prin decret prezidenţial semnat de generalul Lussana Conte; o mare regiune reîmpădurită prin proiectul condus de el primeşte denumirea Domeniul EUGENE ŞTEFĂNESCU.

Aşa s-a încheiat activitatea inginerului român, ca expert FAO, pentru că după misiunea mozambicană se va pensiona.

În perioada în care stă departe de Canada şi lucrează în Africa, Genu cumpără o vilă în Spania, care-i va fi loc de refugiu şi oază de linişte, în Andaluzia, la Marbella, pe malul Mediteranei. Aici îşi adună, unul câte unul, gândurile, îşi orânduieşte şi îşi păstrează cu sfinţenie amintirile, privind adeseori cu nostalgie îndepărtata zare, în care se ascund tainele unei vieţi petrecute pe un continent numit Africa…

Labirintul familiei

Majoritatea prietenilor români necăsătoriţi ai lui Dumitru Sinu îşi luaseră neveste canadience, doar Titi Filip se orientase spre frumoasa lui grecoaică.

Eugen Ştefănescu se căsătorise cu o sârboaică, originară din Banatul Sârbesc, inteligentă, ce studiase la o universitate din România şi care vorbea perfect franceza, engleza, germana, sârba şi româna. „Avea o voce frumoasă şi cânta în corul unei biserici din Montreal” – îşi aminteşte nea Mitică.

Cu o atracţie deosebită spre strălucirea banului, Zâna – pentru că aşa se numeşte doamna Ştefănescu –, dorea ca Eugen să facă mulţi bani, se agita, se consuma şi-l impulsiona mereu pentru a câştiga cât mai mult. Probabil că aşa a ajuns să stea o perioadă destul de însemnată, 26 de ani, în Africa. „Eugen era mult mai molcom, mai calm, mai relaxat” – îmi spune zâmbind nea Mitică.

Doi copii au avut Zâna şi Eugen: o fată, pe nume Mariana şi pe Paul, un copil deosebit şi foarte ataşat de tatăl său. Cu el mergea Genu la vila pe care o avea familia la Marbella, în Spania. Mariana şi mama ei nu erau încântate de reşedinţa spaniolă, fapt pentru care, după moartea soţului său, Zâna o vinde.

Mariana, fiica lui Eugen, acum în vârstă de 53 de ani, a fost îndrumată de mama sa să facă medicina. A ascultat-o, urmând cursurile facultăţii de profil în România, la Facultatea de Medicină şi Faramacie din Cluj, dar la întoarcere i-a spus mamei sale că, deşi este licenţiată…, nu va profesa niciodată meseria de medic.

Dar, cum de cele mai multe ori, necazurile nu se sfiesc să apară, ca un blestem al sorţii, un eveniment cutremurător afectează pentru totdeauna liniştea şi mulţumirea familiei Ştefănescu…

Tragedia familiei Ştefănescu – Când eşti nevoit să-ţi îngropi propriul copil

Din nefericire, în a doua zi de Crăciun a anului 1988, armonia şi liniştea familiei Ştefănescu se zguduie din temelii: un accident stupid produs pe pârtia de schi din Saint Sauveur des Monts îl smulge pe Paul, de numai 23 de ani, de lângă cei dragi… Doar cu câteva ore înainte, Paul se despărţise de ai săi în casa familiei Bumbaru, unde petreceau alături de prieteni Sfintele Sărbători ale Crăciunului, într-un mod puţin mai ciudat decât de alte dăţi, presimţind parcă faptul că nu-i va mai vedea niciodată pe cei dragi…

Vestea nenorocirii a venit ca o lovitură de trăsnet asupra familiei Ştefănescu. „Radu Bumbaru l-a dus pe Genu de la Montreal la locul accidentului – mă lămureşte nea Mitică – a fost cel mai cumplit drum pe care l-a parcurs vreodată, pentru că Genu era atât de marcat de dispariţia prematură a lui Paul, încât plângea şi-i vorbea copilului său pe tot parcursul drumului spre pârtia ucigaşă…”

Orice încercare de salvare a tânărului Ştefănescu a fost zadarnică: în timpul accidentului, creierul lui Paul fusese zdrobit complet. Doar aparatele l-au mai ţinut în viaţă până la sosirea părintelui său la spitalul din Saint Sauveur. A fost transportat de urgenţă la spitalul din Montreal, conectat la aparatele care-l ţineau încă artificial în viaţă. Cu toate eforturile medicilor de-aici, inima lui Paul Ştefănescu a încetat să mai bată, plecând spre locurile liniştii veşnice şi lăsând în urmă o mare de întristare şi durere…

Cea mai tristă înmormântare din comunitatea românească a acelor vremuri a fost cea a lui Paul Ştefănescu. Părintele Popescu a oficiat o slujbă care a rămas mult timp după aceea în memoria celor prezenţi, alături de imaginea îndrăgitului tânăr. Toată suflarea românească din Montreal era în doliu, pe feţele lor se citea durerea şi compasiunea pentru o familie iubită şi respectată de toţi.

Nimic n-a mai fost la fel în existenţa lui Genu după tragica dispariţie a fiului său. În sufletul celor dragi a rămas un gol imens pe care nimic şi nimeni nu l-a putut umple vreodată. Dintre ei plecase un înger, un tânăr frumos şi inteligent care peste puţin timp, la 15 aprilie 1989, urma să intre în posesia diplomei universitare…

M-a impresionat în mod deosebit o scrisoare pe care Dumitru Sinu o primeşte de la Genu, la o lună după pierderea lui Paul… Oricât ai fi de tare, la citirea ei este imposibil să nu-ţi curgă măcar câteva lacrimi:

 Montreal, 29 ianuarie 1989

Dragii noştri,

Cu o profundă durere în suflet vă anunţăm plecarea din sânul familiei noastre a celui care a fost PAUL ŞTEFĂNESCU, 23 de ani, scumpul şi unicul nostru fiu. El ne-a părăsit pentru totdeauna, trecând pragul veşniciei într-o lume mai bună şi mai dreaptă, «acolo unde nu e durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit»…

În seara zilei de 26 decembrie 1988 – a doua zi de Crăciun –, la ora şapte, Paul şi-a dat sufletul la Staţiunea Turistică de schi,Saint Sauveur des Monts, la o distanţă de 50 km de Montreal. În după-amiaza acelei zile ne aflam cu toţii în casa familiei prietenului nostru, Radu Bumbaru, care are trei copii cu care Paul era demult legat ca prieten, trăind zilnic în mijlocul lor. Era ora trei după-amiază şi copiii îşi pregăteau schiurile să plece pe munte. Era sărbătoarea Crăciunului. Eu şi cu Radu ne pregăteam să mergem la Titi Filip, bun şi vechi prieten din Vancouver, care ne invitase să bem un păhărel de «vinelo» preparat din strugurii lui din curte. Se apropia momentul plecării, 15.30 şi Paul, ca de obicei, cu bun simţ, a venit să-şi ia rămas bun şi să-mi ureze „petrecere frumoasă”. M-a strâns puternic în braţe, parcă mai mult ca altădată, până ce fluxul sentimentelor se încrucişară cu afecţiune reciprocă. Voiam să mă desfac din braţele lui, dar Paul nu mă lăsa. Strângându-mă parcă mai tare, şi-a pus obrazul lângă al meu şi mi-a spus simplu: «Au revoir, Papa!» Emoţionat, l-am întrebat: Paulică, spune, când te întorci acasă? Veniţi în această seară? S-a uitat oarecum încurcat, apoi către colegii lui care îl aşteptau, şi mi-a spus: «Tată, nu ştiu când. Nu depinde de mine!….» Bine, bine, dacă nu veniţi în noaptea asta înseamnă că veniţi dimineaţa, nu? Mi-a răspuns însă Doru: «S-ar putea să petrecem în această noapte la Alain, ca şi noaptea trecută, el are o cabană la 15 minute de Saint Sauveur. E posibil să venim chiar în această seară!»

Paul din nou s-a uitat ciudat spre mine, m-a strâns în braţe, avertizându-mă parcă pentru nedumerirea mea, spunând: «Bye, bye, mon Papa!» I-am făcut semn de adio cu mâna, privind în ochii lui ce mă urmăreau. Atunci am simţit o tristeţe profundă uitându-mă la toţi trei, la tinereţea lor. Nu ştiu de ce m-am gândit la tinereţea lor!

Seara, pe la opt, m-am întors acasă, m-am dezbrăcat de hainele iernii şi am intrat în bucătărie să ciupesc ceva din bunătăţile Crăciunului, când am auzit telefonul zbârnâind ca niciodată. De la capătul firului am auzit: «Aici e Stanley de la Saint Jerome, Paul a avut un accident grav la Saint Sauver şi acum este aici, în spital, inconştient!» Am fost… parcă electrocutat şi am ţipat: Ce spui tu Stanley, Paul al meu, Paul al nostru e grav rănit ? după care am strigat spre Zâna care stătea în pat: Mami, mami, Paul al nostru a avut accident grav şi este în Spitalul Saint Jerome! Zâna ţipă îngrozită: «Ce spui tu de Paul… grav, spital? Lasă, Dumnezeu e cu noi! Du-te îndată la Radu şi plecaţi cu maşina la spital!»

Am plecat valvârtej, ca un nebun, îmbrăcat sumar pe un ger şi vânt siberian, cumplit, la Radu, cu care am pornit pe un traseu de 50 km, dificil din cauza zăpezii şi a vântului puternic. Mă oboseau luminile maşinilor ce veneau din faţă şi mă apăsau gândurile funeste… Am început să-l chem plângând pe copilul meu: Paulică scump şi drag, nu ne părăsi! Vino acasă, nu ne lăsa singuri! Oh, Dumnezeule, nu ne lovi, nu-l lua pe Paulică! Presimţeam sfârşitul, iar Radu încerca să mă calmeze: «Genule, nu te alarma, poate e rănit şi orice rănit se poate reface, se vindecă. Paul este tânăr, sănătos şi puternic, rezistent.»

Când am ajuns la spital, Paul era întins pe un pat mobil de operaţie cu aparatele de întreţinere artificială. Lângă el, doctorii şi Stanley, prietenul lui şi martor la accident, care plângea, plângea necontenit, îmbrăţişându-mă. «Paul ne părăseşte, Paul va….» M-am apropiat cu teamă de corpul lui acoperit de un giulgiu alb până la piept. Dormea frumos şi dulce… Respira… graţie aparatelor, iar inima bătea la fel. I-am sărutat ochii închişi şi fruntea lui tot aşa de frumoasă, senină şi caldă şi am început, printre hohote potolite să îngân, aşa disperat cum eram: Scumpul nostru Paulică, nu ne lăsa, nu ne părăsi, vino la tine acasă, te vom însănătoşi! I-am luat mâna dreaptă, încă fierbinte, degetele unul câte unul, sărutându-le stând în genunchi. M-am ridicat şi am pus urechea în dreptul inimii, i-am sărutat părul cârlionţat. Dar i-am remarcat capul lui frumos, frumos, uşor tumefiat, şi cicatricele din partea dreaptă, lângă ochi şi pe obraz, închise de doctori. Plângeam, pentru că nu-mi venea să cred ochilor. Mă simţeam un spectator în faţa unui ecran străin… Doamne, ce spectacol!!!

Au venit docorii şi mi-au spus că trebuie transportat de urgenţă la Spitalul din Montreal, secţia neurologie, deoarce cazul este foarte grav şi este nevoie de specialişti. A fost aşezat într-o ambulanţă în urma căreia ne-am încolonat şi noi. Din sala de aşteptare a Spitalului General din oraşul nostru i-am telefonat Zânei să se roage până ni se va da sentinţa medicală. Fusesem avertizaţi de medic că sunt şanse minime de supravieţuire, creierul fiind zdrobit, dar «să mai aşteptăm şi concluzia medicilor operatori, poate vor găsi o parte intactă, capabilă să mai răspundă», a încheiat interlocutorul nostru. După câteva momente, doctorul m-a luat de braţ de lângă Radu şi am intrat într-o sală unde urma să-mi comunice starea de fapt în care era Paul… Plângeam în hohote şi îl chemam pe Paulică să-mi răspundă. Nu puteam să stau jos, cum mă ruga medicul… Ieşeam afară, umblam ca un bezmetic prin saloanele pline de lumea care îşi aştepta alte verdicte şi reveneam la locul ce mi se părea sufocant…

Aşteptarea a fost lungă şi chinuitoare, până când, în jurul orei 11 din noapte, a venit medicul specialist, un tânăr de 40-45 de ani, care s-a aşezat pe sofa lângă mine şi mi-a spus: «,Îmi pare nespus de rău să vă anunţ că nu mai este nicio speranţă. Am încercat imposibilul, absolut tot ce se putea face, dar creierul nu mai răspunde. Paul este mort».

Când am auzit aceste cuvinte, mi s-a tăiat respiraţia. Am crezut că se prăbuşeşte cerul peste mine şi am ridicat instinctiv ochii spre nevăzutul cer şi am început: Doamne, cum este posibil? Paul nu poate muri şi nu este mort! Nu pot să cred că Paul… N-am putut să mai pronunţ cuvântul… Apoi, disperat, mi-am aruncat privirea spre medic: Doctore, trebuie să încercaţi să-l salvaţi. Vă rog, vă implor să faceţi tot posibilul, să chemaţi cei mai mari specialişti, căci am posibilităţi! Vă implor, încercaţi, doctore! Dar am primit un răspuns crud: «Nu se poate face nimic! Creierul este distrus complet. PAUL ESTE MORT!» Cu hohote, în disperare, am mai încercat: Doctore dragă, ştiinţa de azi este de partea omului, mai încercaţi! Şi din nou doctorul: «În asemenea cazuri ştiinţa nu este capabilă şi nu poate face nimic, este limitată în cazul de faţă. Nu poate fi niciun miracol. Paul este definitiv mort în acest moment!» Iar eu am încremenit. N-am mai spus nimic. Mi-am pus căciula pe care o cumpărasem din Constanţa vara trecută cu Strahi şi am ieşit clătinându-mă afară pe coridor, unde mă aşteptau Radu şi Stanley. Au înţeles totul! Ne-am îmbrăţişat toţi trei plângând în hohote şi l-am rugat pe Radu să-mi găsească un telefon prin sălile spitalului s-o anunţ pe Zâna. La capătul firului am auzit vocea înăbuşită a Zânei: «Papa! Deci PAUL ESTE MORT? Ce putem face! Aşa a vrut Dumnezeu! Sărmanul Paulică cel scump… cum ne-a părăsit ! Venim,venim!»

………………………………………………………………………………………

          În seara zilei de 27 decembrie, corpul lui Paul a fost trimis de Spital la o casă funerară, pentru a fi pregătit de înhumare, operaţie efectuată în ziua următoare. Iar după amiaza aceleaşi zile sicriul deschis şi împodobit cu flori a fost depus la „Chapelle ardante” a casei de pompe funebre, unde lumea putea să treacă şi să-şi lase floarea şi lacrima la despărţirea de cel ce le-a fost drag. Erau aşezate atunci patru sicrie – Pietro Pellegrino, Paul Ştefănescu, Michel Hanna şi Albert Convey.

          Zâna a stat permanent în genunchi la capul lui, citind din cărţile de rugăciuni. La rugămintea ei şi a unor prieteni, sicriul a fost închis, fiindcă Paul nu mai semăna cu el şi trebuia păstrată imaginea celui ce a fost. Salonul mortuar se umpluse de tineri şi tinere care se rugau şi plângeau fără încetare. Flori şi coroane nesfârşite. Au rămas mulţi peste noapte lângă sicriul celui ce era gata să treacă frontiera dintre cele două lumi a doua zi, Paul, cel căruia cei ce l-au iubit nespus de mult i-au trimis scrisori, flori sau au depus bani în numele lui la diferite institute sociale de cercetări medicale, la institute de sădire a arborilor care să-i poarte numele lui în Ţara Sfântă. Unii au compus poeme care au fost prinse de coroanele cu flori din diferite zone, alături de telegrame, de multele scrisori sosite din Europa, Africa, America, pe unde umblase el şi îşi făcuse numeroşi prieteni, prietene…

          Joi, 29 decembrie, dimineaţa, la ora 10.00, ne-am prezentat la Pompe Funebre, de unde am pornit cu dubiţa neagră urmată de zeci de maşini spre Biserica românească „Buna Vestire”, pentru slujbă. Lăcaşul era arhiplin de lume, care a ascultat plângând slujba superbă a părintelui Popescu, ce abia putea să cânte din cauza plânsului, iar predica dânsului a fost iarăşi prilej de valuri de plânsete în lăcaşul inundat de lumini şi lumânări aprinse în toate ungherele. După ce părintele şi-a încheiat cuvântul de despărţire, colegii şi prietenii lui Paul au ridicat în plânsete sicriul şi l-au aşezat în carul mortuar.

Am pornit spre cimitir. Mergeam alături de Zâna şi Andreea, de Anca şi Louise, zdrobiţi de durere. Scene teribile, cutremurătoare, pe un frig de –13 grade ce coborau vertiginos cu cât ne apropiam de locul de veci aproape de vârful muntelui. Sicriul, pe buza gropii cu pământ negru îngheţat, a fost coborât după ultima slujbă a preotului în spaţiul adânc şi întunecos, aşa cum a dorit Zâna, să aibă şi ea spaţiu deasupra lui mâine-poimâine, aşa cum îi este rânduit. Scenele de adio, de despărţirea pământească nu se pot descrie. Este imposibil de relatat momentele de dramatism colectiv. Şi nu pot decât să fac loc memoriei, să pot reţine imagini, ca apoi să încerc să povestesc după timp ce s-a întâmplat şi cum a fost atunci. Pentru moment nu puteam să înţeleg ce se întâmpla, nu înţelegeam de ce să plece el acum şi nu după plecarea mea….! S-au perindat toţi prin faţa gropii în timp ce părintele cu cădelniţa ne îndemna să fim tari, să suportăm calvarul… Dar cum să fim tari!?

Astăzi, 27 ianuarie 1989, la o lună după ce l-am aşezat în noua lui casă pe Paulică la Cimitirul Mont Royal, în secţia Mountain View, cum a dorit Zâna, ca el să privească de sus casa părintească, liceul Stanislas unde studiase, am fost cu Radu la cimitir să depunem flori, să aprindem lumânările de veghe. Am găsit crucea de lemn scrisă de mine şi sculptată de Radu smulsă din loc, luată de vânt. Am luat-o cu mine acasă pe un ger cumplit, să dorm lângă el până se va face timp prielnic. Şi Paul, după o lună petrecută în pământul îngheţat, se întoarce acasă, la căldură! Doamne…..!

De la moartea lui, nu ne găsim liniştea şi nici locul în societate. Nu ne mai interesează nimic! Valorile omeneşti, apreciate cândva, şi-au pierdut esenţa. În casa noastră mereu veselă şi caldă cândva, când exista el, tronează peste tot tristeţea şi frigul adus de pe muntele lui, unde se odihneşte. Iar la subsol, în micul şi elegantul apartament unde îşi petrecea timpul cu studiile, o candelă bleu-ciel luminează în deplină tăcere florile aduse de prieteni şi de mama sa. Nu am schimbat nimic şi nimic nu se va schimba până când… Nici măcar patul, aşa cum l-a lăsat, în dezordine, când a plecat nu l-am schimbat. Mă duc adesea la pupitrul lui de student, mă retrag pentru reculegere cu capul între mâini şi plâng cum n-am plâns niciodată, încercând să înţeleg legile acestei vieţi şi semnificaţia lor în timp şi spaţiu. Îl simt pe Paul lângă mine şi orice zgomot, cât de uşor, mă face să tresar! „A venit!” Apoi reiau plânsul şi adorm pe biroul lui peste care las să-mi cadă lacrimile până când vine cineva şi mă cheamă…

          Azi am primit scrisori din Guineea… «Nous sommes les frérès de Paul, les enfants de Guinee, pleurons pour lui et prions Dieu de nous aider notre tour de revoir Paul et vivre avec lui toujours…»

          Dragii noştri, copleşiţi de durere fără limite, vă încheiem aceste rânduri: Paul băiatul nostru, care aştepta Diploma Universitară pe data de 15 aprilie 1989, ziua în care urma să împlinească cele 24 de primăveri, a plecat fără niciun mesaj, dintre noi. Cu el a plecat lumina strălucitoare, bucuria, nădejdea şi liniştea casei noastre. Speranţele noastre s-au prăbuşit, dar ne rugăm pentru sufletul lui, pentru iertarea păcatelor de adolescent, cu sau fără voie, pe acest pământ, în marea lui dragoste de oameni!…

LA REVEDERE, PAULICĂ CEL SCUMP ŞI DRAG! TE VOM IUBI PE MAI DEPARTE, PÂNĂ LA ÎNTÂLNIREA DE DINCOLO, MÂINE, POIMÂINE, CÂNDVA! ADIO, COPIL BUN ŞI DRAG! ADIO, ADIO!

Vă rugăm şi pe voi, dragii noştri care veţi citi aceste rânduri, să vă rugaţi pentru odihna sufletului celui ce a fost Paul Ştefănescu, născut la 15 aprilie 1965 la Rabat, în Maroc, şi plecat fără aviz la 26 decembrie 1988, la Montreal. Fie-i ţărâna uşoară!

Mama, tata şi surioara LUI

          P.S.   Adaug în acest plic 10 fotografii făcute la ceremonia plecării definitive a lui Paul şi una din Africa. De asemenea, prima pagină din ziarul local, cu aceeaşi temă ce mă va urmări toată viaţa, care practic mi s-a terminat o dată cu plecarea LUI..

Genu

Anii ce au urmat s-au scurs sub impactul acestui eveniment nefericit. Genu şi Zâna Ştefănescu nu şi-au mai găsit niciodată liniştea.

Eugen îşi împărţea timpul între Canada şi Marbella. În calitate de consultant tehnic, lucrează şi după pensionare, sporadic, tot în Africa: în 1994, şapte luni în Mozambic şi apoi în 1994-1997 în Zair – Congo.

Tot în intervalul care a urmat, călătoreşte mult, ajunge de câteva ori în România, la întâlnirile colegiale ce marcau terminarea liceului, îl vizitează pe Sandu Ionescu, în Elveţia. În anul 2001, participă la festivitatea de la Nancy organizată cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la terminarea facultăţii, unde îl însoţesc Sandu Ionescu şi George Cuşa, fostul său coleg de liceu. Tiberiu Cunia şi Tibrerică Ionescu au fost absenţi. George Cuşa, în schimb, a vorbit despre colegul lor, Tiberiu Cunia.

Ultimul drum în ţară îl face la celebrarea a 60 de ani de la terminarea liceului, în 2004, pentru ca în anul 2005 să se îmbolnăvească subit, secerat de un puternic accident vascular cerebral, care se produce la Marbella. Din Spania, va fi transportat de către familie în 2006, în Canada, iar la 29 decembrie 2009 se stinge din viaţă plecând spre veşnicii să-şi întâlnească fiul…

În discuţia cu Dumitru Sinu am surprins doar frânturi din viaţa celui pe care l-a cunoscut şi l-a apreciat atât de mult, dar câte altele nu s-au întâmplat pe parcursul a peste 62 de ani de pribegie pe trei continente… În singurătăţile sale, numai Genu Ştefănescu şi hârtia de scris au ştiut câte trăiri, câte gânduri şi câte sentimente au pus stăpânire pe sufletul lui…

                                      CAPITOLUL XVIII

TIBERIU CUNIA – 63 de ani în exil, o carieră strălucită şi-un premiu „von Humboldt”!

          Preocupările din ultima vreme referitoare la viaţa românilor care au părăsit România imediat după instaurarea regimului comunist, constituind fără îndoială primul val de refugiaţi politic declanşat cu repeziciune în anul 1948, m-au condus spre informaţii interesante şi la identificarea unor persoane cu istorii de viaţă palpitante. Destăinuirile lui nea Mitică Sinu mi-au stârnit curiozitatea de a afla cât mai multe lucruri despre viaţa şi activitatea contemporanilor săi, a celor care asemeni lui au avut tăria să-şi înfrunte destinul, urmând calea exilului.

          Aşa am reuşit să intru în contact cu profesorul Tiberiu Cunia, aromân de origine, refugiat din România în toamna anului 1948. În prezent, la venerabila vârstă de 85 de ani domnul Cunia vieţuieşte în statul New York şi încă mai are preocupări care-l onorează. Este interesant de urmărit ascensiunea unui om pasionat de ştiinţă şi nu numai, spre o carieră încununată de realizări impresionante, dar şi de cunoscut preocupările sale curente, privind păstrarea şi conservarea culturii şi limbii neamului său, aromânii.

          63 de ani de exil, urmând o traiectorie sinuoasă, presărată cu temeri şi inedit, cu întristare şi exaltare, cu reuşite şi eşecuri s-au scurs într-o manieră în care, optimistul şi temerarul luptător a ieşit învingător în faţa tuturor piedicilor.

           Dumitru Sinu are ocazia să-l cunoască pe Tiberiu Cunia în anii pribegiei, drumul său spre libertate şi împlinire urmând o traiectorie comună, pe alocuri, cu cea a profesorului Cunia. Şi astăzi cei doi păstrează legătura şi îşi deapănă la telefon mai ales, ore în şir, amintirile…

          Domnul profesor Tiberiu Cunia se bucură de un statut cu care puţini dintre confraţii noştri români sau de alte naţionalităţi se pot mândri: deţinător al Premiului von Humboldt pentru activitatea stiinţifică desfăşurată în domeniul silviculturii şi membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice din Bucureşti. Drumul către împlinire profesională nu a fost simplu, a necesitat muncă, dăruire, sacrificiu şi rigurozitate, dar toate acestea nu aveau şanse de reuşită dacă nu erau făcute cu pasiune şi seriozitate.

                                       Primii 22 de ani…

           S-a născut la 10 ianuarie 1926 la Edessa, în Grecia, într-o familie de aromâni. La câteva luni după naşterea sa, familia lui părăseşte Grecia refugiindu-se în Cadrilaterul românesc, la Bazargic (în Bulgaria de astăzi), unde rămân până în 1940, când soarta le deschide drumul către Constanţa. După studiile primare şi gimnaziale pe care le absolvă la Bazargic, urmează cursurile liceului „Mircea cel Bătrân” din Constanţa.

          Fiu de învaţător de oraş şi în acelaşi timp al unui neam cu o istorie zbuciumată, aparţine unei clase sociale neagreate de regimul comunist de-abia instaurat, iar intrarea pe un loc fruntaş (al doilea pe lista de admitere) la Facultatea de Silvicultură – pe-atunci parte integrantă a Politehnicii bucureştene -, nu-i aduce decât necazuri. Încă din 1946 când îşi începe studiile universitare, se raliază mişcării de rezistenţă anticomuniste, oripilat de alegerea sa injustă, în lipsă şi fără a-şi depune vreo candidatură, în structura de conducere a Uniunii Naţionale a Studenţilor Români, organism controlat în totalitate de către comunişti. Refuză categoric funcţia şi devine un înfocat luptător anticomunist: prin structura sa şi prin apartenenţa la neamul aromânesc, fiind în plus şi-un „răzvrătit cu gura mare”, atrage suspiciunea ce rezidă în urmărirea de către securitate a fiecărei mişcări pe care o face.

          Prigoana comunistă îl determină ca după 15 mai 1948, când au început arestările masive în rândurile studenţilor, să se ascundă pentru o perioadă în Bucureşti, pe la diverse rude sau prieteni ai săi şi-ai familiei. Are curajul să se prezinte la două examene din sesiunea din vară a anului II universitar, după care se ascunde în munţii Arefului, în Argeş, o scurtă perioadă. Cum securitatea avea peste tot informatori şi se făceau descinderi şi arestări în masă, precauţia, flerul şi, de ce nu, şansa îl direcţionează din nou spre Bucureşti, unde-şi pregăteşte de această dată plecarea peste graniţă. Grupul de studenţi din care face parte alături de Genu (Eugen) Ştefănescu, Sandu Ionescu (ambii prieteni şi ortaci de pribegie ai lui nea Mitică Sinu) şi Tiberiu Ionescu, toţi colegi de facultate şi prieteni nedespărţiţi, plănuise să treacă la sârbi pe la Turnu Severin, traversând Dunărea înot. Tiberiu Cunia însă nu ştia să înoate şi cu toate că prietenii săi încercaseră să-l pregătească, va ajunge la sârbi pe uscat, trecând graniţa prin Banat, sprijinit de oamenii rezistenţei.

           Nesiguranţa vieţii ultimilor ani petrecuţi în ţară era urmată de-acum de un alt fel de nesiguranţă, pentru că perioada ce o va traversa se afla sub semnul pericolelor şi al deciziilor ce trebuiau luate imediat, fără ezitare. Norocul îşi putea spune cuvântul, dar la fel de bine putea fi inexistent. Însă Tiberiu Cunia a avut principii de viaţă bine determinate şi fundamentate cu precizie de matematician, pe logică. Toate acţiunile sale şi reuşitele lor au avut un important suport în exerciţiul de voinţă şi acceptare, pe care l-a rezolvat întotdeauna cu demnitate. Şi-a dorit o altfel de viaţă, şi-a trasat liniile directoare, a urmat algoritmul pe care mintea sa strălucită şi l-a plăsmuit şi a luptat pentru a-şi realiza dezideratele: „Am acceptat rezultatele acţiunilor mele fără să mă plâng. Ceea ce nu poţi schimba trebuie să accepţi. Astfel, am avut totdeauna, ceea ce numim peace of mind, adică liniştea sufletească. Acest lucru m-a ghidat întotdeauna. Când am fost sfidat de problemele vieţii, am încercat să le schimb. În aceasta constă voinţa omului”.

                     Începuturile exilului şi supliciile lui în Iugoslavia

          Începutul anilor de pribegie se află sub sceptrul unor elemente de gândire logică, care l-au ajutat să pătrundă încrezător în universul unei altfel de lumi, să înceapă lupta pentru o altfel de viaţă, pe care şi-a dorit-o, şi-acum avea posibilitatea să construiască, piatră cu piatră, cărămidă cu cărămidă, edificiul spre care ţintea.

           În Iugoslavia, domnul profesor Cunia petrece şase luni, în diferite lagăre de concentrare şi de muncă forţată.

          După o perioadă scurtă de detenţie la închisoare la Vârşeţ şi Biserica Albă, a ajuns în lagărul de concentrare de la Kovacica, de unde după aproximativ o săptămână a fost trimis cu un grup la muncă, în minele de cărbuni de la Banovici. Aici s-a întâlnit cu doi dintre colegii de facultate – Genu Ştefănescu şi Tiberiu Ionescu – care reuşiseră să treacă Dunărea înot (Sandu Ionescu fusese repartizat cu un alt grup, în alt lagăr de muncă).

          Deşi condiţiile de lucru şi traiul erau acceptabile, fiecare dintre cei aflaţi acolo se gândea la o modalitate de evadare şi de urmare a drumului ce avea să-i conducă spre prosperitate. „Oficialităţile iugoslave se purtau ca nişte comunişti veritabili, convinşi” – relatează profesorul Cunia, pentru că de-abia italienii şi francezii i-au considerat pe refugiaţii români „amici ideologici”, în calitatea lor de opozanţi ai comunismului.

          Tiberiu Cunia reuşeşte să evadeze, împreună cu câţiva colegi, dar sunt prinşi şi închişi la Tuzla.

          După o lună au fost mutaţi în Voivodina, aproape de graniţa cu România, la Zrenianin. Şederea la Zrenianin a fost mai lejeră, ziua se puteau plimba în interiorul lagărului, puteau socializa, se puteau cunoaşte mai bine. În lagărul de la Zrenianin cunoscuse o seamă de oameni luminaţi, aproape de care timpul a trecut mai uşor şi o oază de cultură regăsită în prezenţa unor persoane speciale, i-au făcut viaţa mai uşoară. Printre aceştia se numărau: unul din discipolii lui Nae Ionescu – ilustrul mentor al titanilor Noica şi Cioran – de numele căruia nu-şi aminteşte, ci doar de discuţiile pe teme filosofice pe care le avuseseră, avocatul Cristescu, cu care se ştia din închisoarea de la Tuzla, muzicianul Muşat, Crihan, omul politic basarabean care avusese un rol decisiv în alipirea Basarabiei la patria mamă în timpul Primului Război Mondial. La un moment dat Tiberiu Cunia este trimis cu un grup de refugiaţi la graniţa cu Italia, să muncească într-o fabrică de cărămidă, la 30 de kilometri de graniţa italiană, lângă Mala Bukovica. Şansa de a pleca mai departe spre Vest capătă noi valenţe şi grupul de români face planuri de evadare.

          Rămâne în aşteptarea unui moment favorabil, care vine de la sine într-o bună zi, când un lucrător de la fabrică îi ajută să părăsească lagărul: „Am pariat din nou pe şansă şi am câştigat” – accentuează domnul Cunia. După ce grănicerii iugoslavi îi deposedează de toate bunurile valoroase ce le mai deţineau, ajung pe pământul italian. Parcă cineva din umbră mânuise mersul lucrurilor aşa fel încât refugiaţii să poată trece „bariera roşie” spre lumea liberă. Să fi fost o comandă politică a sârbilor? Să fi fost o condiţie pusă de Occident lui Tito? Nu se ştia, important era faptul că pentru prima dată după şase luni de incertitudini, Tiberiu Cunia şi camarazii săi se simţeau liberi cu-adevărat.

           Însă, pentru fatalistul Cunia începea o perioadă care stătea sub semnul unei întrebări fireşti: „De ce am ajuns aici? Ce voi face? Dacă nu mă temusem de spaimele vieţii de lagăr, îţi dai seama că acum, cu atât mai puţin, astfel de întrebări m-ar fi speriat. Iar acum, cu mentalitatea mea fatalistă, mă pregăteam să înfrunt o realitate pe care n-o puteam controla, deşi ştiam că multe, multe lucruri pot depinde de mine! Vremea probei venise!”

Drumul spre vest: Trieste – Cinecitta – Grugliasco (Torino)

          Se ştia în cercurile intelectualităţii româneşti din diaspora că Franţa este idealul occidental pentru desăvârşirea studiilor multora dintre refugiaţii acelor timpuri. Şase luni de viaţă în lagărele iugoslave fuseseră şi pentru Tiberiu Cunia prilej de meditaţie, atât cât se putea medita în acele condiţii de incertitudine, pentru făurirea unor idealuri de viitor. Primul pas era făcut: scăpase de Iugoslavia şi ajunsese în Italia, care nu era altceva decât o poartă deschisă spre viitor.

          În Italia trece succesiv prin mai multe lagăre, începând cu cel de la Trieste, apoi la Cinecitta, lângă Roma şi, în fine, la Grugliasco, lângă Torino. Era împreună cu Genu Ştefănescu şi Tiberiu Ionescu – Sandu Ionescu făcând parte din alt lot. Profesorul Cunia îşi aminteşte acest episod: „Într-o seară, împreună cu Genu Ştefănescu şi Tiberică Ionescu am luat trenul italian spre frontiera franceză; eu eram cu o mandolină în mână, ca să arătăm cumva, că suntem turişti – mandolină pe care o cumpărasem în Italia, la Trieste, cu banii primiţi de la fratele meu din Viena. Am trecut prin spatele postului de observaţie fără să fim luaţi în seamă, şi, peste munţi, urmând tot timpul direcţia spre vest, am ajuns la o şosea, în Franţa. Hălăduiam pe prima şosea franceză din viaţa noastră, în căutarea unei direcţii”…

                             Franţa – probă de minte, inimă şi… noroc!

            Ajunseseră în Franţa, se simţeau şi mai liberi decât până atunci. Speranţele tinerilor studenţi români atingeau acum alte valenţe pentru că ştiau ce doresc, îşi cunoşteau potenţa intelectuală şi doreau, mai mult ca orice, să reuşească. Trec cu bine etapele întocmirii documentelor de emigrare după ce stau 24 de ore în închisoare, conform legilor franceze în vigoare, câştigă simpatia grănicerilor şi poliţiei locale iar apoi, cu bilete de tren spre Paris în buzunar şi cu o adresă unde puteau găsi sprijin în capitala franceză, urcă în primul tren spre „oraşul luminilor”, făurindu-şi planuri măreţe pentru un nou început.

           După două săptămâni petrecute în condiţii insalubre, alături de „cloşarii’ de pe malurile Senei, dar cu un acoperiş deasupra capului şi masa asigurate, tinerii au fost mutaţi din căminul aparţinând „Armatei Salvării” – locul care le fusese recomandat la intrarea în Franţa -, într-un alt gen de cămin, cu condiţii mult mai omeneşti, unde au primit ajutoare de la IRO (International Refugee Organization) şi au stat până la plecarea la Nancy, pentru continuarea studiilor universitare. S-au bucurat de ospitalitatea franceză, au fost înscrişi la scurt timp la facultatea de la Nancy şi au beneficiat de bursă – norocul a fost de partea lor, pentru că era în valabilitate o înţelegere între Franţa şi România, anterioară venirii comuniştilor la putere, prin care statul francez acorda un anumit număr de burse de studii tinerilor eminenţi. „România care ne alungase şi ne obligase să trecem printr-un teribil purgatoriu, ţara care, dacă am fi ratat evadarea, ne-ar fi primit cu cătuşele pregătite – acum, ajunşi departe de ea şi împotriva voinţei sale, ne-a ajutat involuntar” – menţionează Tiberiu Cunia în amintirile sale.

          Cu bune şi cu rele în mijlocul diasporei franceze, tinerii studenţi ai Şcolii Superioare de la Nancy au ocazia să întâlnească pe parcursul celor doi ani petrecuţi între Nancy şi Paris, nume mari ale culturii României postbelice: „Noi românii eram grupaţi în jurul bisericii ortodoxe române de pe Rue Jean de Beauvais, în jurul centrului catolic de pe Rue de Ribéra, în jurul unui centru de ajutorare a românilor refugiaţi etc. Nu vreau să vorbesc despre dezbinările şi luptele fratricide din interiorul nostru; nici despre tulburările ocazionate de căsătoria fostului rege Carol cu Elena Lupescu şi oficiată la Paris de către parohul Martinian Ivanovici, ci despre relaţiile cu românii de acolo – ca marele savant Mircea Eliade, renumitul sculptor Brâncuşi, Prinţul Nicolae, politicienii Negruţi şi Penescu, profesorul Petre Sergescu (fostul rector al meu de la Politehnica din Bucureşti, care ne-a invitat de mai multe ori la el acasă), comandantul legionar Vasile Iasinschi şi mulţi, mulţi alţii de care nu-mi mai amintesc…”. Tot la Paris se întâlneşte cu nume de seamă ale diasporei aromâne, cu care, 30 de ani mai târziu, va pune bazele primului Congres Internaţional de Limbă şi Cultură Aromână.

           Dar în această perioadă are loc un incident care-i lasă un gust amar: „Ora 25”, romanul de succes al scriitorului român Virgil Gheorghiu a fost lansat şi la Nancy. Cei patru studenţi „forestieri” români – pentru că la câteva săptămâni după ce Tiberiu Cunia, Eugen Ştefănescu şi Tiberiu Ionescu ajunseseră la Paris, a apărut şi fostul lor coleg, Sandu Ionescu, de care se despărţiseră în Iugoslavia -, bucuroşi că fuseseră prezenţi la lansare, l-au căutat pe Virgil Gheorghiu pentru a-l saluta. Erau mândri fiidcă un român avusese de un asemenea succes. Gheorghiu însă n-a vrut să stea de vorbă cu ei, le-a întins o fotografie cu un autograf şi asta a fost tot: „…Te duci la cineva cu dragoste şi te vezi respins! Ne-a lăsat un gol în suflet. Noi, refugiaţii români dezvoltaserăm în Franţa un fel de esprit de corps, o mentalitate de clan, de simţăminte de fraţi. De aceea, primirea extrem de rece a lui Virgil Gheorghiu ne-a dezamăgit extrem de mult. De altfel, am auzit mai târziu de la cei din Paris care trăiseră cu el împreună mai mult timp, că după ce devenise celebru Gheorghiu se ferea să-i mai vadă…”

                                                Student la Nancy

           „Aşa cum n-am întrebat destinul de ce mă persecută, la fel nu-l întrebam nici de ce mă ajută. Luam lucrurile aşa cum erau. Ştiam că viaţa mea va fi plină de situaţii necunoscute şi-mi propusesem să nu cheltuiesc energie gândindu-mă la ceea ce nu exista încă. Eram însă în permanenţă pregătit să răspund din punct de vedere psihic, în primul rând, oricărei situaţii. Dacă nu primeam bursă? Ei bine, nu ştiu acum ce aş fi făcut, dar precis că nu m-aş fi speriat. Aş fi căutat o soluţie şi în mod cert aş fi găsit-o” – frumos gândea Tiberiu Cunia la cei 23 de ani ai săi, când devenise student bursier al Şcolii Superioare din Nancy!

          Student la Şcoala Superioară din Nancy, tânăr, optimist, liber şi dornic de realizare, Tiberiu Cunia pune aici bazele viitoarei sale cariere. Era conştient de şansa pe care o avusese dar la fel de bine ştia că drumul spre desăvârşire profesională nu va fi uşor. Depăşeşte cu abilitate greutăţile privitoare la limba franceză, pe care o ştia binişor dar nu-i cunoştea expresiile idiomatice. Nu-i este uşor să-şi ia cursurile pentru că la vremea aceea nu se găseau sub formă tipărită, fiind nevoit să copieze, seară de seară, cursurile de la colegii francezi.

           Vacanţele, fiind necuprinse în renta bursieră, era nevoit să lucreze pentru a avea din ce trăi, şi astfel după primul an, în vara lui 1950 lucra lângă Biarritz la o fabrică de cherestea, împreună cu Tiberiu Ionescu, la debitarea manuală a scândurilor. Pentru un viitor inginer silvic era chiar utilă această practică, direct în producţie. Şi importanţa acestor ani petrecuţi în şcoala franceză de silvicultură s-a simţit mai târziu, după ajungerea în Canada. Astăzi câţi studenţi gândesc, oare, aşa? Şi câţi efectuează o astfel de practică şi nu duc la facultate doar dovada scrisă a trecerii lor printr-o fabrică, ajungând ingineri fără ca măcar să ştie ce este acela un fierăstrău?

           După al doilea an de studii şi o lună de turnee prin marile păduri franceze, Tiberiu Cunia îşi ia examenele de absolvire şi, cu diploma în buzunar, se întoarce la Paris. Şansa, într-adevăr, fusese de partea lui şi de această dată!

   La răscuce de drumuri: „Alea jacta est!”

   Odată revenit la Paris, Tiberiu Cunia se gândea la găsirea unui loc de muncă. În domeniul forestier, Franţa îi oferea prea puţine variante, ştiuse de la bun început că aici va putea studia şi mai puţin se gândise să rămână pentru a munci. Era un om liber, cetăţean al lumii, cum îi plăcea să spună şi era momentul să-şi aleagă drumul spre o carieră.

            Împreună cu colegii săi, se orientează spre FAO, forul internaţional care repartiza specialiştii din întreaga lume, spre ţări mai puţin dezvoltate. Depun documentele necesare şi în final se hotărăsc încotro s-o apuce: Tiberiu Cunia şi Eugen Ştefănescu pleacă spre Canada, Tiberiu Ionescu în Maroc, iar Sandu Ionescu rămâne în Franţa, dar nu va practica niciodată silvicultura, orientându-se spre un alt domeniu, în care prosperă şi, mai târziu, fiind căsătorit cu o elveţiancă, se mută în Elveţia, unde trăieşte şi azi.

            Uneori, în viaţă apar momente în care trebuie să iei deciziile rapid, fără să te gândeşti prea mult la urmări. Tiberiu Cunia depusese la FAO solicitarea pentru obţinerea unui loc de muncă şi între timp auzise că americanii înfiinţaseră la Strasbourg o universitate pentru studenţii refugiaţi din Europa de Est. Profitând de oportunitate, se înscrie aici pentru un doctorat în matematici. Paradoxal, când deja era cu biletul de vapor pentru Canada în buzunar şi avea toate aprobările pentru emigrare, primeşte şi de la Strasbourg înştiinţarea că este acceptat cu bursă. Din nou se afla într-un moment de răscruce: de unde să ştie care-ar fi fost decizia corectă?

            „De multe ori mă întreb care mi-ar fi fost viitorul, dacă acceptam bursa. Mi s-ar fi schimbat cariera, viaţa, căsătoria, copiii, totul… Am plecat spre Canada şi nu m-am mai uitat înapoi. Alea jacta est! – cum spunea latinul – zarurile au fost aruncate!”

Canadian International Paper Co: „Te angajăm, dar trebuie să începi de jos!”

            Iată cum a fost întâmpinat tânărul Cunia în prima zi de muncă la Canadian International Paper Co! Nu era o problemă, era obişnuit de-acum cu sistemul occidental şi ştia că este doar o perioadă de provizorat, necesară pentru ca angajatorul să se edifice asupra capacităţii sale intelectuale şi profesionale.

           Ajunsese în Canada, la Halifax, întâmpinat de prieteni cu care ţinuse legătura. Şocurile nu i-au lipsit, de cum a pus piciorul pe pământ nord-american. „De la Halifax, am luat trenul până la Montreal unde, la gară, ne aşteptau prietenii. Mi-aduc aminte când la coborâre i-am spus prietenului meu Stanciu că vreau să mergem întâi la poliţie, să mă înregistrez. El a râs şi mi-a spus: Ce poliţie? Aici eşti în America, unde oamenii nu se prezintă la poliţie şi n-au nici măcar un buletin de identitate!”

          A urmat o perioadă de căutări pentru a găsi un loc de muncă în domeniul pentru care se pregătise, depunându-şi curriculum vitae la diferite companii forestiere. Între timp, pentru a-şi asigura cele necesare traiului, lucra ca om de serviciu la Spitalul „Sacre Coeur” din Montreal. Până şi-a făcut un rost dormea pe la prieteni, când la unul, când la altul… Cum optimismul şi încrederea nu l-au părăsit niciodată, iată că norocul îi vine în ajutor şi este angajat la sucursala canadiană a uneia dintre cele mai mari companii de celuloză şi hârtie de pe continentul american şi chiar din lume, celebra CIP – Canadian International Paper Co.

            Pionieratul în compania în care va munci mulţi ani de-acum înainte (1951-1968) şi-l face în pădurile canadiene, la Clova, una din cele 5 divizii forestiere ale companiei, în calitate de asistent-măsurător. Aici începe să înveţe limba engleză şi dupa 6 luni se descurcă chiar bine. Din vara lui 1952 – prima sa vară canadiană, este transferat la un turn de observaţie contra incendiilor, după ce în prealabil făcuse un curs în acest domeniu. Lucra în echipă cu prietenul şi colegul său, Eugen Ştefănescu: „A fost o perioadă greu de uitat pentru mine. Nu doar pentru că ea marca începutul carierei mele de forestier. Dar mai mult pentru că lunile petrecute la turn au fost luni de linişte sufletească, de reculegere, de meditaţie într-un mediu atrăgător, în mijlocul naturii. Eram departe de atmosfera încărcată din Europa, de consecinţele marelui război. Singura legătură cu civilizaţia era un telefon de pădure (nu-mi aduc aminte să fi avut şi un radio!) şi odată pe lună, un drum de-o zi întreagă, pentru a ne aduce proviziile.” În al doilea an petrecut în pădurile canadiene urcă o treaptă profesională şi devine asistent-verificator.

            Muncea cu conştiinciozitate dar se săturase de plafonare, pentru că tânărul inginer ştia că poate mai mult. Îşi argumentează în faţa conducerii nemulţumirea şi susţine ideea că poate mai mult. Iniţiativa dă roade şi este repartizat pentru a face studii de producţie, pe teren, în pădurile canadiene.

         Studii de producţie, statistici forestiere şi cercetări operaţionale

            Perioada care urmează în viaţa domnului Tiberiu Cunia este una de muncă asiduă, de studiu efectuat pe teren, de calcule şi analize cărora le găseşte rezolvarea prin noi metode logice, matematice. Avea un atu considerabil în ascuţimea minţii şi înclinaţia nativă spre matematică, reuşind să promoveze ideile sale la nivelul companiei şi să îşi aducă o contribuţie substanţială la cercetările de producţie. Reuşita testărilor efectuate în cadrul staţiunilor de cercetare ale companiei, rezultatele obţinute, seriozitatea şi ambiţia tânărului inginer Cunia vor duce la următorul pas în carieră, transferarea lui la sediul central al companiei, la Montreal.

           Cercetările sale, susţinute şi de un mediu de muncă adecvat – pentru că are şansa să lucreze cu un şef excepţional, în persoana lui Greg Belcher –, dau rezultate care-i ridică enorm cota profesională. Publică articole în revistele de specialitate, sintetizând rezultatele cercetărilor, participă la simpozioane şi sesiuni de comunicări ştiinţifice, ţine cursuri de specialitate despre metodele statisticii aplicate în silvicultură şi cercetărilor operaţionale, în faţa colegilor din toate cele cinci divizii forestiere, dar şi a specialiştilor din afara companiei. Se specializează şi în domeniul informaticii – era perioada în care apăruseră IBM-urile şi implementarea noilor tehnologii era iminentă. Cu înclinaţii certe spre matematică şi logică, urmează cursurile facultăţii de matematică la Universitatea McGill de la Montreal unde îşi ia şi masteratul.

           După o perioadă de muncă asiduă şi studiu intens, Tiberiu Cunia are nevoie de o vacanţă şi merge în Europa.

Vacanţă în care m-am căsătorit

   Pleacă la Paris unde avea foarte mulţi prieteni şi apoi la Viena, la fratele său, Taşcu, pe care nu-l văzuse de 16 ani, din 1941, când acesta părăsise România, cu destinaţia Germania.

            La Paris este întâmpinat cu bucurie de către comunitatea aromână. Doarme în prima noapte la prietenul său, Demostene Nacu, unde o cunoaşte pe Florica Varduli, cumnata acestuia, venită la Paris să-şi ajute sora care avea doi copii mici. Nu se gândeşte la căsătorie, dar pe parcursul şederii la Paris prietenii îl sfătuiesc că ar fi cazul să-şi întemeieze şi el o familie. Fiind o fată bună, cunoscută de toţi prietenii lui, o aromâncă cinstită şi demnă, dedicată familiei, Tiberiu Cunia se hotărăşte şi o cere în căsătorie, imediat după întoarcerea de la fratele său.

           Totul se întâmplă cu repeziciune, fără a mai exista timp fizic pentru declaraţii de dragoste şi preambuluri, şi Florica este cerută de soţie de la cumnatul său, Demostene Nacu. Acceptă fără ezitare să-i devină parteneră de viaţă: „…am făcut căsătoria civilă întâi, la primăria satului unde locuia Florica, într-o vineri dimineaţă. Duminica a fost oficiată căsătoria religioasă la biserica românească de pe Rue Jean de Beauvais. Am făcut o nuntă mare, fiindcă aveam mulţi prieteni la Paris. În luna de miere am petrecut o săptămână la unul din hotelurile pariziene, aproape de Turnul Eiffel.”

            După acestă vacanţă, prelungită cu o săptămână şi având acordul conducerii companiei, Tiberiu Cunia împreună cu tânăra sa soţie revine la Montreal, pentru a continua seria cercetărilor şi studiilor de care era legat atât de mult.

                     Un profesionist pentru care doctoratul nu contează

   Revenit la Montreal Tiberiu Cunia reia serios munca de cercetare şi studiu; începe studiile de doctorat. Având masteratul luat, se înscrie direct în anul II de studiu pentru a-şi completa cunoştinţele în matematici avansate şi statistici. Anul III şi următorii ar fi fost necesari pentru elaborarea tezei de doctorat.

            Evenimente neprevăzute, independente de voinţa domnului Cunia, aduc însă o răsturnare de situaţie în planurile sale. Anul II este terminat cu succes de eminentul doctorand, însă îi moare îndrumătorul de lucrare, ba mai mult, îi pleacă şi profesorul de statistică din cadrul universităţii Mc Gill, unde studia. Erau puţine cadre didactice specializate în acel domeniu atunci şi pentru a continua trebuia fie să schimbe tema de doctorat, fie să se transfere la o altă universitate.

           Alege varianta a doua şi reia studiile doctorale la Universite de Montreal, unde de data aceasta face un an de statistici aplicate. Dar, ironia sorţii face ca şi pofesorul cu care studia aici să plece pentru doi ani la Sorbona, în Franţa: a rămas din nou fără profesor îndrumător. „Dar acest lucru nu m-a deranjat prea mult. Toată viaţa am avut un defect: nu am fost ambiţios. Nu mă interesa doctoratul în sine. Mă dusesem la universitate să învăţ. Şi s-a întâmplat bine, pentru că am învăţat şi baza teoretică, şi cea a aplicaţiei în domeniul în care mă consacrasem. Am promis la universitate că la întoarcerea profesorului de la Sorbona, mă voi apuca de teză” – dar n-a mai făcut-o niciodată.

   Statistician desăvârşit, cercetător de seamă şi descoperitor al unor metode statistice care l-au făcut celebru în domeniu, domnul profesor Cunia scrie nenumărate articole despre inventarele  forestiere şi metodele statistice de analiză, unele fiind clasificate ca nişte contribuţii majore în domeniu. Pasionat şi dedicat muncii sale, iată că inginerul român care sosise la 23 de ani pe pământ american, ajunsese într-un timp relativ scurt într-o poziţie privilegiată în lumea ştiinţifică forestieră din Canada, graţie inteligenţei sale şi seriozităţii cu care se implicase în muncă. Primul departament de Cecetări Operaţionale din industria forestieră din lume este înfiinţat de către Tiberiu Cunia şi şeful său, Greg Belcher, în aceeaşi perioadă.

   Între 1965-1966, a predat timp de zece luni cursuri de biometrie forestieră şi cercetări operaţionale ca profesor-invitat, la Universitatea Yale din New Haven, Connecticut, această etapă de viaţă profesională constituind primul său contact cu mediul universitar.

           Sesiuni ştiinţifice, simpozioane, articole de specialitate publicate în diverse reviste stiinţifice de prestigiu, prelegeri şi cursuri din domeniul în care devenise senator de drept, îi aduc profesorului Cunia satisfacţie şi împlinire profesională. Dar nu se va opri aici, pentru că acumulările substanţiale îl îndemnau să le împărtăşească şi celor care se pregăteau pentru domeniul forestier.

„Forget the doctoral studies!” sau profesor universitar fără doctorat

            Primele oferte de a îmbrăţişa profesoratul au venit în perioada 1963-1967, de la mai multe universităţi americane. Din motive personale, refuză, continuându-şi munca de cercetare care-i oferea atâtea satisfacţii.

           Însă acumulările masive rivalizau de departe cu ale oricărui cadru universitar. Din toate părţile veneau semnale care-i atrăgeau atenţia că o carieră universitară era următorul segment spre care trebuia să se îndrepte. Faptul că un profesionist ca Tiberiu Cunia nu avea doctoratul constituia un paradox pentru alţii, în timp ce pentru dânsul era nesemnificativ. Personalităţi ştiinţifice ale lumii forestiere, precum Harold Young – profesor de biometrie forestieră la Universitatea din Orono-Maine – se străduiesc să-l convingă să-şi îndrepte atenţia spre catedră şi să-şi finalizeze teza de doctorat, oferindu-i terţe variante. Tiberiu Cunia este însă neclintit în convingerile sale. Peste tot, la toate universităţile la care Young intervine, pentru a-şi continua doctoratul trebuia să mai urmeze un an cursurile, or domnul Cunia avea deja un număr considerabil de cursuri şi diplome, care nu erau la îndemâna oricui. Erau chestiuni mai mult formale, dar pe care Tiberiu Cunia nu le acceptă. Şi totuşi, graţie unui concurs de împrejurări, în anul 1967, este solicitat la Universitatea Syracuse… La insistenţele decanului Colegiului Silvic Syracuse, merge la o discuţie, fiind asigurat că nu se va discuta problema doctoratului: „Forget the doctoral studies! – uită de studiile doctorale, i-a spus decanul.

          Nu se putea despărţi de Montreal, de comunitatea românească de-acolo, unde avea foarte mulţi prieteni. S-ar fi simţit complet dezrădăcinat pentru că între prietenii săi români şi aromâni avea sentimentul acela de „acasă” şi nu-şi mai dorea o nouă desprindere de cei cu care se simţea „acasă”… Dumitru Sinu îmi povestise de toate întâlnirile şi petrecerile lor, pentru că era un grup bine închegat, în care prietenia făcuse minuni. Îşi dorea ca urmaşii săi să poată învăţa şi franţuzeşte, şi englezeşte, dar să nu uite nici limba română, nici aromâna. Şi totuşi tentaţia exista…

           După ce se sfătuieşte cu soţia şi se întâlneşte cu decanul universităţii respective, fiindu-i acceptate toate condiţiile puse – inclusiv un salariu mult peste cel al decanului – ia hotărârea de a se muta împreună cu familia la Syracuse. Întâmpină greutăţi cu obţinerea vizei, dar reuşeşte şi de această dată şi, în ianuarie 1968, cu câteva luni întârziere faţă de data din contract, îşi începe cariera universitară. De-aici înainte, Tiberiu Cunia se va adânci şi mai mult în munca de cercetare împreună cu masteranzii şi doctoranzii săi, pentru că devenise profesor universitar plin, îndrumător de masterate şi doctorate, organizator şi coordonator de acţiuni ştiinţifice în America şi în întreaga lume, paradoxal, fără a avea doctoratul.

      După 30 de ani, din nou „acasă” – congresul IUFRO la Bucureşti

          A făcut parte din mai multe asociaţii de forestrie şi biometrie forestieră (statistică şi cercetări operaţionale), naţionale şi internaţionale, unde a desfăşurat o activitate intensă: SAF – Society of American Foresters şi ASA – American Statistical Association din SUA şi CIF – Canadian Institute of Forestry din Canada, sau internaţionale – IUFRO – International Union of Forest Research Organizations. „Numărul adunărilor şi al congreselor pe care le-am organizat personal sau al celor în a căror organizare am fost direct implicat este de aproximativ 30-40. În special, ca leader de Subject Group de la IUFRO, am organizat reuniuni internaţionale (în domeniul biometriei şi inventarelor de păduri) în mai multe ţări ale lumii”.

            Astfel, organizează primul congres internaţional dedicat inventarierii forestiere naţionale, la Bucureşti. Se întâlnise cu colegii români încă din 1971, la Gainesville, şi acolo se născuse ideea de a organiza şi în România o astfel de manifestare. Cu toate greutăţile întâmpinate în perioada premergătoare desfăşurării lui, congresul a fost o reuşită. Peste 100 de participanţi de pe mapamond şi-au prezentat lucrările în faţa unei audienţe de elită, organizarea întrecând aşteptările tuturor.

            „Organizarea congresului a fost foarte bună. ICAS-ul (Institutul de Cercetări Agricole şi Silvicultură) s-a întrecut pe sine însuşi”- povesteşte domnul Cunia. Atât şedinţele zilnice cât şi activităţile recreative, inclusiv excursia pe teren în pădurile de pe Valea Prahovei, au fost foarte bine organizate. „Gândurile mă duceau la circumstanţele în care am plecat şi la faptul că dacă mă prindeau atunci, acest congres nu ar fi avut loc…” – spune Tiberiu Cunia.

           Relaţia Domniei Sale  cu institutul român de specialitate continuă  şi se intensifică după acest eveniment, deschizând specialiştilor români porţile spre ştiinţa forestieră mondială. În preajma ieşirii la pensie, dat fiind faptul că atenţia profesorului Cunia avea să se îndrepte înspre un alt domeniu, face o donaţie substanţială institutului bucureştean: „Am făcut vreo 50 de pachete mari de cărţi, reviste şi alte publicaţii, cam de vreo 20-25 de kilograme fiecare, şi le-am trimis cu poşta la Bucureşti. Biblioteca ICAS-ului s-a mărit cu peste 100 de cărţi de matematici, statistici şi cercetări operaţionale; numerele din ultimii 30-40 de ani de la cinci-şase reviste de specialitate şi copii după multe articole. La biblioteca institutului, ICAS-ul a amenajat o încăpere specială cu materialele primite de la mine, pe uşa căreia au scris: Biblioteca Prof. T. Cunia”.

           Ca dovadă a recunoştinţei pe care ştiinţa silvică românească o poartă domnului profesor, în 1994 îi este decernat titlul de Membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu Şişeşti” – cea mai mare cinste de care se poate bucura un silvicultor. „La sfârşitul şedinţei, câţiva participanţi au venit să mă felicite şi mi-au spus că, dacă nu se înşală, este pentru prima dată când cineva care a primit diploma de membru de onoare a vorbit şi despre altceva decât despre silvicultură”- Tiberiu Cunia vorbise prea puţin despre silvicultură, ci atinsese în special problema culturii şi limbii aromâne, care va constitui preocuparea sa de bază în anii ce vor urma.

                                        FAO şi experienţa birmaneză

           În ceea ce priveşte activitatea profesorului Cunia în cadrul Food and Agriculture Organization (FAO) – ramură a Naţiunilor Unite, care asigură asistenţă şi ajutoare, printre altele, în domeniul agriculturii şi silviculturii ţărilor mai puţin dezvoltate, aceasta a fost relativ limitată, dar a existat. Participă la un proiect amplu în Birmania, un contract încheiat de Colegiul Syracuse cu FAO, care avea ca obiectiv acordarea asistenţei necesare înfiinţării unui institut de cercetări forestiere la Yezin. A mai existat un contract, de această dată încheiat de către profesorul Cunia în nume propriu, a cărui ţintă era elaborarea unui plan eşantional pentru un nou sistem de inventar forestier naţional, bazat pe metodele moderne de statistică. A fost o experienţă profesională şi personală interesantă, de care Domnia Sa îşi aminteşte cu plăcere. Porneşte singur, fără familie, în „aventura birmaneză”, cum mai poate fi numită această perioadă din viaţa distinsului domn Tiberiu Cunia.

          Pe lângă misiunea ştiinţifică, pentru care profesorul Cunia plecase în Birmania şi de care se achitase cu profesionalism, această experienţă i-a creat posibilitatea de a cunoaşte încă o ţară, încă un popor, încă o cultură, mult deosebite de cele întâlnite până atunci.

           Pe parcursul carierei universitare şi, implicit, a celei de cercetare ştiinţifică, Tiberiu Cunia face o serie de turnee profesionale, participă la multiple schimburi de experienţă, simpozioane şi congrese, fiind una dintre cele mai cunoscute personalităţi din domeniul ştiinţelor silvice din lume.

     „Nu faci nimic, ei ţi-l dau fără să-l ceri!” – Premiul von Humboldt

           Premiul von Humboldt reprezintă cea mai înaltă distincţie de apreciere a activităţii ştiinţifice a savanţilor americani din partea Germaniei: „Este răspunsul cavaleresc al Germaniei la planul Marshall prin care America a ajutat întreaga Europă Occidentală – dar în primul rând Germania – să se refacă economic, după devastatorul război al II-lea mondial. Naşul său este fostul cancelar german Willy Brandt. Spre deosebire de bursele von Humboldt, care sunt deschise pentru merituoşii din toată lumea, premiul este decernat dintr-un fond special, administrat numai de von Humboldt, şi se adresează în exclusivitate savanţilor americani. Statutul său de excepţie, scopul său special, acela de stimulare a raporturilor ştiinţifice dintre Germania şi America, au făcut ca premiul să se bucure de anumite privilegii. De exemplu, el nu este taxat de statul american aşa cum se face cu orice alt premiu. În al doilea rând, propunătorul e un om de ştiinţă german. În cazul meu, a fost vorba de decanul facultăţii de silvicultură din Freiburg, Dieter Pelz, care-şi făcuse doctoratul cu mine, în America. În al treilea rând – şi deosebit de important – este faptul că strategia premiului nu sunt banii, ci tratamentul special care se acordă laureatului. Acesta este invitat 6-12 luni în Germania, pe cheltuiala statului german şi cu un program extrem de generos şi atrăgător în ceea ce priveşte contactele cu lumea germană, cu Germania reală. Eşti un fel de invitat de onoare al Germaniei” – explică domnul profesor.

   Primeşte această distincţie în anul 1983, însă, datorită unor probleme de sănătate, nu poate onora invitaţia Germaniei decât un an mai târziu. Stagiul oferit de nemţi îl va efectua în două etape: în primăvara lui 1984 şi apoi, pe timpul verii anului 1985, când organizează, împreună cu decanul Universităţii Freiburg, al doilea congres pe tema inventarelor forestiere. Perioada petrecută la Freiburg se remarcă printr-o activitate de îndrumare şi colaborare directă cu profesorii şi studenţii acestei instituţii de învăţământ, dar nu este lipsită nici de activităţi extraprofesionale, vizitând o mare parte a Germaniei şi făcând câteva incursiuni în Franţa.

            În plus, aici i se va accentua dorinţa de a contribui nemijlocit alături de confraţii săi, la conservarea şi păstrarea culturii şi limbii aromâne. Participă la primul Congres Internaţional de Limbă şi Cultură Aromânească, organizat la Universitatea Manheim de către profesorul Vasile Barba, un alt intelectual de marcă, cu care va colabora foarte mult în anii ce urmează, în domeniul ligvistic.

           La întoarcerea în Statele Unite, un coleg american de-al domnului profesor a făcut imprudenţa să îl întrebe: Cum ai făcut să capeţi premiul von Humboldt? Amuzat, Tiberiu Cunia i-a răspuns simplu şi elegant: „Foarte uşor, nu faci nimic! Ei ţi-l dau fără să-l ceri”.

         „Sângele nu se face apă!” – Un aromân dedicat neamului său

            „Spre sfârşitul vieţii mele, m-am consacrat unei alte activităţi, diferite, într-un domeniu cu totul nou, devenind lingvist amator (nu autodidact, cum spun eu, pentru că nu am studiat deloc lingvistica şi legile ei). De mult timp mă preocupa ideea că neamul nostru aromân e pe cale de dispariţie. Răspândit în cinci ţări balcanice, cu părţi din neam complet izolate – contactele fiind extrem de rare între aromânii dintr-o ţară şi alta -, prigoniţi în fiinţa lor naţională, fără şcoli, căci ele au fost închise – o parte după războiul balcanic din 1912-1913 şi restul după ultimul război mondial din perioada 1939-1945 – fără o limbă literară, fără cărţi, fără activităţi culturale la radio sau televiziune, existenţa poporului aromân, ca etnie separată, era într-o stare precară, menită unei dispariţii rapide” – motivează Tiberiu Cunia aplecarea sa spre lingvistică.

          Câţiva întelectuali de origine aromână aflaţi în străinătate sunt din ce în ce mai preocupaţi de situaţia precară în care se găsea cultura şi limba etniei din care proveneau şi, începând din 1976-1978 când s-au reîntâlnit, după 30 de ani,  în România, au pus bazele unei iniţative a cărei ţintă era menţinerea şi conservarea culturii şi limbii aromâne.

           Mai târziu, Tiberiu Cunia se afla la Freiburg, graţie premiului von Humboldt şi,  împreună cu Vasile Barba, iniţiază şi organizează cursuri de limbă aromână, la universitatea din Freiburg, pe care le frecventau tineri aromâni aduşi din Balcani. Profesorul Vasile Barba, „motorul’ angrenajului ce se formase din acest inimos grup de intelectuali aromâni, organizează în 1985 primul Congres Internaţional de Cultură şi Limbă Aromână, în Germania, la universitatea din Manheim. Un al doilea congres este organizat la Bridgeport, Connecticut, în Statele Unite, în 1986, de către Tiberiu Cunia şi profesorul Aurel Ciufecu.

   Împreună cu Vasile Barba şi cu doi lingvişti, A. Caciuperi şi N. Samarandu, profesorul Cunia iniţiază un alt proiect: standardizarea sistemului de scris aromân şi eliminarea diacriticelor, pentru facilitarea editării de materiale şi cărţi în limba aromână. Această ortografie fără semne diacritice este astăzi cea folosită în mod exclusiv, de aromânii din Serbia, Macedonia, Bulgaria şi Albania, şi de majoritatea celor din România şi din Grecia.

           În 1988 Tiberiu Cunia înfiinţează la Syracuse Editura „Cartea Aromână”, iar primele cărţi sunt publicate în anul 1989. Sub semnătura profesorului Cunia, apare Dicţionarul român-aromân, cuprinzând în jur de 25.000 de cuvinte, structurat pe baza unui dicţionar similar, al lui Tache Papahagi. Editura „Cartea Aromână” a publicat până în prezent peste 150 de cărţi, broşuri şi reviste (în forma de carte de 170-220 de pagini), aproape toate în limba aromână. Câţiva ani mai târziu, înfiinţează „Rivista di Litiratură şi Studii Armâni”, care apare de două ori pe an, în formă de carte cu 160-250 de pagini.

            Predarea limbii aromâne în şcoli din diferite ţări şi tipărirea de cărţi şi reviste în limba aromână, cărţi şcolare şi de literatură, pentru uzul copiilor la şcoală şi al părinţilor, acasă, cere o anumită standardizare a limbii literare aromâne şi a ortografiei. În acest sens, la Congresul Internaţional de Limbă şi Cultură Aromână din 1996 (Freiburg) şi ulterior la Bitolia, în Macedonia (1997) – unde a fost organizată o întâlnire a scriitorilor, editorilor şi filologilor aromâni din fiecare stat balcanic -, s-a decis întocmirea unui îndreptar ortografic şi ortoepic al limbii aromâne. Acesta este ultimul proiect la care s-a angajat Tiberiu Cunia.

            Dicţionarul Explicativ al Limbii Aromâne este în curs de finalizare. De curând, printr-un mesaj personal, domnul profesor Cunia mi-a vorbit puţin despre acest proiect de anvergură: cuvântul aromânesc neaoş – pentru că există puţine neologisme în limba aromână – este prezentat cu pronunţia lui, prin despărţirea cuvântului în silabe şi cu accentul arătat pe silaba în care cade. Este apoi explicat sensul cuvântului în limba română, apare o listă cu sinonimele fiecărui cuvânt, sunt date exemple în care se arată contextul şi forma în care acel cuvânt se foloseşte, expresii idiomatice aromâneşti, în care înţelesul cuvântului se schimbă şi, în final, traducerea cuvântului aromânesc în limbile română, franceză şi engleză.

            „Este un dicţionar masiv, ce va avea, probabil, vreo 2.000 de pagini, comparabil DEX-ului românesc, publicat de Academia Română – menţionează domnul profesor -. Dicţionarul propriu zis, care se întinde pe 1.600 de pagini, este terminat şi verificat. Acum am început să scriu o prefaţă, iar mai târziu voi adăuga două anexe (una asupra sistemului de scris, cu toate regulile lui, diferite de regulile de scriere românească, şi o anexă cuprinzând gramatica limbii aromâne). Acestea, probabil, vor ocupa încă cel puţin 400 de pagini. Sper să-l termin înainte de iarna ce vine, pentru a fi tipărit înainte de venirea verii 2012. Dicţionarul va putea fi consultat şi online, dacă voi găsi un tânăr care s-o facă; îl avem deja în computer şi va fi distribuit prin internet către toţi aromânii. Fiind în computer, va putea fi corectat sau îmbogăţit prin adăugiri de cuvinte noi, introducere de neologisme etc. În plus, se pot face dicţionare mai mici, şcolare sau de buzunar, şi cuvintele pot fi traduse, graţie facilităţilor oferite de computer, şi în alte limbi balcanice (greacă, albaneză, bulgară etc). Posibilităţile sunt nenumărate”.

           Întrebându-l despre posibile proiecte, profesorul Tiberiu Cunia mi-a răspuns: „Proiecte? Am multe! Dar timpul este scurt şi nu ştiu dacă voi mai putea face multe…”

                                      CAPITOLUL  XIX

Dr. TRAIAN STOICOIU, chirurgul preferat al pacienţilor din Calgary, Canada, la mijlocul secolului XX

           Traian Stoicoiu este unul dintre intelectualii români care au avut curajul să părăsească România după instaurarea comunismului şi să se remarce într-o societate liberă, în care scara valorilor era respectată. Medic chirurg de excepţie, cu încă două specializări în palmares – cardiologie şi radiologie –, ajunge unul dintre cei mai renumiţi medici din Canada, fiind cunoscut drept cel mai bun specialist în chirurgie din Calgary-ul acelor vremuri.

   Dumitru Sinu l-a cunoscut la Cluj, pe când se antrena cu sârg la suta de metri: „Nu există ca tu să nu-i baţi pe toţi! Ai picior iute, de căprioară” – îi spunea Stoicoiu, tânărul medic de-atunci, fost fotbalist de performanţă de odinioară, cu care nea Mitică se intersecta deseori pe terenul de sport. Medic chirurg şi, în acelaşi timp, asistent universitar la Facultatea de Medicină clujeană, în puţinul timp liber ce-l avea la dispoziţie, Traian Stoicoiu se relaxa făcând sport. Dumitru Sinu participase la mai multe competiţii şi doar o singură dată ieşise pe locul doi, în rest, era numai primul. De-aici să i se fi tras, oare, lui nea Mitică agilitatea cu care a fugit din România în toamna lui 1948? Se prea poate! Complexele antrenamente care-au urmat în competiţia cu viaţa de refugiat, de-abia atunci începeau…

          Deşi aveau preocupări diferite, prietenia lui Dumitru Sinu cu doctorul Stoicoiu a fost una specială. Astăzi, la mai bine de 12 ani de la trecerea la cele veşnice a lui Traian Stoicoiu, nea Mitică mă pofteşte la ora aducerilor aminte şi îmi povesteşte despre omul, profesionistul dar mai ales despre prietenul Traian Stoicoiu.

                               Chirurg la Cluj, pribeag în Occident

            Traian Stoicoiu s-a născut la Caracal, judeţul Romanaţi la 18 martie 1907, într-o familie de intelectuali. Bunicul său fusese judecător la Tribunalul judeţului Romanaţi, iar părinţii, cadre didactice.

           La zece zile de la naşterea lui Traian, Matei şi Maria Stoicoiu, părinţii săi, pleacă din Caracal, fiind repartizaţi la şcoala din Vladimir – în sud-estul Gorjului, la 50 de kilometri de Târgu Jiu, unde la 1780 se năştea Tudor Vladimirescu. Astăzi localitatea îi poartă numele. De la Vladimir, tânăra familie de dascăli se mută însă din nou, stabilindu-se la Copăcioasa, satul natal al lui Matei Stoicoiu, mai aproape de Târgu Jiu. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, se refugiază în Moldova, de unde revin la Copăcioasa, în 1918.

            Trei băieţi şi două fete aduseseră bucurie în familiei Stoicoiu: Nicolae, Traian şi Virgil (care, rând pe rând, vor părăsi România, urmându-şi destinele spre lumea liberă) şi fetele, Zoe şi Iuliana.

            Nea Mitică îi cunoaşte pe Traian şi pe Nicolae. Nicolae Stoicoiu era inginer chimist, fost coleg de facultate cu doamna Sonia Bunescu şi cu Traian Niţescu – doi cunoscuţi şi prieteni ai săi. Nicolae şi soţia lui, Marioara, îi sunt, o perioadă, oaspeţi în California. Doctorul Stoicoiu, la care Nicolae, fratele său, venise în vizită, fiind foarte ocupat şi implicat în munca de chirurg, ce nu era tocmai uşoară, îl roagă pe Mitică Sinu să se ocupe de ei şi îi duce la Long Beach, unde locuia vechiul său prieten. După cum am arătat în capitolul despre inginerul Stoicoiu, acesta rămâne mai mult timp pe pământul american, dar spre sfârşitul vieţii se întoarce în România.

           Pe Virgil Stoicoiu, avocat de profesie, nea Mitică îl întâlneşte la Paris, dar nu-l cunoaşte prea bine. I-l prezentase Traian, de la care aflase că era pasionat de politică.

            Traian Stoicoiu a absolvit facultatea de medicină în 1935 şi începând cu anul 1937, face parte din corpul profesoral al facultăţii, ca asistent universitar. Tânărul cadru universitar, care fusese şi fotbalist de performanţă, independent şi sigur pe sine, dar cu idealurile spulberate de orânduirea ce tocmai se instalase ca o volbură peste lanul său de vise, aparţine unei generaţii pentru care verbul a fugi (din România) devenise o obsesie…

           Clujul acelor vremuri tulburi nu făcea notă discordantă faţă de alte centre universitare din ţară, devenite teatre de desfăşurare a acţiunilor mişcării legionare şi rezistenţei anticomuniste. Cei mai înverşunaţi dintre studenţi şi intelectuali aderau la doctrina legionară, alţii, simpatizau doar, fără a se implica direct, la fel ca Traian Stoicoiu. Începând cu mijlocul lunii mai 1948, comuniştii au început vânătoarea, şi, fără excepţie, au arestat masiv legionari get-beget şi simpatizanţi ai acestora, ceea ce i-a determinat pe mulţi să părăsească ţara.

           Tânărul medic avea o educaţie aleasă, remarcându-se întotdeauna prin distincţie şi respect pentru cei din jur, iubindu-şi profesia şi dedicându-se acesteia. Trăia în Ardealul măcinat de animozităţi ce se manifestau între români şi etnicii maghiari, induse de însăşi situaţia din ţară – o Românie lovită de ciuma roşie şi frământată de mişcările de rezistenţă anticomunistă.

            Sătul de situaţia incertă din România, în clocotul mişcării anticomuniste şi când pericolul arestărilor în rândul celor care nu agreau regimul era iminent, doctorul Stoicoiu renunţă la statutul de medic chirurg şi părăseşte ţara, ajutat de faimosul fotbalist de origine maghiară, Iuliu Bodola.

            Iuliu Bodola a fost unul dintre cei mai mari fotbalişti pe care i-a avut România. Născut la Braşov la 26 februarie 1912, debutează în oraşul natal, la Braşovia Braşov, apoi va juca la C.A. Oradea, Venus Bucureşti, Ferar Cluj şi, în final, la MTK Budapesta. Are 48 de selecţii în echipa naţională a României, pentru care înscrie 30 de goluri şi 13 în echipa similară a Ungariei. Participă cu echipa României la Campionatele Mondiale din 1934 şi 1938. Fostul său coechipier de la Venus Bucureşti, regretatul Ilie Savu îl caracteriza astfel: …făcea ravagii printre adversari, având un şut necruţător şi lovind mingea la fel de bine cu ambele picioare.

            Are în palmares 112 goluri marcate în prima divizie românească şi alte 85 de goluri în prima ligă ungară.

           Traian Stoicoiu o avusese pacientă pe mătuşa lui Bodola. Cum nu era naţionalist şi nu se alinia curentului antimaghiar al vremii, între el şi Bodola se născuse o relaţie de prietenie care-i va folosi ulterior, la plecarea din ţară. Bodola juca din anul 1946 la MTK Budapesta. Aflând intenţia tânărului medic, se oferă să-l ajute şi, la 18 august 1948, Traian Stoicoiu trece graniţa maghiară, în maşina personală a fotbalistului. Traversează Ungaria şi de aici ajung în Austria, de unde medicul român va pleca apoi spre Franţa, via Germania. După mai bine de un an, este prins la graniţa germano-franceză, unde face zece zile de puşcărie, dar reuşeşte să ajungă la Paris, în luna octombrie 1949.

            Urmează o perioadă de căutări, de emoţii şi examene pentru echivalarea studiilor, timp în care lucrează ca asistent medical la un spital dintr-un orăşel din apropierea Parisului. În momentul obţinerii dreptului de liberă practică, profesează ca medic, în acelaşi spital, iar în martie 1951 părăseşte Franţa şi pleacă în Canada, oprindu-se pentru început în Quebec.

                                Cu trei specializări în medicină

            Ajuns în provincia canadiană Quebec, după aproape trei ani de la plecarea din ţară, Traian Stoicoiu va lucra la un spital din Montreal. Perioada de şedere în capitala provinciei este una destul de agitată. De-aici, doctorul Stoicoiu începe colaborarea la radiourile diasporei şi are intervenţii la Radio Europa Liberă. Nu poate profesa chirurgia, pentru că în Quebec exista un articol de lege, conform căruia medicii chirurgi nu aveau dreptul să opereze, decât după cinci ani de la stabilirea în Quebec.

   Traian Stoicoiu nu stă pe gânduri şi se mută la Calgary, unde se stabilise inginerul Traian Niţescu, prietenul său din studenţie, o reală personalitate în domeniul prelucrării şi comercializării produselor petroliere, preşedinte la Petrofina, una dintre cele mai prestigioase companii de profil din lume.

            Traian Niţescu părăsise România într-un mod inedit: trecuse Dunărea înot în Iugoslavia, împreună cu soţia sa, care neştiind să înoate, traversează apele fluviului ajutată de un cauciuc şi de soţul său, înotător desăvârşit. Nea Mitică Sinu auzise de aventura lui Niţescu în lagăr la Kovacica, unde inginerul român era cunoscut ca fiind un intelectual de mare clasă, cu un curaj de admirat. Nu-l văzuse însă niciodată, până în Canada. Aici îl vizitează de multe ori împreună cu doctorul Stoicoiu. Traian Niţescu îl simpatiza şi, de câte ori îl invita pe Traian la el, nu uita să-i spună: Dar adu-l şi pe Mitică cu tine!, pentru că era o prezenţă agreabilă.

   Până lucrurile intră în normalitate, Traian Stoicoiu locuieşte pentru o perioadă de şase luni la inginerul Niţescu. În acest interval, muncind intens, reuşeşte să înveţe bine limba engleză şi îşi susţine examenele de echivalare a studiilor. Avea şi înclinaţie spre învăţarea limbilor străine, pentru că vorbea fluent şi franceza, germana, italiana şi maghiara.

           Urmează o perioadă parafată prin rezultate excepţionale care fac din doctorul român un nume strălucit pe firmamentul medicinei canadiene. Cele trei specializări în medicină, calităţile sale profesionale, susţinute de un caracter puternic, sănătos, îl propulsează în elita medicală din Calgary şi, într-un timp relativ scurt, devine cel mai solicitat chirurg din zonă: nu-i plăcea să se laude, ci să acţioneze – îmi mărturisea de curând într-o convorbire telefonică, Gregory, băiatul domnului Stoicoiu – ştiind să explice foarte bine lucrurile, atât la clinică, cât şi acasă. A fost un excepţional profesionist, un permanent exemplu de corectitudine şi moralitate, dar şi un profesor desăvârşit în familie.

            Era preferatul pacienţilor proveniţi din ţările europene – sârbi, unguri, ruşi, cehi, slovaci şi desigur, români – iar dacă doreai cumva o recomandare către un medic bun, cu siguranţă că ai fi fost îndrumat spre Traian Stoicoiu.

            Dăruirea sa profesională era completată de imensa dragoste de semeni, fiind un om plin de compasiune şi un generos fără margini. Tatăl meu nu a fost unul care avea nevoie să atragă atenţia asupra sa, a fost mai degrabă tăcut, confident, un adevărat turn de tărie – îmi scria zilele trecute Rodica Stoicoiu, fiica chirurgului – nu cred că l-am auzit vreodată lamentându-se, dimpotrivă, el putea să împrumute din tăria sa şi altora şi să se îngrijească de problemele lor.

Tot timpul liber l-a dedicat familiei

            Traian Stoicoiu se căsătoreşte cu Helen, asistentă medicală la spitalul la care lucra – irlandeză de origine, născută în Quebec City –, o femeie tare cumsecade, de care nea Mitică Sinu îşi aminteşte cu plăcere şi care-i dăruieşte soţului său doi copii minunaţi – Gregory şi Rodica.

           „Când mergeam la ei în vizită, la Calgary, stăteam aproape toată noaptea la poveşti cu Traian. Cu Helen vorbeam mult despre irlandezi, despre suferinţele şi despre ţara lor. Aflasem cum şcolile le-au fost distruse şi cum au fost nevoiţi să plece la studii în alte părţi ale lumii, şi cum limba irlandeză era interzisă în vremea aceea, inclusiv în Canada. Helen era foarte simpatică – mărturiseşte nea Mitică – iar irlandezii sunt cei mai formidabili oameni pe care i-am întâlnit în exil: muncitori, corecţi, prietenoşi”.

Irlandeza este o limbă străveche, de origine celtică, făcând parte din grupa insulară a aşa-numitelor limbi Q-celtice (goidelice), alături de limba scoţiană şi limba manx. Este cunoscută şi sub numele de limba gaelică, dar acest termen este incorect şi nu este precis. Astăzi are statut de limbă oficială în Irlanda, dar majoritatea populaţiei vorbeşte limba engleză, ca urmare a interdicţiei acestei limbi, în vremurile de frământări şi războaie dinaintea câştigării independenţei ţării, în anul 1937. Emigranţii irlandezi din acele timpuri au dus odată cu ei în exil tradiţiile şi cultura ţării lor. Pe alocuri, în Statele Unite, Canada şi Australia, se mai întâlnesc vorbitori de limbă irlandeză autentică, dar în toate aceste ţări utilizarea limbii irlandeze este în declin, în favoarea limbii engleze.

   Copiii lui Traian Stoicoiu urmează îndeaproape exemplul părintelui lor. Educaţia primită în familie, sub supravegherea atentă a mamei, mereu în preajma lor, dar şi prin dragostea şi învăţămintele primite, în puţinul timp liber pe care doctorul îl avea la dispoziţie şi îl petrecea în exclusivitate în familie, sunt astăzi oameni realizaţi, împliniţi, educaţi în spiritul respectului faţă de muncă şi mai ales faţă de oameni, făcând cinste numelui Stoicoiu.

Istoria hocheiului: un proiect de anvergură cu Greg Stoicoiu şi premierul Canadei Stephen Joseph Harper

   În 1960 se naşte primul copil al familiei Stoicoiu, Gregory. Îşi face studiile în oraşul natal, la Calgary şi se orientează spre arte, obţinând Bachelor of Arts in drawing and painting – licenţa în arta desenului şi picturii. A studiat şi este preocupat de istorie. Istoria este una din pasiunile sale, dar nu singura.

           Gregory îşi aduce aminte cum, în timpul liber, tatăl lor îi ducea în mijlocul naturii, la pădure şi la pescuit. Vânătoarea nu-i plăcea, pentru că iubea tot ce este viu şi, prin natura profesiei, el lupta pentru a salva vieţi omeneşti. Detesta politica, dar iubea sportul: fusese sportiv de performanţă, îi plăcea să-l practice şi o făcea doar ocazional, când îi permitea programul. Probabil aşa s-a născut pasiunea lui Gregory pentru sport.

           Astăzi cele două mari pasiuni ale sale se regăsesc într-o preocupare deosebită: face parte din departamentul de cercetare, într-un proiect de mare anvergură: o carte despre istoria hocheiului, în care este foarte implicat însuşi actualul premier al Canadei, Stephen Joseph Harper. Lucrează de şapte ani la această carte şi Greg mi-a mărturisit că are schiţa cărţii asupra lui, oriunde se duce: I’m a hockey guy – mi-a spus Greg în finalul discuţiei.

            Cuvintele lui vin ca o confirmare a faptului că pasiunea pentru sport, în special pentru hochei, este evidentă şi susţinută prin implicarea şi dăruirea de care dă dovadă în proiectul amintit. Va fi o surpriză deosebită pentru canadieni, unde hocheiul a devenit un sport popular – mai ales după 1870, când un grup de studenţi ai universităţii din Montreal introduc primele reguli cu privire la pucul de joc şi la numărul de jucători. Pe de altă parte, implicarea directă a premierului Harper în scrierea cărţii, cu siguranţă că va creşte cota ei valorică şi interesul cititorilor canadieni şi ai iubitorilor acestui sport din Canada şi din toată lumea.

   Stephen Joseph Harper, născut la 30 aprilie 1959, actualul premier al Canadei este liderul Partidului Conservador, devenind prim-ministru în fruntea unui guvern minoritar, în urma alegerilor federale din 2006. Este primul premier din partea Partidului Conservator recent constituit prin fuziunea partidelor Conservator Progresist şi a Alianţei Canadiene. Este membru al Parlamentului canadian încă din anul 1993, când devine deputat de Calgary-vest, ocupând această funcţie până în 1997. Fiind unul dintre membrii fondatori ai Partidului Reformei, este primul parlamentar care s-a alăturat Coaliţiei Naţionale a Cetăţenilor. În 2002, reuşeşte să reintre în structurile Parlamentului Canadei, ca lider al Alianţei Canadiene, succesoarea Partidului Reformei, şi reprezintă zona Calgary sud-vest. În 2003, ajunge la un acord cu liderul Partidului Conservator Progresist, Peter McKay, şi cele două partide fuzionează, formând Partidul Conservator. Este primul lider non-interimar, ales în martie 2004, în fruntea acestei grupări politice. La alegerile federale din octombrie 2008, Partidul Conservator al lui Harper câştigă cu o minoritate vizibilă, câştigând 143 de locuri din 308, în Camera Comunelor. Dar, în martie 2011, al patruzecilea Parlament canadian este dizolvat, ca urmare a votului de neîncredere din partea partidelor de opoziţie. La 2 mai 2011, în urma alegerilor federale, partidul lui Harper câştigă majoritatea, cu 166 de scaune parlamentare, şi se instalează un guvern majoritar format din conservatori.

           Din biografia îndrăzneţului premier reiese faptul că are o legătură strânsă cu comunitatea din Calgary, căreia îi aparţine şi fiul doctorului Stoicoiu, Gregory, apropiat ca vârstă cu premierul. Stephen Joseph Harper s-a născut şi a studiat la Toronto, unde a absolvit liceul şi a intrat apoi la Universitatea Toronto, dar după două luni a renunţat şi s-a mutat la Edmonton, Alberta. Aici a lucrat pentru început în sala de e-mail a companiei Imperial Oil, ca apoi să avanseze şi să lucreze în resortul sisteme informatice din cadrul companiei. Reia studiile postliceale la Universitatea Calgary, obţinând licenţa în economie. Tot în cadrul acestei universităţi, dar ceva mai târziu, va obţine şi titlul de master în economie, în 1993. Legăturile lui Stephen Harper cu Universitatea Calgary sunt foarte puternice, drept care se întoarce adesea aici şi participă la conferinţe şi evenimente academice. Este cel mai recent prim-ministru, care, după Joe Clark, fost premier în perioada 1979-1980, nu are studii juridice.

            Împătimit iubitor al hocheiului pe gheaţă, încă din copilărie este fan al echipei Toronto Maple Leafs. În prezent lucrează la această carte – de care mi-a vorbit şi Gregory Stoicoiu –, despre istoria hocheiului şi, ocazional, scrie diverse articole pe această temă. La Campionatul Mondial de Hochei pe Gheaţă pentru Juniori din 2007, Haper a apărut pe reţeaua de televiziune TSN, în cadrul emisiunii ce transmitea în direct finala Canada-Rusia. Cu această ocazie, a intervenit cu comentarii şi a fost intervievat asupra pasiunii sale pentru acest sport, şi a preocupării speciale pentru scrierea istoriei hocheiului, lucru care necesită însă multe ore suplimentare de muncă. Dar, când pasiunea există cu adevărat, se găseşte şi timpul necesar şi calea prin care poţi să guşti satisfacţia împlinirii.

            Revenind la Gregory Stoicoiu, aş adăuga, ca o opinie personală, că prin faptul că lucrează alături de premierul Stephen Harper la elaborarea unei cărţi despre istoria hocheiului, rezidă un caracter deosebit al acestuia, marcat prin seriozitate, pricepere şi dedicare. Are cui să-i semene: Gregory a avut un model excelent în persoana tatălui său, despre care, spre finalul conversaţiei noastre, îmi zicea: He was a tremendous person. He was my best friend – a fost un om excepţional, a fost cel mai bun prieten al meu.

          Dar nici sora lui, Rodica, nu este mai prejos. Se bucură de cele mai înalte titluri academice în domeniul teologiei.

Rodica Stoicoiu – Doctor în teologie, profesor universitar în Maryland, USA

          Al doilea copil al lui Traian şi Helen Stoicoiu este Rodica. Ea vine pe lume la doi ani după fratele său Greg, în anul 1962. Locuieşte în Maryland, Statele Unite. Este profesor de teologie la „Mount St. Mary’s University”, din oraşul Emmitsburg.

           Cu masteratul luat la „University of Notre Dame” şi doctoratul la „The Catholic University of America”, autoare a cărţii „Genesis, Evolution and the Search for a Reasoned Faith”, în prezent, predă, într-un spectru larg, cursuri de Istoria Bisericii, Teologie Fundamentală şi Sacramente. Este implicată atât în latura academică, cât şi în cea pastorală, fiind şi director de liturghie la parohia „St. Agnes” (este specializată în „Teologia liturghiei”). Aria cercetărilor sale cuprinde dialogul ortodox-catolic, teologia trinitariană şi istoria bisericii primare. În prezent, Rodica Stoicoiu se concentrează şi asupra altor articole din domeniul teologic, de care se va folosi în editarea viitoarelor sale cărţi.

   Printre alte lucruri pe care mi le-a povestit despre tatăl său, Rodica Stoicoiu îşi aduce aminte cum, la înmormântarea lui, au luat cuvântul câţiva dintre participanţii la funeralii, cunoscuţi, prieteni sau foşti pacienţi, adresând ultimul lor omagiu celui plecat în eternitate, într-un cadru marcat de sobrietate şi respect. Au fost reliefate omenia, generozitatea şi robusteţea lui morală şi mai ales faptul că neîntrecutul chirurg a ajutat pe toată lumea: unora le-a găsit de lucru, altora, le-a împrumutat sau le-a dăruit bani, fără a aştepta să-i fie restituiţi, cum, pentru o parte dintre ei, a girat la bănci, pentru a-şi cumpăra case. Toţi au vorbit despre un om, despre un prieten, despre un profesionist care a trăit o viaţă de generozitate tacită…

                   Singurul prieten pe care-l am este Mitică Sinu

            Pe Traian Stoicoiu şi Mitică Sinu îi lega o prietenie frumoasă şi veche, încă din tinereţe, când alergau pe aceeaşi pistă… Doctorul Stoicoiu, fostul fotbalist care-l încuraja pe Mitică „să lupte pentru suta de metri şi să devină campion, câştigase competiţia cu profesia, ajunsese un medic de marcă în Canada, avea o familie frumoasă şi mulţi prieteni dragi în jur.

            Nea Mitică s-a întrecut pe sine, a învins capcanele exilului, a ignorat greutăţile, s-a împlinit în plan familial, avea propriul său hotel şi o duzină de prieteni de calitate.

          Analizaţi în profunzime, cei doi au avut dintotdeauna cel puţin o trăsătură de caracter comună: dragostea de oameni, care alături de generozitate, compasiune şi demnitate, constituie principalele linii directoare ce marchează vieţile lor. După trecerea graniţelor României, traseele urmate de cei doi prieteni sunt diferite, însă drumurile lor se intersectează – prima dată la Paris, şi apoi, în Canada.

   Timpul petrecut la Montreal a fost scurt, însă după stabilirea doctorului Stoicoiu la Calgary, Dumitru Sinu îl vizita destul de des. Trăgea la casa familiei Stoicoiu şi petreceau ore întregi povestind şi depănând amintiri.

           Nea Mitică rămânea de multe ori fără niciun ban, era un împătimit jucător la bursă… Atunci îl suna pe Traian, dându-i de înţeles că situaţia lui financiară nu era din cele mai bune şi încercând să-i spună, pe ocolite, că are nevoie de bani. Stoicoiu însă i-o reteza scurt: Spune de cât ai nevoie – 2.000, 3.000? – şi-i oferea ajutorul. Traian Stoicoiu îl înţelegea şi-l ajuta, pentru că ţinea foarte mult la el şi, în plus, avea şi de unde.

            Se întâmplase ca Traian Stoicoiu să fie prezent la o cină, alături de câteva familii de români. Comunitatea românească era destul de unită şi românii noştri obişnuiau să petreacă împreună cu diverse ocazii. Vreo doi dintre cei prezenţi au făcut imprudenţa să-l bârfească pe nea Mitică… Atât i-a trebuit doctorului Stoicoiu: s-a ridicat imediat de la masă, şi-a luat pălăria şi paltonul şi a plecat spunându-le doar atât: Acum puteţi vorbi de Mitică, dar în prezenţa mea, nu!

            „Eu am aflat de acest incident de-abia peste câţiva ani. Nici n-am apucat să-i mulţumesc, pentru că Traian nu mai era…” – îşi aminteşte Mitică Sinu.

   Români bogaţi din Calgary

           Doctorul Stoicoiu era unul dintre cei mai de vază români din Calgary, în perioada aceea, alături de preşedintele companiei Petrofina, inginerul Niţescu, nume marcant al petrochimiei mondiale şi un recunoscut inventator.

           Dar vârfurile în materie de avere erau Prinţul Şuţu, Negroponte şi un moldovean, Mike Porojne.

           „Prinţul Şuţu deţinea în zonă terenuri întinse şi ferme renumite – îşi aminteşte Mitică Sinu. Când treceai cu trenul prin acea zonă, se anunţa: Acum trecem prin domeniul Prinţului Şuţu!”

          Foarte bogat era şi un alt român din Calgary, Mike Porojne. Făcuse bani mulţi, pentru că madame Porojne avea un unchi care lucra la primărie. Cunoscând proiectele care erau în obiectivul administraţiei locale, acest unchi sfătuieşte familia Porojne să cumpere terenuri în zonele de interes, unde urma să se investească masiv şi să se construiască edificii de interes guvernamental. Cum preţul de răscumpărare a terenurilor sau imobilelor din zonele ţintă, era mai mare decât preţul pieţei, cei despăgubiţi câştigau în plus. Având informaţia de la sursă, Porojne câştigă sume considerabile, pe care apoi le reinvesteşte în tot felul de afaceri profitabile. „A ajuns să deţină un hotel pe care l-a vândut mai târziu cu opt milioane de dolari – îşi aminteşte nea Mitică – dar nu s-a jenat să-mi spună: Mitică, în viaţa mea, eu n-am citit o carte”…

   Fiica lui Mike Porojne era căsătorită cu băiatul unui preot din România. Mare comunist, popa! Când mergea în vizită, în ţară, bogătaşul canadian de origine română era primit cu mare pompă, fiind invitat la recepţii alături de oficialităţile locale, şi bucurându-se de o atenţie deosebită. Când revenea în Canada, fireşte, nu avea ce vorbi de rău de comunişti, lui îi mersese bine în ţară! Doctorul Stoicoiu purta adesea discuţii contradictorii cu Porojne şi nu ezita să-i spună despre comunism că este cel mai diabolic sistem din câte-au fost vreodată şi că el, Porojne, habar nu are cine sunt comuniştii

          Comuniştii şi regimul lor draconic îl determinaseră pe Traian Stoicoiu să părăsească România. A trăit mai bine de o jumătate de veac departe de ţară, printre străini, şi nu s-a mai întors vreodată acasă… Poate că ar fi făcut-o dacă s-ar mai fi întâlnit o dată cu Brâncuşi, aşa, ca în anii tinereţii, în parcul oraşului Târgu Jiu…

                             Doctorul Traian Stoicoiu şi Brâncuşi

           Oltean din Copăcioasa Gorjului, cu tatăl judecător, ani buni în slujba dreptăţii la Tribunalul Judeţean Romanaţi, Matei Stoicoiu, se întoarce în ţinuturile natale imediat după naşterea fiului său, Traian, cunoscutul chirurg de mai târziu, din Calgary.

            Nu se cunosc date certe despre ascensiunea profesională a lui Matei Stoicoiu, ştiu însă de la nepotul său, Gregory, că a fost un dascăl renumit al Gorjului şi el, şi soţia sa, şi că la un moment dat a ajuns director de şcoală. Am mai aflat de la Grgory că se cunoştea bine cu Constantin Brâncuşi. Că au fost sau nu colegi de şcoală, aşa cum au apărut unele informaţii în presa românească, în anii trecuţi, nu am aflat, însă că relaţia dintre cei doi era apropiată ştiu din sursă directă şi sigură. Matei Stoicoiu şi Brâncuşi au discutat mult pe marginea monumentelor sculptate de maestru, în timpul întâlnirilor lor.

            Gregory mi-a mai relatat că şi tatăl său a avut onoarea să stea de vorbă cu Brâncuşi. Era student la Cluj pe vremea aceea şi venise acasă, ocazie cu care, Matei Stoicoiu l-a prezentat ilustrului sculptor. Ceea ce Gregory mai ştia de la tatăl său este faptul că, în timpul întâlnirii cu Brâncuşi, în parcul de la Târgu Jiu, Traian Stoicoiu aflase mai multe detalii despre renumitele monumente brâncuşiene. Nu putea să-mi precizeze dacă Brâncuşi le-a denumit Masa tăcerii sau Masa apostolilor neamului, nici dacă inegalabila Coloană a infinitului ar fi fost de fapt Coloana sacrificiului infinit, sau Poarta sărutului ar fi purtat denumirea de Monumentul întregirii neamului. Dar sigur este faptul că aceste memorabile opere brâncuşiene au fost comandate şi executate în memoria eroilor neamului.

            Prin 1950, după ce a ajuns în Franţa, Traian Stoicoiu a avut bucuria să-l întâlnească din nou pe Brâncuşi, de data aceasta la Paris.

          Constantin Brâncuşi a fost şi va rămâne un simbol pentru sculptura românească, unic în felul lui, iar adevărul despre operele lui nu-l va şti nimeni, niciodată, decât autorul, şi acest adevăr s-a aflat doar în gândirea artistică şi creativă a ilustrului sculptor.

           Traian Stoicoiu s-a stins din viaţă în anul 1999… Despre morţi să vorbim numai de bine! – spune o vorbă veche românească –, dar nu acesta este motivul pentru care am prezentat în termeni elogioşii personalitatea lui Traian Stoicoiu. Mă gândeam la acea generaţie de aur – aş numi-o eu, fără să exagerez –, care, ajungând în lumea liberă, a dovedit inteligenţă, ambiţie, seriozitate, respect faţă de muncă, faţă de sine şi de semeni, lăsând în urma lor realizări profesionale de excepţie şi mândria că au aparţinut poporului român.

 

                                                CAPITOLUL XX

Dacă vrei să reuşeşti în viaţă fă-ţi cel puţin un prieten evreu

            Dacă a existat ceva care şi-a pus amprenta asupra vieţii lui Dumitru Sinu, protagonist al unor scene de viaţă inedite după trecerea graniţelor de stat ale României, atunci se poate afirma, fără doar şi poate, că evreii pe care i-a cunoscut de-a lungul vremii au avut un rol covârşitor în ascensiunea sa spre o viaţă prosperă. 

                           „Doamnă, puteţi să beţi din gamela mea”

           „Pe când ne aflam în lagărul din Iugoslavia – îşi începe istorisirea nea Mitică – în aceeaşi încăpere cu cei din grupul de români din care făceam şi eu parte, erau mai multe persoane de ambele sexe, cu paturile destul de apropiate ca să se poată auzi în liniştea nopţii şoaptele vecinilor”. Fusese una dintre lungile nopţi petrecute în lagărul sârbesc, în care, dinspre paturile de refugiaţi români care se aflau în apropierea sa, nea Mitică a auzit o discuţie între doi soţi de curând sosiţi acolo: Bine, măi Alecule, acum am mâncat, dar mie mi-e aşa de sete, de numa’! Dar de unde să-ţi aduc eu apă acum?- a întrebat-o  soţul, pentru că nu ştia unde era fântâna şi mai era şi noapte, iar ei nu cunoşteau mai nimic din regulile casei

           Nea Mitică, la vremea aceea tânăr cu suflet mare şi de felul lui săritor atunci când era nevoie – doar crescuse în spiritul unei familii de ardeleni cinstiţi şi cu frică de Dumnezeu – auzind conversaţia, s-a apropiat de dânşii oferindu-se să le dea o mână de ajutor: „Doamnă, vă aduc eu apă! Dar va trebui să beţi din gamela mea…” Şi aşa a făcut! Vesela folosită în lagăr semăna cu cea din unităţile noastre militare, locul farfuriei de supă fiind ţinut de gamelă. Era o noapte întunecată şi drumul spre fântână era plin de noroi, dar nu era o problemă, Mitică al nostru avea cizme!

   În dimineaţa următoare, cei doi i-au mulţumit pentru gestul pe care-l făcuse cu o seară în urmă şi au intrat în vorbă. Era o familie de intelectuali, mult mai în vârstă decât Mitică, domnul fiind român, iar doamna evreică: Alexandru şi Sonia Bunescu. S-au împrietenit de îndată şi prieteni au rămas o viaţă!

                               „Du-te la Paris, îţi plătesc eu biletul”

           Domnul Bunescu se născuse în Alexandria în anul 1895. Student al Şcolii Naţionale de Construcţii Drumuri şi Poduri în timpul primului război mondial, fusese transferat la Şcoala Superioară de Artilerie. A întrerupt pentru o perioadă studiile primei facultăţi, continuându-le după război. Inteligent şi devotat idealurilor poporului român, Alexandru Bunescu s-a remarcat atât în timpul primei conflagraţii cât şi după, pe când lucra la Institutul Geografic al Armatei, iar în 1925 a fost avansat la gradul de căpitan. După terminarea studiilor civile în 1920 şi apoi în perioada interbelică, Bunescu s-a afirmat pe plan profesional, înregistrând succese remarcabile. Pe lângă faptul că a ajuns proprietarul unei fabrici, a intrat şi în structurile statului şi a ocupat mai multe funcţii importante: Director la „Monitorul Oficial” şi la patru tipografii guvernamentale, membru în Consiliul director al mai multor instituţii guvernamentale printre care şi la Serviciile Române de Poştă, Telegraf şi Telefon. Ajunge chiar secretar – asistent în Ministerul Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor. În 1940 este silit să demisioneze din toate funcţiile guvernamentale de către guvernul fascist de atunci, datorită naţionalităţii soţiei lui, pentru că doamna Bunescu era evreică.

           Se relansează în ingineria construcţiilor şi devine membru activ al Partidului Naţional Ţărănesc al lui Maniu în 1940; ulterior face parte din Comitetul Executiv al partidului şi este numit subsecretar de stat în guvernul Generalului Rădescu.

            Comuniştii îl arestează în 1947 şi după eliberare, în perioada august 1947 – octombrie1948 se ascunde, fiindu-i teamă, iar apoi hotărăşte împreună cu soţia lui să părăsească România plecând spre Israel, via Iugoslavia.

   Acesta era în linii mari, trecutul omului pe care nea Mitică îl cunoscuse, împreună cu soţia sa, în lagărul iugoslav. Destinul a făcut ca în anii ce au urmat, nea Mitică să-i reîntâlnească. Familiei Bunescu nu i-a plăcut în Israel şi a plecat de-acolo în Franţa, iar după doi ani, cei doi soţi au trecut Atlanticul şi s-au stabilit la New York.

   Amintirile despre familia Bunescu au fost aşezate cu grijă în tainiţele sufletului său, deoarece întotdeauna i-a simţit aproape pe Alexandru şi Sonia: „Eram la Paris şi lucram într-un restaurant, spălam vase; doamna Bunescu îmi aducea ciorapi spunându-mi: Aici ai nevoie de ciorapi, stai mult în picioare şi transpiri! Erau nişte oameni minunaţi!”

            În Franţa, Alexandru Bunescu îşi confirmă din nou capacitatea de lider, ajungând la un moment dat vicepreşedinte al Grupului pentru Europa Unită; el ţinea în permanenţă  legătura cu guvernul francez, prezentându-i informaţii despre adevărata situaţie din România acelor vremuri.

            De la Paris, familia Bunescu a plecat în Statele Unite, la New York iar nea Mitică s-a îndreptat spre Canada, stabilindu-se în provincia Quebec, la Montreal. Au păstrat tot timpul legătura şi peste câţiva ani i-a vizitat la New York, unde Bunescu a lucrat la diverse firme de consultanţă în construcţii. În acelaşi timp a fost un înflăcărat luptător împotriva comunismului, colaborând cu mai multe posturi de radio anticomuniste, cum ar fi Europa liberă şi Vocea Americii. A avut o activitate deosebită şi a ocupat numai funcţii de conducere în diverse comitete şi asociaţii ale românilor din diaspora.

            Nea Mitică mi-a vorbit cu mare admiraţie despre aceşti oameni: pe de-o parte mi-l descria pe omul, profesionistul şi nu în ultimul rând pe românul Alexandru Bunescu, iar pe de alta, nu uita să amintească mereu bunătatea de nedescris şi grija ce i-a purtat-o Sonia  Bunescu.

            Întotdeauna întâlnirile lor, în vizitele pe care le făcea la New York, erau pline de farmec şi de căldură. Ore în şir stăteau şi povesteau, amintindu-şi de zilele trăite împreună în lagărul din Iugoslavia şi apoi în Italia sau Franţa. Toţi trei rememorau momentele petrecute în Franţa, la Paris, iar nea Mitică era marcat cel mai tare de dorul acelor vremuri. Doamna Bunescu, impresionată de dorinţa lui de-a revedea Franţa, i-a spus, într-o zi, fără nici o ezitare: Du-te la Paris! Îţi plătesc eu biletul de avion. Şi i l-a plătit!

           „Aceşti oameni m-au ajutat enorm!” – a continuat nea Mitică, afirmând cu toată convingerea: „Ăştia sunt evreii, ei nu uită o binefacere; pe de altă parte, ce te costă să faci un bine dezinteresat?”

„Dacă mă tai la un deget, din mine curge sânge roşu, galben şi albastru”

            Pe când Dumitru Sinu era la Montreal, nu ştiu cum s-a întâmplat, dar şi acolo a avut parte de prieteni şi cunoştinţe – evrei de care-şi amintea şi acum perfect. Înseamnă că momentele trăite în preajma acestora au rămas bine întipărite în mintea sa ascuţită şi mult i-au folosit învăţămintele lor! Aş putea spune că în multe din acţiunile sale i-au folosit drept model, pentru că avea o admiraţie deosebită pentru spiritul lor întreprinzător, pentru inteligenţa lor sclipitoare, pentru agilitatea de care dădeau dovadă, în tot ce-au clădit de-a lungul istoriei lor zbuciumate.

           „Domnul Altaras şi domnul Trotuşan erau doi evrei români care lucrau la Montreal, la curăţat zăpada. Erau nişte persoane deosebite: De-l întrebai pe domnul Trotuşan dacă este român, acesta răspundea fără să stea pe gânduri: dacă mă tai la un deget, din mine curge sânge roşu, galben şi albastru! – şi-a amintit nea Mitică zâmbind admirativ – degeaba încerca avocatul Nichita Tomescu, membru marcant al diasporei din Montreal să-i infirme spusele, zicându-i: Curge pe naiba! Nu curge nimic!”

            Pe domnul Altaras dacă-l salutai în orice limbă, el îţi răspundea în româneşte; când vorbea cu nea Mitică despre România spunea plin de mândrie: Măi Mitică, ce ţară minunată am avut!. Era sincer şi deschis şi iubea mult România. Avocatul Nichita Tomescu însă îi tachina mereu spunându-le mai în glumă, mai în serios: Aţi făcut bani, de aia aţi iubit România!. Ager la minte şi foarte sigur pe spusele sale, evreul însă nu s-a lăsat intimidat: Măi, bani au făcut şi ungurii şi saşii, dar n-au învăţat limba română ca şi noi! N-au devenit niciodată atât de români! – lăsându-l astfel pe Nichita Tomescu fără replică.

            Nu o dată, în discuţiile purtate cu el, domnul Altaras îi spunea lui nea Mitică ce mult regretă că a trebuit să plece din România: Tu nu ştii, măi Mitică, pentru că erai la Cucuieţii din Vale, dar la Bucureşti se manevrau atâţia bani!. Tomescu, care asista la discuţii spunea: Este clar ceea ce se spune, că întotdeauna acolo unde sunt evrei e şi gheşeft. Dacă din întâmplare asista la acest gen de discuţii contradictorii, nea Mitică îi spunea lui Tomescu fără nici o rezervă: „Domnule, pe mine m-au ajutat evreii! Nu m-a ajutat nici un român. Evreii m-au ajutat şi cu afacerile dar şi cu sfaturi de valoare!”.

                                      Oameni talentaţi la business

           Nea Mitică era prieten cu Altaras şi uneori mergea la el acasă şi petreceau ore în şir, povestind. Îl asculta întotdeauna cu atenţie şi cu mare plăcere, pentru că de fiecare dată avea de învăţat câte ceva din experienţa evreului. Era o dată cu Radu-Spital, cel de care am amintit într-o relatare anterioară, în vizită la Altaras şi stând la o şuetă, evreul, în mare formă ca de obicei, le-a dezvăluit câteva dintre secretele afacerilor. Omul acesta făcuse o adevărată pasiune pentru monedele din aur. Îi întrerupea pe cei doi prieteni: Măi, ia ascultaţi voi conversaţia aceasta! Ştiţi cui telefonez acum? Lui «madame Steinberg»! E cea mai bogată femeie din Montreal. O suna periodic şi cumpăra de la ea monede din aur la un preţ convenabil. Ştia să-i intre pe sub piele şi exploata slăbiciunea femeii, obţinând întotdeauna un preţ foarte bun pentru monedele atât de dragi lui. Şi reuşea să cumpere la preţul care-l avantaja, bineînţeles!

           „M-a întrebat domnul Altaras dacă nu cunosc pe cineva la Toronto, dacă nu am un prieten acolo. Eu îl aveam pe Aron, un prieten care se stabilise de mulţi ani în acel oraş canadian. Aron avea legături strânse cu companii din România, care exportau mărfuri diverse în toată lumea. I-am făcut legătura şi Altaras a plecat de îndată la Toronto pentru a demara o colaborare cu el”, îmi relatează nea Mitică zâmbind cu subînţeles. De-acum îl cunoşteam şi îmi dădeam seama că din ce îmi povestea, precis că avusese şi el ceva de învăţat.

           Altaras avea o comandă de ghete fabricate în România, pentru un magazin din Toronto;  era vorba de vreo 3.000 de perechi. Începând colaborarea cu Aron – cel mai cunoscut intermediar pe relaţia cu România -, a fost pus în legătură cu un alt evreu român care i-a facilitat încheierea contractului cu producătorul de încălţăminte „Dermata”- Cluj.  Altaras a comandat de îndată 3.000 de perechi de ghete.

           Ei, dar frumuseţea şi mai ales miezul afacerii acum urmează! Când marfa a ajuns la destinaţie, Altaras a constatat cu stupoare că primise toate cele 3.000 de perechi, dar toate ghetele erau pentru piciorul stâng. Ce putea face cu 6.000 de ghete pentru acelaşi picior? Înfuriat la culme, omul a contactat imediat evreul care-i mijlocise afacerea, reclamând situaţia creată. Calm, acesta l-a liniştit într-un fel specific pentru cei rutinaţi în afaceri: Păi ţi le-am trimis şi pe cele pentru piciorul drept, sunt deja pe drum. Spune-le că se rezolvă problema, doar că va trebui să mai cumpere încă 3.000 de ghete pentru piciorul drept. Isteţ, nu? Doar că această atitudine putea avea două tăişuri: relaţia putea fi stopată pentru totdeauna în urma acestui incident voit, cu scopul de a determina beneficiarul să majoreze comanda.

            Cu siguranţă că Nea Mitică a ştiut să tragă învăţăminte din această întâmplare, rămânând la latitudinea sa, să decidă dacă merită sau nu să uzeze de astfel de tehnici în derularea unei afaceri.

            Ştia nea Mitică multe astfel de întâmplări despre modul în care s-au „descurcat” românii evrei. „Ştiau să facă business – îmi spune prietenul meu octogenar. Nu înveţi de la români aproape nimic. Noi ştim foarte puţin să facem comerţ. Evreii au trăit prin toate ţările şi au învăţat cum să se descurce. Ştiu să se impună, jos pălăria!”

                                      „Dar cum sunt evreii?”

           Evreii au constituit pentru nea Mitică întotdeauna motiv de admiraţie şi în acelaşi timp, modele de viaţă demne de urmat. Mi-a vorbit despre istoria poporului evreu, despre prigoana şi suferinţele evreilor de-a lungul vremii şi nu în ultimul rând, despre învăţămintele cu care a rămas de la ei, studiindu-le istoria şi trăind în preajma lor.

           Cu o uşurinţă de nedescris mi-a povestit despre iudaism, despre haşidismul fondat în Podolia secolului al XVIII-lea, precum şi despre toate curentele legate de iudaism, exemplificându-mi cu citate din marii gânditori ai vremurilor, fiecare idee adusă în discuţie. N-a uitat să-mi vorbească nici de anti-semitism, fiind bine informat, pentru că el citea enorm la vremea aceea a tinereţii, având grijă să-şi ia porţia zilnică de cunoaştere din lumea minunată a cărţilor!

           Citisem povestea lui Rabbi Israel, un făcător de minuni despre care se spune că în urmă cu două sute de ani trăia într-o colibă îndepărtată din Munţii Carpaţi. Unii spun că nu a existat niciodată!? Acest Rabbi Israel a coborât din munţi pentru a-i învăţa pe oameni să trăiască cu bucurie nemăsurată, căci bucuria din fiecare lucru viu, spunea el, este forma cea mai înaltă de venerare. A plecat înspre Podolia, Ucraina de astăzi, la nord de Cernăuţi, unde a  devenit magician popular şi maestru spiritual, a atras o mulţime de discipoli la sfârşitul secolului al XVIII-lea. A fost o mişcare destul de mare, cunoscută sub numele de haşidism, o mişcare mistică foarte intensă, care a schimbat peisajul intelectual evreiesc al zonei geografice amintite. Le vorbea oamenilor despre sfinţenia pădurilor, a câmpiilor, a pietrelor, a ierbii, toate conţinând o scânteie din Sufletul viu; fiecare act al vieţii, respiraţia, mâncatul, mersul, trebuie îndeplinit cu bucurie, extaz, căci fiecare dintre ele vorbeşte despre Dumnezeu. Le spunea că dorinţa inimii de a adora este mai preţioasă decât forma sau locul adorării. În jurul său se adunaseră mulţi discipoli la vremea aceea şi pentru faptele minunate şi învăţăturile lui, Rabbi Israel a fost numit Baal Shem Tov, care însemna „Maestrul Numelui Minunat”. Cariera lui s-a încheiat într-un târg în Podolia care se cheamă Miedzibusz.

           „Pentru evrei, în fiecare epocă, a studia, a activa în domeniul comerţului, în viaţa culturală şi ştiinţifică a rămas o tradiţie; ei nu munceau din greu, aveau profesii care foloseau mai mult creierul decât braţele, dar munceau ore multe! Nu o dată mi s-a spus: Eşti ca evreii!. Dar să ştii că lumea nu-i cunoaşte cu adevărat! Vrei să ştii cum sunt evreii?”- şi vocea lui nea Mitică şi-a schimbat tonul.

          „Evreii spun: unde e bine, acolo e patria! (Ubi bene ibi patria!)” Îl completez spunându-i că expresia este cunoscută de la grecul Aristofan în comedia Plutus; de asemenea poetul latin Pacuvius o foloseşte într-un vers; că alţii spun dimpotrivă: Unde-i patria, acolo-i bine (Ubi patria, ibi bene!)”. „Ce mai, domnule, sunt silitori, riguroşi şi se dedică muncii lor: dacă un evreu e avocat, el va lupta să fie cel mai bun, dacă e medic, cu siguranţă se va afla printre medicii de top!” Şi Dumitru Sinu continuă să mă uimească cu felul în care abordează un subiect prin care, involuntar, fiecare dintre noi, când se referă la el, face imediat o asociere a evreilor cu banii! „De mii de ani, evreii au descoperit că fiecare om are un preţ, iar preţul omului este banul! De la o generaţie la alta, acest concept s-a moştenit, devenind oarecum leit-motivul existenţei lor: trebuie să faci cât mai mulţi bani, pentru că niciodată nu se ştie când e nevoie de un om valoros, care să aibă şi un preţ cât mai mare!” Interesant mod de a gândi, nu? Pragmatici prin excelenţă, evreii sunt inteligenţi şi agili dar au şi un şarm aparte, umorul lor fiind renumit. Răsfoindu-i însemnările, am citit în caietul lui nea Mitică o sumedenie de maxime şi cugetări cu şi despre evrei; am reţinut un banc ce reflectă faptul că nici atunci când sunt la necaz, spiritul de glumă nu-i părăseşte: un evreu a simţit că i se apropie sfârşitul şi îi spune nevestei lui: Cheamă-l pe  preot, cred că mi-a sosit ceasul! Soţia s-a uitat la el mirată răspunzându-i: În viaţa ta n-ai chemat niciun preot, mai are rost să-l chemi acum?

                                      „Spionaj în sinagogă?”

   Amintindu-şi o întâmplare petrecută la Halifax, pe vremea când vieţuia în Canada, nea Mitică a ţinut să mi-o povestească. Fascinat de tot ce însemnau evreii şi dorind să vadă cum se desfăşoară un program religios la ei, a intrat împreună cu soţia sa într-o sinagogă din acest oraş.

   În timpul slujbei religioase, Dumitru Sinu – după cum obişnuia atunci când se documenta – a scos un pix şi o hârtie şi a început să-şi noteze ce considerase că trebuie reţinut. De îndată ce-a fost văzut, lângă el au apărut câteva persoane, spunându-i politicos că este o problemă cu scrisul în sinagogă, că este interzis! Nea Mitică şi-a cerut scuze şi le-a spus pe un ton calm că se află pentru prima dată într-un astfel de lăcaş. Doamna Nicole, soţia lui a intervenit apoi într-o franceză impecabilă, confirmându-i spusele şi liniştindu-i pe cei ce îl asaltaseră cu întrebări.

   Întrebându-l apoi pe Mitică cum a intrat în sinagogă, acesta le-a răspuns pe-un ton glumeţ dar ceva mai ridicat: „Pe uşă! Cum pe unde am intrat?”. Se vede treaba că nici românul nostru nu era lipsit de umor, ştia şi cum şi când să-şi folosească spiritul.

   „Datorită unui evreu am eu astăzi hotelul!”

           „Dacă vrei să reuşeşti în viaţă fă-ţi cel puţin un prieten evreu!” asta mi-a spus nea Mitică spre finalul dialogului nostru, care dura deja de câteva ore bune, povestindu-mi apoi cum a ajuns el să fie proprietarul unui hotel.

           La scurt timp după sosirea în California, a avut norocul să lucreze în Laguna Beach, ca manager la un hotel care aparţinea lui Max Sobelman, un evreu născut în România dar crescut şi educat la New York. Văzându-l pe Mitică om serios, conştiincios, riguros şi priceput în ceea ce făcea, evreul l-a chemat într-o zi în biroul său şi i-a spus că până la sfârşitul acelui an dacă profitul hotelului se va ridica la o anumită sumă, îi promite că-l va ajuta să deţină şi Mitică, propriul lui hotel.

           Cum românul nostru nu era lipsit nici de inteligenţă şi nici de ambiţie şi cum stimulentul nu era unul de neglijat, s-a pus serios pe treabă şi a izbutit ca la data bilanţului, cifrele să-i fie favorabile. Evreul s-a ţinut de cuvânt, l-a ajutat să obţină un împrumut avantajos şi i-a vândut chiar unul dintre motelurile sale.

           Fiind descurcăreţ prin excelenţă, într-un timp neaşteptat de scurt, nea Mitică, românul plecat în lumea largă de prin împrejurimile Sibiului să-şi caute norocul – a reuşit să ramburseze întreg împrumutul (în aproximativ de doi ani), devenind astfel proprietar cu drepturi depline asupra hotelului: „Datorită unui evreu am eu astăzi hotelul!”, a repetat Dumitru Sinu, plin de recunoştinţă faţă de cel care l-a ajutat într-un moment în care nici nu visase!

                                                CAPITOLUL XXI

Dilema: Un român pisălog sau un inginer norocos?!

 

   Despre prietenii şi cunoscuţii lui nea Mitică Sinu se poate vorbi, fără doar şi poate, ore întregi fără să te plictiseşti, iar de scris, poţi scrie atât cât te ţine condeiul, pentru că ai despre ce! Profile umane atât de variate s-au intersectat cu persoana lui în anii petrecuţi în exil, încât dacă ai răbdare să le analizezi în amănunţime, este puţin probabil să nu descoperi în fiecare măcar un grăunte de învăţătură sau o picătură de cunoaştere.

   460 de persoane conţine lista de cunoştinţe a octogenarului încă plin de vigoare, dornic de a-mi destăinui o viaţă palpitantă, petrecută în cinci ţări, pe două continente! Cei care i-au fost apropiaţi, s-au bucurat şi se mai bucură încă de păstrarea amintirilor vii în memoria lui. Aşa este şi inginerul Nicolae Stoicoiu, pe care Mitică Sinu l-a cunoscut pe pământ american, în California, unde se derulează fimul amintirilor sale în acest episod al foiletonului vieţii de emigrant.

                    Doi olteni, doi  fraţi, două profile!

   Nicolae Stoicoiu venise împreună cu soţia sa Marioara să-şi viziteze fratele mai mic, la Calgary – medicul Traian Stoicoiu, un chirurg renumit în Canada, în acel timp. Că intenţionase sau nu să rămână în afara graniţelor României, nu se ştie, dar ştim sigur de la Dumitru Sinu că el a făcut-o, stabilindu-se pentru o vreme pe continentul nord-american.

   Fraţii Stoicoiu erau olteni şi proveneau dintr-o familie onorabilă din Gorj. Ambii – intelectuali, urmând cursurile universitare în perioada interbelică, simpatizează cu mişcarea legionară, dar nu fac parte niciodată din rândurile acesteia. În mod cert, simplul fapt că au cochetat cu doctrina grupării legionare nu i-a absolvit de trecerea tăvălugului comunist peste vieţile şi profesiile lor, ceea ce le-a influenţat, fără îndoială, destinele.

   Nicolae, cel mai mare dintre ei era inginer; fusese coleg de facultate cu soţia lui Alexandru Bunescu, Sonia – cuplul pe care Mitică îl cunoaşte în lagărul din Iugoslavia şi cu care leagă o prietenie pe viaţă, şi cu Traian Niţescu, ilustrul director şi inventator român de la Petrofina, o prestigioasă companie din domeniul petrolier. Niţescu, minte luminată, spirit intreprinzător şi organizatoric de excepţie era supranumit Napoleonul petrolului, fiind foarte apreciat pentru seriozitatea şi meritele sale. Iată că atât familia Bunescu cât şi Traian Niţescu, colegii şi prietenii lui erau demult plecaţi pe drumul pribegiei când Nicolae Stoicoiu ajunge  la nea Mitică, în Long Beach, California.

   Pe doctorul Traian Stoicoiu îl cunoscuse Mitică Sinu la Cluj, unde era şi asistent universitar.  Părăsise România cu mulţi ani în urmă. Trecuse graniţa ajutat de un fotbalist de origine maghiară din Cluj, Iuliu Bodola, cu care se împrietenise după ce o operase pe mătuşa acestuia…Traiectoria vieţii lui în exil s-a înscris în câteva coordonate interesante: Ungaria – Austria – Franţa  şi în cele din urmă, Canada. 

           Cei doi, Traian şi Nicolae Stoicoiu mai aveau un frate, Virgil, pe care nea Mitică îşi aminteşte că-l întâlnise la Paris, dar nu cunoştea detalii despre el, decât că, spre deosebire de ceilalţi doi, care erau nişte pragmatici înnăscuţi, acest al treilea fiu al familiei Stoicoiu era implicat în politică.

           Doctorul Stoicoiu îşi aduce fratele şi cumnata, sosiţi de curând din România în vizită la nea Mitică, la Long Beach. Perfecţionist până în pânzele albe, inginerul Stoicoiu era o persoană foarte tipicară, nu chiar uşor de tolerat: “Până şi modul în care soţia felia pâinea trebuia să fie perfect!”- îmi relatează zâmbind nea Mitică. Traian, care era total diferit de fratele său şi totodată unul dintre cei mai buni chirurgi din Canada, îi spusese că nu avea timp şi nervi să se ocupe îndeaproape de oaspeţii sosiţi din ţară, aşa că îi duce pe Nicolae şi Marioara la Long Beach şi îi lasă pe mâna prietenului său, spunându-i fără rezerve: Eu nu mă pot înţelege cu el, e un pisălog! Ţi-l las ţie!

   “Ăsta nu-i inginer, Mike, ăsta e doctor!”

           Cum prietenia dintre Dumitru Sinu şi Traian Stoicoiu era una de excepţie, fratele medicului este primit cum se cuvine şi tratat ca un oaspete ales de către nea Mitică. Într-una din zile, acuzând dureri de spate, Nicolae Stoicoiu este dus de către Mitică la un doctor american de origine texană, cu care prietenul meu octogenar avea o relaţie foarte bună, în vederea efectuării unor investigaţii medicale.

   Frenchy! – acesta era apelativul folosit de către medicul american atunci când era cu Mitică Sinu, la cafea. Pentru că aproape zilnic cei doi tăifăsuiau lângă o ceaşcă de cafea, la vreun local din oraş. “Domnule doctor, eu v-am spus de zece ori că sunt român!” – venea replica prietenului meu, ori de câte ori doctorul îi zicea astfel, din dorinţa-i snoabă de a fi auzit că vorbeşte franţuzeşte. Voia să arate celor care se aflau prin preajmă, că el, doctorul american, proprietar al unui spital, a şase clinici şi al câtorva ansambluri de apartamente (condomenii) în California acelor timpuri, mai are în plus şi această virtute de vorbitor de franceză. O reconfirmare a faptului că  snobismul nu şi-a ales niciodată adepţii pe criterii tabu, şi că nu ţine cont nici de poziţia socială, nici de condiţia materială.

   “Ieşea cu mine să vorbească franţuzeşte – continuă istorisirea Dumitru Sinu – iar eu, deşi aveam hotelul pe atunci, mai lucram în timpul liber şi la el la spital, mai mult pentru socializare. Îi plăcea să impresioneze, rupând câteva cuvinte şi expresii într-o franceză stâlcită”.

   Când au ajuns la cabinetul medicului, Nicu Stoicoiu a fost chestionat asupra durerii care îl supăra. Pentru a fi cât se poate de explicit, inginerul a cerut o foaie de hârtie şi un creion şi în câteva minute, a desenat corpul omenesc într-o prezentare perfectă, indicând cu abilitate de medic locul unde acuza durerea. Aflând că este inginer şi, pe bună dreptate, uimit de acurateţea cu care românul îi redase din punct de vedere anatomic locul afecţiunii, medicul exclamă impresionat: Ăsta nu-i inginer, Mike, ăsta e doctor! – şi i-a prescris apoi un tratament.

       “Dă-i apartamentul trei luni pe gratis!”

          Deţinător al unui spital, al mai multor clinici şi apartamente, a 30 de acri de pământ  pe care-i cumpărase împreună cu actorul Bob Hope, doctorul acesta, pe cât era de bogat, pe-atâta era de zgârcit.

   Bonusurile nu faceau parte din practicile sale stimulative sau de recunoaştere a meritelor, în relaţia cu angajaţii. Nea Mitică, indignat de atitudinea aceasta care reliefa zgârcenia şi permiţându-şi o discuţie mai lejeră, îl întreabă într-o zi, foarte curios de răspunsul ce-l va primi: “Domnule doctor, de ce nu dai şi dumneata un bonus simbolic, măcar de Crăciun angajatilor pe care îi ai? Nu mie, că nu am nevoie, dar la amărâţii ăştia cu care lucrez…” Ştii de ce nu le dau?– a venit răspicat răspunsul acestuia – pentru că te fură! Mirat, Mitică încearcă să se dumirească asupra suspiciunilor doctorului şi continuă: “Ce să fure, domnule? Hârtia de la toaletă? –«Vezi că  ştii?» – a răspuns zâmbind doctorul, şi într-adevăr am observat ulterior că fiecare lua tot ce se putea, inclusiv hârtia de toaletă!”

           Având în vedere dorinţa lui Nicolae Stoicoiu şi a soţiei sale de a rămâne în California, Dumitru Sinu a trebuit să se îngrijească apoi de găsirea unei locuinţe pentru cei doi soţi, care nu aveau copii. Îşi aminteşte că doctorul la care fuseseră avea un complex de apartamente şi întâmplarea făcea că Mitică o cunoştea chiar pe doamna care se ocupa cu administrarea lor, şi care ocupa funcţia de manager al complexului.

          Astfel, a doua zi după vizita la cabinetul medicului, îl ia pe Nicu Stoicoiu şi pleacă împreună la această doamnă, rugând-o să-i recomande un apartament: “Aveţi un apartament pentru dânsul? E cam sărac – îi spune amicul meu – plătesc eu, dar dorim un apartament modest, curat şi cât mai ieftin!”

   Din păcate, nu aveau liber un asemenea apartament, doar unul mai scump, situat pe malul oceanului, cu vedere la mare şi cu toate dotările necesare unui trai decent, însă acela costa, nu glumă! 

           “Cam scump…” – spune Mitică, ştiind că inginerul Stoicoiu nu are posibilităţi materiale în acel moment iar el, oricât ar fi vrut să-l ajute, nu-şi permitea să-i închirieze o locuinţă prea scumpă. Atunci doamna manager, cunoscându-l pe Mitică şi văzându-i bunele intenţii l-a sunat pe doctor: A venit Mike cu prietenul lui şi vor un apartament, domnule doctor, dar noi nu-l avem decât pe cel de pe malul oceanului. Mike îmi spune însă, că e cam scump…. Aflând că este vorba despre inginerul cu care fusese Dumitru Sinu la el la cabinet, doctorul îi uimeşte pe toţi şi vine cu o soluţie nebănuită de nimeni: Dă-i apartamentul trei luni pe gratis! Mirat de atitudinea partenerului său de conversaţie în limba franceză, nea Mitică, bucuros că problema locuinţei familiei Stoicoiu se rezolvase, îi mulţumeşte respectuos doamnei respective, spunându-şi însă în sinea lui: “Auzi măi, nu dă un bonus de 10 dolari la angajaţi şi acum îi dă la ăsta apartamentul pe gratis, pe marginea Oceanului? !”

   Fireşte, se pot face tot felul de supoziţii în ceea ce priveşte atitudinea doctorului vis á vis de inginerul Stoicoiu… Să fie acele fire invizibile care-i leagă uneori pe cei ce au anumite deprinderi oarecum asemănatoare, în speţă – un zgârcit notoriu – în persoana doctorului – şi un pisălog perfecţionist, cum era catalogat Nicolae Stoicoiu de însuşi fratele său? Sau zgârcenia doctorului să fi cedat în faţa inteligenţei pe care a admirat-o în atitudinea şi scânteia ce a intuit-o în mintea inginerului român? Rămâne la latitudinea fiecăruia să tragă concluziile, dar adevărul nu-l va şti niciodată nimeni, decât însuşi onor’ domnul doctor!

         Copiii, punţi de suflet între prieteni …

           Familia Stoicoiu a locuit în acel apartament timp de doi ani.  Primele 3 luni au stat pe gratis iar după aceea au plătit o sumă modică. Deşi nu se cunoscuseră cu Mitică Sinu, cei doi soţi s-au bucurat din plin de sprijinul lui, după ce au hotărât  să rămână în California. Nu era simplu să te descurci aşa uşor într-o ţară necunoscută, într-o lume diferită de cea în care ai trăit o parte considerabilă din viaţă şi mai ales, să te trezeşti dintr-o dată al nimănui: fără mamă, fără tată, fără prieteni – cum adesea se obişnuieşte să se spună în astfel de situaţii.

   Cei doi soţi erau fericiţi că în familia Sinu găsiseră nu numai prietenia dezinteresată, dar mai ales privilegiul de a sta în preajma celor mici, pentru că Sandra şi Nicolae erau pe-atunci doar nişte copilaşi, iar lor, Dumnezeu nu le rânduise să aibă  parte de bucuria copiilor. Stoicoiu vorbea zilnic la telefon cu Mitică Sinu şi se întâlneau ori de câte ori le stătea în putinţă, în familie, pentru că doreau să vadă copiii, să se joace cu ei şi să fie cât mai mult în preajma lor…

           După câtva timp, Marioara şi Nicolae Stoicoiu s-au mutat într-un alt stat. Au continuat să-şi telefoneze şi să se întâlnească atunci când era posibil. De cele mai multe ori însă, mergea familia Sinu la ei, cu copilaşi cu tot. Se înţelegeau tare bine cele două familii. Există momente în vieţile fiecăruia dintre noi, în care simţim mai mult ca orice pe lume, nevoia de a ne bucura de prezenţa, de apropierea şi sinceritatea unor prieteni adevăraţi.

   De fiecare dată când ştia că familia Sinu urmează să-i viziteze, Nicu Stoicoiu îl suna de nenumărate ori pe nea Mitică, întrebându-l doar atât: Ce faci, domnule? N-ai plecat încă? Dar nimeni nu se supăra pe el, ce dacă era pisălog?!

          Aflu în final de la Dumitru Sinu că Nicolae şi Marioara Stoicoiu s-au întors în România. Erau destul de în vârstă şi când veniseră în Long Beach, aşa că la revenirea în ţară aveau o vârstă destul de înaintată. În România le-au lasat nepoţilor moştenire toată agoniseala strânsă pe parcursul vieţii. Au părăsit această lume plecând spre cele veşnice de pe pământul românesc, fiind înmormântaţi amândoi, acasă…

 

                                       CAPITOLUL XXII

Întoarcerea la SAINT GERVAIS

                                                 Motto:

 „Toate lucrurile care sunt pline de amintiri degajă o visare                     

  care te îmbată şi care te face să mergi rătăcind mult timp…”

                                                Victor Hugo

   Pentru Dumitru Sinu visul american a prins contur la mulţi ani după plecarea din România. Peregrinări îndelungi, începând cu lagărele pentru, refugiaţi din Iugoslavia şi Italia, continuând cu aventura franceză, care a avut cel mai puternic impact asupra sa, Canada – cu lecţiile ei de viaţă şi mai apoi Statele Unite – au adunat în sufletul lui amintiri pe care aripile timpului n-au reuşit vreodată să le şteargă. Pe toate ţi le împărtăşeşte cu mare drag dacă ai prilejul să stai de vorbă cu el. Personal, de câte ori am avut privilegiul să-l ascult, m-am simţit asemenei unui spectator fidel care vizionează un foileton inedit, foiletonul unei vieţi tumultuoase în care se îmbină armonios realitatea, aventura şi spiritul.

   Şi nu degeaba am folosit motto-ul de mai sus, ci pentru că tot ce urmează să dezvălui în continuare se datorează amintirii, o amintire fără egal rămasă în sufletul prietenului meu despre un loc, despre o ţară care i-a fost o mare parte a vieţii de refugiat, a doua patrie – Franţa!

          Vremurile bune din Franţa au fost invocate în permanenţă în discuţiile cu prietenii sau cunoştinţele sale. Şansa de a cunoaşte atâtea minţi luminate, de a se bucura  de prezenţa unor personalităţi culturale de marcă şi de a-şi lua tainul de hrană spirituală după bunul plac al sufletului nu surâde oricui, aşa că temerarul octogenar se consideră cu-adevărat norocos şi din acest punct de vedere.

   Iată că ajunge în Statele Unite, este căsătorit cu o femeie deosebită de origine franceză, are o fată superbă născută la Montreal şi un băiat venit pe lume la Los Angeles, parcă anume pentru  pentru a-i întregi visul şi totuşi, adesea, în discuţiile cu amicii, care n-au fost niciodată puţini sau de calitate îndoielnică, Dumitru Sinu trăieşte cu nostalgie anii petrecuţi în Franţa, în special în Paris, oraşul  unic în lume din punctul lui de vedere şi al multor altora care au gustat din preaplinul dărniciei sale.

          Gândul de a se reîntoarce în Franţa prindea contur încet, încet. Îşi dorea foarte mult ca ţara lui Voltaire să deschidă orizontul cunoaşterii pentru copiii săi şi aceştia să aibă posibilitatea să înveţe bine limba franceză şi să descopere cultura poporului francez acolo, la el acasă. Animat de gânduri nobile, purtând în suflet numai amintirile frumoase şi fără a lua în calcul altfel de aspecte care puteau converge spre o latură mai puţin benefică a acestei noi aventuri, nea Mitică îşi ia într-o zi întreaga familie şi pleacă spre Paris.

„Mitică, tu nu ai venit în Franţa, tu ai plecat din America!”

           Revenirea la Paris i-a dat ocazia să-şi revadă prieteni dragi şi să inspire în tihnă parfumul amintirilor… Aici se bucurase de prezenţa, grija şi prietenia familiei Bunescu, participase la atâtea acţiuni culturale unde ascultase vocile unor intelectuali de marcă, scriitori şi filozofi ai diasporei, şi nu numai. Toate învăţămintele unui trecut de care-şi amintea cu plăcere, oricând, îi folosiseră mult în experienţa canadiano-americană de mai târziu, păstrându-le şi-acum ca pe nişte comori.

           Întâlnirea cu Cornel Crişan, unul dintre prietenii cu care a trecut frontiera la sârbi, îi va schimba însă traiectoria, trezindu-i-se interesul pentru Saint Gervais, localitatea spre care prietenul său îl îndrumase şi unde va rămâne pentru următorii opt ani din viaţă, împreună cu soţia şi cei doi copii.

   Când s-au revăzut, Cornel s-a bucurat dar n-a ezitat să-l întrebe mirat: Păi, ce-ai făcut, Mitică? „Am venit în Franţa!” – a fost răspunsul lui nea Mitică. Mitică, tu n-ai venit în Franţa, tu ai plecat din America! – i-a replicat Crişan pe un ton uşor ridicat, asemeni unui profesor care enunţă cu fermitate un mare adevăr, îndemnându-şi studentul la reflecţie.

   „E mare lucru să pleci din America – îmi explica acum nea Mitică.  America este America! În orice ţară din lume te vei duce şi dacă-i vei întreba pe cei de acolo unde ar vrea să locuiască, majoritatea îţi vor spune – în America!  Nu a fost uşor să renunţ la America.”  Cu toate acestea a renunţat, dar nu definitiv, şi-a realizat dorinţa de a-şi educa copiii în spiritul culturii franceze şi, totodată, de a revedea Franţa şi oamenii minunaţi pe care i-a întâlnit acolo.

Saint Gervais – un nou început?

          Cornel Crişan absolvise facultatea în Franţa şi acum era inginer chimist la Paris. Era bucuros că Mitică revenise şi i-a recomandat să se stabilească la Saint Gervais, un orăşel superb, aşezat la poalele Alpilor, în apropiere de Mont Blanc, de unde răzbat peste vreme, glasurile a trei civilizaţii învecinate: Franţa, Elveţia şi Italia. Nu după mult timp Cornel îl va urma pe nea Mitică, şi se va muta la Saint Gervais  împreună cu soţia şi cei cinci băieţi ai lor.

           Orăşel cochet, cu clădiri construite într-un stil arhitectural deosebit, aparţinând începutului de secol XX, cu străduţe pietruite şi curate şi cu un aer de burg elveţian, asezonat din plin cu fineţea şi lirismul parfumului franţuzesc şi vioiciunea specifică italienilor din vecinătate, orăşelul din Alpi a fost cât se poate de primitor cu Dumitru Sinu şi familia lui.

   Încă de la sosirea în Saint Gervais, norocul îi surâde lui nea Mitică: prima persoană cu care intră în contact este un cetăţean francez care se afla în faţa casei sale şi…cosea iarba. Mânat parcă de nostalgia verilor de-acasă, din Sebeşul de Sus, când mergea la coasă alături de ai săi, Nea Mitică s-a apropiat de francez, cerându-i voie să-i ascută coasa. Cu o precizie de invidiat şi o plăcere cum nu mai simţise demult, el unduie cutea pe tăişul ce va curma suspinul ierbii, continuând să să discute cu francezul rămas mut de uimire: nu mai văzuse pe cineva care să ascută coasa fără să arunce măcar o privire spre lama oţelită. Apoi i-a cerut voie să cosească şi mânuind-o cu îndemânare, a câştigat de îndată simpatia şi prietenia bătrânelului.

           Mărturisindu-i că doreşte să se stabilească în Saint Gervais împreună cu soţia şi cei doi copii, nea Mitică primeşte pe loc invitaţia de a locui în casa omului. S-a instalat în locuinţa francezului şi a rămas acolo timp de 8 ani. „Plăteam doar 200 de dolari pe lună” -, îmi povesteşte nea Mitică. În tot acest timp s-a înţeles foarte bine cu francezul care zilnic servea masa cu ei; doamna Nicole gătea foarte bine, fiind  dintotdeauna o gospodină desăvârşită.

   Proprietarul era comunist convins şi mereu îi spunea lui Dumitru Sinu: Noi nu suntem comunişti de ieri sau de azi! Noi am creat Camera Comunelor! Amicul meu îl asculta fără să-l contrazică, nu ducea lipsă de diplomaţie, ba chiar după câţiva ani de când se cunoscuseră i-a făcut cadou o excursie în Rusia. Francezul s-a întors dezamăgit: voise să vadă cum trăieşte muncitorimea sovietică şi parcă imaginea ce şi-o făurise asupra comunismului începea să îşi piardă din consistenţă. Îi povestise multe lui nea Mitică şi din fiecare relatare răzbatea câte-o umbră ce se-aşternea uşor, uşor, peste ceea ce până atunci, aproape că idealizase. Simpatic şi atent, francezul răsplăteşte darul lui nea Mitică – excursia în Rusia -, cu o atenţie inedită: un borcan cu caviar!

                    „Vreau ca urmaşii mei să înveţe limba lui Voltaire!”   

   Pentru a intra în legalitate, imediat ce s-a instalat la Saint Gervais, Dumitru Sinu a contactat oficialităţile locale. A mers la primarul oraşului pentru a solicita viza de şedere în Franţa. De ce vreţi  să locuiţi aici? – a venit întrebarea plină de suspiciuni a primarului din Saint Gervais. „Îmi doresc ca urmaşii mei să înveţe limba lui Voltaire. Noi vă facem un serviciu rămânând aici!”, i-a replicat dezinvolt românul. Primarul, şugubăţ în felul lui, nu a ezitat atunci să glumească: Noi avem aici pe unul care mătură… îl cheamă Voltaire! şi i l-a arătat lui nea Mitică pe geam. Dar a fost amabil, dându-le aprobarea de care aveau nevoie şi apoi, pe tot parcursul şederii lor la Saint Gervais le-a facilitat, an de an, reînnoirea vizei fără a fi nevoie să mai meargă la Paris.

   În Saint Gervais localnicii erau mult mai prietenoşi ca la Paris. Toţi se cunoaşteau între ei şi o dată câştigându-le simpatia, erai privit ca şi unul de-al lor. Marea majoritate a locuitorilor de-aici deţineau proprietăţi atât la munte cât şi la şes şi le valorificau pe fiecare cum puteau mai bine. Se ocupau cu tăiatul lemnelor, munceau mult dar ştiau să se şi relaxeze atunci când era nevoie, şi, slavă Domnului, aveau la îndemână atâtea mijloace s-o facă!

Saint Gervais – o oază de linişte, prospeţime şi relaxare!

   Orăşelul turistic Saint Gervais primea pe tot parcursul anului o mulţime de vizitatori care iarna se bucurau de privilegiul de a schia sau patina, iar vara profitau din plin de aerul curat de munte şi de posibilitatea de a practica nestingheriţi alpinismul sau alte sporturi extreme.

   Apropierea de Mont Blanc, cel mai înalt vârf din Alpii francezi şi din Europa de Vest, cu o altitudine de 4810 m, amplasarea oraşului însuşi la cota de 850 m, oferea vizitatorilor săi oportunităţi nelimitate de relaxare şi practicare a sporturilor albe, pe pistele amenajate pentru schi şi patinoare. Lui nea Mitică mediul îi era oarecum familiar, pentru că se născuse la poalele munţior şi trăise prima parte a vieţii în satul natal, situat aproape la aceeaşi cotă ca şi orăşelul în care se instalase acum, la deplină maturitate.  

   Clădiri elegante din care răzbat şoaptele unei epoci pline de farmec şi romantism, străzi pe care găseşti zilnic la promenadă oameni cu feţe luminoase, panorama inegalabilului Mont Blanc şi peste toate, frumuseţile montane din împrejurimi, confereau orăşelului-staţiune o atractivitate deosebită. Paradis alb pe timp de iarnă şi adevărat puzzle de peisaje feerice, cu păduri seculare şi pajişti pline de flori în verile însorite, acest colţ de rai te izbăveşte de umbrele gândurilor şi te transpune într-o lume pură, liniştită, patriarhală, care parcă este făurită de mâna lui Dumnezeu anume ca să dăruiască curăţime pentru suflet şi minte.

           Staţiunea de azi, recunoscută ca fiind ţinta celebrităţilor – actori, scriitori, oameni politici – un loc ideal pentru petrecerea concediilor, vine cu un plus de modernism şi modalităţi de relaxare multiple, întrunind toate calităţile pentru a fi ridicată la rang de perlă a Alpilor. Pistele de schi moderne şi patinoarele, instalaţiile de transport pe cablu care fac legătura cu celelalte staţiuni din acest areal, snowpark-ul amenajat la standarde profesioniste, atrag iarna o sumedenie de turişti care, cu certitudine revin pe timpul verii să se bucure de frumuseţile locurilor şi posibilităţile de relaxare ce se deschid în faţa lor la orice pas. Piscinele cu apă termală valorificată în slujba omului de mai bine de 200 de ani, zecile de trasee montane şi locurile neatinse de suflul civilizaţiei – în care uiţi că trăieşti în secolul vitezei, regăsindu-te doar în unduirea florilor sau cântecul zecilor de specii de păsări ce vieţuiesc în păduri -, terenuri de golf  sau tenis, manejuri, posibilitatea practicării sporturilor extreme – toate fac parte din minunăţiile oferite de Saint Gervais-ul de azi, care l-a înfiat pe nea Mitică timp de opt ani… Orăşelul nu este unul izolat de restul civilizaţiei, dimpotrivă, este situat la o oră distanţă de aeroportul din Geneva iar la poalele muntelui opresc mereu trenuri în gara Le Fayet.

           Cum spiritul lui Dumitru Sinu este mereu viu, indiferent de locul în care se află, întotdeauna el găseşte ceva care să rezonenze cu mediul în care trăieşte; aşa a făcut şi la Saint Gervais, jucându-se cu cuvintele a compus o poezioară nostimă legată de pasiunea pentru sporturile de iarnă: „Ce bine-i pe patine / De-ai şti cât e de bine / Mereu aş patina, deloc n-aş învăţa / Ce bine-i pe patine!”. Gândindu-se apoi la implicaţiile asupra studiului sau renunţării la studiu în favoarea distracţiilor, poezia continua astfel: „Ce bine-i lângă tablă / Când ştii tot ce te-ntreabă / Îţi pune nota 8 şi-ţi spune: bine, treci la loc! / Ce bine-i lângă tablă! // Ce rău e lângă tablă/ Când nu ştii ce te-ntreabă / Îţi pune nota 3 şi palme câte vrei / Ce rău e lângă tablă!”. Asta şi în contextul în care copiii săi începuseră deja să studeieze în Franţa.

   În Saint Gervais nu prea erau emigranţi. Nea Mitică îşi aminteşte doar de un australian şi un englez care locuiau acolo. Se cunoaşteau aproape toţi între ei, era o comunitate mică, paşnică, armonioasă şi nu se putea ca o persoană care ajunge la Saint Gervais să treacă neobservată.

                 O mână de români valoroşi la poalele Alpilor

   Saint Gervais era oraşul de adopţie şi pentru alte câteva familii de români. După venirea lui Dumitru Sinu deci, îl urmase şi Cornel Crişan, cel care-l îndrumase spre acest loc.

   Soţia lui Cornel era franţuzoaică, născută la Paris; îi dăruise cinci băieţi frumoşi, aveau o căsnicie fericită dar uneori, când auzea cât de fluent şi de frumos vorbea doamna Nicole Sinu limba română, îşi dojenea consoarta, arătând spre soţia lui Mitică: Dar asta cum a învăţat româneşte?, pentru că franţuzoiaca lui nu ştia decât câteva cuvinte în limba română. Din păcate, doamna Crişan a murit destul de tânără…

           Cornel Crişan era un inginer chimist strălucit. Graţie brevetelor sale de invenţie a devenit un nume în stiinţă prin patentarea câtorva tipuri de medicamente. Pensia pe care a primit-o de la statul francez n-a fost de neglijat. Nea Mitică îşi aminteşte că se situa undeva în jurul a 5.000 franci, ceea ce însemna foarte mult! S-a stins din viaţă de curând, acolo în Saint Gervais-ul amintirilor lui nea Mitică…

           Nu i-a putut uita vreodată pe aceşti oameni, pentru că toţi cei cu care s-a înfrăţit erau de o calitate ireproşabilă, el i-a iubit şi i-a stimat tot timpul.

          Cum să poţi uita un om ca Vasile Ţâra, bistriţeanul îndrăgostit de carte, după cum bine am arătat într-un capitol dedicat lui în exclusivitate? Erudit de clasă, licenţiat la Sorbona şi profesând în învăţământ, la catedră se bucura de o recunoaştere deosebită din partea societăţii culturale franceze. Avea alături o soţie asiatică, prin venele căreia curgea sângele albastru al unei dinastii din îndepărtata Indochină. El a menţinut tot timpul legătura cu nea Mitică. Să nu uităm faptul că Vasile îi trimisese schiţa de trecere a fontierei franceze, pe când se afla încă în Italia. Şi iată că după mulţi ani, acum destinul le făcea posibilă reîntâlnirea la Saint Gervais.

          Un alt prieten drag de care îşi aminteşte cu plăcere Dumitru Sinu este arhitectul român Elian. Nepot al ilustrului Gheorghe Tătărăscu, fost prim ministru al României interbelice, Elian a fost cel mai fericit când nea Mitică s-a mutat la Saint Gervais. Se întâlneau aproape zilnic şi niciodată nu uita să-i spună:  Nea Mitică, aşa-s de bucuros că ai venit aici, că nu mai vorbeam româneşte cu nimeni!

   Un bărbat frumos, înalt, bine făcut şi foarte inteligent, Elian era căsătorit şi avea doi copii: un băiat şi o fată. Nici soţia acestuia nu era româncă. Nea Mitică nu-şi mai aminteşte ţara ei de origine, Estonia sau o altă ţară mică de pe continent, dar ştie că făcuse facultatea de medicină în România şi la Saint Gervais avea propriul ei cabinet medical. Doamna Elian a plecat spre veşnicie şi dânsa, destul de tânără, la fel ca şi soţia lui Cornel Crişan. Cunoscutul arhitect trăieşte şi azi şi Sandra, fiica lui nea Mitică îl vizitează destul de des, reuşind astfel să continue ce-a început tatăl ei cu mult timp în urmă, conversând cu Elian în dulcea limbă a lui Eminescu.

   La masă cu „neamul Tătărăscu”

   Nea Mitică se afla încă în orăşelul de la poalele Alpilor, când mama lui Elian a venit în vizită la fiul său. Doamna Elian era una dintre surorile lui Gheorghe Tătărăscu.

           Liberalul Tătărăscu a deţinut funcţii importante în guvernele României interbelice, în mai multe etape: prim-ministru, în funcţie în perioada 3 ianuarie 1934 – 28 decembrie 1937 şi 25 noiembrie 1939 – 4 iulie 1940 şi ministru al afacerilor externe, în funcţie în perioada 2 octombrie 1934 – 9 octombrie 1934,  11 februarie 1938 – 29 martie 1938 şi 6 martie 1945 – 29 decembrie 1947.

   Gheorghe Tătărăscu se trăgea dintr-o familie de viţă boierească din ţinuturile Gorjului. El a studiat dreptul şi economia politică la Paris, a avut o prodigioasă activitate politică. Sunt multe lucruri care se pot spune despre această personalitate, despre care cu siguranţă mulţi dintre dumneavoastră aţi citit, iar numele său a rămas scris cu litere mari în istoria neamului… În 1950, închisorile comuniste găzduiau nu mai puţin de 11 membri ai familiei Tătărăscu: Gheorghe Tătărăscu şi patru fraţi ai săi, Sanda – fiica demnitarului, trei veri şi două mătuşi ale politicianului român. Acestea din urmă nu au rezistat şi s-au sinucis în detenţie. La Paris, unde fratele Sandei Tătărăscu studia dreptul s-a întâmplat o altă nenorocire: când a auzit că tatăl său a fost arestat, băiatul lui Tătărăscu a făcut un atac de schizofrenie. A murit în 1969, într-un azil din capitala Franţei…

   Iată că nea Mitică avea acum ocazia să stea la masă cu sora unei ilustre personalităţi aparţinând României interbelice, mama arhitectului Elian. Familia Sinu era deseori invitată la masa lui Elian şi petreceau împreună ore în şir. Distinsa doamnă Elian, rafinată, educată şi foarte prietenoasă era fascinată de peripeţiile din viaţa de refugiat a lui nea Mitică şi adeseori îi spunea: Aţi avut o viaţă atât de palpitantă, dar n-a scris nimeni despre asta?

           Nea Mitică îi spusese adesea lui Vasile Ţâra – care era de multe ori prezent la întâlnirile cu familia Elian: „Eu ţi-am zis, măi cap luminat, să scrii ceva!”, dar răspunsul ilustrului erudit venea cu un calm imperturbabil: Măi Mitică,  şi eu ţi-am spus că mai multă lume scrie decât citeşte!

   Să fi fost doamna Elian cea care l-a stimulat pe nea Mitică să îşi adune amintirile în notiţele sale? Poate că şi interesul manifestat de către distinsa doamnă faţă de cunoaşterea vieţii de refugiat i-a întărit convingerea că odată şi-odată, tot va reuşi să-şi adune într-o carte, amintirile.

   Alteori, nea Mitică o lua pe doamna Elian la plimbare, doar avea tot timpul la dispoziţie şi-i vorbea la nesfârşit despre tainele, bucuriile şi capcanele exilului, despre oameni şi locuri, despre istorie şi cultură.  La rândul său era uluit de cultura vastă a doamnei Elian şi de uşurinţa cu care vorbea franceza şi germana. Nestăvilita-i curiozitate nu l-a lăsat în pace şi a întrebat-o într-o zi, cum a reuşit această performanţă. Ambiţia mea a fost să vorbesc la fel de bine ca ei! –  a venit simplu şi clar, răspunsul stilatei doamne. Doamna Elian nu a rămas pentru mult timp la Saint Gervais, mutându-se la fiica sa care locuia la Paris.

   „Toată lumea se pupă cu toată lumea la Saint Gervais!”

   În Saint Gervais se instaurase un cadru familial pentru că se cunoşteau toţi între ei. „Nicole se pupa cu toate femeile când mergeam la un magazin. Trebuia să aştept până le pupa pe toate, în Franţa toţi se pupă” – mă lămureşte râzând nea Mitică. Era o comunitate în care domnea armonia şi înţelegerea şi-n care valorile erau recunoscute.

   Românii din Saint Gervais şi Mitică stăteau adesea la masă cu primarul, cu şeful poliţiei, cu medicii şi profesorii de-acolo. „Poliţiştii erau drăguţi, nu aveau probleme în sate”, susţine nea Mitică şi intelectualitatea era unită. Îşi făcuse şi prieteni francezi şi deşi adora să stea de vorbă cu oamenii inteligenţi, culţi, Dumitru Sinu nu făcea discriminare: dacă se întâmpla să fie la masă cu oameni politici, cu intelectuali de marcă sau personalităţi de orice fel şi apărea un cunoscut, om simplu, nu ezita să-l poftească la masa lor, tratându-l omeneşte şi făcându-l să se simtă la fel de important. Avea  însă trei prieteni francezi, un medic, un jurnalist şi un profesor, cu care îi plăcea să iasă şi să stea ore în şir lângă o cafea, abordând teme ample şi variate despre viaţă, despre politică, cultură sau orice alt domeniu.

           Când intra nea Mitică într-un local se ridicau toţi în picioare, inclusiv oamenii mai în vârstă – „Ca la noi la sate!” – precizează Mitică Sinu. Îşi aminteşte că odată l-a vizitat la Saint Gervais un prieten din Statele Unite, Aurel Lungu, care s-a minunat de felul în care s-a integrat Mitică acolo şi l-a întrebat: Dar cum de te cunosc toţi ăştia? Simplu: a ştiu întotdeauna să se facă plăcut, să respecte şi de aceea a fost la rândul său respectat, a iubit cărţile şi oamenii care le-au scris şi a împărtăşit bucuria cunoaşterii cu cei din jurul său.

           După cum am ajuns să-l cunosc personal pe Dumitru Sinu, eu nu-mi ridic astfel de semne de întrebare, pentru că acest fel de a fi al lui este unic, inconfundabil şi nu are cum să nu fie agreat de către oricine ajunge să îl descopere.

          Sărbătorile tradiţionale franţuzeşti şi cele religioase constituiau un alt prilej, de şi mai mare apropiere dintre cetăţenii orăşelului Saint Gervais. Ştiau să se distreze într-un mod original, cântau cu toţii, dansau cu toţii, se pupau cu toţii ieşind pe străzi cu mic, cu mare.

   Fiind în apropierea graniţei cu Elveţia, nea Mitică îşi ducea familia destul de des în ţara cantoanelor şi tare le mai plăceau copiilor hamburgerii elveţieni! „Erau mai scumpi, dar erau foarte buni!” – îmi explică nea Mitică zâmbind.

   „Va veni o vreme când vom bea în fiecare zi şampanie!”

   Nu întotdeauna viaţa familiei Sinu a fost rozie. Au existat şi perioade grele, în care a trebuit să se suţină unul pe celălalt, să aibă răbdare şi speranţă că vor veni şi vremuri mai bune. Nea Mitică îşi aminteşte că atunci când o duceau greu îi promisese lui Nicole că va veni o vreme, când în fiecare zi vor bea şampanie. Se pare că la Saint Gervais avea să se întrupeze în realitate visul celor doi soţi care au trecut împreună prin perioade şi mai bune, şi mai rele.

   Într-una din zile, doamna Nicole s-a trezit că soţul său îi aduce acasă 14 sticle de şampanie. Îşi ţinuse promisiunea şi timp de şapte zile au băut şampanie în fiecare zi.   Venise vremea promisă soţiei sale dragi şi se bucurau acum alături de copiii lor de o altfel de viaţă, mai sigură, mai liniştită şi mai bună. Dar cum şi de prea mult bine se satură omul, după primele şapte sticle de şampanie au considerat că restul trebuie puse la păstrare şi le-au savurat, una câte una, atunci când primeau în vizită prieteni dragi. Erau fericiţi la Saint Gervais, chiar erau fericiţi!

                               „America e tot America!”              

   Legătura cu Statele Unite n-a fost întreruptă nicio clipă de către Dumitru Sinu, pe tot parcursul şederii sale la Saint Gervais: el venea aici în fiecare an pentru a-şi achita taxele faţă de statul american. Avea o afacere în derulare care trebuia manageriată şi supravegheată şi mai ales trebuiau întocmite declaraţiile de impozit pe venit, la începutul fiecărui an, pentru anul precedent.

   Cu toate că Saint Gervais a constituit pentru el şi familia lui o perioadă din viaţă minunată, cu amintiri de neuitat, un loc în care s-a simţit în largul său, unde a avut un cerc de prieteni de elită care l-au apreciat şi l-au iubit, se pare că America, forţa care atrage aici oameni din întreaga lume, inclusiv din state cu un stadiu avansat de dezvoltare economică, l-a determinat să revină în Lumea Nouă. „America e tot America!”, este locul care l-a chemat dintotdeauna, unde şi-a văzut visul împlinit de cum a păşit pe pământul ei.

   După opt ani petrecuţi la Saint Gervais, nea Mitică decide să se întoarcă în Statele Unite şi de data aceasta se va stabili la Reno, în Nevada. Despărţirea de Saint Gervais nu a fost uşoară, mai ales că Sandra şi Nicolae, cei doi copii ai săi au rămas acolo pentru a-şi termina studiile, dar hotărârea era luată şi nu a dat un pas înapoi. America îi lipsea şi nu putea să nu răspundă acelei chemări venite de undeva din interiorul lui.

Nicolae s-a întors în SUA după câţiva ani, după ce a terminat liceul, iar Sandra s-a căsătorit cu un francez şi a rămas acolo.

   Copii realizaţi, părinţi mulţumiţi – familie fericită!

           Sandra şi  Philippe, soţul ei, locuiesc şi astăzi la Saint Gervais. Au doi copii, un băiat şi o fată. Periodic îşi vizitează părinţii, dar mai ales nepoţii sunt cei care ajung mai des, la Phoenix. Nea Mitică e mândru de ei, se simte un om împlinit şi din acest punct de vedere, mai ales când vede că sunt realizaţi şi nu uită nicio clipă de rădăcinile lor româneşti.

           Philippe deţine o  companie de prelucrări metalice unde confecţionează la marea artă articole de tâmplărie, obiecte de interior, garduri, balustrade şi accesorii ornamentale de interior sau exterior, toate executate într-o manieră deosebită, remarcându-se prin unicitatea produselor de acest fel în Saint Gervais şi în împrejurimi. Îmi povesteşte nea Mitică despre utilajele performante pe care le-a achiziţionat ginerele său şi despre standardul ridicat la care lucrează. E mulţumit şi mândru în acelaşi timp pentru că-şi ştie fata în siguranţă şi fericită alături de un bărbat care o iubeşte, care este foarte harnic şi priceput.

   Şi ca mulţumirea şi bucuria lui Dumitru Sinu să fie şi mai mare, Sandra şi Philippe au răscumpărat în Sebeşul copilăriei sale casa lui părintească. Au renovat-o, au utilat-o cu tot ce este necesar într-o gospodărie ca să fie confortabilă, să se simtă bine în ea şi merg în fiecare an în România. Copiii lor iubesc muntele, adoră traseele montane din împrejurimile Sebeşului de Sus, reuşind să parcurgă de mai multe ori tot ce se putea parcurge pe muntele Suru şi Negoiu, dar au vizitat şi mare parte din restul Munţilor Făgăraşului.

   Nepoţii francezi, născuţi şi crescuţi în Saint Gervais dar şi cu părticica aceea de sânge românesc curgându-le prin vene, când ajung în Sebeşul lui nea Mitică, nu o dată sunt opriţi pe uliţele satului de câte-o femeie neaoşă sau de către vreun nene care le spune: Păi eu ştiu cine sunteţi voi! Voi sunteţi ai lui nenea Niculiţă! (bunicul lui nea Mitică).

           Ei nu cunosc decât câteva cuvinte în limba română dar legăturile lor cu Sebeşul de Sus sunt puternice; aici s-a născut bunicul lor şi prin ei, prin venirea lor aici, an de an, cu dragoste de oameni şi de locuri inima lui nea Mitică va fi mereu acasă şi va continua să bată româneşte.                    

   „Tot ce are omul, la un moment dat nu mai are valoare”- îmi spune nea Mitică, făcând referire la perioada Saint Gervais! Anii petrecuţi în acest orăşel au avut farmecul lor, copiii au urmat şcoli franţuzeşti, aşa cum îşi dorise, avusese parte de fericire, de linişte şi de prieteni, dar parcă începuse să se sature de toate şi-atunci revenise în Statele Unite. Fusese frumos, fusese bine, dar viaţa familiei Sinu trebuia să-şi urmeze noua traiectorie…

           Plin de viaţă ca de obicei, nea Mitică îmi spune zâmbind în finalul acestei întâlniri: „Pe toate nu poţi să le ai, că n-ai unde le pune!”

 

                                         CAPITOLUL XXIII

 

IOANA DUMITRIU – O violonistă apusă prea devreme

   Deşi un om simplu, fără posibilităţi reale de a urma şcoli înalte, cu o dorinţă aprigă de a şti, toată viaţa lui – prieten desăvârşit al cărţilor -, Dumitru Sinu a pătruns cu abilitate de strălucit autodidact tainele cunoaşterii. A studiat istorie şi filozofie, care au constituit pentru el o provocare permanentă, s-a delectat cu literatură de calitate – citind, fără excepţie, marii clasici ai literaturii române şi universale, literatură contemporană, versurile celor mai mari poeţi ai lumii. Românul strămutat din Sebeşul de Sus al Mărginimii Sibiului în Lumea Nouă, având în urma 63 de ani de viaţă în exil – a ştiut să-şi bucure sufletul aplecându-se spre pictură, dar şi spre muzică, miunata artă a sunetelor. Are alături o soţie – împătimită iubitoare de muzică bună -, iar în casa lor găseşti sute de înregistrări de toate genurile, de la muzica populară românească până perlele muzicale ale titanilor muzicii clasice.

   Meloman convins, mare iubitor al muzicii clasice, al muzicii instrumentale – vioara ocupând locule ei special în topul preferinţelor sale -, domnul Sinu a avut ocazia să o întâlnească la Phoenix pe regretata violonistă de origine română, Ioana Dumitriu,  instrumentistă valoroasă a orchestrei “Phoenix Symphony” din capitala statului Arizona, faţă de care a avut o stimă şi un respect deosebit.

          Personalitate evidentă în rândul instrumentiştilor de valoare din Statele Unite ale Americii, şi nu numai, violonistă de elită, membră de aproximativ trei decenii în “Phoenix Symphony Orchestra”, Ioana Dumitriu a fost prea puţin cunoscută în comunitatea romanească din zona metropolei Phoenix, până în iulie 2009, când o veste cumplită a adus-o în centrul atenţiei publice.

   Şi eu am avut plăcerea să o cunosc pe această doamnă a viorii şi de această dată, nea Mitică a fost cel care m-a ascultat povestindu-i tot ce ştiam despre Ioana Dumitriu, din discuţiile purtate cu ea înainte de a trece la Domnul….

                                                  Apusul unei stele

          În dimineaţa zilei de vineri, 17 iulie, în Phoenix, Arizona, soarele nu a mai răsărit pentru violonista Ioana Dumitriu. După o luptă cumplită cu cancerul, timp de 18 luni, a trecut la cele veşnice la ora 3:50 a.m., la Sherman House Hospice din Phoenix.

           I-au fost alături în ultimele clipe membri familei şi câţiva prieteni apropiaţi. Ioana Dumitriu a părăsit pentru totdeauna Arizona, Phoenix Symphony Orchestra, şi pe cei dragi, plecând spre o altă lume, a muzicii eterne.

           Am cunoscut-o pe violonista româncă la un concert al orchestrei “Phoenix Symphony”. I-am propus atunci un interviu şi ne-am întâlnit la restaurantul Mimi’s Cafe, din Glendale. Aici mi-a depănat istoria vieţii ei. Fără a fi urmărită de obsesia bolii, a zâmbit, a râs, a vorbit într-un ton pozitiv, timp de trei ore cât am stat cu ea la taifas. Mărturisesc că mă aşteptam să aud clasica poveste de succes despre un om cu o evoluţie obişnuită, într-o ascensiune programată încă din copilărie. Am fost surprins să descopăr că lucrurile erau diferite…

   Tristeţile şi bucuriile copilăriei

          Născută pe 20 iunie 1950, într-o familie săracă din Dărmăneşti (pe nume Cruceru), Ioana Dumitriu cunoaşte neajunsurile materiale de la o vârstă fragedă. Se îmbolnăveşte de pleurezie la vârsta de cinci ani, din cauza condiţiilor grele de viaţă iar părinţii o lasă la ţară, în grija bunicilor care i-ar fi putut asigura, după părerea lor, un trai mai bun.

   Din fericire, o familie de intelectuali maghiari din Bucureşti, familia Farkas, află de situaţia ei şi decide să o înfieze. Aşa se face că la vârsta de şase ani, Ioana pătrunde într-un mediu cu totul diferit faţă de cel de care avusese parte până atunci, iar viaţa ei se schimbă radical. 

   Părinţii adoptivi sunt oameni cu dragoste de frumos – mama este pictoriţă, şi îşi doresc ca fiica lor să urmeze o şcoală de muzică, chiar dacă se constată că Ioana nu aude cu urechea dreaptă. Deşi la vârsta de şapte ani, în urma unei infecţii, fetiţa îşi pierde complet auzul la această ureche, familia Farkas decide ca totuşi, ea să înceapă să frecventeze, în paralel cu  şcoala normal, şi şcoala elementară de muzică. Studiază timp de un an pianul, iar apoi susţine un examen foarte greu, în urma căruia, părerea unanimă a profesorilor este că talentul Ioanei este mult prea vizibil pentru a fi irosit, aşa încât îi recomandă să se reorienteze spre un instrument cu coarde, mai complex dar şi mai dificil.

   Primii paşi pe strunele viorii: “Are talent, dar nu vrea!”

   Părinţii îi cumpără Ioanei o vioară Stradivarius şi o duc la concerte, însă şcoala de muzică vine în conflict cu stilul ei de viaţă si cu dorinţa de a fi liberă. Are talent, dar nu vrea! – repeta mereu profesorul de muzică.

   Deşi părinţii sunt foarte severi cu ea şi studiile muzicale merg înainte, fără întrerupere, până Ioana împlineşte 16 ani, adolescenta de atunci visează să îşi aleagă un alt drum în viaţă, total diferit de ceea ce făcuse până atunci: pentru ea, viitorul însemna facultatea de medicină şi nu conservatorul.  

          Tot în această perioadă, Ioana află că nu este fiica familiei Farkas, ceea ce îi accentuează sentimentele rebele; ajunge să le spună celor ce o adoptaseră că refuză să îi mai asculte, pentru că, oricum, nu erau părinţii ei.

           Faci ce doreşti, noi nu te mai sprijinim, i-au replicat aceştia după o discuţie mai dură, fără a trece însă vreodată la fapte…

                                 Maturitate adolescentină

        Ioana decide că trebuie să îşi vadă casa părintească, aşa că inventează un pretext nevinovat şi porneşte spre cei ce i-au dat viaţă, întâlnindu-şi astfel mama, tatăl, surorile şi fratele. Drumul i se pare însă neatrăgător, iar contrastul izbitor dintre mediul de viaţă cu care era obişnuită şi ceea ce vede acum o face să se gândească serios la faptul că, rădăcinile descoperite de curând o vor trage în jos şi îi vor afecta viitorul.

   Ioana revine la părinţii adoptivi, şi pentru prima dată ia în serios vioara, aprofundând în special, teoria muzicii – materie faţă de care arătase până atunci dezinteres total. Avându-l profesor pe Modest Iftinchi, un talent recunoscut al viorii, depune o muncă asiduă şi în 1973 Ioana absolvă Conservatorul “Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, unde este colegă cu renumita violonistă Silvia Marcovici, o persoană care a dat întotdeauna dovadă de un tact şi o delicateţe aparte, după cum mi-a relatat doamna Dumitriu.

 Muzician de orchestră la Filarmonica de Stat “George Enescu”

   Se căsătoreşte în acelaşi an 1973 cu Dan Dumitriu, un coleg mai mare, de la clasa de violă, cu care s-a cunoscut în timpul facultăţii, încă din 1969. Cei doi au împreună trei copii – Monica (1975), Roger John (1983) şi  Robert Daniel (1988).

           După terminarea facultăţii, Ioana participă la o audiţie la Filmarmonica de stat “George Enescu”, promovează examenul  şi începe să se formeze ca muzician de orchestră. Urmează o perioadă de repetiţii zilnice sub bagheta violonistului Ion Voicu, apoi urmează să participle la nenumărate turnee în străinătate, atât în ţările socialiste, cât şi în cele de dincolo de cortina de fier.

           Daca Ioana concertează în cea mai buna orchestră din România, soţul ei, Dan Dumitriu are şansa de a cânta în Orchestra Radio-Televiziunii Române, cu care merge în diferite turnee peste hotare.

           De la Filarmonica “George Enescu” la “Phoenix Orchestra” 

   Schimbarea în viaţa cupului Dumitriu apare în anul 1979, când Dan pleacă într-un turneu în Italia, cu Orchestra RadioTeleviziunii Române. Ajuns la Veneţia, o anunţă pe Ioana că nu se mai întoarce în România şi alege ca destinaţie finală oraşul Boston, din statul Massachusetts, Statele Unite ale Americii. Era ziua de 30 august 1979, când Ioana află că în sfârşit, soţul ei a ajuns acasă

   Deşi contactată şi interogată de către securitatea română, în mai puţin de un an i se alătură împreună cu fetiţa lor, Monica. Până în decembrie 1980 Dan lucrează la o fabrică, însă din anul următor vântul începe să le bată în pânze soţilor Dumitriu, care reuşesc să obţină câte un loc în orchestra simfonică Phoenix Orchestra din Arizona – la vremea aceea o orchestră regională. Între timp, în special graţie directorului muzical Theo Alcantara, Phoenix Orchestra creşte, atrăgând tot mai mulţi instrumentişti de valoare, pentru ca în anul 1983 să devină o orchestră majoră.

   Lucrurile se pun în mişcare pentru Ioana şi Dan Dumitriu, care din 1981 au şansa să profeseze meseria în care obţinuseră o diplomă şi să devină membri într-una dintre cele 35 de orchestre simfonice majore din SUA. În timp ce dincolo de ocean, peisajul muzical este populat de mii de orchestre locale, regionale, studenţeşti, doar cei care ajung să facă parte dintr-o orchestră majoră, aşa ca şi soţii Dumitriu, pot spune că au tras cartea norocoasă.

   Ioana era o femeie împlinită şi povestea despre cei doi s-ar fi putut încheia aici, daca o întâmplare nefericită nu ar fi făcut ca lucrurile să se abată de la făgaşul normal, întunecându-le orizontul, într-un moment în care totul le mergea din plin, atât pe plan profesional, cât şi în viaţa de familie.

   Când nu mai lupţi cu viaţa, ci pentru viaţa însăşi!

   La începutul anului 2008, Ioana Dumitriu este diagnosticată cu cancer metastatic. Boala debutează însă în anul 2001, când în urma unei mamografii, violonista află că are un nodul tumoral în stadiu incipient. În 2004, rezultatul biopsiei indică o înrăutăţire a situaţiei iar verdictul medicilor este, nici mai mult nici mai puţin, decât cancer mamar…

   Deşi veştile rele se vor ţine lanţ, celebra violonistă, de altfel o fire optimistă, nu se lasă intimidată de cumplita boală şi refuzând chimoterapia, se apucă să studieze pe cont propriu diverse metode naturiste de tratament, chiar dacă astfel de terapii nu sunt încurajate în general, de lumea medicală. Explicaţia este una simplă: în momentul în care tratamentul alternativ se dovedeşte a fi mai eficient, oamenii mai apelează la medicina convenţională, dar care este extrem de costisitoare. Ar mai fi totuşi de adăugat faptul că la ora actuală, tratamentul convenţional este acoperit de companiile de asigurări de sănătate, pe când cel alternativ trebuie suportat de către pacient.

   Tratamentul naturist pe care Ioana Dumitriu îl urmează o dată pe săptămână, în Mexic, deoarece aici, în SUA, costurile sunt mult mai ridicate, se pare că începe să dea roade, întrucât testele efectuate arată că jumătate din tumorile existente s-au retras. Are încredere în viitor şi din acest moment, nu mai luptă pentru drumul ei în viaţă, ci pentru viaţa însăşi.

   Şi totuşi, inevitabilul s-a produs…

   Ioana Dumitriu va rămâne la Phoenix Symphony Orchestra până în ianuarie 2009. N-a renunţat niciodată să spere în însănătoşirea ei şi continuă să aibă o viaţă absolut normal, chiar şi după ce şi-a încetat activitatea. Printre pasiunile ei se numărau gătitul, counseling-ul, tricotatul şi îngrijirea celor două animale de companie – căţeluşa Lala şi Noah Bird.

   După momentul interviului, am revăzut-o pe Ioana Dumitriu la o întrunire românească creştin-culturală, în Surprise. De asemenea, am mai discutat cu ea, din când în când la telefon. La fel de prietenoasă cum o ştiam, mă invita de fiecare dată la concerte.

   Din nefericire, cancerul a curmat acest destin frumos conturat şi împlinit, la numai 59 de ani… Ioanei Dumitriu îi supravieţuiesc soţul Dan, membru al  aceleiaşi Phoenix Symphony Orchestra, cei trei copii şi singurul nepot – Zion Noah Henderson.

           A fost iubită de colegi şi de public, respectată şi admirată pentru talentul şi conştiinciozitatea ei. Spectacolele cu Simfonia a 9-a de Beethoven, susţinute de Phoenix Symphony Orchestra în zilele de 11, 12 şi 13 septembrie 2009 au fost dedicate memoriei violonistei românce Ioana Dumitriu…

                                             CAPITOLUL XXIV

“Am fost prieteni o viaţă, dar n-am ştiut că e ţigan!”

 „Dragă nene Mitică,

 

Că aş dori să ne mai vedem odată e foarte adevărat, dar nu se poate – nu ştiu câte zile mai am ca să mai vin eu la dumneata, deşi distanţa de la Las Vegas la Phoenix e un fleac. Să vii dumneata la mine – Doamne fereşte! Vreau să vă aduceţi aminte de mine şi de cei ce veneau cu mine la dumneavoastră la hotel, la Long Beach şi puneam pe foc sticlele de coniac, aşa cum eram atunci: eu cu acordeonul şi vagabonzii care cântau : Aşa beu oamenii buni”.

             Aşa începe scrisoarea adresată lui Dumitru Sinu (nea Mitică) de către Mike Florian, prietenul său, scrisă pe un pat de spital din Reno (Nevada), doar cu câteva zile înainte de a închide ochii pentru totdeauna.

   Pe mulţi îi mai cunoscuse de-a lungul timpului nea Mitică şi despre cei mai mulţi dintre ei mi-a povestit câte ceva; fiecare avusese rolul lui în viaţa sa plină de inedit, de întâmplări şi de oameni de toate felurile şi categoriile sociale; de la fiecare dintre ei îi rămăseseră amintiri… Şi ce amintiri! Nu o dată mi-a spus: „În viaţa mea am cunoscut 460 de oameni de care îmi amintesc”. Când îl auzeam, chiar mă întrebam, oare câte zile vom răsfoi împreună acea nepreţuită carte a amintirilor lui? Ştiam că întotdeauna voi mai descoperi ceva din viaţa acestui om, o viaţă unică, în felul ei.

   Din nou mă întâlnisem cu nea Mitică şi cu siguranţă urma să aflu ceva palpitant. Intuiţia îmi funcţionase perfect pentru că de data aceasta îmi vorbise despre un om care i-a fost prieten o lungă perioadă de timp şi despre care n-a ştiut că este ţigan, până în momentul în care a primit de la el scrisoarea pe care se străduise s-o scrie în ultimele sale zile de viaţă. Nu voia cu niciun preţ să-şi ducă secretul cu el în lumea drepţilor.

   Şi Nea Mitică începu să-mi citească scrisoarea lui Florian: Când am fost la dumneata, în câteva zile am răsfoit cartea sau cărţile pe care o să le publici. Nu ne-ai întrebat niciodată cine suntem, ştiai doar că suntem bucureşteni. Nenea Mitică, înainte de a muri vreau să-ţi scriu câteva rânduri… Ce m-a surprins, că în desaga dumitale de însemnări ai scris aşa de puţin despre ţigani. N-am avut în viaţa mea secrete în afară de ăsta… regretam că o să mor şi că nu i-am spus lui nenea Mitică că sunt ţigan, pentru că eram ţigan din mamă şi tată.

             Mai spunea în rândurile acelea, scrise poate în timp ce-l copleşeau durerile bolii necruţătoare ce l-a răpus, că îi rămăseseră întipărite în minte, pentru toată viaţa, amintirile lui nea Mitică despre bunicul său: Din toate poveştile dumitale, bunicu’ dumitale, Dumnezeu să-l ierte, spuneai că zicea:« Să nu iasă omul cu mâna goală de la noi din curte. Să daţi bună ziua la toată lumea!» Când fratele dumneavoastră l-a întrebat:« Şi la ţigani?» Nenea Niculiţă, bunicul, răspunsese: «Tot Dumnezeu i-a făcut şi pe ei!» Când toţi ai noştri, din Long Beach, spuneau că, Cocuţa e o c….ă, dumneata ne explicai că bunicu’, nenea Niculiţă n-a utilizat acest cuvânt niciodată şi zicea: «săraca, umblă pustiu…»

   Citându-l pe nea Niculiţă, Mike Florian făcuse doar o introducere la ceea ce urma de fapt să mărturisească: Doamne, şi ce bunici am avut, Dumnezeu să le ierte păcatele! Ei mi-au cumpărat prima dată o muzicuţă, pe urmă chitară, pe urmă acordeon… Plâng mereu – de ce n-am pomenit niciodată la nimeni numele lor? Aceasta era marea durere a lui Mike, el nu povestise nimănui, niciodată despre bunicii lui pentru că erau ţigani!

   Câtă putere avusese atâţia ani de când era prieten cu nea Mitică să-şi ascundă cu atâta grijă originea! Nu şi-a dat seama nici nea Mitică, niciodată, că Mike ar fi altceva decât bucureştean, mai ales că Florian făcea glume despre ţigani – aşa că orice asociere între ţigani şi Mike Florian era exclusă.

                    „Hai la nea Mitică şi la Nicole!”

   Nea Mitică îşi continua povestirea şi retrăia amintirile acelor vremuri ţinând în mână scrisoarea din care spicuise câteva pasaje pentru a mă familiariza cu tema discuţiei: „Locuiam pe vremea aceea în California, aveam hotelul meu la Long Beach. Mike Florian era un bucureştean cu care mă împrietenisem şi-mi era tare drag, cânta minunat la acordeon. Venea la mine des, uneori mă vizita chiar zilnic. Îşi aducea şi amicii cu el când li se făcea de chefuri – să tot fi fost vreo zece -; mâncam cu toţii ce ne gătea Nicole, soţia mea. Ne simţeam tare bine împreună. Hotelul meu avea şi apartamente, cu fire place în living room, iar când venea Mike cu prietenii săi, vagabonzii – cum îi plăcea lui să-i numească, – ne retrăgeam într-un apartament, făceam focul în cămin şi se-ncingea distracţia atât cât ne ţineau balamalele!”

             Chefurile de la Long Beach rămăseseră amintiri frumoase în sufletele lor. Mergeau mulţi amici de-ai lui Mike la nea Mitică, toţi erau bucureşteni şi locuiau în California. Mike Florian şi prietenii lui stăteau pe unde puteau. Dăduseră adresa hotelului din Long Beach celor cu care corespondau şi nea Mitică primea o mulţime de scrisori destinate lor. Când se întâlneau între ei, era suficient să se uite unul spre celălalt şi îşi citeau gândurile spunându-şi apoi : Hai la nea Mitică şi la Nicole!

   „Doamne, ce le mai plăcea coniacul şi după ce se încingeau bine, aruncau în focul din cămin câte o sticlă; şi nu era ieftin, cam 30 de dolari plăteau pe sticlă, însă nu conta, acesta devenise deja un ritual şi ei îl respectau.”

                            „Nea Mitică vrea să facă colhoz cu noi!”

 

             În Long Beach, întâlnirile cu Mike şi prietenii lui îl apropiaseră pe nea Mitică din ce în ce mai mult de ei; începuse să-i cunoască şi de multe ori îşi spunea în sinea lui: „Cine e bun de muncă, e bun şi de distracţie şi invers!” Aşa i-a încolţit în minte o idee pe care le-a împărtăşit-o pentru că le dorea doar binele, îl fascinaseră cu modul lor de a-şi păstra şi cimenta prietenia, cu felul unic de a se distra, de parcă nu ar fi avut nici o grijă. Le propusese să facă împreună o corporaţie, unde să fie toţi asociaţi, să contribuie fiecare cu partea sa de bani şi nea Mitică să caute case şi apartamente de ocazie pe care ei să le cumpere, cu alte cuvinte voia să-i iniţieze în afacerile imobiliare şi să-i consilieze până se rutinează. Le spunea: „Mie nu-mi trebuie nici un ban de la voi, atâta pretenţie am, să cumpăraţi apartamentele pe care le găsesc eu şi să mă lăsaţi pe mine să găsesc deal-uri pentru voi”,  altruismul îl stimulase să se implice direct în viaţa lor, căutând şi identificând oportunităţi pentru ca afacerea lor să se dezvolte.

             Degeaba le sugerase de nenumărate ori: „Faceţi o corporaţie şi casier îl puneţi pe Mihai Colceru”, unul dintre ei care se dovedise a fi mai econom, mai zgârcit, cum le plăcea lor să-i zică, ei însă nu se lăsau înduplecaţi. Pe deasupra mai şi glumeau pe seama acestei propuneri: Nea Mitică vrea să facă colhoz cu noi!

          Odată cu trecerea anilor au regretat ignoranţa de-atunci; când au venit să-l viziteze pe Dumitru Sinu la Phoenix, în Arizona, i-au spus cu părere de rău: Dacă te-am fi ascultat atunci… câte apartamente am fi avut acum!

                                                          Ultima scrisoare

   Am citit împreună scrisoarea aceea plină de emoţie firească trăită de un muribund care-şi negase originile, de teama implicaţiilor sociale ce le-ar fi avut în viaţa lui – statutul de ţigan -, un om care nu dorea să moară cu taina aceasta neîmpărtăşită celui pe care-l respectase atât de mult, lăsând să curgă din sufletul său tot ce păstrase cu sfinţenie o viaţă.

 De câte ori îmi telefonezi mă întrebi mereu dacă n-am ceva pentru cartea dumitale… Uite câteva rânduri: despre ţigani s-au scris câteva sute de cărţi. Despre evrei, sute de biblioteci. Despre români, aproape nimic. Italienii au o cântare foarte interesantă: «De unde vii tu frumoaso? Eu vin din Italii. Dar tu bărbat mândru, de unde vii? Din Andaluzia» – scria Florian, atingând mai departe subiecte sensibile din istoria a trei popoare pe care încerca, în felul lui, să le pună în antiteză: ţiganii, evreii şi românii. Redau în cele ce urmează un fragment din scrisoarea lui Florian, în care face referire la această temă:

   Două popoare vechi de când e lumea: ţiganii şi jidanii – câtă diferenţă între aceste două popoare şi câtă similitudine! Ţiganul oriunde se duce, el rămâne ţigan. Jidanul în orice ţară se duce, el rămâne jidan. Cum de nimeni nu s-a îndurat să scrie două rânduri, despre cine sunt românii? Sigur că, de câte ori am auzit ceva de ţigani, jidani, români, am tras cu urechea, sigur că, toate în lume se schimbă, nimic nu stă pe loc. Care sunt şi au acelaşi sânge ca tine? Două popoare vechi: jidanii şi ţiganii: unii se plimbă cu banii şi cu frică – jidanii; ţiganii nu au nimic: nici frică, nici bani. Acum: Cine sunt românii? Te întrebi de ce francezii de la Ludovic al XIV-lea i-au dat afară şi pe jidani şi pe ţigani de 3-4 ori? Românii, nu! S-au strâns peste 950.000 de evrei şi 3-4 milioane de ţigani. Să nu uităm că şi ţiganii şi jidanii au învăţat româneşte (ungurii, secuii, să ştii, prea puţin!). Nu numa’ că au învăţat dar au şi scris poezii şi cântări, colinde etc.

             Deşi Florian nu era un om cu studii înalte, pe nea Mitică l-a uluit bagajul de cunoştinţe pe care-l deţinea, date şi informaţii despre istoria ţiganilor, puterea de analiză a istoriei popoarelor, diferenţe şi similitudini între acestea precum şi umorul inegalabil al celor veseli mereu, ţiganii!

             În scrisoarea către nea Mitică, Mike Florian făcea referire şi la mişcarea legionară, redând pasaje întregi din cântecele legionarilor şi polemizând pe baza lor. Abordase subiecte sensibile şi diverse, ceea ce dovedea, din nou, că în jurul lui Dumitru Sinu n-au poposit orice fel de oameni, el a ştiu cum să-şi aleagă şi mai ales cum să-şi păstreze prietenii.

                                Din istoria Bohemienilor (ţiganilor)

  Fascinat de ceea ce aflase din scrisoarea lui Mike Florian, nea Mitică devenise foarte interesat în a afla cât mai multe lucruri despre acest popor. A citit cărţi, a căutat informaţii şi le-a coroborat cu cele reliefate de către Mike în scrisoare, pentru că ţiganii, istoria  şi toată viaţa lor deveniseră pentru el un subiect provocator:

             „M-am interesat de Dumnezeul ţiganilor – şi-a început relatarea nea Mitică. Maurkmoulé, aşa se numeşte Dumnezeul ţiganilor, «Leur petit Bon Dieu» (Micul lor Dumnezeu). Maurice Féaudierre, scriitor francez (1909-1992), în «Marea istorie a Bohemianilor« (La grande histoire des Bohémiens”) vorbeşte despre sosirea ţiganilor în Europa şi modul în care s-au răspândit pe continent şi în lumea întreagă de-a  lungul vremurilor.”

   Dar ce este acela un bohémien, bohemian în limba română? – l-am întrebat. Ar însemna locuitor din Boemia, sinonim cu ţigan, romani, gypsy etc. „Bohémien? Cu alte cuvinte ar însemna că oriunde te duci, te joci cu destinul: dacă tu încerci să cunoşti misterul… el fuge. Dacă încerci să eviţi destinul, el vine la tine. Continuă drumul acesta miraculos sub acoperişul căruţei tale! Tu ţi-ai ales această libertate! Tu ţi-ai ales necunoscutul! Viaţa pentru tine e un vis! Tu trăieşti şi iubeşti! Da, dacă te stăpânesc toate aceste virtuţi, atunci cu siguranţă eşti bohémien.” Povestirea lui nea Mitică parcă se transformase dintr-o dată într-o piesă de teatru, avându-l ca protagonist pe bohémien.

   I-am înşiruit câteva date ştiute, cum că prima atestare a romilor în Imperiul Bizantin apare într-un text hagiografic georgian, în jurul anului 1068. Două secole au fost prezenţi pe teritoriul Imperiului Bizantin, după care au migrat spre Occident, ca urmare a ocupării zonei de către turci şi a cuceririi Constantinopolului (sec. XV). Astfel, din Grecia, romii au trecut în ţările de limbă slavă din Balcani: Serbia, Bulgaria şi în Ţările Române: în Ţara Românească (1385), Moldova (1400). În Ungaria şi Polonia cercetătorii presupun prezenţa romilor încă din secolul XIII. În Germania, cronica bavareză a lui Andreas menţionează romii în 1417, în aceeaşi perioadă ei fiind atestaţi şi în alte ţări ca: Elveţia, Franţa, Ţările de Jos, Italia, Anglia, Rusia, Lituania, Suedia, Spania, Scandinavia, iar în XVII romii sunt atestaţi pe continentul american, în sec. XIX şi în Australia.

   „Cum au ajuns ţiganii în Europa? – intervine Dumitru Sinu -. Iată ce am găsit eu în căutările mele: în 1419 – a apărut un cortegiu fabulos de ţigani în Boemia, de unde li se trage numele pomenit, apoi în Ungaria şi unii dintre ei au continuat drumul spre oraşele din nordul Germaniei; aveau nişte cai foarte frumoşi, dresaţi; în 1422 – coboară caravane în Italia; italienii i-au botezat zingaris; în 1422 – apar şi în Paris, dansau şi aveau şi o maimuţă după ei; după ce terminau spectacolul  făceau chetă. De-acolo a rămas expresia şi astăzi: Payer en monnaie le singe (plătim banii pentru maimuţă); în 1539 – Regele Francois I (1494-1547) interzice intrarea în Franţa a acestor bohémiens şi îi expulzează pe cei pe care-i găseşte; în 1560- Regele Carol (Charles) al IX-lea (1550-1574) le dă răgaz de două luni pentru plecare; cei care nu plecau făceau puşcărie 3 ani, iar femeilor şi copiilor li se tăia părul imediat, erau raşi pe cap; în anii 1612-1666 – se dă o nouă lege contra acestor vagabonzi; la 11 iulie 1682 – Louis al XIV-lea dă o altă lege contra  satanicilor, cum erau numiţi de către francezi. Germanii, englezii şi spaniolii – începuseră şi ei să-i bage în puşcării, să le dea foc la căruţe. Îi numeau  copii de diavoli, parias intouchables – paraziţi murdari, bandiţi, etc. «De unde veniţi? Din Egipt? Din India?» -erau întrebaţi de toată lumea din jurul lor -. În 1829  prin declaraţia regelui Louis, toţi aceşti bohémieni erau trimişi la închisoare iar nevestele şi copiii în prizonierat. Regele Ludovic (Louis) al XIV-lea (1638-1715) dă ordin să fie arestaţi în Franţa toţi bohemieni sau egipteni, cum li se mai spunea. La închisoare erau duse şi femeile şi copiii. Fac o paranteză : se estimează că sunt la ora actuală peste 8 milioane în toată lumea. Nu mă interesează de unde vin şi nu mă interesează ce doresc, că vin de pe malul Gangelui, Siria, Persia… – acesta era sloganul bohemienilor care nu aveau nimic decât dorinţa de aventură. Îi găseşti în China, Mexic, Peru, Brazilia. Prezentul sau trecutul nu-i mai interesează – viitorul, vor vedea ei! Omul o să fie salvat de poeţi, de mistici şi de dansatori.”

             Dumitru Sinu făcuse această trecere în revistă  a istoriei ţiganilor, fiind bine documentat, pentru că scrisoarea lui Florian îl incitase din nou la cunoaştere.

                                 „Eu sunt fericit, Ioane, fără să ştiu de ce!”

 

   Întrerupsesem citirea scrisorii lui Mike, cu intervenţia lui nea Mitică despre istoria bohemienilor, obţinusem multe informaţii interesante despre ţigani şi parcă tot mai aşteptam să descopăr şi alte lucruri captivante despre ei.

   Crede-mă, sunt fericit că îţi scriu – am uitat şi de cancer,  îl tratez cu indiferenţă, mă simt ţigan, cum nu m-am simţit niciodată. Să pleci fară să ştii ce te aşteaptă şi tot ce ai cu tine ca bagaj, să fie inimă de lup! Glorie ţie, soare! Tu ai creat viaţa! Dă, Doamne, două veri şi-o vară! Îi bine şi vara şi vara! Când ai plecat te joci cu destinu’, dacă cauţi care-i misteru’, el se ascunde, iar dacă-l eviţi, el vine la tine. Navighează fără să te întrebi care-i sfârşitu’!-, spunea Mike în rândurile pe care nea Mitică le citea; nici el nu se mai întreba în momentul în care scrisese, care-i va fi sfârşitul, ştia doar că este foarte aproape şi se grăbise să scrie cât mai multe lucruri despre etnia căreia îi aparţinea şi de care acum era mândru, nu-şi mai ascundea originile, nu mai conta nimic în afara faptului de a mărturisi prietenului său tot ce mai putea mărturisi, despre neamul lui.

   Deşi pe fondul unei întâmplări triste, pentru că citeam scrisoarea unui muribund, momentele care au urmat parcurgerii celor aşezate cu migală şi cu multă dăruire şi sinceritate de către Mike Florian pe foile învechite, ne-au făcut să zâmbim: într-adevăr, după cum bine spunea şi Florian, ei, ţiganii, au spirit, ţiganii ştiu să trăiască clipa, ştiu să se distreze, se lasă mereu în braţele hazardului fără să aibă griji, inhibiţii sau frici şi-ntotdeauna sunt plini de dragoste.

   Ţiganii n-au nimic, dar au spirit de aventură: «Mă, ţigane, ’ţi arde satu’! Nu-mi duce grija, mă mut în altu’!» Ţiganii – la «pomeană»! El e singur când ajunge la cel ce dă colaci, dar zice aşa: «Daţi-ne şi nouă!». Nimeni nu-ţi mulţumeşte mai frumos la pomană, dar să te ferească Dumnezeu să aibă un ţigan pică pe dumneata, nu te mai poţi spăla nici cu apa din Iordan!  

    Când erau întrebaţi: Ce mâncaţi voi pe drum? – Ce găsim!- era răspunsul lor sincer şi dezinvolt. Au ţiganii Dumnezeul lor! – este expresia pe care o auzim de multe ori în jurul nostru, atunci când se face referire la ei. Ţiganii sunt mereu fericiţi, au în ei ceva ce nu se poate defini în vreun fel, ceva ce le creează o stare de bine interior permanent – Cred că e un fel de dragoste pentru tot ce-i în jur, spunea Mike Florian.

   Eu sunt fericit, Ioane, fără să ştiu de ce! Câteodată ne facem castele de zăpadă… Tot ce aveau în jur era efemerul, tot ce-aveau în suflet, eternitatea! Şi câte alte vorbe de duh, plăsmuite de mintea ţiganilor n-au devenit celebre!

   Ascultându-l pe nea Mitică, zâmbesc, amintindu-mi nişte butade ţigăneşti de pe la noi pe care acum le regăseam în misterioasa scrisoare: Fie frigu’ cât de mare, numa’ vântu’ să nu bată! – ţiganilor nu le place vântul pentru că le spulberă pofta de viaţă! Dă, Doamne, două veri şi-o vară! – iarna nu este un anotimp preferat, cred şi eu, nu este plăcut să-ţi petreci iarna într-o căruţă cu coviltir! Ţiganul spune întotdeauna: Am, da’ nu prea am! – lesne de înţeles că nu i-ar strica un pic de pomeană, şi subtil, nu? Şi multe alte expresii care poartă pecetea spiritului autentic al ţiganilor, care se mai aud şi azi, peste tot acolo unde poposesc!

                                                      „Ai văzut că n-a văzut?”

             Nea Mitică ajunsese la un pasaj din scrisoarea lui Florian, care se pare că îi plăcuse tare mult!

             Spunea Mike un banc  cu doi  ţigani în tren:

   «Ai văzut că n-a văzut?», a fost exclamaţia făcută de unul dintre cei doi ţigani ce tocmai urcaseră într-un tren şi conductorul le verificase biletele de călătorie. Auzindu-le afirmaţia, conductorul se întoarce înapoi şi mai verifică o dată biletele; după ce pleacă, ei iar exclamă: «Ei, ai văzut că n-a văzut?» Înfuriat, când trenul ajunge în prima gară, conductorul trimite un coleg să le verifice biletele din nou; la fel, ţiganul a ţinut-o pe-a lui: «Ai văzut că n-a văzut?»- «Măi, dacă nu ne spuneţi ce n-am văzut vă batem cum nu v-a bătut nime’!» – spusese conductorul supărat -, la care ţiganul răspunse vesel: «Domnule conductor, noi am schimbat biletele: Emil mi-a dat biletul lui iar eu i l-am dat pe-al meu».

             Aveau darul de a face tot felul de şotii şi de glume care imprimau buna dispoziţie în jurul lor şi nu se dezminţeau niciodată, indiferent de împrejurare.

   Snoavele cu ţiganii şi naşu’sunt proverbiale, se regăsesc în multe ipostaze din viaţa acestor temerari ai aventurii permanente şi a vorbelor de duh. Îi scria Florian lui nea Mitică: Spunea un  ţigan din Cugir, Cornel Popescu îl chema: «Dacă ar fi slănină, precum nu-i făină, apă de mămăligă ne dă naşu’», ştii mata nea Mitică unde se ducea omu’ cu o foame de lup şi cu o speranţă, ce numai ţiganii o au – la naşu’!

  Sunt o mulţime de colinde specifice, ale ţiganilor, care au miezul lor şi care am înţeles că sunt cântate şi în vremurile noastre, în unele zone din România. Mike Florian redase una dintre ele în această scrisoare a lui către nea Mitică:

«De Crăciun cu Colindu’»

Coborât-a Dumnezeu la curtea Bogatului / În mijlocul satului, la curtea Bogatului:/ Gata-i prânzu’ să prânzâm / Prânzu-i gata, nu-i de voi / Că-i de boieri ca şi noi./ Dumnezeu s-a supărat / Şi de-acolo a plecat / La marginea satului, / Într-o căsuţă a intrat / Şi din nou a întrebat:/ Gata-i prânzu’ să prânzâm? / Ar fi gata, da’ n-avem, / Dar mergem şi-mprumutăm /

Şi de prânz noi tot vă dăm! Ţiganul totdeauna spunea: Am, da’ nu prea am!, însă sufletul lui a fost mare şi a ştiut să-şi trateze oaspeţii aşa cum se cuvine.

   Scrisoarea mai conţinea şi altfel de glume şi snoave de-ale ţiganilor, de care Mike îşi amintise şi le lăsase să curgă fluviu către prietenul său, unele dintre ele, mai mult sau mai puţin deocheate, dar pline de haz; şi nu uitase în final să accentueze: Românu’ e mereu cu poezia pe buză! Cine a spus că românul e născut poet? – şi asta pentru că ei erau mândri că sunt ţigani-români!

                             Plecat cu sufletu-mpăcat la cele veşnice…

 

   Scrisoarea  lui Florian se încheia brusc, iar mesajul frazei de final avea parcă ecoul unui testament pentru eternitate: Nenea Mitică! Din ce ţi-am scris aş dori să găseşti o pagină în cartea dumitale pentru aceste trei popoare…, era vorba despre ţigani, evrei şi români. Poate că ar mai fi avut multe de spus Mike Florian, numai Dumnezeu ştie ce, însă nu a mai apucat s-o facă pentru că s-a stins…

  „Nea Florian a murit după ce mi-a scris… Telefonam… Tot vocea lui la telefon… Nea Florian, te rog să mă chemi! La hotel, acelaşi telefon. Niciun telefon…madame Bira, vă rog să-mi telefonaţi la hotel, sunt îngrijorat….” – îmi povestea nea Mitică. Însă telefonul primit de la madame Bira i-a confirmat temerile: Mike murise şi-o rugase pe soţia lui să nu-i spună lui nea Mitică despre plecarea sa la cele veşnice. Nea Mitică, Mike Florian a murit după ce ţi-a scris… A  mai trăit patru zile…el a fost pentru mine o adevărată bijuterie, diamantul meu… am avut o viaţă fericită timp de 12 ani. Înainte de a muri l-am întrebat: cui să dau bijuteriile pe care tu mi le-ai făcut cadou?  Nu mă pot uita la ele, plâng…«Dă-le la nişte ţigance, mi-a spus…»

 

   Acestea au fost cuvintele lui Mike, spuse femeii ce-i fusese aproape până în ultima clipă de viaţă. El plecase cu sufletu-mpăcat pentru că se eliberase, nu dusese cu el în mormânt, taina unei vieţi.

 

                                      CAPITOLUL XXV

Rădăcini româneşti – Satul natal, copilăria, tradiţiile şi pământul patriei

           În apropierea masivului Suru din Munţii Făgăraşului – desăvârşiţi străjuitori ai ţinuturilor  transilvane –, unde stăpâneşte peste oameni verdele culmilor împădurite şi semeţia şteiurilor de stâncă scăldate de ape reci şi limpezi, la poalele munţilor Moaşa şi Tătaru, curge nestăvilită spre a se stinge în îmbrăţişarea dulce a Oltului, valea Sebeşului de Sus; localitatea purtând acelaşi nume, leagăn de legendă al bunilor şi străbunilor noştri, însufleţită după vrerea lui Dumnezeu de o comunitate neaoşă, românească, al cărui prototip este omul de omenie, a dăruit de-a lungul vremurilor multe generaţii care au rămas acasă sau au luat drumul pribegiei, răsfirându-se pe toate meridianele lumii. Dar niciodată, indiferent de sutele sau miile de mile depărtare la care vieţuiau, nu şi-au uitat locurile în care au fost plăsmuiţi. Când fac aceste afirmaţii le susţin cu putere prin exemple certe, cunoscând mulţi români care au ales calea străinătăţii, dar care nu şi-au renegat şi nu şi-au uitat vreodată obârşia.

           În toamna anului 1948, fiu al acestor locuri  minunate, Dumitru Sinu a lăsat bocetul celor dragi să-şi asculte ecoul pe Valea Moaşei şi a trecut graniţele României, căutându-şi norocul printre străini. Astăzi stau de vorbă cu el, la cei optzeci şi cinci de ani ai săi şi mă fascinează cu povestea unei vieţi trăite intens, cu bune şi cu rele în acelaşi timp.

   Despre Sebeşul de Sus şi Mărginime

   Satul meu, grădină dulce,/ Eu din tine nu m-aş duce, / De mirosul florilor, / De dragul mândruţelor, /De verdele brazilor / Şi de dragul fraţilor, / De roşu’ bujorilor, / De dragul surorilor, / De negrul molifţilor, / De dragul părinţilor – îmi recitase nea Mitică, cu mândria românului care nu a uitat de unde a plecat, ba mai mult n-a uitat niciun strop din spiritul celor între care s-a născut şi pe care l-a moştenit de la ei.

           Aşa a debutat întâlnirea noastră de această dată, când nea Mitică, purtând amprenta emoţiilor ce-i stăpâneau amintirile s-a dezlănţuit ca un torent, asemeni celor de pe Valea Sebeşului său drag în primăverile în care se topeau zăpezile la munte, în povestirea celor mai frumoase momente trăite în satul copilăriei. Apoi a urmat povestea…

           „Într-o zi frumoasă de toamnă a anului 1948 s-a produs o schimbare majoră în cursul vieţii mele, o schimbare care mi-a marcat profund existenţa: am plecat din satul meu spre o lume plină de mister… Îmi amintesc cu nostalgie acea toamnă frumoasă, cu toate splendorile ei: la trei ani după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, locuitorii ţinutului Sibiului şi-ai satului meu, se bucurau din plin de roadele ei…”

   Bucuria şi mândria de a povesti despre ţinuturile de obârşie, făceau ca ochii lui Dumitru Sinu să aibă o strălucire aparte. Venea dintr-un loc încărcat de istorie şi legendă; împrejurimile Sibiului au constituit  de-a lungul veacurilor scena pe care s-au desfăşurat evenimente cu răsunet în istoria neamului.

   „Atestarea documentară a localităţii nu se cunoaşte cu exactitate, însă, o serie de documente despre Sebeşul de Sus, datând încă din timpul dominaţiei austro-ungare se află la Viena, Budapesta, Cluj şi Sibiu. Multe dintre acestea, tipărite la Sibiu, au fost culese şi publicate de către profesorul Florin Puşcariu în 1913 şi astăzi sunt păstrate la Muzeul Brukenthal din oraşul de pe Cibin”. În vocea amicului ce-mi stătea în faţă simţeam o undă de mândrie, pe bună dreptate justificată:  aparţinea acestor plaiuri şi povestea cu drag şi dor de ele!

   În imediata vecinătate a Sebeşului de Sus se află localităţile Sebeşul de Jos,  Racoviţă şi Avrig.

   „În Sebeşul de Jos, deşi nu era cu nimic mai presus decât satul meu, trăia o categorie de oameni cu un spirit al afacerilor mai dezvoltat, dornici de afirmare, cărora le plăcea să iasă mereu în evidenţă; erau mai cunoscuţi la Bucureşti şi în ţară decât sebeşenii mei care erau majoritatea plugari şi meşteşugari; cei care-au rămas acolo şi nu s-au împrăştiat în lume, erau legaţi de pământul lor şi-l lucrau cu toată dragostea” -, povesteşte nea Mitică răsfoind cu migală filele trecutului.

   La 3 kilometri de Sebeşul de Sus se află o altă localitate în care mai răsună şi astăzi vocile istoriei: Racoviţă – care a devenit cunoscută graţie înfiinţării graniţei militare transilvane de către împărăteasa imperiului austro ungar, Maria Terezia în 1765; încă din 1698, înainte de militarizarea completă a satului, Racoviţă, ca de altfel toate localităţile aparţinând Regimentului de Graniţă de la Orlat, s-a confruntat cu puternice conflicte interconfesionale datorate procesului de unire a Mitropoliei Ortodoxe de Alba Iulia cu Biserica Catolică. Racoviţenii au luptat vitejeşte pe timpul celor două conflagraţii mondiale făcând cinste din plin locurilor de baştină.

   Tot în apropierea Sebeşului de Sus, la o distanţă de câţiva kilometri se află, comuna de pe vremea copilăriei lui nea Mitică, respectiv oraşul de azi, legendarul Avrig. Şcoala Ardeleană a avut un reprezentant de seamă care a aparţinut acestor locuri – Gheorghe Lazăr, fiu  al Avrigului, unde se găseşte înmormântat astăzi. Din locuri cu o istorie zbuciumată şi cu oameni bravi a plecat pe drumul pribegiei Dumitru Sinu!

          La Şelimbăr, de unde încă mai răzbat strigătele de luptă ale ostaşilor lui Mihai Viteazul din timpul bătăliei împotriva armatei conduse de Andrei Bathory, acesta a obţinut victoria bine meritată cu preţul sângelui vărsat de bravii săi ostaşi şi a reuşit să-l înlăture şi să scoată Transilvania din sistemul politic polon.

   Tălmaciu şi Bradu, două localităţi aparţinând aceloraşi ţinuturi erau recunoscute ca având un mare număr de saşi colonizaţi; nu toate satele din mărginime au fost populate cu saşi, în niciun caz cele din munţi sau de la poalele acestora.

   Omul sfinţeşte locul!

   Locurile de la poalele Moaşei n-ar fi fost însă atât de frumoase fară însufleţirea pe care le-o dădea o comunitate de oameni cinstiţi şi harnici şi care au învăţat de la străbunii lor că omenia, munca, respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi sunt caracteristicile ce stau la baza caracterului unui om adevărat. Şi Doamne, cât de adevăraţi erau sătenii lui nea Mitică! Ei i-au servit drept etalon în anii petrecuţi în mijlocul lor, dar şi când a plecat pe drumul străinătăţii.

   „De unde au venit oamenii satului nostru, nu se ştie, ceea ce însă se mai spune şi astăzi este că cei care s-au pripăşit pe aceste meleaguri pline de frumuseţi şi au băut apă din minunata vale Bătrâna s-au îndrăgostit de locurile acestea binecuvâtate şi nu s-au mai putut dezlipi de ele niciodată, acolo au rămas!”

   Invazia tătarilor din anul 1241 a fost resimţită şi aici; au pârjolit tot ce le-a stat în cale; se spune că unii dintre ei, după cum povesteau batrânii, au căzut de pe cai” şi au rămas aici; aşa au primit aceste locuri numele de Plaiul Tătarului, care mai apoi s-a transmis de la o generaţie la alta.

   Cu ce puteau să se ocupe sătenii lui Dumitru Sinu mai bine la poalele munţilor decât cu agricultura şi creşterea animalelor?! Cultivau cu sudoarea frunţilor şi truda mâinilor pământul ce le dăruia cele necesare traiului; majoritatea erau plugari.   

          Creşteau animale cu multă dragoste de ele şi meşteşugeau cu îndemânare: satul avea o varniţă, unde se făcea varul şi o fabrică de cărămidă şi ţigle, atât de necesare în construirea caselor, o presă pentru uleiul necesar alimentaţiei. Sătenii creşteau albine şi, fără îndoială, aveau toate cele necesare extragerii mierii, dar şi teascul pentru prelucrarea cerii; era şi moara de apă cu piuă, unde pe lângă obţinerea făinii din cereale sebeşenii lui nea Mitică duceau la spălat ţoalele şi cergile ţesute de mînile pricepute ale femeilor din sat. „Trei joagăre pentru tăiat buştenii aveam în sat, dar să nu uit, şi două cazane zdravene de ţuică!” – mi-a spus râzând nea Mitică.

   Apoi, după ce a stat o clipă să-şi le reamintească întocmai, a recitat  versurile unui cântec popular de plugărie: Ară badea cu plugu’ / Câtu-i câmpu’ de-a lungu’ / Şi ară şi samănă / Şi din gură cuvântă: / Să te faci, grâule, faci / Ca iarba printre copaci, / Să stai bine la tăiat / Ca mândra la sărutat, / Să stai bine la cosit, / Ca mândruţa la iubit.

   „Îmi amintesc de un cosaş de la noi din sat, căruia i se zicea Dacul; când era vremea fânului, venea la noi câteva zile să ne cosească iarba, şi-n timp ce trăgea din greu la coasă cânta un cântec care suna cam aşa: Plânge valea cu suspine / Eu cu mândra n-o duc bine / I-auzi cum răsună valea / Şi mândruţa-mi ţine calea… Eu auzindu-l, l-am întrebat curios: păi cum merge mai departe? – căci aveam doar opt ani!”

                                      „Daţi bună ziua la toţi”

   Dacă-şi aminteşte nea Mitică astăzi de cineva cu admiraţie şi recunoştinţă, acela este cu siguranţa nea Niculiţă,  bunicul din partea tatălui.

   „Era un om deosebit bunicul Niculiţă – reia nostalgic nea Mitică. Era cumpătat, calm, cu suflet plin de bunătate şi mărinimie, evlavios,  nu înjura nici măcar atunci când era cătrănit şi apăsat de necazuri. Apreciat pentru hărnicia şi omenia lui, nea Niculiţă, foarte priceput la zidărie, era un renumit constructor de case; saşii din Tălmaciu (că la Sebeşul de Sus nu era nici urmă de sas) îl tocmeau să le ridice casele şi-l respectau pentru priceperea, seriozitatea, omenia şi hărnicia lui. Cum saşii erau nişte firi reci şi aveau pretenţia ca românii să li se adreseze cu apelativul stăpâni, observând felul în care se poartă aceştia cu nea Niculiţă, un sătean a zis: «I-am auzit pe saşi dând bună ziua lui nea Niculiţă şi scoţându-şi pălăriile în faţa lui».

   Era invitat şi la nunţi la saşi, deşi nu invitau decât românii înstăriţi, căci nu oricine se putea apropia de ei. Bunicul Niculiţă ne-a învăţat: «Daţi bună ziua la toţi!»  Noi întrebam miraţi: Şi la ţigani?  iar el răspundea calm: «Şi la ţigani, că doar Dumnezeu i-a făcut şi pe ei»”.

   Nea Niculiţă cânta din frunză ca nimeni altul şi avea şi o voce foarte frumoasă. Codrii munţilor îl dăruiseră cu har, iar prin cântecul din frunză nu se despărţea nicicând de freamătul lor. Era invitat şi la nunţi, şi la cele săseşti, unde, îmbrăcat în straiul popular moştenit din străbuni atingea inimile mesenilor şi le modela după spiritul şi sufletul său minunat cu cântecele lui.

   Pe lângă faptul că era harnic, cinstit şi omenos, Nicolae Sinu, bunicul lui nea Mitică avea un suflet de aur: era generos, darnic cu toată lumea: îşi punea soţia să coacă-n cuptorul de pâine un soi de colăcei şi umplea câteva lăzi cu ei, dăruindu-i apoi copiilor săraci.

           Această virtute au moştenit-o şi feciorul, Ion Sinu, tatăl lui nea Mitică, dar şi nepotul lui nea Niculiţă, cu care astăzi mă desfăt în amintirile despre satul lui natal.

           „Mi-a rămas de la bunicul şi de la tatăl meu un bagaj enorm de învăţăminte despre viaţă, atitudine faţă de cei din jur, caracter… Când aveam oameni la lucru, tata îmi spunea: «Întotdeauna când îţi vine cineva la lucru, nu-l pune direct la treabă, ci întreabă-l prima dată dacă a mâncat» – a rostit nea Mitică plin de emoţia amintirilor despre acele fiinţe dragi lui ce l-au educat şi l-au format pentru viaţă – şi n-am uitat asta niciodată.”

          Nea Niculiţă avea sufletul parcă rupt din Rai şi de multe ori, ce visa se împlinea; aşa s-a întâmplat şi într-o zi frumoasă de toamnă, când veneau vitele de la păşune şi unul dintre boii lui lipsea, probabil se rătăcise de cireadă. Cătrănit nevoie mare, a fost bietul om, şi în zadar l-a căutat, boul n-a fost de găsit. În noaptea de Sfântul Nicolae, în acelaşi an a visat că boul lui s-a întors acasă. S-a trezit şi a ieşit afară în toiul nopţii  şi nu mică i-a fost mirarea când a zărit la poartă, cuminte, aşteptând parcă să-i deschidă cineva, tocmai animalul pierdut în toamnă. Nicolae Sinu  murit în 1941, într-o zi când deschidea poarta ca să iasă cu carul cu boi, probabil făcuse infarct…

  „Dormi Lazăre, dormi…”

   Pe măsura ce se adâncea în povestire, vedeam cum ochii lui nea Mitică dobândesc o strălucire aparte, îşi aducea aminte de atâtea lucruri şi întămplări încât nu prididea să mi le facă cunoscute după cum îi veneau în minte:

   „În sat la noi era o femeie pe care o chema Tiuca, iar pe soţul ei – Lazăr, o familie cu stare materială mai bună decât majoritatea celorlalţi;  Dumnezeu le dăduse doar un singur copil, o fată. Era mândră Tiuca de fata ei şi-o voia măritată după un băiat înstărit.

   După cum am mai spus, în satul nostru erau mai mulţi plugari decât bogătani, erau harnici şi îşi munceau pământul cu drag, trăiau cu dragostea de locuri şi de oameni, se ajutau şi se respectau între ei, chiar dacă nu erau neamuri. Spiritul lor, credinţa îi unea pe cei mai mulţi ca într-o familie, cu mici excepţii, binenţeles. Lumea satului era una curată, departe de ură şi ranchiună, aşa cum am auzit că se întâmplă în ziua de azi.

           Tiuca tare era frământată de gânduri şi spunea seară de seară soţului său, cu o undă vizibilă de reproş în glas: Dormi Lazăre, dormi, că pentru fata noastră în tot satul nu-s decât doi baieţi!, ca şi cum lui nu-i păsa de viitorul copilei; dar fata nu s-a măritat în sat, era frumoasă tare şi alesul inimii ei a fost din altă localitate, aşa că visul Tiucăi nu s-a împlinit.”

           Îşi amintise Dumitru Sinu de o altă familie,  care locuia ceva mai jos de casa Tiucăi; tot Lazăr se numea capul familiei, (era finul lui ) şi avea zece copii: patru băieţi şi şase fete. Dar acest om nu-şi făcea probleme de genul celor ce-o frământau pe Tiuca. Finul Lazăr mergea de multe ori la familia lui nea Mitică şi povestea despre copiii săi; îşi arăta mâinile batătorite de muncă, dar încă puternice şi cu înţelepciunea ţăranului neaoş din părţile acelea spunea, arătând spre fiecare deget: Uite, ori că mă tai la ăsta, ori la ăsta, ori la celalate degete, tot la fel mă doare.  Aşa e şi cu cei zece copii ai mei. Îmi pasă de toţi la fel, toţi sunt ai mei” – şi Doamne, mândru mai era de ei şi nu-şi dorea averi, căci cea mai mare avere a sa erau copilaşii, nu-şi făcea griji pentru ei,   ştia că fiecare îşi va găsi drumul potrivit în viaţă.

Înţelepciunea unui copil:„acum nu mă duc, că am prins deja cum se face  rântaşul”

   La fel ca şi părinţii lor şi copiii ţinuturilor lui nea Mitică aveau o mentalitate sănătoasă despre viaţă, despre familie, aveau înţelepciunea şi spiritul  dobândite de la părinţi sau datorate traiului pe care îl duceau; vorbindu-mi despre sat şi oamenii lui şi-a amintit apoi de un copil de 15 ani care l-a impresionat foarte mult cu modul lui de gândire într-o situaţie delicată în care se afla familia lui:

   „Într-o zi, dintr-o casă cu cinci copiii a plecat femeia (soţie şi mamă), a parăsit casa, soţul şi copiii fără a se uita înapoi. Finul Lazăr s-a dus la soţul ei şi i-a spus: «Du-te măi, după ea! Au trecut două săptămâni de când a plecat, du-te şi ad-o acasă!» Dar bărbatul îi răspundea calm, deşi nu era simplu pentru un bărbat să se descurce cu atâţia copii: «Vecine, eu nu mă duc după ea; ştie ea unde stăm, dacă vrea să vină, vine singură». Lazăr s-a dus apoi la băiatul cel mare care avea 15 ani şi i-a spus: «Măi, tu eşti cuminte, du-te tu după maică-ta!». Dar băiatul i-a dat lui Lazăr un răspuns la care nu se aştepta: «Primele zile a fost mai grele, acum nu mă duc că am prins eu deja cum se face rântaşul»…” Absenţa mamei, doar prin acest lucru se resimţea, în rest…

            Din prune furate iese-o ţuică întoarsă!

   Nea Mitică deschisese cufărul tainic al amintirilor şi pe măsură ce povestea îşi amintea tot mai multe şi mai multe lucruri şi întâmplări despre şi cu sătenii lui, pentru care avea o reală consideraţie. O întâmplare cu tâlc şi din care reiese frumuseţea caracterului oamenilor din zona de obârşie a vajnicului povestitor şi iubitor al locurilor şi oamenilor ce le-au dat însufleţire, a rămas pentru amicul meu drept pildă pentru tot restul vieţii.

          „Tetea” Vasile, un sătean harnic şi tare cumsecade plecase într-o zi la fân şi cum pe drum şi-a dat seama că uitase acasă furcoiul, s-a întors să-l ia; când a ajuns însă, a observat că în grădina sa o vecină îi scutura de zor prunii…A stat omul nostru şi a privit-o cum îşi umple desagii şi cum goleşte de roade cinci dintre prunii săi  şi când a dat să se aplece să-şi pună desagii pe umăr, tetea Vasile s-a apropiat de ea, spunându-i cu calm şi blândeţe: «Nu te opinti, te ajut eu să le treci!» şi a ajutat-o el să treacă în curtea ei, desagii plini cu prune. Femeia amuţise, nu a mai spus nimic şi a acceptat ajutorul omului. Despre întâmplarea  aceasta s-a auzit în sat; tetea Vasile nu a spus însă niciodată nimănui despre ea şi nici nu i-a reproşat ceva. Femeia însă a povestit prietenilor; cei care îl întrebau pe Vasile despre acest incident, primeau un răspuns neaşteptat: «Ah, aşa vorbeşte ea, ştiţi voi cum sunt  femeile, vorbesc mult….»  şi dădea din mână, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.”

   Vecina cu pricina a făcut apoi ţuică din prune şi a dus din ea şi la biserică; avea ceva pe suflet şi simţea nevoia să şi-l descarce, spunându-i preotului din sat: Părinte, să daţi la oameni să bea şi să le spuneţi că e de la tetea Vasile. Când s-a întâlnit preotul cu Vasile i-a spus zămbind: Ce ţuică bună ai făcut, tete Vasile! Mi-au spus oamenii că n-au mai băut aşa o ţuică bună. La care tetea Vasile i-a răspuns calm: Părinte, asta este o ţuică întoarsă! – dar preotul nu înţelesese tâlcul vorbelor lui. Era de bună seamă ţuica întoarsă, căci prunele erau din grădina lui, iar plata i-a fost întoarsă de vecina cea buclucaşă, sub formă de ţuică…

   „Am să ţin minte toată viaţa pilda lui tetea Vasile!” – mi-a spus nea Mitică cu sclipiri diamantine în ochi…

                             „Măi, da’ la voi, toţi sunt poeţi?”

   În satul  în care văzuse lumina zilei pentru prima dată nea Mitică, veneau să petreacă câteva clipe de linişte, în armonia naturii şi oameni de vază ai acelor vremuri. Aşa era familia Matei: profesorul Matei era directorul Academiei Comerciale din Braşov iar soţia sa, doamna Sanda îşi avea originile în neamul Brătienilor. Sanda Matei era prietenă cu soţia mareşalului Antonescu, doamna Maria.

   Într-una din zilele în care familia Matei se afla la Sebeşul de Sus, doamna mareşal Maria Antonescu, vrând să vorbească cu Sanda a telefonat la primăria din sat  prezentându-se, cum de altfel era normal: Aici este doamna mareşal Maria Antonescu, aş vrea să vorbesc cu doamna Sanda Matei. La telefon a răspuns o femeie, care cu cea mai mare dezinvoltură, lipsită total de orice fel de complexe i-a zis răspicat, oarecum versificat: Aici este Victoria lui Zaharie şi mătur prin canţălărie! Când a vorbit cu Sanda, Maria Antonescu i-a relatat dialogul cu femeia de serviciu a instituţiei la care sunase şi amuzându-se, i-a spus prietenei sale:  Măi, da’ la voi toţi sunt poeţi?

   Şi aşa este, românul a avut dintotdeauna spirit, nu degeaba se spune: Românul s-a născut poet! Această sintagmă, atât de uzitată pentru a descrie în cuvinte puţine sufletul românului este un dar de la Dumnezeu şi nimeni nu poate să ni-l ia vreodată.

                             „Bine, tată, că mi-ai făcut-o şi pe asta!”

   Spiritul ţăranului român autentic este de neegalat, după cum ştim cu toţii şi după cum puteţi vedea şi din relatările prietenului meu; în viaţa de zi cu zi, la bucurie sau la necaz, acel sâmbure neaoş, de glumă, n-a pierit niciodată, indiferent de situaţie. „Era în sat la noi un om tare poznaş, Ion Savu şi era cunoscut ca Ion a lui Irimie, poznaşul satului “- zâmbea nea Mitică, povestindu-mi cum acesta avea un fecior care îl moştenea, fără indoială, urmându-i exemplul şi ţinându-se de şotii. Făcea Ion a lui Irimie tot felul de glume pe seama tuturor.

   Venise vremea de însurătoare şi feciorul poznaşului îşi găsise mireasa. Au început pregătirile de nuntă şi se agitau oamenii, nu glumă! În săptămâna nunţii feciorul plecase cu treburi la oraş, erau de pus la punct ultimele pregătiri şi avea de făcut multe drumuri. Într-una din zile, pe când se întorcea viitorul mire de la oraş cu târguielile pentru nuntă, l-a găsit pe tatăl cel poznaş mort; feciorul a amuţit şi s-a dus la căpătâiul lui spunându-i supărat: «Bine, tată, mi-ai făcut-o şi pe asta!» – nici mort nu-l vedea altfel, decât poznaş. Multe figuri şi poante îi făcuse Ion a lui Irimie feciorului său, dar iată că acum i-o făcuse lată: murise în săptămâna nunţii lui.

                    „O fi el mare dolaru’, da’-i muncit, bată-l amaru’!”

   Nu puţini au fost aceia care de-a lungul timpului au luat drumul pribegiei şi au plecat din Sebeşul de Sus în lumea largă, chiar după primul război mondial şi de-atunci încoace. Unii au rămas, alţii au revenit acasă după o vreme.

   „Dintre cei care au plecat din satul meu şi au ales America – zice nea Mitică – 90% s-au stabilit la Detroit, parcă erau atraşi unii de alţii închegându-şi acolo o comunitate a lor şi numai a lor, până în zilele de-acum păstrătoare a tradiţiilor din Mărginimea Sibiului; chiar şi acum, nunţile copiilor sau nepoţilor consătenilor mei se fac şi aici, în America, cu sarmale şi prăjituri preparate în casă şi cu muzică populară românească din zona noastră; chiar de curând am aflat că va fi o nuntă mare, cu vreo cinci sute de invitaţi, la care se vor găti câteva mii de sarmale, îţi dai seama: românu-i tot român, fie el în orice colţ al lumii, nu-şi uită rădăcinile şi nici tradiţiile neamului căruia îi aparţine!”

   Cei din sat care fuseseră în America se adunau la crâşmă-n sat, separat de ceilalţi şi cântau: O fi el mare dolarul/ Da’-i muncit, bată-l amaru. Ei ştiau cel mai bine cât de greu le fusese şi cum reuşiseră să adune dolarii cu care se întorseseră înapoi în sat!

   Mi-a spus nea Mitică mai multe întâmplări despre cei care reveniseră acasă după anii de pribegie. Unii dintre ei aveau tendinţa să se laude, plăcându-le să iasă în evidenţă cu ceea ce povesteau sătenilor despre locurile pe unde umblaseră şi mai ales despre ce făcuseră acolo.

   „Când te-apucă dorul de vătrar…”

   De multe ori, cei care reveniseră în sat după ani buni de stat prin străinătate erau întrebaţi de către consătenii lor, oarecum miraţi de revenirea lor acasă, despre cum e traiul prin locurile dinafara graniţelor româneşti.

   „Toma Suciu era din Sebeşul de Sus şi fusese în America de unde se întorsese de curând” – povestea nea Mitică. Oamenii din sat îl întrebau mereu:«Bine, măi Toma, da’ de ce te-ai întors tu din America unde se spune că e atât de bine şi că acolo curge peste tot lapte şi miere?» – erau surprinşi de revenirea lui acasă. În mintea lor se împleteau întrebări de tot felul, dar răspunsul lui Toma a venit surprinzător: «Când te apucă dorul de vătrar, de troaca în care frământă mama pâinea şi de scârţâitul fântânii nu mai rezişti şi-atunci te întorci acasă».

   Întâmplări de tot felul şi amintiri picante se relatau în faţa sebeşenilor  adunaţi la birtul din sat, sau cine ştie pe unde se întâlneau mai mulţi, atunci când cei veniţi din străinătate îşi  povesteau viaţa petrecută departe de casă.

   „Bă, io m-am bătut la Chicago!”

   „Era într-o zi în crâşma din sat unul Popicu’, mic de statură, dar aprig şi arţăgos; la un moment dat s-a supărat pe Toma Ardeleanu, un sătean care doar ce se întorsese din America şi l-a lovit; gestul acestuia nu l-a afectat pe Toma în niciun fel, l-a ignorat. Cum erau dornici de spectacol, cei prezenţi au început să-l tachineze pe Toma: «Măi Toma, da’ tu laşi pe Popicu’ să dea cu tabacheaua în tine? Te laşi tu la cel mai mic om din sat?» Şi după câteva momente de tăcere, Toma striga: «Bă, eu m-am bătut la Chicago». Şi s-a ridicat descheindu-şi nasturii cămăşii şi arătându-le urmele cicatrizate de pe spate a cincisprezece crestături de cuţit;  se bătuse cu mafioţii din Chicago”.

           Toţi cei care erau de faţă au amuţit auzindu-i spusele; s-a dus apoi vestea în sat despre această întâmplare şi ori de câte ori se isca vreo ceartă între săteni, spuneau, nu fără un grăunte de teamă în glas : Eu m-am bătut la Chicago!

„Ştiu că ai fost în America, ştiu şi că eşti zgârcit dar chiar aşa, să mănânci ace?”

   Unii dintre cei care fuseseră plecaţi erau recunoscuţi ca fiind şi zgârciţi, nu le fusese uşor să câştige banii şi îi drămuiau cu mare grijă. Sătenii făceau însă glume la adresa lor şi profitau de orice ocazie pentru a le-o spune.

           „Era unul, Nicolae Călin, a lui Horduc îi spuneau în sat – zâmbeşte nea Mitică şi continuă pe un ton glumeţ; fusese şi el în America şi venise acasă, la nevastă. Sebeşencele noastre purtau pe cap un acoperământ tradiţional, numit păstură. Într-o zi, pe când făcea de mâncare i-a căzut femeii un ac cu care îşi prindea păstura pe cap, chiar în oala cu mămăligă. Bărbatul n-a băgat de seamă că avea în farfurie acul şi în timp ce mânca, acesta i s-a înfipt în gură, lăsându-l cu ea deschisă; doar medicul din sat a reuşit să i-l scoată bietului om şi cum gura satului nu poate fi oprită, imediat s-a dus vestea peste tot.

           Tetea Ion a lui Irimie, care nu scăpa nicio ocazie să facă glume pe seama altora, după întâmplarea cu mămaliga şi acul, întâlnindu-l pe Nicolae a lui Horduc pe uliţă, i-a spus râzând în batjocură: Bine măi, nea Nicolae, ştiu că ai fost în America, ştiu şi că eşti zgârcit, dar chiar aşa, să mănânci ace?

                             Obiceiuri, tradiţii şi…neuitare!

           Multe am vorbit în acea zi cu Dumitru Sinu despre locurile sale natale, despre Sebeşul de Sus din Mărginime, despre oamenii lui şi despre spiritul lor, dar n-am văzut nicicând mai multă bucurie şi vioiciune în ochii lui ca atunci când mi-a povestit despre obiceiurile pe care nu le uitase, despre tradiţiile ce s-au păstrat pănă astăzi şi despre portul popular al sebeşenilor.

          Multe vorbe înţelepte care susţineau obiceiurile locurilor îmi spunea Dumitru Sinu şi le rostea trăindu-le, asemeni celor ce le dăruiseră spre învăţare şi luare-aminte:

 „Nu te duce cu mâna goală la stână, pune-n desagă o bucată de slănină, o ceapă, o roşie, două-trei mere, un morman de prune şi du-le la oameni!

Ţine minte: Dumnezeul cu care pleci din Avrig spre Negoiu, cu acelaşi Dumnezeu ajungi Sus; iar cu Dumnezeul cu care pleci de la noi, din Sebeşul de Sus, cu acelaşi ajungi la Suru!

Dacă ai oi, nu uita să urci cu ele sus la munte între Paşti şi Rusalii şi să le cobori după Sfântă Marie!”

Citisem de curând ce scrisese despre români Jules Michelet: Românul păstrează neştirbit tot ceea ce i-au lăsat străbunii: portul, moravurile, limba şi mai cu seamă marele lor nume de romani! Nobleţe prea bine dovedită. Limba lor e întru totul latină. 

   Mi-a zburat gândul la aceste vorbe de duh când îl ascultam pe nea Mitică povestindu-mi despre ce a însemnat satul pentru el de-a lungul vremurilor şi mi-am dat seama cât de adevărate sunt.

   „Mândru-i portu’-n sat la noi!”

   Foaie verde de trifoi / Mândru-i portu’-n sat la noi / Cu cătrinţă şi cu ie / Şi cu flori la pălarie –  parcă aşa sună versurile unui cântec popular pe care-l auzisem şi eu în copilărie şi care nu mai ştiu cum continua, acum însă, nea Mitică îmi reda cu lux de amănunte portul popular  din Sebeşul de Sus.

   Îşi amintise de îmbrăcămintea sătenilor, portul popular fiind de o specificitate aparte în zona Ţării Oltului, cum se mai numea ţinutul dintre Olt şi Munţii Făgăraşului şi din care făcea parte şi satul său: „Elementele caracteristice în portul femeilor sunt: vânătoarea albă sau păstura cu flori roşii pentru cap, şurţele vinete din două-trei foi cu ochi, iar în spate cătrinţele roşii, iile cu pumnaşii întorşi, apoi chieptarul cu flori mari, tot roşii şi cu ciucurei; buboul negru, care era purtat în trecut atât de bărbaţi cât şi de femei. La bărbaţi, cămeşa cu mâneca largă, pantaloni ţesuţi din cânepă în trei sau patru iţe, pe cap – pălării mici, rotunde iar în picioare călţunide din pănură sau de piele; în general portul popular era dominat de culori puternice, cu precădere roşul.    Sebeşul de Sus a fost un sat tipic transilvănean – continua nea Mitică – şi-mi aduc aminte mai ales de acele pălării micuţe, negre, câteodată unsuroase, cu care-şi acopereau capetele bărbaţii …şi numai ei ştiu câte gânduri stăteau ascunse sub ele”…

   Nu uitase amicul meu octogenar nici cel mai mic amănunt în descrierea costumelor populare din satul său: toate obiceiurile şi tradiţiile îi rămăseseră vii în minte!

   „Când vii bade-n şezătoare…”

   Din noiembrie şi până pe la sfârşitul lui februarie, femeile din Sebeşul lui nea Mitică se adunau la o casă şi petreceau serile împreună; torceau firul de lână sau coseau iile sau cătrinţele lor atât de frumoase, cămăşile bărbaţilor sau lucruşoarele de artizanat cu care-şi împodobeau casele. Cântau, recitau versuri, spuneau snoave şi petreceau împreună până noaptea târziu.

   Fete fecioare sau femei măritate, tinere sau mai puţin tinere, dar cu sufletele pline de spirit, cele ce mergeau în şezătoare legau prietenii trainice şi povesteau vrute şi nevrute.

   Mai erau şezătorile pe vremea aceea şi locurile de întâlnire cu tinerii din sat, pentru că seara târziu, acolo mergeau feciorii să vadă ce fete sunt la şezătoare şi cât sunt de harnice; mulţi dintre ei acolo îşi alegeau viitoarele neveste pentru că în şezători, le puteau vedea cel mai bine virtuţile. Ba de multe ori se mai incingea şi câte-o horă de uitau de fus şi furcă şi jucau până în zori.

   Spune un cântec popular din Ardeal: „Când vii bade-n şezătoare / Nu sta la uşă-n picioare / Ci te uită-n şir de-a rându’ / Şi te-aşează un’ ţi-e gându’/ De ţi-e gându-n altă parte / Du-te bade mai departe.  Aşa era şi la şezătoarea din satul lui nea Mitică!

   Mai era o doină frumoasă în care se arăta dorinţa feciorului de a ajunge la şezătoare şi ale cărei versuri sunau cam aşa: De-ar veni luna lu’ mai / Să mă pui stăvar la cai, / Să mă uit din deal în vale, / Pe care mă sui călare, / Pe şargul cu coama mare, / Pintenog de trei picioare, / Dă, murgule, pasu’ mare / S-ajungem în sat cu soare / C-am o mândră ca o floare / Şi ne-aşteaptă-n şezătoare. / Pe laiţa cu florile / Unde stau dorurile / Pe laiţa cu floricele / Unde-s dorurile mele.

           Nu-şi mai aminteşte acum toate cântecele de şezătoare, dar cu certitudine îşi aduce aminte că aceste întruniri erau cele care însufleţeau satul pe timpul iernii, păstrătoare de tradiţii şi nesecat izvor de creaţie populară autentică.

           Ce se vorbea seara în şezători era ca un fel de barometru al ştirilor şi evenimentelor din sat, pentru că nimic nu le scăpa fără să fie ştiut, vrednicelor femei.

   „Îmi amintesc cu drag câteva versuri dintr-un alt cântec de şezătoare – a continuat nea Mitică: Azi e luni şi mâine-i marţi / Poimâine-i târg la Galaţi. / Mă dusei şi eu la târg, / Să văd boii cum se vând, / Vacile cum se plătesc, / Mândrele cum se iubesc!”

   “Bucură-te soacră mare!”- obiceiuri de nuntă 

   Lumea satului a fost întotdeauna plină de creativitate şi spirit; fiecărei etape din viaţa unui om, ţăranul român autentic a ştiut să-i cânte sau să-i recite, după obiceiurile străvechi, transmise de la o generaţie la alta.

   Dumitru Sinu, în retrospectiva făcută asupra vieţii satului natal îşi amintea cum la nunţi, de exemplu, femeile descântau şi de cele mai multe ori ţinta cimiliturilor lor era nănaşul ori soacra:

Faceţi-mi o ţâr’ de drum, / Să mă duc la domnu’ nun, / Să-i sucesc mustăţile, / Să-i placă nevestele, / Să-i sucesc mustaţa bine, / Să mă placă şi pe mine, sau alt descântec, de data aceasta pentru soacra mare: Bucură-te soacră mare / Că-ţi aduci scărpinătoare / Şi unde te-o scărpina / Şapte ani nu te-o mânca.

   Nimic din ce se întâmpla în sat nu scăpa de biciul vorbelor aparţinând rapsozilor populari ai comunităţii; bunăoară, nea Mitică îşi aminteşte cum au descântat la o nuntă femeile din sat când un băiat de ţigan a luat de soţie o fată de român:

Celuit-a, celuit / Un fecior de corturar / Pe-o fată de general / Corturaru’ om deştept / Se-mbrăcă locotenent, iar fata cânta: De la casa cu parfum / Am ajuns să dorm în fum / De la casă şi palate / Am ajuns cerşind prin sate.

           „Nu ştiu dacă era chiar fată de general mireasa, dar ştiu că aveau o imaginaţie foarte bogată consătenii mei în astfel de situaţii!”

                   „Gată mamă cufăru’!’’

   Iată cum vrând nevrând, după ascultarea atâtor povestiri adevărate despre satul românesc, îmi mai trece şi mie prin minte câte-un cântec, câte-un vers din zona din care m-am născut: „Gată mamă cufăru’/ Că mi-o venit ordinu’”, spune o horă mândră de cătănie. Nici nea Mitică nu uitase să-mi povestească câte ceva despre această etapă din viaţa fiecărui bărbat din sat – armata!

           „Versurile şi cântecele de cătănie mi-au plăcut de când eram copil; când venea perioada de recrutare, câte 25-30 de feciori din sat plecau cătane!” – îmi spune spre sfârşitul întâlnirii noastre nea Mitică, recitându-mi câteva versuri pe care feciorii le spuneau când primeau ordinul de recrutare: Într-o zi de sărbătoare / Primii acasă scrisoare / Ordinu’ de recrutare / Şi-au scris cu cerneal-albastră / Când era să-mi iau nevastă / Şi-au scris cu cerneală verde / Când eram mai drag la fete. Când plecau în armată, feciorii cântau cântece ca acesta: Dar-ar Dumnezeu un foc / Să ardă Sibiul tot, / Să rămână numai parii, / Să se-nţepe generalii, / Generalii şi maiorii / Care cătănesc feciorii.

   „Aş putea să-ţi vorbesc la infinit despre satul meu fără să obosesc”… îmi spusese nea Mitică la sfârşitul discuţiei noastre. Trebuie să recunosc talentul de inegalabil povestitor al lui Dumitru Sinu şi mai mult decât atât, emoţia puternică ce mi-a lăsat-o dragostea lui infinită pentru locurile natale, pentru satul în care a fost plămădit din lutul iubirii de neam şi de glie, de unde a plecat apoi în lumea largă să-şi caute norocul şi unde a învăţat, că omul cu suflet frumos şi sensibil s-a născut pe pământ românesc.

                                          CAPITOLUL XXVI

 

DUMITRU SINU – Frânturi de viaţă, opinii, amintiri…

   Istoria nu este acumularea evenimentelor de orice fel care s-au întâmplat în trecut. Este ştiinţa societăţilor umane spunea istoricul francez Fustel de Coulanges. Amintirile lui Dumitru Sinu sunt o părticică din istoria emigranţilor români, o istorie încă nescrisă. Oameni ca nea Mitică sunt legende vii, iar viaţa lor ţese istoria şi traiectoria societăţilor umane în care au poposit, s-au integrat şi asupra cărora şi-au pus amprenta. Viaţa românilor din Occident este un amestec armonios de cultură şi tradiţii natale, cu cele ale ţării adoptive.

   Dumitru Sinu, alias nea Mitică are o bogată experienţă de viaţă şi un caracter integru, o putere de netăgăduit de a pătrunde în conştiinţele celor cu care intră în contact. Este unul dintre românii plecaţi din ţară pentru a-şi urma destinul departe de locurile natale, care a avut grijă întotdeauna să-şi dezvolte acea latură a cunoaşterii necesară fiecăruia dintre noi, pentru a ne desprinde de gândurile deseori învolburate ale trăirilor prezentului şi a le filtra prin lumina cuvântului rostit frumos.

          Voi încerca de această dată să vă fac cunoştinţă mai îndeaproape cu Dumitru Sinu şi să prezint o părticică din ceea ce este şi ce trăieşte el în Phoenix-ul de care s-a ataşat cu mulţi ani în urmă şi unde mi-a fost dat să-l cunosc, cu toate amintirile adunate într-un suflet cum rar am întâlnit.

          „Acasă mă simt cel mai bine, cu amintirile şi cărţile mele…”

   De fiecare dată când îl vizitez la casa din centrul oraşului Phoenix am impresia că fac o călătorie în trecut. Mă întâlnesc cu toate amintirile sale şi le retrăim împreună. Ele se derulează ca nişte înşir-te mărgărite din tainiţele unei minţi nevăduvite vreodată de inteligenţă şi sclipire, cu o dăruire şi-un magnetism care te atrage spre o comoară nepreţuită pentru minte şi suflet.

   Întotdeauna voi considera un câştig al sufletului şi-un indubitabil mijloc de cunoaştere şi învăţătură fiecare discuţie purtată cu fascinantul octogenar care n-a uitat că a văzut lumina zilei într-un sat de la poalele muntelui Suru din lanţul munţilor Făgăraş şi nici că trebuie să dea bună ziua fiecărui om pe care-l întâlneşte. A fost mereu avid de cunoaştere şi n-a contenit să-şi asume riscuri, să escaladeze zidurile grele ale exilului, să rămână la cei 85 de ani pe care îi poartă demn, un altruist, un om deschis şi primitor, aşa cum a învăţat de la părintele său, de la bunicul – nea Niculiţă şi de la cei în mijlocul cărora şi-a trăit prima parte a vieţii – sătenii Sebeşului de Sus, din împrejurimile Sibiului.

   Când îl vizitez pe Dumitru Sinu îmi place să-mi las maşina în parcarea de la magazinul Safeway, de unde mai sunt circa 200 de metri până la locuinţa sa. Merg apoi pe jos spre locul în care am avut atâtea întâlniri plăcute şi pline de miez. Mişcarea îmi prinde bine. După aproximativ 45 de minute de condus de la mine de-acasă până aici, mă pregătesc pentru orele ce curg întotdeauna mai repede decât aş putea crede.

           Asemănător cu acest magazin era şi cel în care, acum aproape cincizeci de ani, a întâlnit-o pentru prima dată, în Canada, pe Nicole, soţia sa. Îmi amintesc relatarea acelei întâlniri, care a fost fără îndoială un coup de foudre autentic:  „Am cerut-o pe Nicole în căsătorie în primul minut când am văzut-o, nu în prima oră, ci în primul minut: Cum te cheamă? Câţi ani ai? Tu vei fi nevasta mea!”. Cât de hotărât spusese acele cuvinte şi cât de răspicat şi iată că s-a dovedit a fi alegerea cea mai bună, pentru că au avut o căsnicie frumoasă şi o viaţă de familie armonioasă, au rămas mereu alături, indiferent de piedicile ridicate în calea lor de-a lungul timpului. Reamintindu-mi acel episod, mă îndreptam spre casa lui nea Mitică zâmbind în sinea mea şi gândindu-mă, că parcă anume alesese o asemenea locaţie, spre permanenta aducere aminte a acelor vremuri. şi îmi spuneam: Nimic nu este întâmplător în viaţa aceasta!

   În apropiere se zăresc blocurile înalte din centru, impozante şi cu arhitectură modernă şi faţade din sticlă, cu ochi care par a mă privi şi a mă invidia de fiecare dată când păşesc pragul casei lui nea Mitică. Pot ele intui, oare, ce comori ale sufletului stau ascunse acolo?

   Acasă a lui nea Mitică este o oază de linişte rătăcită în forfota oraşului, o casă spaţioasă, fără pretenţii exuberante, dar cu mult gust şi foarte primitoare, caldă, din pereţii căreia parcă răzbate mirosul cernelii şi aroma dulce a amintirilor, cu o grădină plină cu flori, cu terasa de unde adesea distinsul meu prieten îşi admiră florile  – toate semănate şi îngrijite cu dragoste, de mâna sa.

   De multe ori mă aşteaptă cu uşa larg deschisă şi ştiu atunci că îl voi găsi  în camera unde îi place să stea de obicei, să citească sau să mai adauge câte ceva în caietele pline de notiţe, şi unde poţi răsfoi în voie tot felul de reviste. Alteori, mă aşteaptă pe terasă, la umbră, chiar şi pe timp de vară – se pare că nu l-a deranjat niciodată căldura din Arizona.

   Când intri în casă, living room-ul te întâmpină cu o atmosferă caldă, familială, mobilat simplu şi cu bun gust. Pe unul dintre pereţi, încadrată de două săbii încrustate cu însemne pe care nu le poţi desluşi la prima vedere, stă frumos aranjată uniforma militară a lui Nicolae, băiatul lui nea Mitică. El a fost înrolat în armata americană şi a avut merite deosebite. Peretele este împodobit cu diplomele şi medaliile băiatului, care se ocupă acum cel mai mult de afacerile familiei. Pentru ţinută exemplară, eficienţă şi fidelitate în perioada 1996-1999 – citesc pe una din diplomele de merit ale lui Nicolae. Din buzunarul drept al vestonului iese la iveală fotografia fostului militar. Îi stătea bine în uniformă şi seamănă leit cu tatăl său. Ceilalţi pereţi sunt ornaţi cu tablouri pictate de însuşi Nicolae, care este pasionat de artă. L-a moştenit şi pe tărâm spiritual pe tatăl său. Picturi abstracte, culori vii, forme geometrice şi iluzii optice care poartă în ele sufletul artistului, creează o atmosferă de vernisaj în camera de zi.

           Nu se putea să lipsească biblioteca din living, de fapt toată casa lui nea Mitică e plină de cărţi pentru că ştim bine, cărţile reprezintă marea lui pasiune. Studiez de multe ori cărţi din rafturile pe care stau aliniate frumos exemplare de colecţie şi mă delectez de fiecare dată, redescoperind bijuterii  pe care nu le poţi răsfoi oriunde. Beletristică, filosofie, sănătate, spiritualitate, de toate găseşti în biblioteca lui Dumitru Sinu, nu numai din toate domeniile dar şi în mai multe limbi de circulaţie internaţională. Fabulele lui La Fontaine în mai multe volume legate în piele, Balzac, Molière şi alţi coloşi ai literaturii franceze şi universale, volume nenumărate în limba lui Voltaire, în engleză, italiană şi română. Se spune că o carte pe care n-o reciteşti este ca un prieten pe care l-ai uitat. Nea Mitică n-a uitat pe nimeni. I-a aşezat pe toţi prietenii lui în sertăraşe speciale ale sufletului său imens, a scris despre fiecare câte ceva, a colectat amintiri, frânturi de viaţă…

   Zăresc apoi alături de Biblie, Coranul şi o ediţie în limba engleză a istoriei poporului arab.

           La loc de cinste stau şi volumele medicului indian Deepak Chopra, cel care a scris 25 de cărţi, traduse în 35 de limbi şi care ne provoacă la o transformare în persoane libere şi iubitoare, la preschimbarea comportărilor inferioare, precum frica, ignoranţa, ruşinea, în cele mai preţioase sentimente care există: iubire şi împlinire. Tot la loc de cinste stau şi dicţionare filosofice şi opere ale marilor gânditori ai Greciei antice şi multe altele, din care şi-a extras mereu sevele cunoaşterii, prietenul meu.

   Deasupra, pe bibliotecă stau câteva antichităţi, obiecte din bronz – o cizmă din aramă, un vaporaş, un trenuleţ miniatural care arborează drapelul românesc şi un moşneag cu barbă albă, poate chiar prototipul înţeleptului aşezat la loc de cinste în casa lui nea Mitică.

          Alături de rafturile pline cu cărţi valoroase, o măsuţă rotundă din împletitură uşoară şi-un scaun confortabil confecţionat din acelaşi gen de fibră, nu fac altceva decât să te îmbie la lectură. Setea de cunoaştere a lui Dumitru Sinu este omniprezentă în casa lui.

   În master bedroom, tronează un pat – mobilier antic (la mare căutare în America zilelor noastre!) şi alte piese în acelaşi stil, mobilă făcută din lemn de culoare închisă cu sculpturi decorative, radiind parcă din fiecare ungher o linişte regească şi armonie. Probabil că aici se odihneşte pe parcursul zilei Dumitru Sinu, pentru că trebuie să ştiţi că nea Mitică şi Nicole dorm la hotel, unde au un apartament cu toate dotările aferente traiului unei familii, cu bucătărie, cu televizor şi mai ales, cu cărţi şi reviste câte vrei. Dar aproape în fiecare zi, mai puţin în weekend, dimineaţa în jurul orei 10, doamna Nicole îl aduce pe nea Mitică acasă pentru că aici se simte în largul său, aici citeşte, scrie, conversează ore în şir la telefon, sau stă de vorbă cu câte un prieten care îl vizitează. N-a condus niciodată maşina, i-a plăcut mult să circule pe jos ceea ce i-a fost de un real folos în menţinerea unei sănătăţi de invidiat.

   O altă cameră a casei găzduieşte o bibliotecă impresionantă în care tronează, ca nişte regine ale cunoaşterii, o sumedenie de cărţi aparţinând greilor literaturii române şi universale, dar şi cărţi scrise de cei cu care s-a întâlnit, a avut contact sau s-a împrietenit de-a lungul vieţii, nea Mitică, pe care cred că nu greşesc dacă-l numesc omul enciclopedie. De fiecare dată când intru în această cameră am impresia că Minulescu a spus special pentru mine şi prietenul meu Mitică: Intraţi în templul literaturii pe poarta cea mare, nu pe uşi lăturalnice.

   Deseori, când am mers la el în vizită l-am găsit într-o cameră plină de reviste, caiete şi foi cu notiţe, unde scrie, unde-şi adună gândurile şi amintirile şi le aşterne pe hârtie. În linişte, la biroul simplu dar încărcat de poveşti adevărate, Dumitru Sinu îşi aminteşte, scrie frânturi de viaţă, pe care mi le destăinuieşte fără pic de zgârcenie. Viaţa sa a cunoscut din plin aventura, în sensul bun al cuvântului.

   Amintirile-i sunt fascinante şi pe măsură ce îl asculţi te captivează tot mai mult şi tot mai multe ai vrea să afli, minunându-te ce experienţă de viaţă a putut să aibă. Şi toate aceste trăiri ale sale se aşează în timp, sunt filele unei cărţi scrise cu sevele sufletului, căpătând acel farmec care te îndeamnă la cunoaştere, la aprofundare şi mai ales, la luare aminte…

   „Acasă mă simt cel mai bine, cu amintirile şi cărţile mele…” – nu uită să-mi spună de fiecare dată când îl vizitez. 

  „Dumnezeu nu greşeşte niciodată, El face totul perfect!”

   Stăteam ore întregi ascultându-l pe nea Mitică acasă, şi de multe ori, doamna Nicole, care venea să-l ia la hotel se întorcea singură, pentru că soţul său îi spunea zâmbind: „Draga mea, lasă că mă aduce prietenul meu, mai stăm puţin de vorbă”. Iar când întrerupeam conversaţia, pentru că noi am fi discutat altfel mult şi bine, plecam împreună.

   Într-una din zilele acelea, când am ajuns la hotel, Dumitru Sinu mi-a arătat florile frumoase din faţa acestuia, spunându-mi: „Toate plantele şi florile acestea au fost sădite şi îngrijite de către mine. Privesc zilnic cum îşi deschid petalele şi cum fiecare este unică în felul ei. Culorile lor parcă se scurg din penelul unui pictor, spre încântarea ochiului şi a sufletului în acelaşi timp… Dumnezeu nu greşeşte niciodată, El face totul perfect!”

           Frumuseţea sufletului său este un adevăr care se poate citi cu uşurinţă şi în această dragoste a lui nea Mitică pentru tot ce este viu, pentru că el iubeşte florile şi iubeşte viaţa cu toate frumuseţile şi umbrişurile ei. Niciodată nu m-a întâmpinat altfel decât bine dispus şi fiecare întâlnire a noastră a debutat cu o glumă bună sau o întâmplare hazlie, menite parcă să creeze şi-apoi să menţină acest spirit pe tot parcursul orelor petrecute împreună. Acelaşi lucru însă, mi se întâmplă şi când vorbim la telefon, are darul de a mă bine dispune chiar din prima clipă când îl aud şi de a imprima o atmosferă plăcută pe tot parcursul conversaţiei.

           Revenind la sintagma de mai sus, Dumnezeu a fost foarte generos cu nea Mitică, dăruindu-i un caracter puternic, demnitate şi o fantastică putere de analiză şi sinteză, dragoste de viaţă, de pământul strămoşesc şi de oamenii lui şi nu numai, el i-a iubit pe toţi cei care au dovedit că-i merită aprecierea.

          Dumitru Sinu nu a reuşit să-şi termine studiile în ţară – vremurile, condiţiile, greutăţile i-au fost potrivnice. În plus, l-a stăpânit mereu o dorinţă nestăvilită de a cunoaşte alte locuri şi alţi oameni, de a-şi încerca norocul în lumea largă. Spiritul de aventură şi curiozitatea sa nativă l-au ambiţionat să înveţe în exil tot ce n-a reuşit acasă; să citească tot ce n-a citit şi să se înfrupte din tainele cărţilor, dobândind cu timpul un bagaj enorm de cunoştinţe pe care orice om care se pretinde a fi cult şi-ar dori să le deţină.

           A terminat liceul la Sibiu şi a continuat să înveţe tot restul vieţii sale. Nici acum, la cei 85 de ani, setea de lectură şi de cunoaştere nu i-a dispărut, căci Dumnezeu a făcut totul perfect iar noi ar trebui să ne apropiem cât mai mult de perfecţiune prin propria străduinţă.

   Cu un spirit de observaţie mereu la cote maxime, chibzuit şi plin de modestie, Dumitru Sinu a învăţat tot timpul: de la viaţă, din cărţi, de la marii gânditori ai lumii sau chiar de la omul de rând. Abordează discuţii pe teme filosofice şi orice aspect al vieţii îl dezbate cu o abilitate nemaipomenită, opiniile sale rivalizând cu ale unor gânditori de marcă ai omenirii. Are o cultură solidă, niciodată cu el nu te poţi plictisi pentru că ştie să te captiveze şi să te determine să mai doreşti încă şi încă să-i asculţi pledoariile. Cu harul cu care este înzestrat în ceea ce spune, presărând pe alocuri câte-o vorbă de duh, el încearcă să surprindă întotdeauna ceea ce este mai important, făcând ca relatarea evenimentelor trecutului său să-ţi folosească ţie, celui care-l asculţi, drept lecţie de viaţă.

   “Dar până la urmă, tot Eminescu e cel mai mare!”

           Când stai cu nea Mitică de vorbă, el nu încearcă, în niciun caz, să te impresioneze sau să se laude. Spune cu atâta convingere, de exemplu, că viaţa este scurtă şi trebuie în permanenţă să te focalizezi pe ceea ce este important şi util, încât te îndeamnă să-ţi faci rapid o autoevaluare şi să-ţi stabileşti priorităţile.

           „Mare lucru este dacă nu te amesteci cu oricine”- îmi spune mereu şi-mi reaminteşte de fiecare dată ce a învăţat dânsul de la nea Niculiţă, bunicul său: să se amestece doar cu cel care are sâmbure în ceea ce spune. Şi nu-i înţelept? Ba da! Am admirat la Dumitru Sinu permanent capacitatea de a extrage învăţăminte din viaţa şi gândirea omului din popor şi de a le compara şi îmbina cu ale celor mai mari gânditori ai lumii. Nu o dată a făcut referire la scrierile lui Homer, ale lui Diogene sau Socrate. Dar nu numai că le-a citit operele, curiozitatea şi dorinţa permanentă de a şti l-a determinat să citească tot ce a găsit despre vieţile fiecăruia în parte.

   Îţi poate vorbi ore în şir fără să obosească şi fără să te plictisească, de toţi corifeii istoriei şi culturii româneşti şi universale. În biblioteca sa, cu sute de volume rare, găseşti cărţile lui Dostoievski, Puşkin, Dante Alighieri sau Shakespeare şi la loc de cinste, toate cărţile lui Emil Cioran. Nu lipseşte din impresionanta sa bibliotecă nici Mircea Eliade sau Petre Ţuţea, ori adevăratele comori de poezie din cărţile celor mai însemnaţi poeţi ai literaturii universale. Ştie pe dinafară enorm de multe poezii, este ca o enciclopedie din paginile căreia nu te mai saturi să citeşti.

   Când îşi aminteşte câte o întâmplare pe care o poate asocia cu vreo învăţătură extrasă din cărţile marilor gânditori şi scriitori, nu ezită să facă trimiteri la scrierile lor, cunoscându-le bine operele. După ce îmi vorbeşte cu entuziasm despre toate acestea, face însă o mică pauză şi îmi spune cu o voce calmă: „Dar până la urmă, tot Eminescu e cel mai mare! Şi, printre altele, pentru faptul că a spus:  «Poţi zidi o lume-ntreagă / Să dărâmi orice ai spune / Peste toate o lopată / De ţărână se depune» – şi-apoi continuă, atenţionându-mă subtil -: Niciodată să nu uiţi lopata lui Eminescu! Mă uit la toţi aceşti mari scriitori ai lumii: nu zic că nu au fost mari, însă nici unul nu a descris rostul vieţii ca şi Eminescu. Lopata lui Eminescu este finalul tuturor. Pe toţi îi aşteaptă doar acea lopată…”

   Nea Mitică mi-a vorbit de multe ori despre efemeritatea vieţii: „La mine la hotel, adesea îi întreb pe americanii ăştia, ce părere au despre moarte şi dacă s-au gândit vreodată la realitatea morţii. Rămân surprins când constat că majoritatea dintre ei nici nu se gândesc că într-o zi vor muri; poţi să faci orice în viaţa aceasta pentru că până la urmă tot la lopata lui Eminescu ajungi!”   

„Cioran a fost ca o batoză: el i-a luat pe toţi şi i-a treierat!”

           Ştia atât de multe despre Emil Cioran… Pe Cioran şi pe Octavian Goga, nea Mitică îi numea consătenii  mei, pentru că îşi au originile toţi trei în ţinuturile Sibiului.

  „După părerea mea, Cioran a fost ca o batoză: el i-a luat pe toţi şi i-a treierat, a separat grâul cel bun de pleavă şi neghină – mi-a mărturisit Dumitru Sinu -. În Franţa, unde l-am ascultat de multe ori la diverse prezentări publice, Emil Cioran era cunoscut ca unul dintre cei mai valoroşi intelectuali ai vremurilor de-atunci şi-al celor ce-au urmat, era nelipsit de la toate reuniunile ce se ţineau la cafenelele scriitorilor şi unde se dezbăteau ideile şi operele celor mai mari scriitori, filosofi şi gânditori ai Franţei şi diasporei. Toţi îşi exprimau opiniile asupra temelor abordate, iar lui Cioran îi dădeau cuvântul la sfârşit. Cu siguranţă, obiectivitatea cu care acesta îşi spunea părerea, îi ajuta la elucidarea punctelor de vedere expuse, pentru că ceea ce românul, filosof şi scriitor de marcă avea să spună, rămânea pe frontispiciul discuţiilor purtate ca o pecete. Adesea era răguşit a doua zi, atât de mult vorbise în seara precedentă!” Interesante amintiri şi catalogări!

   Într-o lume aflată în plină viteză, într-una dintre cele mai mari metropole americane în care accentul se pune pe competitivitate, pe cunoaştere, seriozitate şi rigurozitate în tot ceea ce faci ca să-ţi poţi asigura ascensiunea pe tărâm profesional, casa lui nea Mitică a fost pentru mine o adevărată oază de relaxare. De când l-am întâlnit, fiecare ocazie de a-l vizita este similară cu o evadare din cotidian, o şansă de a pătrunde dincolo de superficialitatea discuţiilor şi întâlnirilor obişnuite. Cu el am dezbătut şi dezbat în profunzime acel gen de subiecte delicate, sensibile, încărcate de semnificaţii, care te înalţă, îţi aduc un plus de cunoaştere, din punct de vedere cultural, pe de-o parte, şi constituie totodată, nepreţuite lecţii de viaţă. Lângă nea Mitică am înţeles cu adevărat semnificaţia unui proverb românesc: Cine nu are un bătrân, să şi-l cumpere!

   Adesea, venind de la vreo întâlnire de afaceri sau de la un seminar, după o zi stresantă, încărcată de probleme de tot soiul, îmi doream să poposesc la nea Mitică. Eram invadat de o adevărată plăcere, o bucurie sufletească imensă, numai la gândul că voi deschide uşa casei lui, pătrunzând în tainele unei alte lumi, o lume diferită, ruptă complet de ritmul infernal în care ne trăim zilele.

   Poate că dacă în Statele Unite nu ar exista atât de mulţi conaţionali de-ai mei, dacă n-aş avea minunaţi prieteni cu care să petrec weekend-uri sau să conversez, dorul de ţară, dorul de-acasă ar fi mult mai pregnant. Când întâlneşti un om ca nea Mitică, e imposibil să nu doreşti să te vezi cu el. Personalitatea lui puternică te cheamă să-l asculţi, să înveţi câte ceva de la domnia sa, pentru că, sincer, ai ce învăţa! Odată, dânsul mi-a amintit un cântec pe care-l fredona cu amicii săi după plecarea din ţară şi m-a cuprins un sentiment, care mă stăpânise mult timp după ce am ajuns în America – acel dor pe care-l ţii, numai Dumnezeu ştie cum, lipit de suflet mereu, care se infiltrează în fiecare părticică din tine şi a cărui alinare n-o poţi găsi altundeva decât acasă: Tristă este floricica / Care creşte între spini / Dar mai tristă este viaţa/ Petrecută prin străini / Cu străinii-am stat la masă / Şi cu ei m-am ospătat / Dar gândind la mine acasă / Lacrimi multe am vărsat…  

   Cu nea Mitică despre România şi despre români

   Deşi plecat din ţară din toamna anului 1948, Dumitru Sinu nu şi-a uitat nicicând obârşia. Am prezentat într-un capitol anterior multe dintre lucrurile pe care mi le-a povestit despre satul său, despre locuri, despre oameni şi obiceiurile lor, despre spiritul ţăranului autentic pe care l-a stimat, l-a iubit şi l-a avut model. Întotdeauna nea Mitică a fost, este şi va rămâne român adevărat! Cunoaşte atât de bine istoria României, literatura şi reprezentanţii ei de seamă, valorile naţionale, geografia, oraşele, satele, evenimentele importante şi este în permanentă legătură cu ţara, se informează despre tot şi despre toate.

          Nu a prea cunoscut experienţa comunismului şi mereu îmi spune că trăieşte cu nostalgia vremurilor când era bine… Pentru majoritatea emigranţilor români, patria strămoşilor va rămâne mereu vie în memoria lor. Aşa a fost şi cu nea Mitică. Trecerea timpului a diluat relele, iar motivele pentru care a fost nevoit să părăsească România s-au estompat… Aşa este făcut omul, să uite de rele şi să îşi aducă aminte cu drag de perioadele frumoase ale vieţii. Trecutul reprezintă pentru fiecare emigrant tinereţea, o Românie pe care şi-a construit-o în suflet – puţin utopică, puţin idilică… specifică oamenilor cu două patrii. Cu toate acestea, am remarcat la nea Mitică o imagine realistă asupra României zilelor noastre. Prietenul meu şi-a iubit întotdeauna ţara, graiul şi portul strămoşesc, oamenii pământului în care s-a născut, dar mi-a spus că este de acord cu Cioran – care spunea la un moment dat că noi nu avem nimic… „Românului îi cam place să se laude – spune nea Mitică –, eu mă bucur când întâlnesc români de succes, este o mândrie a sufletului meu de român, dar când aud laude nejustificate sunt mâhnit; trebuie să fim realişti şi să nu ne atribuim alte calităţi, decât pe cele cu care, într-adevăr, ne putem evidenţia între alte naţii”. În susţinerea convingerilor sale mi-a dat exemplul japonezilor, care îşi învaţă copiii că de fapt, ei nu au nimic în afară de mintea pe care trebuie să şi-o valorifice la maxim: Tot ce aveţi este inteligenţa voastră, mergeţi la şcoală cât mai departe, studiaţi, învăţaţi, pregătiţi-vă… Afirmă cu tărie: „Trebuia ca în şcoli să ne fi învăţat adevărul despre tot ce ţine de neamul nostru românesc, care este un neam brav, cu rădăcini puternice şi origini străvechi, iar despre România noastră trebuia să ne fi învăţat că este o ţară mică, că avem şi noi ce avem!” Era tare indignat că s-au scris pe vremea comunismului atâtea poezii patriotice exagerate, laudative, cu atâta emfază despre calităţi pe care nu le avem, ascunzând defecte, pe care, în definitiv, fiecare popor le are şi pe care trebuie să le înlăture. Intenţia de a-ţi preamări neamul este bună, dar patriotismul îşi poate avea locul doar după ce conştiinţa obiectivă a fost stabilită. Mai întâi lumina minţii şi apoi focul aprins al patriotismului, scria cineva.

  Nea Mitică îşi iubeşte foarte mult satul natal şi amintirile anilor petrecuţi acolo i-au rămas mereu vii! Dar trăind atâţia ani departe de România, cutreierând ţări şi continente, având şansa de a cunoaşte şi a face o ierarhizare realistă a valorilor, opinia lui este imparţială, chiar dacă inima sa a bătut tot timpul şi bate în continuare româneşte. Nu suportă oamenii care fac exces de laude şi când are ocazia să-i asculte, nu pregetă a le spune direct: „Măi, fraţilor, da’ ce suntem noi, românii, buricul pământului cumva? Suntem şi noi un popor mic, dar în loc să ne lăudăm cu ce-au fost străbunii noştri, noi trebuie să muncim, să învăţăm, să avem grijă de valorile noastre şi să ne evidenţiem prin fapte şi realizări remarcabile între toate popoarele acestei lumi”.

   „Românii sunt isteţi, prind repede totul, sunt descurcăreţi, cu alte cuvinte”- îmi spunea adesea nea Mitică – şi continua prin a-mi da exemple din România zilelor noastre, făcând referiri la ceea ce se petrece în ţara pe care a părăsit-o acum 63 de ani… Nu agreează acest subiect, ar fi preferat să rămână cu imaginea României lui de-atuncicând era bine. Niciunui român care-şi iubeşte ţara nu-i este uşor să vadă cum se degradează cu fiecare zi ce trece scara valorilor, cum triumfă  doar puterea banului, fără să se ţină seamă de interesul naţional.

   „Că-mi place sau nu, trebuie să fiu realist şi să subscriu opiniei lui Cioran şi-anume, că ne batem de multe ori cu cărămida în piept, mândrindu-ne cu ce-au fost şi ce-au făcut bunii şi străbunii noştri, în loc să punem mâna să facem noi ceva pentru ţărişoara asta şi să ne remarcăm cu-adevărat între celelalte popoare; uită-te, ce se întâmplă acum în ţară, uite cum se mănâncă între ei cei mari şi cum se luptă pentru putere, fără să se gândească la soluţii viabile şi care să acţioneze în folosul naţional”. Şi câtă dreptate are, fie că ne place fie că nu!

   Spiritul moştenit de la bunii şi părinţii săi, educaţia sănătoasă primită într-o familie de oameni simpli dar cinstiţi şi nu în ultimul rând anii petrecuţi într-o lume diferită de cea în care s-a format în tinereţe, au făcut ca nea Mitică să-şi făurească din ţăranul român un  model de viaţă: „Dacă scriu bine nu se datorează faptului că am trăit între intelectuali, ci faptului că am trăit între ţărani, afirma cândva un mare scriitor francez,  iar eu sunt în totalitate de-acord cu el, de aceea îmi voi scoate mereu pălăria în faţa ţăranului român”.  

   La o şuetă cu bucătarul lui Nikita Hruşciov

   Dumitru Sinu călătorea cu avionul de la Paris la Los Angeles. Cum niciodată n-a fost zgârcit la vorbă şi cum nimănui nu-i trebuie mult ca nea Mitică să-i devină simpatic, în acea călătorie nea Mitică îl cunoaşte pe bucătarul lui Nikita Hruşciov, conducătorul Uniunii Sovietice după moartea lui Stalin. Nici nu se putea să nu intre în dialog cu el, nu şi-ar fi iertat-o! Îi plăcea să afle cât mai multe lucruri despre oameni, în general, iar când era vorba despre personalităţi era de-a dreptul încântat.

   Îi povestise bucătarul cum odată îl întrebase pe Hruşciov ce ar lua cu el dacă ar fi pe un vapor arzând în flăcări, în momentul în care ar fi nevoit să-l părăsească. Impulsiv dar spontan, conducătorul rus i-a răspuns: Aş lua focul… Cum era un împătimit iubitor al naturii, dar mai ales al apelor şi vieţuitoarelor, Nikita Hruşciov avea vaste cunoştinţe despre tot ce ţinea de acest domeniu, fiind totodată şi un pasionat pescar. Mai aflase despre Hruşciov că era un om sensibil, că după moartea fiului său nu a vorbit o lună de zile cu nimeni. În faţa unei asemenea tragedii…  

„A doua oară dacă ne-am întâlni, în Franţa sau în SUA, nu ar fi la fel!”

   În acelaşi avion s-a întâmplat să fie şi o distinsă franţuzoaică, o doamnă care aparţinea vârfurilor intelectualităţii franceze. Era căsătorită cu un japonez şi călătorea spre Ţara Soarelui Răsare, parcurgând o parte din drum cu acelaşi avion cu cel în care se afla şi nea Mitică.

   Franţuzoaica îl cunoştea foarte bine pe Emil Cioran, soţul său îl dusese pentru prima dată în Japonia. Trei prinţi japonezi, care auziseră de faima filosofului român au fost curioşi să-l cunoască şi soţul acestei doamne le-a facilitat întâlnirea cu el, în Franţa. „Femeia aceasta mi-a cerut să-i recit câteva versuri dintr-o poezie, în româneşte. Stăteam în cumpănă nu mă hotărâsem ce versuri să spun, când deodată, nu ştiu ce mi-a venit şi am rostit: Sunt sărac şi n-am nimic / Numai pielea pe buric”.

           „Nici Japonia şi nici Franţa nu au avut vreun poet care să descrie atât de bine sărăcia!”- se minunase franţuzoaica, reflectând la versurile rostite de Dumitru Sinu care se scuzase că nu ştia cine le-a scris; le preluase de la un ţăran de la el din sat. Din nou, iată că spiritul ţăranului român impresiona prin profunzime şi nu pe oricine, ci pe un intelectual de clasă din anturajul lui Cioran. Au urmat discuţii nesfârşite între cei doi despre Emil Cioran, despre români şi despre România. Femeia era încântată să asculte lucruri pe care nu le auzise niciodată. La un moment dat, impresionată de tema discuţiei cu Dumitru Sinu şi-a exprimat regretul că îi fuseseră necunoscute până atunci atâtea lucruri, imputându-i în primul rând lui Cioran, tăcerea: „Cioran a făcut turul Franţei pe bicicletă şi a scris mult despre Franţa. Când o să-l întâlnesc, o să-l cert şi-l voi întreba de ce n-a făcut turul României”. Au abordat tot atunci subiecte diverse despre Franţa şi Japonia, fiind uimită de cunoştinţele românului. L-a întrebat cum îl cheamă şi unde-şi are rădăcinile în România, pentru a-i putea povesti de el lui Cioran. La despărţire nea Mitică i-a propus să facă schimb de adrese însă delicata doamnă i-a dat un răspuns care l-a lăsat fără replică: A fost prea frumos. Vreau să rămână intacte aceste clipe, aceste amintiri. A doua oară dacă ne-am întâlni, fie că ar fi în Franţa sau în SUA, nu ar fi la fel!

          „Măi, voi când aţi venit din ţară nu aţi adus nimic cu voi?”

   Am amintit în relatările despre întâlnirile mele cu Dumitru Sinu că a fost un autodidact consecvent, mereu a dorit să ştie, să cunoască, să înveţe. El a muncit toată viaţa dar şi-a făcut timp pentru citit şi a citit enorm: Cine poate să doarmă cu un om care se scoală de câteva ori pe noapte, aprinde veioza şi citeşte? – vă aduceţi aminte, cu siguranţă, spusele doamnei Nicole, soţia lui nea Mitică. Prietenul meu le-a confirmat când mi-a mărturisit că niciodată nu a avut somn: „Noaptea era linişte şi citeam”…şi acum la cei 85 de ani continuă să citească, continuă să se informeze pentru că setea aceasta de cunoaştere nu se poate alina decât din izvorul cuvântului.

   Îi consideră atât de săraci pe cei care nu ştiu nici măcar o poezie! „Măi, voi când aţi venit din ţară nu aţi adus nimic cu voi?” – îi întreba Dumitru Sinu pe mulţi dintre compatrioţii noştri sosiţi aici, în America. Bineînţeles că întrebarea lui era pusă cu un scop, voia să vadă câţi aduseseră cu ei o carte măcar… Dezamăgit de cele mai multe ori, indignat de atitudinea lor ignorantă faţă de cărţi, faţă de cunoaştere, afirma cu regret: „Să laşi în ţară toate poeziile, toate cărţile de valoare pe care le-ai avut, eu nu-i înţeleg, te rog să mă crezi”. 

   „Dacă…”

   „Dacă fiecare dintre noi am ţine seama de ceea ce transmite atât de frumos şi de clar Rudyard Kipling în poezia Dacă (Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd/ Şi fiindcă-o ai te apasă sub vorbe care dor,/ Dacă mai crezi în tine când alţii nu mai cred / Şi-i ierţi şi nu te superi de îndoiala lor, / Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând, / Nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept ,/ Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând / Şi totuşi nu-ţi pui mască de sfânt sau înţelept…), omenirea ar ajunge departe”, aşa crede Dumitru Sinu şi mulţi dintre noi suntem în asentimentul său. Fiecare lucru îşi găseşte rezolvarea şi fiecare drum se deschide lin în faţa noastră în momentul în care avem răbdare, aşteptăm cu calm, cu deplină încredere în noi şi în ceea ce dorim să realizăm, fără reticenţe şi fără minciuni, fără a ne face din vis un astru şi nici din speranţă un ţel, cu înţelepciune şi cu iubire, întâmpinând şi triumful şi dezastrul cu seninul sufletului liber de ură şi încrâncenare. Să conştientizăm că orice pierdere materială este un câştig al spiritului din noi, o încercare a tăriei în faţa deznădejdii şi un imbold spre accesarea maximei voinţe pentru a ne ridica demni, de-acolo de unde am căzut, să avem curajul să stăm cu fruntea sus iar în faţa Regilor, cu firea neschimbată. Dacă Mulţimea nu ne va fi nicicând străină, ştiind să-i pătrundem tainele şi să învăţăm de la fiecare câte ceva fără să pierdem nici măcar o clipă, vom reuşi cu siguranţă să trecem clipa zdrobitoare şi chiar s-o întrecem, cu atitudinea de bonom. Atunci lumea nu va mai fi pentru noi de nepătruns. Vom reuşi să-i stăpânim necunoscutele şi să ne urmăm calea nestingheriţi, dobândindu-ne acel statut de care fiecare dintre noi ar trebui să fie mândru: statutul de om.

„Eu îţi spun un lucru, faci cum vrei, dar e bine să ştii mai multe limbi străine, învaţă franceza!”

           „Timpul trebuie valorificat în favoarea cunoaşterii, în fiecare zi trebuie să învăţam câte ceva”, aşa m-a îndrumat nea Mitică ori de câte ori a avut ocazia s-o facă. El a învăţat tot timpul: vorbeşte engleza, franceza şi italiana. Doamna Nicole, franţuzoaica pe care a cunoscut-o la Montreal şi care i-a devenit soţie, vorbeşte engleza şi italiana şi binişor româna. Ea a învăţat cu timpul chiar şi cântece populare româneşti.

   Dumitru Sinu a plecat împreună cu toată familia pentru o perioadă destul de lungă în Franţa, aproximativ opt ani şi copiii săi au învăţat perfect limba franceză. Nicolae şi Sandra cunosc limbile engleză, franceză dar şi limba română; Nicolae mai vorbeşte şi limba italiană. Italienii pe care i-a întâlnit în SUA erau miraţi de uşurinţa cu care se exprima nea Mitică în limba lor, nu înţelegeau unde şi cum reuşise s-o înveţe: „Când locuiam la Vancouver în Canada, am lucrat cu italieni la restaurantul Marconi şi i-am rugat să-mi vorbească în italiană.” Italienii nu aveau cum să înveţe engleza de la el, era doar un începător iar nea Mitică, a considerat că era un bun prilej de a învăţa italiana. Relaţia dânsului cu aceşti oameni a fost de apreciat şi nu întâmplător, când s-a hotărât să plece din Canada spre SUA, proprietarii l-au felicitat pentru stabilitate şi seriozitate în muncă, fiind chiar uimiţi de faptul că el şi-a anunţat din timp plecarea. Nu a avut decât de câştigat cu un astfel de comportament, graţie bunului simţ de care a dat dovadă.

           „Eu îţi spun un lucru, tu faci cum vrei, dar e bine să ştii mai multe limbi străine, învaţă franceza!” şi mi-a dat un exemplu: mi-a povestit cum un francez care a plecat în Africa a dus cu el un arbore. Când a spus unei persoane importante din conducerea acelei ţări că doreşte să planteze arborele acolo, răspunsul pe care l-a primit a fost că de-abia peste 100 de ani se vor putea bucura de copăcelul plantat, aşa că ce rost are să-l planteze. Ştiţi care a fost replica francezului? În acest caz, îl plantăm imediat!”. La fel îmi spune şi mie, să încep imediat să învăţ măcar încă o limbă străină şi cred că a reuşit să mă convingă.

                   „Dacă ar fi să o iau de la capăt aş învăţa o meserie!”

           Dacă ar fi să vă vorbesc despre profesia lui Dumitru Sinu, mi-ar fi foarte simplu: n-a avut vreodată o meserie, dar a învăţat de toate. L-am întrebat ce-ar face dacă ar fi s-o ia de la început. Mi-a răspuns fără să stea pe gânduri: „Aş învăţa o meserie! Mi-ar plăcea să fiu bucătar. Toată viaţa am regretat că n-am făcut-o atunci când am avut ocazia, de exemplu în Franţa, la Paris, puteam învăţa de la Paul, tatăl prietenei mele de-atunci”.

   N-a avut o meserie dar a fost un norocos: a întâlnit mulţi oameni de la care a avut ce învăţa, felul lui de a fi l-a ajutat permanent în reuşitele sale. Este un om inteligent, cu o cultură solidă. În plus, i s-au deschis cu destul de multă uşurinţă uşile persoanelor influente, a fost agreat şi plăcut în cercurile înalte, a fost un om puternic şi s-a angajat mereu în a întreprinde acţiuni curajoase. Nu i-a lipsit niciodată spiritul aventurii.

   Îmi povestea că uneori este invitat la grătar de către un amic, bucătar de profesie, cu care îi face plăcere să discute pe marginea subiectului hrană şi tot ce ţine de ea. Când nea Mitică spune că „nu trăim ca să mâncăm ci mâncăm ca să trăim” citându-l pe Molière, Vasile, bucătarul, îl tachinează mereu afirmând relaxat: Ia să fi venit Molière ăsta aici şi să fi mâncat un steak (fleică) făcut de mine, cu un castravete luat direct din borcanul cu murături şi-apoi  să vezi că n-ar mai fi zis că nu trăim ca să mâncăm. Eu îţi spun sincer că de aia trăiesc, ca să mănânc.

          Nea Mitică a fost şi este în continuare un om cumpătat, şi-a îngrijit întotdeauna sănătatea, nu l-a tentat alcoolul, nu fumează, nu a fost niciodată un gurmand, a mers foarte mult pe jos, iată secretul longevităţii şi agerimii sale.

                                  Visul american, în sfârşit, realizat!

   Afacerile personale ale lui nea Mitică au prins contur de-abia după ce a ajuns pe pământul american, după o îndelungă perioadă de peregrinări şi acumulări substanţiale în materie de viaţă şi conduită, de cunoştinţe despre mersul şi conducerea unei afaceri şi nu în ultimul rând după enorm de multe cunoştinţe în rândul oamenilor de toate clasele şi categoriile sociale de la care a avut ce învăţa.

          În fiecare zi, mii de oameni vin pe pământul făgăduinţei în căutarea propriului vis american. Everybody has a dream este un stil de viaţă, iar dacă Dumnezeu îţi mai dă şi un dram de noroc, aşa cum s-a întâmplat cu nea Mitică, în scurt timp spui altora povestea ta de succes.

           Cum a ajuns în Statele Unite? Când au hotărât să părăsească Montreal-ul renunţând la Canada în favoarea Statelor Unite, Nicole şi Dumitru Sinu şi-au depus pur şi simplu actele la Consulatul American din Toronto iar aprobarea le-a venit mai repede decât se aşteptaseră, totul a decurs foarte rapid. Au intrat în SUA prin Sault Ste. Marie, un orăşel situat pe graniţa cu Canada şi s-au stabilit în California.

           Alegerea făcută s-a dovedit a fi de bun augur, pământul american a fost generos cu nea Mitică şi familia domniei sale. Iată că aici a reuşit să devină, rând pe rând, proprietarul a trei hoteluri.

   Totul a început în California, la Long Beach, unde a dobândit cu ajutorul unui evreu primul său hotel, apoi a urmat un altul la Reno, în Nevada şi în final a devenit proprietarul hotelului CORONADO din capitala statului Arizona. Este un hotel modest, pentru oamenii cu posibilităţi materiale mai reduse, are 42 de camere care sunt închiriate cu 20 de dolari pe noapte, dar de aici are un venit constant. În plus, în apropierea casei sale din centrul oraşului Phoenix, mai are un ansamblu de 17 apartamente închiriate, o avere suficientă pentru a mulţumi familia.

            La început s-a instalat cu familia în California şi a reuşit să găsească destul de repede un loc de muncă la o biserică, unde trebuia să facă curăţenie. În aceeaşi zi citeşte un anunţ şi sună imediat la Nob Hill Motel din Long Beach, care aparţinea unui evreu, pe nume Max Sobelman. Proprietarul, un mare magnat, pe lângă acel motel mai avea şi câteva mai mici, precum şi o afacere cu chimicale, Montrose Chemicals (cu timpul s-a dovedit a fi o controversată sursă de poluare, motiv din care a şi fost închisă).

   Îndată ce a telefonat, nea Mitică a fost întrebat de ţara de origine; statutul de român de data aceasta i-a adus şansa de a fi angajat imediat, tatăl lui Max Sobelman fusese croitor în România. La Nob Hill Motel fusese angajat ca manager. A dobândit statutul de proprietar al primului său hotel datorită rezultatelor financiare pe care le-a obţinut într-o perioadă scurtă de timp. Sobelman, văzându-i ambiţia şi seriozitatea i-a promis că dacă până la Crăciun va reuşi să realizeze un anumit profit, îl va ajuta să aibă propriul său hotel. La data scadenţei, nu mică a fost surpriza lui nea Mitică văzând că evreul îşi ţine promisiunea şi îi dă astfel posibilitatea să devină proprietarul unuia dintre motelurile lui, acordându-i un sprijin neaşteptat.  

   „O, da, NOROC!”

            Într-una din zilele în care l-am lăsat la hotel, după o întâlnire de-a noastră care se prelungise ceva mai mult ca de obicei, s-a oprit în faţa hotelului şi mi-a cerut să citesc denumirea hotelului invers, de la coadă la cap: O DA NOROC! – într-adevăr, o, da, ce noroc a avut Dumitru Sinu pe pe parcursul aventurii americane şi parcă acest hotel, cu denumire deloc întâmplătoare,  a venit pentru el ca o răsplată pentru o viaţă de muncă şi şansă în aceeaşi măsură, în care a reuşit  să-şi împlinească visul de a avea propriul său hotel, învăţând, muncind cu dăruire, păstrându-şi integritatea şi mai ales, vorba românului, lăsând întotdeauna loc de bună ziua pe unde a trecut de-a lungul timpului. Să reuşeşti să ai propriul tău hotel cu o „brumă” de bani puşi jos, este un noroc şi încă unul mare! Apoi să iei un alt doilea hotel şi un al treilea! Povestea lui nea Mitică îmi întăreşte convingerea că americanii deţin reţeta succesului: America is the Land of the freedom and the home of the brave, nu este o vorbă în vânt, ci are un sâmbure de adevăr.

   Şi aş mai putea da încă multe exemple din viaţa lui Dumitru Sinu în care, într-adevăr norocul i-a surâs.

          Acest ultim hotel l-a dobândit cu un alt mare noroc: era în California când agentul său imobiliar i-a telefonat spunând că are o ofertă foarte atractivă, propunându-i să meargă să-l vadă. Nea Mitică n-a stat pe gânduri, a plecat de îndată, i-a plăcut hotelul, a negociat un preţ bun, l-a cumpărat şi s-a mutat în Arizona, unde locuieşte acum, de aproape trei decenii.

          Curios fiind, l-am întrebat care crede că este cheia succesului în afaceri. Răspunsul lui a fost scurt şi simplu: „Ca să ai succes în afaceri, depinde numai de tine”. Apoi mi-a explicat că trebuie să ştii ce şi când şi cum să înveţi, cum să te organizezi, cum să valorifici fiecare informaţie, fiecare experienţă pe care trebuie s-o consideri ca lecţie de viaţă, fiecare succes sau eşec cu rolul lui în formarea ta ca om de afaceri.

„Ştii cine este cel mai bogat om din Peru? Este un sârb! Bravo lui! A reuşit pentru că a ştiut ce vrea şi a avut şi noroc! E multimilionar în dolari”, mi-a spus răspicat nea Mitică.

                   „ Eu cred că noi toţi avem un destin!”

   Personal, cred că ceea ce a realizat Dumitru Sinu se datorează nu numai norocului. A avut, ce-i drept şi norocul contribuţia lui. Omul acesta însă a avut o bogată experienţă de viaţă, cu acumulări masive în materie de lecţii pe care le-a învăţat în timp, cărora a ştiut să le dezlege tainele şi pe care a avut abilitatea să le aşeze la locul lor şi să le aplice în practică dar şi acea fantastică deschidere spre sufletul omului, completată de o doză considerabilă de altruism. Nu i-a fost nici ruşine şi nici frică să muncească cinstit iar la momentul potrivit, destinul i-a scos la iveală mijloacele prin care să descopere calea spre prosperitate.

   Pe când locuia în California îi plăcea să participe la licitaţiile de mărfuri de tot felul, cunoscute aici în America sub denumirea de auction. După una din aceste licitaţii, plecând spre casă a văzut un bătrân, de-abia târându-se sub greutatea unui un covor imens pe care îl avea în spate. Săritor ca de obicei, nea Mitică s-a oferit să-l ajute şi l-a eliberat pe bietul om de povară. Deşi aflase că până la casa omului mai erau câţiva kilometri buni de parcurs, n-a dat înapoi şi a continuat să-l ajute. „Mike, vrei să cumperi casa asta?” – au fost cuvintele bătrânului evreu, imediat ce au ajuns la destinaţie. Mirat, nea Mitică i-a spus că el nu are bani pentru aşa o casă. Evreul însă nu s-a dat bătut asigurându-l că nu l-a întrebat dacă are sau nu bani, ci i-a oferit o afacere bună, preţul cerut fiind derizoriu. Tranzacţia s-a încheiat şi nea Mitică s-a trezit peste noapte proprietarul casei evreului. Peste câtva timp a revândut casa unui prieten bun, pe nume Vasile Tudoran.

           Vasile i-a mulţumit toată viaţa. Măi, Mitică, dacă atunci nu cumpăram casa aceea de la tine, nu ajungeam să-mi fac niciodată casa pe care o am acum – îi spusese lui nea Mitică, pentru că vânduse la rândul său casa la un preţ mult mai mare decât preţul de achiziţie.

           Dumitru Sinu consideră că nimic nu este la voia întâmplării.  Oamenii pe care i-a întâlnit şi împrejurările în care s-au întâmplat lucruri ca acesta cu casa dobândită atât de simplu datorită unui ajutor banal, dar care a fost apreciat de către bătrânul evreu, nu sunt altceva decât produse ale destinului: „Eu cred că noi toţi avem un destin. Arabii spun aşa: «Ce ţi-e scris pe frunte ţi-e pus!»” Apoi, melancolic, îmi spuse dintr-o dată: „Ce rău am făcut eu ca de la trei ani să rămân fără mamă? Dar dacă eşti bun, oameni buni găseşti”.

   Îmi povestise cu alt prilej despre mama care îi murise de tânără, la numai 27 de ani ai săi. Tatăl cuprins de febra durerii, a avut inspiraţie scriind câteva versuri ce-au fost puse apoi pe o melodie. I-a luat pe cei trei copii şi i-a dus în pivniţă, acolo i-a învăţat cântecul: Când termină preotul, voi începeţi toţi trei şi cântaţi: Ţine, Doamne, veacul bun / Că pleacă mama pe drum / Ca noaptea să n-o apuce / Că nu ştie und’ se duce .Toţi oamenii din sat izbucniseră în plâns. Mitică era mic, dar i-au povestit sătenii.

Paul (Getty), tu doreşti să conduci o lume întreagă şi nu te poţi conduce pe tine?”

           Toată viaţa, Dumitru Sinu a ştiut să adune şi să selecteze informaţiile, să le stocheze în adâncurile sufletului şi minţii deopotrivă şi să valorifice înţelepciunea celor pe care i-a studiat, fie că au fost mari gânditori sau scriitori, oameni valoroşi de la care şi-a tras învăţămintele, fie de la omul simplu, înţelept şi sincer.

          De pildă, îi rămăsese vie în memorie o întâmplare relatată de către inginerul Traian Niţescu, prietenul său canadian de origine română care era preşedinte la Petrofina – un cunoscut concern de produse petroliere, din care nea Mitică a învăţat cât de important este să ştii să-ţi foloseşti voinţa pentru a-ţi atinge scopul în viaţă. Paul Getty, renumitul magnat al petrolului era prieten cu Niţescu şi adora sarmalele preparate de doamna Florica, soţia acestuia; uneori mergea în vizită la familia Niţescu pentru a le savura împreună, în tihnă. Cu prilejul unei astfel de vizite, Getty i-a dezvăluit gazdei cum a ajuns să renunţe la fumat. Se afla într-o călătorie de afaceri la Paris. Fiind un fumător pătimaş a constatat într-o seară, pe la ora 11,00, că nu mai avea ţigări. A coborât din cameră şi-a hoinărit pe străzile Parisului în căutarea unui magazin, reuşind în final să-şi cumpere ţigări. La ieşire din magazin s-a întâlnit cu un amic francez. Aflând motivul pentru care Getty se afla la acea oră acolo, francezul i-a adresat o întrebare retorică: Paul, tu doreşti să conduci o lume întreagă şi nu te poţi conduce pe tine? Nu te stăpâneşti pe tine?

   Cuvintele francezului au avut mare impact asupra magnatului, pentru că acela a fost momentul în care Paul Getty şi-a dovedit lui însuşi că are voinţă, renunţând pentru totdeauna la ţigări: Au trecut 25 de ani din acea zi şi pachetul de ţigări cumpărat atunci la Paris îl am şi acum, nedesfăcut. În clipa aceea m-am lăsat de fumat, ca dovadă a faptului că sunt propriul meu stăpân,  povestea Paul Getty.

   „Fă binele şi dă-l pe apă!”

          „Tatăl meu, fie-i ţărâna uşoară, m-a învăţat să nu primesc pe nimeni la mine-n casă cu masa goală, dar nici să nu calc pragul vreunui om fără a-i duce ceva”, iată o învăţătură de care Dumitru Sinu a ţinut seama pe parcursul vieţii şi care i-a fost ca o pecete de suflet în tot ce a făcut pentru semenii săi.

   A trecut prin momente de sărăcie dar şi de bunăstare şi n-a uitat să dăruiască din suflet pentru suflet, ajungând acolo unde era nevoie şi când era nevoie, bucurând comunităţi întregi şi oameni simpli, aducând zâmbete ce fuseseră uitate pe feţele copiilor cu probleme şi răspunzând mereu prezent în faţa oamenilor necăjiţi.

          Plecat din Sebeşul de Sus la o vârstă la care alţi tineri încă dezleagă tainele cărţilor şi se bucură de frumuseţea anilor lipsiţi de griji, nea Mitică a continuat lupta cu viaţa, zbătându-se din răsputeri ca în exil să-şi făurească un rost şi iată ca a reuşit, ba mai mult, şi-a îndeplinit promisiunile făcute tacit bunilor şi părinţilor săi, neuitând de unde a plecat, neuitându-şi neamul şi locul ce l-a dăruit cu dragoste şi bunătate, cu sete de cunoaştere şi demnitate, cu virtuţi cu care te poţi naşte dar le poţi şi pierde, odată vrăjit de magia Occidentului. Nea Mitică nu le-a pierdut!

          A răspuns întotdeauna chemării de suflet a fiilor satului natal, participând mai mult decât onorabil la acţiunile organizate în scopul păstrării unităţii şi spiritului românesc pe meleagurile natale. Donaţiile sale respiră din pereţii bisericii din sat şi zâmbesc armonios prin blândeţea şi frumuseţea culorilor ce o împodobesc.

   Aşezămintele pentru copiii nefericiţi din Râul Vadului sau Tălmaciu şi-au îmbunătăţit substanţial condiţiile prin milostenia celui care, crescând de la 3 ani fără mamă a dorit să le readucă acestor copilaşi zâmbetul pe feţele triste. Şi-apoi, câte sute de dolari n-au ajuns la cei nevoiaşi din satul său, şi nu numai, pentru că nea Mitică dăruia de fiecare dată sume cu cel puţin două zerouri în coadă.

           Stau drept mărturie nenumăratele scrisori de recunoştinţă pe care amicul meu le păstrează ca pe un sfânt simbol al respectării promisiunii făcute lui însuşi în momentul în care a părăsit ţara, şi în acelaşi timp, promisiunii făcute celor dragi din familia sa, care-i spuneau întotdeauna: Fă binele şi dă-l pe apă!

           Bine-a făcut şi bine-a găsit şi niciodată nu s-a uitat în urmă spre a vedea ce i-a mai rămas, pentru că a dăruit totul din inimă! Acesta este Mitică Sinu!

                                      CAPITOLUL XXVII

NICOLE SINU – Cea mai româncă dintre canadience!

 

           “Tu vei fi soţia mea!”, au fost cuvintele lui Dumitru Sinu, imediat ce a zărit-o pe Nicole, tânăra şi frumoasa canadiancă ce-l întâmpinase cu zâmbetul ei fără seamăn într-un magazin din Montreal, în urmă cu o jumătate de secol. El – chipeşul bărbat în floarea vârstei, la cei 37 de ani încă burlac, ea – copila de 19 ani, plină de viaţă şi  curată ca lacrima, după cum îi spusese propriul său duhovnic, se plac şi se iubesc din prima clipă, iar după trei luni îşi unesc vieţile în sfânta taină a căsătoriei.

   O viaţă tumultoasă, trăită frumos de un cuplu cu puternice rădăcini în pământul dragostei, îi uneşte pe cei doi şi îi ţine alături, la bine şi la rău aproape 50 de ani. Şi odiseea lor nu s-a sfârşit, ea curge lin şi le dăruieşte bucuria împlinirii: au doi copii minunaţi, au nepoţi deosebiţi, au o afacere care le asigură ceea ce-şi doresc şi trăiesc în armonie, bucurându-se de o viaţă cu-adevărat frumoasă.

Ambiţia unei canadience de a vorbi româneşte!

           Începutul n-a fost uşor, cum multe n-au fost uşoare de-a lungul timpului, dar au avut răbdare şi înţelepciune ca să le depăşească pe toate. S-au cunoscut în Canada, la Montreal, dar viaţa lor a urmat, ulterior o altă traiectorie şi după câţiva ani s-au mutat în Statele Unite, în California. Opt ani au locuit apoi în Franţa, la Saint Gervais, au revenit în America, de data aceasta la Reno, în Nevada şi în cele din urmă, iată-i de aproape treizeci de ani în Arizona, la Phoenix.

          Când s-au cunoscut, Nicole nici măcar nu auzise de România, dar a avut ambiţia să înveţe singură limba română. Dumitru Sinu mi-a vorbit mult despre doamna Nicole, a iubit-o de când a întâlnit-o şi a modelat-o după sufletul şi vrerea sa. I-a admirat voinţa, ambiţia şi a susţinut-o cum a ştiut el mai bine.

   ”Eram în Canada şi plecam dimineaţa la birou la Halifax iar ea, îmi spunea la plecare zâmbitoare – somn uşor!; seara, înainte de culcare rostea, foarte convinsă că e corect, un nostim  drum bun!” Dar el nu a corectat-o. Nicole Sinu afla ce confuzii făcea doar atunci când vorbea cu alţi români, prieteni de-ai lui nea Mitică.

          Ambiţioasă şi mândră din fire, doamna Nicole a zis în sinea sa: Ăsta nu mă învaţă limba română! şi luând dicţionarul, a început singură să înveţe, mai întâi toate verbele româneşti. Le rostea cu voce tare până le-a ştiut foarte bine. Apoi, a luat un dicţionar Larousse, a desenat corpul omenesc, trecând în dreptul fiecărei părţi denumirea în limba română. În fiecare zi îşi ţinea propria lecţie de limba română, până a învăţat bine şi s-a descurcat de minune. Toţi prietenii lor români erau uimiţi de românca Nicole, pentru că tare i-a fost dragă limba română.

           Era o mândrie pentru ea că vorbea româneşte şi iubea limba poporului căruia îi aparţine soţul său, era a doua sa limbă, după franceza nativă.  “Când s-a întâlnit cu mine, Nicole nu ştia decât franceza. După aceea a învăţat româna, engleza şi italiana.”

   Fiica lor, Sandra, care locuieşte cu familia la Saint Gervais, în Franţa, de asemenea vorbeşte fluent franceza, engleza şi italiana şi are cunoştinţe medii de limba germană.

           Nicolae, băiatul lor, ştie bine engleza şi franceza, se descurcă în italiană (el a locuit o vreme în Italia), înţelege limba română dar o vorbeşte destul de sumar, iar acum învaţă limba chineză  (a şi fost de câteva ori în China).

“Am avut prieteni răsăriţi şi am o soţie, mai româncă decât toate canadiencele la un loc!”

   “Am avut prieteni răsăriţi – îmi spune Dumitru Sinu – medici, profesori, ingineri, care aveau tot soţii canadience, dar niciuna nu vorbea româneşte. De-abia dacă legau câteva cuvinte în limba română, pe când cu Nicole se putea vorbi fluent, devenise încetul, cu încetul, româncă în toată regula. Toţi o lăudau şi o apreciau iar ea era aşa de bucuroasă că învăţase limba noastră!”

           Aveau mulţi prieteni şi se învârteau într-un mediu elevat, unde Nicole şi Mitică erau iubiţi şi apreciaţi. Printre cei mai apropiaţi se numărau Petru Sultana, profesorul român care la Montreal era bibliotecar, Florin Marghescu şi Mircea Diaconescu, ambii foşti ofiţeri ai armatei române, doctorul Ion Ţăranu, care a profesat ca medic atât în Franţa cât şi în Canada. După 57 de ani de străinătate, îmi place să spun că nu m-am înstrăinat, că am România în inimă şi că, oriunde mă duc, o iau cu mine în traistă – declara Ion Ţăranu într-un interviu acordat lui Ion Longin Popescu. Anturajul familiei Sinu spune multe, inclusiv dovedeşte din plin calitatea socio-umană a celor doi soţi.

           Din lista de prieteni nu lipsea nici Tiberiu Cunia, ilustrul profesor, cu o remarcabilă carte de vizită. Personalitatea acestuia, aromân de origine, este descrisă în paginile unei cărţi scrise de către Ilie Traian, editată sub titlul Un Coresi aromân – Tiberiu Cunia. Independent de pregătirea sa profesională, fiind la bază inginer silvic cu studii şi în domeniul statisticii aplicate în silvicultură, laureat al unui premiu von Humboldt, în prezent, Tiberiu Cunia lucrează alături de alţi confraţi aromâni, la întocmirea unui dicţionar explicativ aromân şi trăieşte în Statele Unite.

  Soţiile prietenilor lui nea Mitică erau toate mai în vârstă decât Nicole, dar toate o iubeau, pentru că era o foarte plăcută companie: inteligentă, frumoasă, tonică, plină de viaţă! Soţia lui Mircea Diaconescu, fost ofiţer al armatei române (împuşcat în picior în timpul războiului) spunea adesea cu sinceritate: O iubesc pe Nicole mai mult decât pe fiica mea!

           Toată lumea o plăcea şi-o respecta pe doamna Nicole Sinu pentru toate virtuţiile sale, dar mai ales pentru că a avut ambiţia să înveţe limba română. „Ea a devenit foarte repede româncă. Întotdeauna curioasă din fire, dornică să cunoască şi să se perfecţioneze, Nicole a învăţat într-un timp record româna – îmi spune Dumitru Sinu, mândru de soţia lui. Mereu îmi spunea: «Aş vrea să învăţ şi suedeza» – nu ştiu ce dragoste prinsese ea de această limbă!”

   Statutul de româncă îi place mult lui Nicole. Românii pe care i-a cunoscut în aproape jumatate de secol de când este soţia lui Dumitru Sinu au fost oameni deosebiţi, calzi şi primitori şi s-a simţit totdeauna foarte bine în compania lor, le cunoaşte acum obiceiurile, tradiţiile şi cultura.

           Adoră bucatăria românească, îi plac sarmalele şi mititeii la nebunie, îi place tot ce este românesc, pentru că trăieşte fericită de-atâţia ani alături de un român.

          “Nu mai are nimic canadian în ea. Nici nu are ce să aibă: Canada este o ţară rece, o ţară de gheaţă, atât la propriu cât şi la figurat. Deşi este canadiancă get-beget, născută la Montreal, Nicole spune acum : «Nu m-aş mai duce în Canada, nici în vizită»”- îmi zice soţul ei.

          L-am întrebat odată pe nea Mitică dacă doamnei Nicole i-ar plăcea să se mute vreodată în România. „Păi nu m-am dus eu, ca român, să stau acolo! În vizită este plăcut să mergi, nepoţilor mei le place să petreacă vacanţele în România” –  îmi răpunde cu sinceritate prietenul meu. Probabil că dacă ar fi acea Românie de care-şi amintea nea Mitică, aceea Românie în care era bine, poate s-ar fi încumetat să locuiască în mijlocul celor cărora le-a învăţat limba, obiceiurile, romanţele şi doinele, poeziile…

Desfătare sufletească: între „Historia” franţuzească şi „Luceafărul” lui Eminescu

          Dacă Dumitru Sinu este un împătimit iubitor al tainelor cărţilor, nici soţia sa nu s-a lăsat mai prejos. Doamna Nicole citeşte cărţi, citeşte reviste – citeşte foarte mult – mai ales în limba franceză. Nu-i plac revistele americane: în timp ce publicaţiile de peste ocean se axează mai mult pe aspectele practice ale vieţii, cele franţuzeşti au acel cumul de informaţie de care are nevoie un om pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele despre istorie, filosofie, artă.

   Este motivul din care doamna Nicole parcurge cu regularitate revista franţuzească Historia la care este abonată de multă vreme. Un magazin informativ cu o ţinută editorială de excepţie, conţinând date şi informaţii, în general legate de istorie, dar în acelaşi timp o revistă de opinie şi informaţie culturală. Îi place să se informeze, să cunoască, să descopere mereu ceva ce încă nu ştia, cu alte cuvinte, răspunde în permanenţă acelei chemări interioare care te-ndeamnă mereu la a te îmbogăţi sufleteşte….

   Doamnei Nicole i-a plăcut foarte mult la Saint Gervais. Iubeşte munţii, adoră pădurile şi mediul acela liniştit. A avut multe prietene acolo, în orăşelul unde, vorba lui nea Mitică, „toată lumea se pupă cu toată lumea”. În plus, franceza este limba ei maternă, e firesc să iubească locurile, limba, literatura şi istoria francezilor.

   Dar veţi fi uimiţi dacă vă voi spune cât de mult îi plac doamnei  Nicole Sinu poeziile românilor. „Iubeşte foarte mult poeziile lui Eminescu – îmi relata soţul distinsei doamne – recită strofe întregi din Luceafărul Eminului!” Nicole Sinu, iubindu-şi şi respectându-şi jumătatea, a asimilat şi cultura poporului căruia Dumitru Sinu îi aparţine.

                    „Mi te-ai lipit de suflet, ca marca de scrisoare…”

  Să nu mai vorbim de muzica românească! Vă imaginaţi cum cântă o franţuzoaică/canadiancă sadea Aşa beu’ oamenii buni? Da, cunoscând-o, eu sunt sigur că la prin felul ei de a fi, prin vitalitatea de care dă dovadă şi spiritul acela franţuzesc nativ, moştenit de la un popor pe a cărui carte de vizită stă scris cu majuscule ROMANTISM – poate concura oricând cu cea mai româncă dintre românce, inclusiv la interpretarea unui cântec de pe la noi.

           „Îi plac romanţele. Avem câteva sute de CD-uri cu muzică românească, rusească şi grecească, dar cântecul ei preferat este La birtuţu’ din pădure! Şi mi-e drag s-o ascult cântându-mi: La birtuţu’ din pădure / Băui două iepe sure / Cu banii de pe căpestre / Luai ţoale la neveste…” Am râs amândoi închipuindu-mi-o pe doamna Nicole doinind melodia asta, iar nea Mitică, spiritual ca de obicei, a venit imediat cu o completare: „Ei, n-am avut eu iepe, şi chiar dacă le-aş fi avut, nu le beam, dar ţoalele nu i-au lipsit nevestei mele niciodată!”

          Când locuiau în California, Dumitru Sinu avea câţiva prieteni români, muzicanţi, care veneau de multe ori la ei la hotel şi obişnuiau să cânte, printre altele, Lume, lume, soră lume / C-aşa-i viaţa trecătoare / Unul naşte, altul moare / Lume, soră lume!”. Toată lumea era a lor, atât de frumos se distrau! De multe ori, veselii prieteni ai lui Mitică făceau tot felul de glume cu doamna Nicole: îi cereau să le scoată din magazin, cine ştie ce voiau ei, să fure, bineînţeles că o făceau doar pentru că le plăcea reacţia canadiencei: Nuuuu! Vă cumpăr eu tot ce doriţi, numai să nu furaţi! Se distrau de minune, erau tineri, erau frumoşi, erau veseli şi le plăcea compania lui Nicole şi-a soţului său.

           „O cuceriseră cu romanţele, muzicanţii mei români, îi cântau mereu una superbă, aparţinând Bucureştiului interbelic  – şi nea Mitică începe să fredoneze: Sub balcon eu ţi-am cântat o serenadă / Ca pe vremuri visătorii trubaduri / Sus pe cer se-oprise luna să mă vadă / Cum cântam de dragul dulcii tale guri / Toate florile-ascultau a mea tiradă / Numai tu n-ai înţeles ce dor mi-era / Sub balcon eu ţi-am cântat o serenadă / Cea dintâi şi cea din urmă-n viaţa mea – era încântată  Nicole şi ne simţeam extraordinar la acele petreceri de neuitat”.

   Dar Nicole Sinu mai avea o melodie foarte dragă ei, o asculta şi-o cânta adesea, uitându-se în ochii soţului său: De când te cunosc pe tine/ Nu ştiu ce mi-oi fi făcut / Am ajuns ca vai de mine / Nu te-aş mai fi cunoscut / Biata inima, bate ca nebuna / Pentru că te vrea pe tine ’ntr-una / Şi toată ziua nu-i cuminte/ Că  bate de dorul tău / Inimă, de ce n-ai minte / Nu vezi că-mi faci numai rău / Mi te-ai lipit de suflet, ca marca de scrisoare / Şi nu pot orice-aş face / Să te mai dezlipesc / Mi te-ai lipit de suflet / Mi te-ai lipit cam tare / Şi nu am timp de pace / De când eu te iubesc.

           Doamna Nicole este o fire foarte veselă – i-am spus lui nea Mitică într-una din zilele când eram la el acasă şi doamna Nicole tocmai plecase. Râsesem bine cu ea preţ de câteva minute pe seama poveştilor lui nea Mitică. „Da, dar asta a luat-o de la mine!” – a sărit ca ars prietenul meu. Doar o modelase cum a vrut el dacă a luat-o de nevastă aşa de tânără!

   Cum să nu doreşti să întâlneşti un asemenea cuplu extraordinar, doi oameni care se iubesc şi se completează atât de bine unul pe celălalt?!

   Puterea dragostei poate învinge strălucirea banului

          „Dacă am făcut ceva bun în viaţă, atunci faptul că mi-am luat o soţie mai tânără, e acela! – zâmbeşte cu subînţeles nea Mitică. Imaginează-ţi că aveam acum una de vreo optzeci de ani. Ar fi cam cu cinci ani mai tânără decât mine… Ar mai merge aia în stânga şi-n dreapta, aşa, sprintenă ca şi Nicole care aleargă toată ziua? S-ar mai ocupa de afacerile familiei cu atâta dăruire şi pricepere ca şi tinerica mea soţie? Sau imaginează-ţi că ar avea vreo optzeci şi cinci, ca mine! Uită-te la ea cum vine, cum pleacă…”, şi pe faţa lui Dumitru Sinu se putea citi dragostea şi admiraţia pe care o are faţă de femeia de alături.

   Împreună au trecut peste greutăţi, împreună s-au bucurat, împreună au muncit şi şi-au împlinit visele, au doi copii minunaţi, sunt nişte bunici fericiţi şi trăiesc de-o jumătatate de veac şi bune şi mai puţin bune, iubindu-se şi respectându-se unul pe celălalt.

           Tânăra din magazinul acela din Montreal de-acum 50 de ani, pe-atunci doar o copilă, modelată cu dragostea bărbatului ajuns la maturitate şi încercat de viaţă, n-a ţinut seama că alesul inimii sale nu avea pe atunci niciun ban, după cum mi-a mărturisit nea Mitică, l-a ascultat şi împreună au reuşit să realizeze multe. Pentru că soţul ei i-a spus de la început: ”Nicole, n-au importanţă banii astăzi! Ţine cont, va veni o zi când vom avea mai mult decât ne va trebui şi o să ne plimbăm peste tot în lume!”. Şi aşa a fost!

                                       CAPITOLUL XXVIII

O fiică a Sebeşului de Sus, doctor în ştiinţe medicale pe meridianele lumii: LUCIANA STĂNILĂ

 

„Mulţi sebeşeni poartă numele Stănilă şi Bădilă! Sunt răspândiţi prin ţară, dar de te străduieşti, îi poţi afla prin toată lumea, până departe, în Mexic, şi mulţi dintre ei fac cinste satului nostru! Cel mai bun exemplu este Luciana Stănilă, profesor universitar la medicină, la Cluj, fata lui Dumitru Stănilă. Lucica este un om de nota 10, de care sebeşenii pot fi mândri!”

Doctor în ştiinţe medicale, profesor la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” din Cluj, deţinând într-un palmares de excepţie cele mai înalte titluri academice, Luciana Stănilă este imaginea fidelă a femeii de carieră: inteligentă, ambiţioasă, riguroasă, pentru care necunoscutul constituie întotdeauna o provocare. Predă timp de şapte ani la două universităţi din Algeria, vizitează o mulţime de ţări din întreaga lume şi nu se lasă copleşită de temeri atunci când stă faţă în faţă cu aventura: e curajoasă şi participă la un safari în Namibia!

Am vorbit de curând câteva zeci de minute cu doamna profesor la telefon şi am avut privilegiul de a afla o mulţime de lucruri despre Domnia Sa. Cooperantă, deschisă, foarte simpatică şi cu un real simţ al umorului, Luciana Stănilă a rememorat câteva momente semnificative din viaţa şi cariera sa, dezvăluindu-mi, printre altele, principiile care i-au folosit drept jaloane în plan personal şi profesional.

„În viaţă, sunt două lucruri importante: familia şi cariera!”

Iată filosofia de viaţă a doamnei profesor Luciana Stănilă! Am povestit minute în şir despre nea Mitică şi Sebeşul de Sus, despre viaţa şi experienţa Domniei Sale. Este un om împlinit, trăieşte la Cluj, împărţindu-şi timpul liber între Cluj, oraşul care a adoptat-o cu mulţi ani în urmă, Sibiu şi Sebeşul de Sus, pe care nu uită să-l viziteze atunci când timpul îi permite. Casa pe care a moştenit-o de la familie în satul natal a vândut-o acum câţiva ani, unei familii sărmane… Acum, doamna Luciana este pensionară şi se bucură de fiecare moment, încercând sentimentul împlinirii la porţile senectuţii.

S-a născut în Sebeşul de Sus la 27 decembrie 1941, într-o familie de oameni cumsecade. Dumitru Stănilă, tatăl său, era din Sebeşul de Sus iar mama, care moare foarte tânără, când Luciana de-abia împlinise doi anişori, era din Sebeşul de Jos…

Ce coincidenţă stranie, mama lui Mitică Sinu murise când acesta avea trei ani! Iată doi copii rămaşi orfani de mamă care nu-şi vor aminti vreodată nici chipul şi nici mângâierile celor ce le-au dat viaţă, doi copii care, în ciuda lipsei dragostei materne, primesc o educaţie sănătoasă şi îşi urmează fiecare calea, reuşind să-şi împlinească visele şi să-şi facă un rost în viaţă. Luciana era mică, avea doar şapte ani când Dumitru Sinu a plecat din România. Nea Mitică îşi aminteşte însă de Lucica de-atunci, pentru că mama vitregă a lui era bună prietenă cu bunica Lucicăi şi între cele două familii relaţiile erau foarte apropiate. Este crescută de bunica din partea tatălui până la vârsta de şase ani, când tatăl său se recăsătoreşte cu o femeie inimoasă şi descurcăreaţă. Ea va avea grijă de Luciana, ca de copilul ei. Se mută la Cluj, şi Dumitru Stănilă ajunge secretarul Facultăţii de Medicină.

După absolvirea şcolii primare, Luciana Stănilă urmează cursurile Liceului „George Coşbuc” (Liceul nr. 2) din Cluj. Anul 1959 aduce mare bucurie în familia Stănilă, pentru că Luciana devine studentă la medicină (absolvind, apoi, facultatea cu rezultate deosebite). Stagiatura o face în oraşul de pe malul Someşului Mic, în perioada 1965-1966, după care se înscrie imediat la doctorat, urmând cursurile la zi (1966-1969).

În trei ani de muncă asiduă, de studiu intens şi cercetare, publică mai multe referate şi articole de specialitate. Rezultatele cercetărilor efectuate îi aduc satisfacţie, culminând cu finalizarea şi susţinerea tezei de doctorat.

O carieră de succes

După ce-şi susţine teza de doctorat, în 1970, performanţele obţinute o impulsionează să pătrundă tot mai adânc tainele domeniului în care se specializase şi pleacă pentru trei luni în Germania (1 septembrie – 1 decembrie), unde lucrează alături de specialiştii germani într-un laborator de biologie celulară. Este primul contact cu străinătatea, care se pare că-i va deschide tinerei doctor în microbiologie, apetitul pentru munca în afara graniţelor. În timpul şederii în Germania face o scurtă călătorie în Franţa. Cum securitatea comunistă era foarte vigilentă, Luciana Stănilă este chestionată imediat asupra motivului deplasării sale în Franţa. Societatea românească a acelor timpuri era în plină efervescenţă comunistă, iar deplasările în străinătate se puteau face numai după îndelungi verificări ale solicitanţilor. Absolut totul trebuia raportat sub forma acelor vestite informări scrise, care, după evenimentele din decembrie 1989, pre mulţi au să popească

Pe parcursul următorilor aproape patru ani, până în 1974, Luciana Stănilă este asistent universitar în cadrul UMF Cluj, făcând parte din corpul profesoral al catedrei de microbiologie.

Prin anii ’70, graţie protocoalelor încheiate între guvernele României şi cele ale ţărilor mai puţin dezvoltate din Africa de Nord, cu precădere Algeria şi Maroc, pe fondul unei crize acute de cadre didactice în instituţiile de învăţământ din aceste ţări, un mare număr de profesori români, din toate domeniile, vor preda în şcolile africane. Luciana Stănilă pleacă în baza unui contract de cinci ani în Algeria, unde ocupă funcţia de şef de lucrări la Facultatea de Medicină din capitala ţării, Alger (1974-1979).

Revine la Cluj în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie (UMF) „Iuliu Haţieganu”. Rămâne la universitatea clujeană până în 1983, când se întoarce în Algeria. În intervalul acesta, îi pierde, unul după altul, pe cei dragi din familie: în 1980, mama sa vitregă se stinge din viaţă. Tatăl său, Dumitru Stănilă îşi urmează soţia la scurt timp, în 1981, ca apoi, în 1982, să plece la cele veşnice şi bunica ce i-a fost atât de dragă – mama tatălui său, astfel că, doamna Stănilă se va dedica în exclusivitate profesiei.

Pe parcursul derulării celui de-al doilea contract cu Algeria, activitatea Lucianei Stănilă se desfăşoară la Constantine (al treilea oraş algerian, ca mărime), în calitate de conferenţiar la facultatea de medicină din localitate. În anul 1984, în timpul şederii sale în Algeria, reuşeşte să viziteze Egiptul.

Revine în România în anul 1985 şi va lucra, până la vârsta de pensionare, la UMF „Iuliu Haţieganu” din Cluj, urcând, treaptă cu treaptă, în ierarhia profesională, după cum urmează:

1985 – 1990 – asistent universitar;

1990 – 1993 – şef de lucrări;

1993 – 2004 – conferenţiar universitar;

2004 – 1 octombrie 2007 – profesor universitar.

În toată această perioadă, Luciana Stănilă continuă cercetările în domeniul în care se specializase şi predă cursuri universitare multor generaţii de tineri. În acelaşi timp, publică o sumedenie de articole şi lucrări de specialitate. Editează astfel mai multe cărţi, unele traduse şi în limbile franceză şi engleză, ce vor deveni materiale de studiu pentru viitorii medici şi mijloace de informare pentru cei care deja lucrează în domeniu. Amintesc aici câteva titluri: Microbiologia bolii parodontale, 1993, Microbiologia cavităţii orale, 1994, General bacteriology and virology, 2001 (editată şi în limba franceză în anul 2003) şi altele.

În 2007, doamna profesor Stănilă se pensionează, însă continuă să colaboreze cu UMF Cluj, în sistem plata cu ora. Ar fi avut posibilitatea să lucreze oriunde în lume în profesia în care era senator de drept, însă a iubit dintotdeauna universitatea clujeană, a iubit Clujul, oraşul în care s-a format ca om şi profesionist; în plus, şcoala medicală clujeană este renumită în Europa şi în întreaga lume, medicii putându-se remarca şi aici la fel de bine ca în orice ţară din lume.

UMF „Iuliu Haţieganu” – Pepiniera valorilor medicinei româneşti şi internaţionale

Ştiinţa medicală este cea mai apropiată de suflet, fiind cea mai apropiată de om – spunea Iuliu Haţieganu (1885-1959), eminentul clinician, organizatorul serviciului medical transilvănean după al Doilea Război Mondial, al cărui nume îl poartă astăzi universitatea de medicină clujeană. Autor a numeroase lucrări ştiinţifice şi articole de specialitate, Iuliu Haţieganu este fondatorul şcolii medicale clujene şi simbolul universităţii din oraşul de pe malul Someşului Mic.

Tradiţia educaţiei medicale clujene este cunoscută pe toate meridianele lumii. Avându-şi începuturile încă din Evul Mediu, a cunoscut o dezvoltare de amploare la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Victor Babeş, renumit specialist în domeniul microbiologiei, Emil Racoviţă, explorator polar şi fondator al biospeologiei, Iuliu Moldovan, pionier al politicilor de sănătate publică, Iuliu Haţieganu, clinicianul strălucit al Transilvaniei, Octavian Fodor, întemeietorul gastroenterologiei în România, Valeriu Bologa, unul dintre cei mai importanţi istorici ai medicinei din Europa şi alţi iluştri profesori şi cercetători s-au numărat printre specialiştii universităţii medicale clujene care i-au ridicat cota şi prestigiul, punându-şi în slujba ştiinţelor medicale, şi în speţă a omului, toată inteligenţa şi munca lor.

Studenţii absolvenţi ai universităţii medicale clujene au demonstrat de asemenea calitatea studiilor efectuate aici prin profesionalismul ce i-a făcut cunoscuţi pretutindeni în lume. Corpul profesoral de excepţie a avut ocazia să se perfecţioneze, mai ales după 1989, în unităţi similare din Europa Occidentală sau Statele Unite.

Condiţiile de studiu create, spaţiile de învăţământ modernizate şi dotările laboratoarelor cu tehnică modernă, alături de institutorii de marcă, au atras tot mai mulţi studenţi străini, UMF Cluj devenind o instituţie internaţională, în care studenţii pot desluşi tainele medicinei în limbile engleză şi franceză.

Luciana Stănilă a avut o contribuţie esenţială la înfiinţarea secţiilor universităţii cu predare în limbi străine: linia engleză, în 1998, ea însăşi predând în limba lui Shakespeare până în 2004, şi linia franceză, în anul 2000. Îmi spunea distinsa doamnă profesor că la întoarcerea din Africa, avea o grupă formată aproape în exclusivitate din tunisieni, aşa că este lesne de înţeles faptul că înfiinţarea secţiilor cu predare în limbi străine devenise o necesitate.

Iată cum prezintă astăzi Profesor Doctor Constantin Ciuce, Rectorul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” din Cluj, instituţia în fruntea căreia se află:

Studenţii noştri au posibilitatea să studieze în condiţii foarte moderne şi să participe la cursuri în amfiteatre bine dotate. La dispoziţia studenţilor se află o bibliotecă bogată, cu un serviciu personalizat. Timpul liber poate fi petrecut la baza sportivă a universităţii noastre, sau prin participarea la activităţile culturale, atât de variate în oraşul nostru, dar şi prin vizitarea punctelor turistice ale zonei. Taxele de şcolarizare sunt foarte accesibile, iar costul vieţii nu este ridicat.

Oraşul Cluj Napoca este situat în inima Transilvaniei, este un oraş frumos, cu o bună infrastructură, cu o bogată viaţă culturală, cu foarte mulţi tineri ce studiază în cele şase universităţi. Amprenta multiculturală datează de peste 1.000 de ani, iar locuitorii clujeni sunt toleranţi şi prietenoşi. Mulţi dintre foştii studenţi la medicină s-au îndrăgostit de acest oraş şi s-au stabilit aici, întemeind o familie. În glumă, se poate spune că acesta este singurul pericol care îl pândeşte pe cel/cea care ar vrea să studieze aici.

Suntem mândri să vă invităm să citiţi aceste rânduri şi, ca urmare, să veniţi să ne vedeţi lucrând.

Îmi vorbise doamna profesor despre UMF Cluj cu un respect deosebit. S-a simţit legată de tot ce însemna acestă a doua sa casă şi, chiar dacă a profesat şapte ani pe alte meridiane, nu s-a gândit vreodată să se stabilească în altă parte. Experienţa anilor petrecuţi în Algeria n-a făcut altceva decât să-i deschidă căile cunoaşterii spre o altfel de lume, dar, prin revenirea la Cluj, a simţit împlinirea.

O experienţă palpitantă – şapte ani în Algeria!

După câştigarea independenţei Algeriei, în 1962, odată cu plecarea în masă a francezilor, forţa intelectuală a ţării a scăzut considerabil. Primii ani ce au urmat au fost marcaţi de frământări sociale şi politice care au imprimat ţării o stare de instabilitate. Începând cu 1965, timp de aproape 25 de ani, Algeria cunoaşte o stabilitate relativă, sub socialismul unipartid al preşedintelui Houari Boumédiènne.

Cum evoluţia economică şi socială a unui stat este în strânsă legătură cu nivelul de pregătire al populaţiei, în Algeria este iniţiată o reformă a învăţământului, care impune comasarea unui număr însemnat de cadre didactice aduse din străinătate, în şcolile algeriene. În vederea materializării acestei reforme, Algeria a încheiat protocoale de colaborare cu ţările lagărului socialist, printre care Polonia, Bulgaria şi, mai ales, România, de unde sute de cadre didactice aparţinând tuturor formelor de învăţământ au venit să predea în Algeria. În baza unui astfel de protocol a ajuns aici şi Luciana Stănilă.

Făcând o trecere în revistă a perioadei petrecute în Algeria, Luciana Stănilă mi-a povestit câteva lucruri interesante: Algeria este o ţară frumoasă, are o coastă asemănătoare Coastei de Azur, deosebindu-se însă prin faptul că nu este amenajată la fel de frumos. Au munţii Atlas, care o traversează în nord, iar în partea de sud, deşertul algerian, o poartă deschisă spre Sahara. Oraşele cele mai importante sunt Alger, Oran şi Constantine, dar cel mai frumos, nu numai din Algeria, ci din toate ţările maghrebiene, este Algerul. Însă Algeria de astăzi nu mai este ca cea de-atunci. Fundamentaliştii au câştigat teren, şi se pare că ţara aceasta nu mai este atât de sigură… Într-adevăr, evenimentele recente din Algeria şi ţările vecine, ca de altfel frământările politice şi sociale din toată lumea arabă, vin să confirme spusele doamnei profesor.

Algeria se întinde pe o suprafaţă de 2.378.907 kilometri pătraţi.

Statisticile consultate mi-au furnizat informaţia conform căreia, la 1 ianuarie 2011, populaţia Algeriei era de 36.300.000 de locuitori.

Algeria este una dintre cele trei ţări ale Africii de Nord cunoscute sub denumirea de ţările maghrebiene, însă, prin istoria lor, şi Egiptul, parţial şi Libia şi Mauritania, au multe trăsături comune cu primele trei (în limba arabă Maghrib înseamnă Vest). O zicală arabă spune că Magreb este o pasăre sfântă. Trupul ei este Algeria, aripa sa dreaptă, Tunisia, iar cea stângă, Marocul (Wikipedia).

Doamna Luciana îi cataloga într-un mod original, spunându-mi că marocanii sunt consideraţi a fi artizanii Maghrebului, algerienii sunt ţăranii acestuia, iar tunisienii, intelectualii.

În Algeria, Luciana Stănilă lucrează în două etape: 1974-1979, în capitala Alger, iar între 1983 şi 1985, în oraşul Constantine, în cadrul facultăţilor de medicină din cele două oraşe. Salariul n-a fost cine ştie ce: cel aferent primului contract era foarte mic, deoarece statul român îşi lua întotdeauna partea. Al doilea contract a fost ceva mai avantajos, retribuţia fiind ceva mai mare, în jur de 1.500 de dolari, din care impozitul pe care-l lăsa statului român era de 1.000 de dolari, iar restul de 500 erau ai ei. Statul român a făcut multă valută prin aceste reţineri, nestipulate în nicio lege internaţională. Dar, totuşi, câştigul era superior celui din ţară.

Perioada petrecută în Algeria a fost una palpitantă – mărturiseşte doamna Luciana –, în primul rând pentru că am luat contact cu o lume diferită de cea în care trăisem, cu alte obiceiuri şi altă cultură şi în al doilea rând, pentru că toţi trăiam sub impactul fricii de a nu cădea în dizgraţia celor de la ambasadă. Dacă cineva sufla ceva despre tine la ambasadă, aveai toate şansele să te trimită acasă şi să nu mai părăseşti România niciodată.

Când a plecat prima oară în Algeria, avionul cu care călătorea transporta 180 de persoane, cei mai mulţi, profesori, restul, membri ai familiilor lor. Foarte mulţi români au avut atunci astfel de contracte. În schimb, în 1983, când Luciana Stănilă a plecat din nou, doar 12 dintre pasagerii avionului călătoreau în acelaşi scop cu ea, în Algeria. Deja algerienii îşi formaseră cadre didactice indigene şi numărul străinilor care predau în şcolile lor scăzuse considerabil.

Nu mi-am făcut nici măcar un prieten algerian, deşi păreau prietenoşi. Nu-ţi inspirau nicio încredere – mi-a spus Luciana Stănilă, şi apoi mi-a povestit despre atitudinea şi condiţia femeii în societatea algeriană, care au uluit-o. Era interesată de aspectele legate de viaţa celor în mijlocul cărora trăia, de cultura şi tradiţiile algeriene, dar mai cu seamă de felul în care este tratată femeia în familie şi societate.

Are ocazia să participe la o nuntă algeriană şi o face fără ezitare. Bineînţeles că surprizele n-au contenit să apară. A fost uimită să vadă că la nuntă, mireasa era izolată de restul nuntaşilor, stătea singură într-o cameră. Femeile petreceau într-o încăpere, iar bărbaţii, separat, în alta. Au servit masa întâi bărbaţii, şi de-abia când au terminat, au fost servite femeile. Un vas mare, cu un fel de ciorbă, era aşezat în mijlocul încăperii, şi din el au mâncat cele şapte femei prezente. Felul doi era o combinaţie ciudată: un soi de pilaf cu dulceaţă. Asta n-a fost chiar aşa de rău, că putea să servească fiecare din acel vas, cu o furculiţă – îmi spunea râzând doamna Stănilă. Probabil, în timpul mesei şi-o fi amintit cum sunt nunţile în România, cu aperitivele acelea bogate, depăşind marginile farfuriei, şi supa cu tăieţei de casă, cu friptura bine rumenită în cuptor şi inegalabilele sarmale!

Ei, dar acum vine momentul forte al evenimentului: mirele şi mireasa au dispărut… toată lumea aştepta nerăbdătoare să vadă cearceaful! S-a consumat şi acest moment… şi mireasa a scăpat cu obrazul curat! Dar cu cearceaful… pătat!

În cei şapte ani algerieni, au existat multe momente inedite în viaţa doamnei Stănilă – a avut ocazia să cunoască îndeaproape oamenii şi tradiţiile lor, să le pătrundă tainele şi să le guste valorile culturale tradiţionale. Însă nici de tensiuni nu a dus lipsă, pentru că toţi cei veniţi din ţară să lucreze aici erau suspectaţi în permanenţă de către securiştii ambasadei române din Alger de posibila rătăcire şi rămânere prin vreo ţară occidentală. Au fost multe cazuri de acest gen: de exemplu, îmi spunea Luciana Stănilă că la prima descindere în Algeria, avionul cu care a călătorit a făcut escală la Zurich, în Elveţia. Deşi aeroportul era bine securizat, două dintre familiile din grupul lor au reuşit să dezerteze, creând un precedent şi motivând într-o oarecare măsură atitudinea angajaţilor de la ambasadă. Din prima tranşă de profesori care au plecat în Algeria odată cu ea, cu puţin peste jumătate s-au întors în România, restul au reuşit să se strecoare şi să emigreze, cei mai mulţi dintre ei ajungând în Canada, la Quebec, via Paris. Prin 1985, şi Luciana Stănilă fusese tentată să facă un astfel de gest, pentru că toţi trăgeau de ea să rămână, dar n-a făcut-o. Îşi aminteşte cum unul dintre lucrătorii ambasadei române, un tip arogant şi foarte răutăcios, parcă adulmecându-i intenţia, i-a spus că drumul de întoarcere spre România trece prin… Occident!

După cum îmi precizase încă de la începutul convorbirii noastre, familia şi profesia constituiau două lucruri esenţiale în viaţa sa. Avea două persoane dragi, la care ţinea foarte mult: bunica din partea tatălui, pe care o vizita ori de câte ori ajungea în ţară, la Sebeşul de Sus, şi pe tatăl ei. În timpul primului contract cu Algeria, doamna Stănilă îşi duce tatăl în vizită, pentru o perioadă de trei săptămâni. Când au plecat spre Algeria, au făcut un popas la Roma. Asftel a văzut şi Dumitru Stănilă Italia. Apoi, la întoarcerea în ţară, au luat vaporul până la Marsilia şi de-acolo s-au îndreptat spre Paris: i-a arătat şi Franţa! Era împăcată că îi făcuse o mare bucurie tatălui său.

Cei şapte ani de Algeria au sporit setea de cunoaştere a doamnei profesor şi plăcerea de a călători şi a vizita cât mai multe ţări şi continente, ceea ce a şi făcut în anii ce au urmat.

Călătoare prin lumea-ntreagă

Fiind la Constantine, în a doua perioadă de lucru în Algeria, Luciana Stănilă face o excursie în Egipt. Fascinată de miturile faraonilor, dornică să viziteze Egiptul cu vestita Vale a Regilor şi enigmaticele piramide, cu lunca Nilului şi vechile oraşe egiptene, călătoreşte de la Cairo până la Aswan, trăind o experienţă unică.

După ce îşi încheie misiunea în Algeria, mai precis, după deschiderea graniţelor României ca urmare a evenimentelor din decembrie 1989, ajunge din nou în Africa neagră, cum îi spune doamna profesor continentului african, dar de data aceasta merge în Namibia. Avea acolo prieteni români, cărora le face o vizită. Nu se sfieşte să trăiască senzaţionalul şi participă la un safari. A fost o experienţă unică, palpitantă.

Dar nu s-a oprit aici cu călătoriile, voia să vadă şi continentul nord-american, şi merge la Ambasada americană de la Bucureşti, pentru viză. Când i-a văzut consulul paşaportul şi viza de Namibia şi a auzit că a făcut safari, s-a uitat la ea într-un mod mai ciudat. Sesizându-i privirea, doamna Stănilă se gândea în sinea ei: ăsta zice că-s nebună, precis nu-mi dă viza! Dar a primit-o, şi în acelaşi an, 1992, traversează Atlanticul şi face prima vizită în Statele Unite. A fost atunci în zona Chicago, statul Michigan, unde avea foarte mulţi consăteni şi rude. Neamul Stănilă este răspândit peste tot în America şi în lume, ştiam acest lucru de la nea Mitică. Şi el descinde dintr-o ramură a acestui neam, având unul dintre bunici cu numele Stănilă – bunicul din partea mamei, Ion, poreclit Ţiglaru’.

Au urmat mai multe vizite ale Lucianei Stănilă în Statele Unite: a fost la Chicago, Detroit, Cleveland, Seattle, San Francisco, Los Angeles, Las Vegas şi Phoenix. A ajuns şi în Florida, undeva lângă Boca Raton. A profitat de faptul că se afla pe pământ american şi a vizitat şi câteva oraşe din Canada. I-a plăcut foarte mult la Vancouver.

În America de Sud a ajuns în Brazilia, în oraşul carnavalurilor, Rio de Janeiro.

Vizitând bătrâna Europă, i-a rămas la suflet insula Santorini, din Marea Egee, cea mai frumoasă din salba de insule greceşti ce străjuiesc cu legendele lor, ţara uneia dintre cele mai vechi civilizaţii, civilizaţia greacă.

„Mă consider un om împlinit!”

Luciana Stănilă este un om împlinit: a reuşit să urce cea mai înaltă treaptă academică, profesor universitar doctor în microbiologie la una dintre cele mai cunoscute universităţi medicale europene, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” din inima Transilvaniei. A format şi modelat, graţie cunoştinţelor şi priceperii sale didactice, mii de studenţi aparţinând multor generaţii ce i-au trecut prin mână, atât la universitatea clujeană, cât şi în cei şapte ani petrecuţi în Algeria.

A călătorit mult, bucurându-se de frumuseţile şi misterele lumii, însă i-au rămas în suflet satul natal, imaginea celor care au înconjurat-o mereu cu dragoste şi amintirile copilăriei. Nu şi-a uitat niciodată originile, Sebeşul de Sus din Mărginimea Sibiului, vizitându-l cu drag, ori de câtre ori timpul i-a permis. Şi-a iubit neamul şi familia ce a înconjurat-o mereu cu grijă şi dragoste.

Astăzi, cei dragi ai săi îi simt gândurile pline de dragoste şi recunoştinţă, de-acolo din cer, de Sus… Dar rudele şi consătenii îi sunt aproape. Se implică în viaţa culturală a Sebeşului de Sus, în organizarea acelor întâlniri devenite tradiţionale, Fiii satului.

Chiar dacă sunt la mii de kilometri depărtare, Luciana Stănilă şi nea Mitică Sinu ţin legătura. Nicole şi Mitică Sinu au primit-o cu drag în Arizona, când a avut ocazia să viziteze împreună cu ei oraşul şi împrejurimile, şi au retrăit pentru câteva zile amintirile împletite în fire de dor, despre Sebeşul de Sus şi despre consătenii lor.

După ce am vorbit cu doamna profesor Stănilă minute multe la telefon, într-o atmosferă destinsă, deschisă şi deosebit de plăcută, aflând atâtea despre viaţa şi cariera Domniei Sale, am înţeles şi mai bine de ce nea Mitică, atunci când povesteşte de ea, rosteşte cu atâta naturaleţe: Lucica!

 

                                       CAPITOLUL XXIX

Preotul GHEORGHE TATU  din Sebeşul de Sus – Temniţă pentru spovedanie!

Preotul Gheorghe Tatu din Sebeşul de Sus, militant activ împotriva comunismului, a fost una dintre victimele  ticălosului regim instaurat la 23 august 1944 în România. În anul 1953 ajunge după gratii şi petrece zece ani din viaţă în temniţele comuniste, în timp ce famila sa suportă consecinţele. Informaţiile despre dosarul preotului Gheorghe Tatu sunt lapidare iar motivele arestării sale, de-a dreptul hilare: Preotul Gheorghe Tatu din Sebeşul de Sus, Sibiu a fost arestat şi condamnat pentru că a spovedit persoane urmărite de securitate! – scrie în dreptul numelui său, în listele cuprinzând preoţii arestaţi în acea perioadă. Lipsa de dovezi, deşi atitudinea şi acţiunile preotului fuseseră, fără îndoială, anticomuniste, au condus, probabil, la fabricarea de acuzaţii.

Drama familiei Tatu din Sebeşul de Sus am aflat-o de la Doina Tatu (căsătorită Nicula), care mi-a povestit mai pe larg despre cele întâmplate în copilăria şi tinereţea sa, la Sebeşul de Sus, şi nu numai. Ea a fost recent în vizită la Dumitru Sinu la Phoenix, Arizona. Nici cei 63 de ani de când nea Mitică a plecat din ţară şi nici miile de kilometri care-i despart, n-au umbrit prietenia care s-a sudat cu mulţi ani în urmă, în satul copilăriei lor. Doar patina timpului şi-a lăsat amprenta asupra celor doi, aflaţi astăzi la vârsta senectuţii, lăsându-le însă la fel de vii, amintirile.

Drama preotului Gheorghe Tatu – deţinut politic!

Gheorghe Tatu este ultimul dintre cei şapte copii ai lui Ion Tatu, mulţi ani primar în Sebeşul de Sus, la începutul secolului XX. Vede lumina zilei în satul de la poalele masivului Suru, din munţii Făgăraş, la data de 1 aprilie 1909. Şcoala primară o face în satul natal, iar apoi urmează cursurile Şcolii Pedagogice din Sibiu. Îşi continuă studiile tot la Sibiu, şi în anul 1932 absolvă cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă din oraşul de pe malul Cibinului.

Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu este cea mai veche instituţie de acest gen din ţară. Înfiinţată în 1786, ca Şcoală Teologică, reorganizată sub conducerea lui Gheorghe Lazăr, în 1811, funcţionează neîntrerupt până astăzi. În perioada 1948-1990, sub numele de Institut Teologic de Grad Universitar, a fost una dintre cele două şcoli teologice ortodoxe de rang universitar din România, care au pregătit slujitorii Bisericii Ortodoxe. Din 1990 devine parte componentă a Universităţii din Sibiu.

În anul 1933, Gheorghe Tatu se căsătoreşte cu Eudochia Spârlea, din Avrig, nepoata preotului Cârdea. Născută în Avrig, la 30 ianuarie 1906, Eudochia face clasele primare în satul natal, după care urmează cursurile Şcolii Normale din Cluj. După căsătorie, îşi urmează soţul care slujeşte ca preot în Sebeşul de Sus şi lucrează aici ca învăţătoare.

Era o modă a vremii ca tinerii preoţi să se însoţească cu învăţătoare, mai ales în mediul rural, fenomen arhicunoscut în tradiţia satului românesc: o combinaţie fericită, şcoala şi biserica făcuseră dintotdeauna casă bună împreună! Nea Mitică Sinu şi-a adus aminte, la un moment dat, de sărbătoarea Floriilor. Mi-a povestit atunci, cum toţi copiii de la şcoală, în frunte cu învăţătorul Stoia, părintele Tatu şi doamna preoteasă, mergeau în dimineaţa Floriilor în afara satului, ca apoi să revină pe uliţele lui, frumos încolonaţi, cu cei doi bărbaţi în faţă şi doamna Eudochia în urma lor, într-o procesiune emoţionantă, purtând ramuri de salcie în mâini, şi cântând pricesne specifice Floriilor.

La 19 august 1934, casa preotului Tatu se umple de bucuria venirii pe lume a unei fetiţe drăgălaşe, care va purta numele Doina. Fericirea tinerei familii sporeşte în 1937 când se naşte primul băiat, Septimiu Bujor Tatu şi mai apoi, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1941, când vine al treilea copil care poartă numele tatălui, Gheorghe, şi este răsfăţatul familiei. Îmi povestea Doina Tatu că celui mic, toată familia îi spunea Puiu!

În ciuda greutăţilor inerente apărute pe vreme de război, familia preotului Tatu era fericită şi privea cu încredere spre timpuri mai bune.

Regimul comunist proaspăt instaurat era în plină ascensiune. Însă încet, încet a început să-şi arate dinţii de fiară, manifestându-şi influenţa nefastă în toate mediile sociale. Se produsese o adevărată răsturnare a valorilor şi începuse prigoana împotriva slujitorilor bisericii şi a celor care nu rezonau cu ideologia comunistă. Nemulţumirile se înmulţeau vizibil şi lupta rezistenţei anticomuniste se intensificase.

Injustiţiile practicate de un sistem ticăloşit, aflat în distonanţă cu idealurile poporului român, pe fondul unei campanii puternice de discreditare a bisericii, în favoarea  comunismului ateist, îl determină pe Gheorghe Tatu să se ralieze mişcării anticomuniste, devenind militant activ. Inteligenţa preotului şi totodată, precauţia, îl ajută să se strecoare prin filtrul securităţii, care nu-i găseşte motive plauzibile de arestare. Dar cum de ghearele temutei securităţii nu aveai cum să scapi, motivele arestării sale din 1953 sunt, probabil, fabricate: este arestat şi condamnat pentru spovedirea persoanelor urmărite de securitate! Ce hilar!

Comunismul instaurat în Europa primei jumătăţi a secolului XX s-a năpustit ca o fiară asupra oricăror forme de credinţă care nu urmau doctrina comunistă, în ţările care i-au căzut victimă, printre care şi în România. Conflictele între laicii orbiţi de comunism şi biserică, pe fondul permanentelor frământări generate de acţiunile rezistenţei anticomuniste în diferitele ei forme, ofereau reprezentanţilor bisericii două posibilităţi: fie menţinerea şi susţinerea ideilor lor, purtând manifestul roşu în buzunar, fie convertirea lor peste noapte în comunişti cu crucea de gât… Gheorghe Tatu însă şi-a purtat crucea în spiritul aceloraşi idei, răzbătând prin jungla comunistă şi rămânând fidel convingerilor sale.

Un complet de judecată de la Tribunalul Braşov îl judecă şi-l condamnă la zece ani de închisoare. Ceea ce a îndurat în anii de detenţie Gheorghe Tatu, numai el şi Dumnezeu au ştiut! Condiţiile din închisori şi ororile unui regim draconic din interiorul lor au făcut multe victime. Scapă cine poate sau cine rezistă! După aproape zece ani de perindare prin temniţele comuniste de la Sibiu, Codlea, Aiud, Gherla, Salcia şi  Periprava, este eliberat în toamna anului 1962. 

Arestarea preotului Tatu a avut o puternică rezonanţă în rândurile enoriaşilor săi. Fusese un om de omenie, un preot dedicat meseriei sale şi în primul rând un om cu suflet mare.

“Nu pot decât de bine să-mi amintesc de popa Tatu –  spune nea Mitică – nimeni nu avea o vorbă rea de spus de el şi de doamna Eudochia. Nu exista sătean care să fi avut nevoie de sfatul sau sprijinul său, să nu-l primească! Era trup şi suflet pentru obştea sătească, doar era fiu de primar! Îmi aduc aminte cum doamna preoteasă le învăţa pe fete lucru manual, gospodărie şi multe lucruri folositoare în viaţă. Era o femeie de excepţie, care punea mult suflet în profesia ei. A adus războiul de ţesut la şcoală ca să le înveţe pe fete să ţeasă. Ieşeau din mâna fetelor, sub îndrumarea doamnei Eudochia, nişte lucruşoare minunate, de la prosoape cu motive naţionale, la tot felul de covoraşe şi perdele, pe care le vindeau, iar cu bănuţii adunaţi erau cumpărate diverse materiale şi lucruri trebuincioase şcolii”.

Imediat după arestarea preotului, soţia sa este dată afară din învăţământ, constituind un pericol şi în acelaşi timp, un exemplu negativ pentru elevii săi, însă doar în concepţia comuniştilor. Eudochia Tatu era o femeie foarte apreciată şi o dăscăliţă desăvârşită pentru comunitatea din Sebeşul de Sus.

Rămasă fără loc de muncă, cu trei copii de crescut, preoteasa Eudochia Tatu îşi ia copiii şi se mută la Avrig, în satul său natal.

După ce iese din închisoare, în 1962, preotul lucrează pe unde poate pentru a-şi câştiga existenţa şi a-şi întreţine familia, din care lipsise aproape zece ani. La început şi-a găsit de lucru la Codlea, apoi a lucrat ca pontator la uzina de la Mârşa, până când a reuşit să obţină reabilitarea şi revenirea în rândurile preoţimii. A fost un proces anevoios dar fiind un om perseverent şi demn, a reuşit să obţină o parohie, de data aceasta în localitatea Bradu.

Doamna preoteasă s-a angajat ca şi contabilă la o fabrică de sticlă, unde a lucrat până la vârsta de pensionare.

Părintele Gheorghe Tatu s-a stins din viaţă la data de 15 iulie 1975 şi a fost înmormântat la Avrig. Eudochia Tatu şi-a urmat soţul după mulţi ani. A trecut în eternitate la 29 martie 1999, fiind înmormântată alături de soţul ei şi lăsând în urmă imaginea unei femei admirabile.

Dar copiii preotului au suportat consecinţele convingerilor şi acţiunilor anticomuniste ale tatălui lor. Rând pe rând, toţi trei s-au confruntat cu tot felul de piedici în procesul de formare profesională.

“Greşelile” părinţilor… necazurile copiilor!

Când Gheorghe Tatu a fost arestat, fiica sa, Doina, era studentă în anul I la matematică, la Cluj, iar băieţii erau minori. Dosarul penal al tatălui îi aduce mari necazuri tinerei studente. Era pe punctul de a fi exmatriculată din facultate însă, printr-un noroc fantastic, reuşeşte să ajungă la rectorul Universităţii clujene, care, pe vremea aceea, era Raluca Ripan, un nume strălucit al chimiei româneşti. Doina Tatu a găsit înţelegere şi sprijin din partea Ralucăi Ripan, reuşind să-şi termine studiile începute la Facultatea de Matematică clujeană. Era o studentă bună şi nu era responsabilă de convingerile politice ale părintelui său.

Academicianul Raluca Ripan a fost o proeminentă personalitate a şcolii de chimie clujene, prima femeie-rector din istoria instituţiilor de învăţământ superior din România, ctitor, şi primul director al Institutului de Chimie din Cluj, care începând cu anul 1994 îi poartă numele.

Nici băieţii familiei Tatu n-au fost scutiţi de repercursiunile acţiunilor tatălui lor, resimţindu-le mai ales, după terminarea liceului.

S-au înscris amândoi la facultatea de medicină umană, de unde au fost ulterior exmatriculaţi, datorită originii nesănătoase pe care o aveau: proveneau dintr-o familie cu un tată anticomunist, duşman al partidului…

Dar au perseverat, nu s-au dat bătuţi şi s-au înscris la Facultatea de Medicină Veterinară, pe care au absolvit-o.

Cel mare, Bujor, a fost repartizat mai întâi la Ceala, în judeţul Arad, iar ulterior s-a transferat la Avrig, unde locuieşte şi astăzi, în casa părintească.

Mezinul familiei Tatu, Puiu (Gheorghe), a lucrat şi a locuit mulţi ani la Sfântu Gheorghe, în judeţul Covasna.  Acum însă, la pensie, s-a mutat şi el la Avrig, în casa bunicilor săi, care este lângă casa lui Bujor.

 “Doar eu nu sunt acasă, la Avrig – îmi spune Doina Nicula – eu mi-am urmat ursitul, dar nu sunt departe de fraţii mei, locuiesc la Sibiu”.

Matematica e ca o fată frumoasă…

          “Îmi amintesc cu drag de părintele Tatu, de doamna învăţătoare  Eudochia, de copiii lor, dar mai ales de fata popii (Doina) care s-a măritat cu cel mai bun prieten al meu”, mi-a spus odată nea Mitică.

Aşa am aflat şi eu, tocmai de la fata popii! Graţie sprijinului acordat de rectorul  Raluca Ripan, Doina Tatu termină facultatea şi se căsătoreşte cu Emilian Nicula. Amândoi au fost studenţi la Cluj. Unindu-şi destinele, cei doi erau hotărâţi să-şi întemeieze o familie şi să se bucure împreună de viaţă.

De profesie inginer chimist, soţul Doinei obţine un loc de muncă la Combinatul Chimic din Făgăraş şi în 1956, cei doi tineri se mută aici. Doina va lucra ca profesor de matematică  în cadrul Liceului Radu Negru.

Acest liceu, astăzi cunoscut sub numele de Colegiul Naţional “Radu Negru”, este cea mai veche instituţie de învăţământ secundar din Ţara Făgăraşului, fondată la 13 septembrie 1869, de către cărturarul transilvănean Ion Codru Drăguşanu, care îi dă şi numele  “Radu Negru”. Demni de numele şi prestigiul colegiului sunt şi cei care au desluşit tainele cunoaşterii pe băncile sale. Este suficient să-i amintim aici pe ilustrul scriitor, poet şi eseist Octavian Paler, sau pe Paul Goma precum şi alte nume strălucite ale culturii şi ştiinţei româneşti, ca să evidenţiem valoarea educativă a instituţiei.

 “Matematica e ca o fată frumoasă – spune Doina Nicula, cu nostalgie în glas -, dacă eşti atent cu ea, atunci te place. Dacă două zile o neglijezi, îţi întoarce spatele. Totodată, matematica formează caractere!

Accentuând faptul că făgărăşenii erau oameni isteţi şi ambiţioşi, cărora le plăcea cartea, Doina Nicula mi-a spus că este mândră de generaţiile care i-au trecut prin mână. Unii dintre elevii săi au ajuns profesori universitari, medici, academicieni. Printre aceştia se numără şi Laurenţiu Streza, pe numele de mirean Liviu Streza, mitropolitul Ardealului.

Soţii Nicula au fost apreciaţi în colectivele în care au lucrat şi mulţumiţi de rezultatele muncii lor, fiecare făcându-şi meseria cu pasiune şi dăruire. Doina, un priceput profesor de matematică, Emilian un inginer chimist specializat şi în operaţiunile de export – ceea ce i-a deschis porţile spre lume. A fost în multe ţări ale lumii, l-a fascinat Egiptul, a ajuns şi în El Salvador, America de Sud, a călătorit foarte mult în interes de serviciu.

S-au bucurat de viaţă, şi-au petrecut concediile departe de casă, la mare sau la munte. Preferau însă muntele!

Doina Nicula s-a pensionat în 1989, la doi ani după ce Emilian se pensionase de boală (1987). Din păcate, în 2003, la 74 de ani, se stinge din viaţă. Soţii Nicula au avut o căsnicie fericită, s-au respectat şi s-au iubit timp de 47 de ani, şi-au fost aproape şi la bucurie şi la necaz. Vorbindu-mi de soţul ei, Doina Nicula nu are decât cuvinte de laudă la adresa lui: ”A fost un bun inginer, un tată desăvârşit, un soţ iubitor, un om cult, corect, vesel şi în plus ştia să cânte foarte frumos”.

Produsul dragostei lor este un băiat, Horea, de profesie inginer, care din 1990 s-a stabilit în Belgia, în oraşul Spa. Este căsătorit cu o fostă colegă, tot  Doina o cheamă, ca pe mama lui. I-au dăruit Doinei şi lui Emilian Nicula o nepoată, pe Alexandra, absolventă de  facultate la Bruxelles, în prezent masterandă, tot în capitala europeană.

Chiar dacă s-au stabilit în Belgia, Horea şi Doina Nicula vizitează destul de des România. Şi mama lui a ajuns de mai multe ori în Belgia. Am întrebat-o pe doamna Nicula ce părere are despre Belgia. “Este ca o grădină civilizată – răspunde fata preotului Tatu – cu oameni politicoşi, prietenoşi, civilizaţi. Mă simt foarte bine când merg acolo”.

Doina Nicula a învăţat engleza şi franceza la nivel de conversaţie. Poliglotul familiei era însă soţul ei: “Emilian vorbea cursiv germana, italiana şi spaniola, dar nu vorbea engleza. Fiul meu l-a  moştenit – zice Doina -, el are o pasiune exacerbată pentru limbile străine. Vorbeşte perfect franceza, neerlandeza (limba care se vorbeşte în Flandra şi zona Bruxelles),  engleza şi italiana”.

Cu toată drama petrecută în familia preotului Gheorghe Tatu din Sebeşul de Sus în vremurile tulburi de după venirea regimului comunist la conducerea României, iată că urmaşii lui, au reuşit să depăşească stavilele ridicate în calea lor şi nu şi-au făcut părintele de râs: au devenit buni profesionişti şi au rămas, precum părinţii lor, oameni de omenie.

 

 

CAPITOLUL XXX

SEBEŞUL DE SUS – Cu nea Mitică printre amintiri

Motto:

„Noi, cred că ne-am născut din dor. De aceea acest nobil sentiment, ne urmăreşte pretutindeni, toată viaţa. M-am născut la sat, unde s-a născut şi veşnicia. De aceea nu regret şi nici nu mă ruşinez de acest lucru.”

                                               Aurel I. Borgovan – „Dor de satul natal”

          63 de ani petrecuţi în exil n-au reuşit să şteargă din memoria lui  Dumitru Sinu, amintirea Sebeşului de Sus, din ţinutul Mărginimii Sibiului, satul în care-şi are rădăcinile. A colindat lumea de la un capăt la altul şi a cunoscut o mulţime de oameni, de toate felurile, dar când vine vorba de sebeşeni, uşor poţi să-i citeşti pe faţă bucuria. A plecat de-acasă în toamna lui 1948, apucând calea  pribegiei, dar toate amintirile din vremurile acelea sunt aşezate, cuminţi, în zecile de caiete scrise de mâna lui sau spuse prin viu grai, ori de câte ori are ocazia s-o facă.

                                 Satul de ieri, în amintiri de azi

           Despre Sebeşul de Sus am vorbit mult cu nea Mitică. De fiecare dată când venea vorba de sat, îşi mai amintea câte ceva, uimindu-mă cât de amănunţit îmi relata fapte petrecute cu mai bine de jumătate de veac în urmă. Mitică Sinu şi-a lăsat consătenii să culeagă în tihnă roadele acelei toamne frumoase, a anului 1948, când a părăsit definitiv România, dar îşi aminteşte perfect de ei şi luând pe rând neamurile, familiile de vază sau pe cele obişnuite, mi-a povestit despre fiecare. E mulţumit că fiica lui, care locuieşte în Franţa, s-a ataşat de sat: “Sunt fericit că Sandra a răscumpărat casa părintească, a renovat-o complet şi merge cu familia în fiecare an la Sebeşul de Sus. Pentru ei e mult mai simplu, sunt mai aproape”.

          În Sebeşul de Sus n-au fost nici saşi, nici unguri; viaţa la poalele munţilor era dură şi aici n-au fost colonizaţi nici unii, nici alţii. Dar în arhitectura caselor, este lesne de observat influenţa săsească. La Tălmaciu, nu departe de Sebeşul de Sus, erau mulţi saşi, şi nea Mitică îmi spusese că tatăl său a ridicat case pentru ei. Tatăl lui nea Mitică împreună cu fratele său, Ion Sinu, au construit căminul cutural din sat, iar ţigla, care se află încă pe acoperişul acestuia, este făcută în făbricuţa bunicului din partea mamei,  Ion Stănilă, poreclit Ţiglaru’.

           Nea Niculiţă, bunicul din partea tatălui însă, era total opus lui Ţiglaru’: înţelept, cu un suflet de aur, el respecta pe toată lumea şi-i ajuta pe nevoiaşi. „Până şi saşii scoteau pălăria în faţa lui”. Soţia lui nea Niculiţă era din Tălmaciu, Ritivoi o chema de fată. Se trăgea din acelaşi neam cu Ion Ritivoi, despre care nea Mitică mi-a spus că este cel mai harnic om din câţi întâlnise. Şi el stătuse ani buni în străinătate ca să agonisească ceva pentru familie, apoi revenise acasă. Socrii lui nea Niculiţă aveau o casă mare, în Tălmaciu,  în care mai târziu, probabil după naţionalizare, funcţionase şcoala din sat.

   Pe vremea aceea, Sebeşul de Sus avea statut de comună, iar la conducere era primarul, numit birău; ajutorul primarului era pristavul, omologul viceprimarului de astăzi. Paza, era asigurată pe timp de noapte de-un boactăr, iar cel care păzea câmpul era cunoscut sub numele de vornicPârgarul era săteanul care bătea toba şi anunţa toate activitătile obştei. De naşterea copiilor, scosul măselelor sau descântatul de deochi, se ocupa vestita moaşă a satului. Aveau sătenii şi purcar, care îngrijea porcii, iar căprarul le păşuna caprele!

   Primarul era primul gospodar al satului. Îmi spune nea Mitică Sinu despre Ioan Manduc, că a fost primar în Sebesul de Sus vreo 30 de ani. Fusese unul dintre cei mai apreciaţi primari din împrejurimi. Gospodar desăvârşit, primarul învăţase multe de la saşi şi ştia să-şi îndrume şi să-şi organizeze bine consătenii. “Lui Ioan Manduc nu-i era ruşine să spună că a învăţat gospodărie de la saşi” – spune domnul Marius Traian Dumitru din Sibiu, nepotul lui Manduc, astăzi în vârstă de 56 de ani.

Obştea sătească  era organizată cu pricepere şi oamenii îşi ştiau fiecare îndatoririle de cetăţeni. Trăiau în bună înţelegere şi cultivau pământul, chiar dacă zona nu era avantajată din punct de vedere climateric, căci satul era la poalele munţilor. Creşteau animale, dar erau şi buni meşteşugari. Aveau varniţă care producea varul necesar construcţiilor, o fabrică de ţiglă – proprietate a bunicului lui Dumitru Sinu, piua pentru seminţe, cu care storceau uleiul, teascul de ceară, roata de piatră cu care făceau oţet şi suc de mere. Nimic din cele necesare nu lipsea acelei comunităţi liniştite din Mărginime!

   După venirea comuniştilor la putere, Sebeşul de Sus n-a mai beneficiat de statutul de comună, redevenind  un simplu sat, aparţinător comunei Racoviţă. Sebeşenii nu mai aveau primarul lor şi rezolvarea oricărei probleme ce ţinea de administraţia locală necesita deplasarea la Racoviţă, la primărie.

   Între locuitorii celor două sate,  relaţiile nu erau tocmai bune; se instaurase cu mult timp în urmă o oarecare tensiune generată de fapte ale racovicenilor, despre care nea Mitică spune: „Racovicenii erau pentru noi, sebeşenii, ca ruşii pentru români! Veneau, tăiau lemnele din pădure, luau pietrele de pe râu şi plecau!”

Mai este o poveste veche, de care îşi aduce aminte nea Mitică. Bunicul Niculiţă îi povestise cum o femeie, care găurise urechile fetei sale pentru a-i pune cercei, trăsese în urechi fir de mătase de care atârnase o bucăţică de mămăligă, în loc de ceară, iar racovicenii ticluiseră nişte versuri, considerate a fi defăimătoare pentru sebeşeni: Iese Buha din colibă / Cu cercei de mămăligă… Spiritul ţăranului român a fost întotdeauna neîntrecut. Indiferent că avea parte de bucurii sau de necazuri, ştia să le aşeze în nemuritoare versuri populare, autentice. Umorul niciodată nu i-a lipsit!

   De câte ori mi-a povestit despre Sebeşul de Sus, nea Mitică n-a uitat să presare în conversaţie zicale din lumea satului. Nici obiceiurile şi tradiţiile nu le-a neglijat. Acestea sunt păstrătoarele valorilor spirituale autentice ale noastre, drept pentru care, niciodată un bun român nu le va uita.

          Sărbători şi tradiţii populare la Sebeşul de Sus

   Mari iubitori ai obiceiurilor populare din acest colţ de Românie, locuitorii Sebeşului de Sus n-au uitat nimic din moştenirea dobândită de-a lungul vremii, de la înaintaşii lor. Poate că şi datorită amplasării geografice şi izolării acestor locuri de la poalele muntelui Suru, perenitatea şi conservarea lor au fost atât de evidente, în România primei jumătăţi a secolului al XX-lea.

 Astăzi, chiar dacă se mai pastrează, cu certitudine ele nu mai au autenticitatea şi frumuseţea celor din anii copilăriei lui Mitică Sinu. Îşi aduce aminte de farmecul sărbătorilor şi de tradiţiile sebeşenilor cu mare bucurie, şi acum, la ce 85 de ani. Îmi povesteşte despre fiecare obicei în parte, de parcă le citeşte dintr-o carte, şi toate sunt în mintea şi inima lui, mai vii decât aş fi putut crede.

   Floriile

          „De Florii, mergeam în afara satului, toţi copiii de la şcoală, împreună cu părintele Tatu, cu doamna preoteasă şi cu învăţătorul Stoia, fiecare având în mâini ramuri crude de salcie. Cu părintele şi domnul Stoia în fruntea noastră şi cu doamna preoteasă în urmă, intram în sat, iar cei mai mari cântau: Iată zile încălzitoare / După aspre vijelii / Vin Floriile cu soare / Şi soarele cu Florii // Ceru-i plin de ciocârlii / Vin Floriile cu soare / Şi soarele cu Florii // Isus vine cu blândeţe / Ca pe popor să-l înveţe / Cu ucenicii pe cale / Aşternând hainele sale”. În dimneaţa Floriilor, părintele Tatu era la biserică de la ora 6 şi făcea o rugăciune specială către Fecioara Maria, spre iertarea păcatelor sătenilor. După slujba din Duminica Floriilor, fiecare pleca acasă cu ramuri de salcie sfinţite. Masa specifică din acea zi, trebuia să conţină, obligatoriu, peşte!

   Postul Paştelui avea particularităţile lui: când mergeau la spovedanie, cei în vârstă, dar mai ales bătrânele, duceau părintelui două sau patru ouă, aşa era obiceiul. Îşi aminteşte cum tot satul, în săptămâna dintre Florii şi Paşti, mergea la biserică, la spovedanie şi fiecare primea cuminecătura. Tot acea săptămână, cunoscută sub numele de săptămâna patimilor, era şi săptămâna curăţeniilor: biserica era ca o femeie frumoasă, împodobită şi curată şi fiecare îşi curăţa casa, pentru a aştepta Sfintele Paşti. În Joia Mare se ţinea slujba celor 12 evanghelii, iar postul din Vinerea Mare era foarte dur. Astfel, în curăţime sufletească şi curăţenie trupească, sebeşenii întâmpinau Sărbătoarea Învierii.

   Sfintele Paşti

   De te aflai în Noaptea Învierii la Sebeşul de Sus, nu o puteai uita: se auzea dangătul clopotelor şi se bătea toaca, şi de la întrarea în sat, puteai auzi vocea autoritară a părintelui Tatu, rostind: Deschideţi, voi, boieri, porţile Raiului, să intre Împăratul Măririi! şi-apoi, Veniţi de luaţi Lumină! –, iar când ajungea în faţa Altarului, se întorcea cu faţa la enoriaşi şi le spunea: Bucuraţi-vă, şi cei ce-aţi postit, şi cei n-aţi postit! şi lumea, având în mîini cănile acoperite cu prosoape ţesute cu frumoase motive populare, se îndrepta spre locul unde se distribuia prescura stropită cu vin…

În tot acest timp, corul şi enoriaşii cântau Hristos a înviat! Ne Mitică îşi aminteşte de două voci superbe din satul său, care se remarcau întotdeauna: vocea lui nenea Vasile Nicula şi a lui nenea Vasile Bădilă.

   Primăvara venea întotdeauna şi cu sărbătoarea Sfântului Gheorghe! Atunci, feciorii din sat, aduceau cetină de brad şi împleteau coroane, pe care le aşezau la porţile fetelor ieşite de pe băncile şcolii. Cele care-şi găseau coroana la poartă, se puteau aştepta ca feciorii să vină la ele şi să le stropească cu apă, după cum era obiceiul.

   Veneau apoi Rusaliile. De Rusalii, slujba de la biserică, pe lângă liturghia obişnuită conţinea o rugăciune specială pentru întoarcerea cu bine a oilor de la munte. Între Paşti şi Rusalii se ţinea Sărbătoarea măsurişului , când oile erau duse la păşunat, sus, în munte, după ce fiecare proprietar măsura cât lapte dădeau oile sale. Şi ce mese şi hore se încingeau la acele sărbători, de răsunau munţii si văile de veselia sebeşenilor. „Cum ai putea uita aşa ceva?”, mă-ntreabă nea Mitică, zâmbindu-mi.                 

                                                Crăciunul

   „De Crăciun, noi copiii şi tinerii eram cei mai bucuroşi dintre toţi – spune Dumitru Sinu -. În dimineaţa de Ajun, ne strângeam la capul satului, să ne organizăm şi să mergem la colindat. Cei din josul satului, dormeau la Gheorghe, sau la Dumitru. Cei din mijloc, la Vasile sau la Aurel, iar cei din capătul satului de sus, dormeau la Bucurenciu – cam 10-15 copii se adunau la o casă. La patru dimineaţa ne luam traista şi bâta şi plecam la colindat, rostind, cum ne priceam noi mai bine, Naşterea ta, Hristoase, Fecioara sau alte colinde, si n-o făceam pe degeaba: primeam mere, pere sau nuci, 2-3 bucăţele de zahăr cubic, prune uscate – roşcove, aşa se numeau – , iar câte-o familie înstărită, ne mai dădea şi 2-3 creiţari. Ştiam însă că nu-s de colindat, nici Toma Tomiţii, care ne-ar fi dat cărbuni în loc de roşcove, şi nici Manioc, că ăsta avea tot timpul poarta încuiată. Când terminam colinda, unul dintre noi intra în casă pentru a face urările de cuviinţă, gazdei. Să vezi bucurie pe capul nostru când ajungeam acasă, şi număram darurile primite! Îmi amintesc şi-acum ce fericiţi eram, iar cei din casă, se bucurau şi ei, de bucuria noastră.”

   Ca în multe alte zone ale Transilvaniei, şi la Sebeşul de Sus, în seara de Ajun colindau feciorii, intrând la fiecare casă, dacă erau primiţi. Gazdele îi aşteptau cu câte-un colac împletit, cârnaţi şi costiţă de porc şi uneori, le dădeau şi bani.  În casa în care erau fete, muzicanţii ce-i însoţeau le cântau şi de joc, şi-aici se zăbovea mai mult. Colindele tradiţionale erau Viflaimul şi Irodul.

   Ceata de tineri se aduna în zilele Crăciunului la o casă mai mare şi împreună cu fetele, mâncau şi  beau ce căpătaseră din sat, la colindat, şi încingeau hore de neuitat, până dimineaţa în zori. Feciorii care făceau parte din ceată erau conduşi de un birău şi un pristav, care se ocupau de toată partea de organizare. Vinu-l aduceau de pe Târnave şi mâncarea o adunau din sat, iar fetele o găteau. Atunci vedeau feciorii, care şi la ce se pricepe fiecare dintre fetele prezente. Fiecare fecior avea numele scris pe trei ţăruşi: pe unul scria ţuică, pe altul, vin şi pe al treilea, bere. Cei trei ţăruşi reprezentau nota de plată pentru fiecare flăcău, acolo însemna ce şi cât a băut, iar plata se făcea de Sfântul Ion, când se terminau sărbătorile…

          „Spiritul Crăciunului, atmosfera aceea de sărbătoare de la Sebeşul de Sus, cu obiceiurile şi tradiţiile sale,  mirosul îmbietor de sarmale, cârnaţi afumaţi şi cartaboş, aroma cozonacului făcut în casă, toate acestea sunt lucruri pe care eu nu le pot uita niciodată” – zice nea Mitică.

          Multe am mai povestit cu el despre sat, şi încă multe au rămas necunoscute mie. Dar m-a interesat şi Sebeşul de Sus, de astăzi, fiind curios să cunosc cât mai mult despre satul românesc la începutul mileniului trei, comparativ cu cel de care-mi auzisem atâtea lucruri, de la neobositul meu prieten-povestitor, Dumitru Sinu.

   La  Sebeşul de Sus – în mijlocul verii lui 2011

           N-am rezistat tentaţiei de a afla cum este astăzi Sebeşul de Sus. Călătoria făcută în satul lui Mitică Sinu, n-a fost imaginară ci absolut autentică, pentru că tot ce am aflat, mi-a parvenit chiar  de la un reporter care s-a deplasat la faţa locului, în Sebeşul de Sus, la mijlocul verii lui 2011…

   Sebeşul de Sus este pe cât de liniştit, pe-atât de primitor ; un sat pur românesc, de la începuturile lui, fără colonizări săşeşti sau ungureşti, fără infiltraţiile altor culturi, înafara uneia singure, aparţinând poporului român, ce-a dăinuit aici peste veacuri.

   După marele exod de emigrări, după cel de-al Doilea Război Mondial, când mai bine de un sfert din populaţia localităţii a luat drumul străinătăţii, cei rămaşi în sat au continuat să existe şi să menţină frumuseţea şi valorile naturale şi spirituale ale locurilor şi oamenilor de la poalele masivului Suru, cu toate furtunile economice, sociale şi politice care-au lovit România, de atunci şi până astăzi. Au trecut prin colectivizare, tovărăşie şi acum, în ultimii 21 de ani trec printr-o formă de capitalism autentic, românesc, pe care Iustina Cercel, o simpatică consăteancă a lui nea Mitică, îl numeşte hurdu-burdu ăsta de capitalism…

   De la cimitir, care se află la intrarea în sat, şi până în capătul opus al lui, locuiesc 312 familii, încă alte 38 la pădure, şi în jur de 20-25 de familii de ţigani. Aceştia din urmă au cumpărat locuri de la sebeşeni şi şi-au ridicat case. Nu fac probleme nimănui, îşi văd de treaba lor: adună fructe de pădure, ciuperci sau fac comerţ cu lemne. În capătul satului, spre valea Moaşei, lângă padure, s-au construit o grămadă de vile moderne. Mulţi sibieni cu dare de mână, avocaţi, medici şi oameni de afaceri au găsit aici o oază de linişte, într-un peisaj mirific, la poalele munţilor Făgăraş.

   Satul are canalizare, gaz metan,  conducte de apă trase la fiecare casă, dar se mai pot vedea pe ici-colo şi fântâni, prin curţile oamenilor. Sebeşul de Sus este un loc ideal pentru dezvoltarea agroturismului.

   Prin accesare de proiecte finanţate de Uniunea Europeană, s-au obţinut bani cu care s-a refăcut o parte din şoseaua care duce la Sebeşul de Sus, şi care, la ora actuală, este la nivel european. Probabil procesul de refacere a infrastructurii va continua, tot pe bani europeni. Proiectele însă sunt foarte costisitoare şi de durată.

   Şapte magazine private deservesc cetăţenii satului, un han rustic, cu terasă, restaurant, şi chiar un bar de noapte, pentru distracţia tinerilor.

           Căminul cultural, proaspăt renovat, încă mai poartă urmele lui Ion Ţiglaru’, bunicul lui nea Mitică Sinu, deoarece acoperişul este din ţigla fabricată în manufactura lui.

   Majoritatea sebeşenilor de astăzi sunt meseriaşi, zidari, constructori, moştenind de la înaintaşii lor dragostea şi respectul faţă de muncă şi de semeni. Mulţi sunt crescători de animale, în curţile lor găseşti oi, capre, cai, vaci. În trecut existau făbricuţele de ţiglă, ulei, cărămidă şi moară comunală, de care ştim de la Mitică Sinu. Acum, din păcate, nu mai  există locuri de muncă de acest gen.

           Tinerii muncesc în străinătate dar se întorc, şi-au construit case frumoase sau le-au renovat pe cele vechi. Doar cei plecaţi după al Doilea Razboi Mondial n-au mai revenit în sat, decât în vizită. Era şi normal, cum să se întoarcă în timpul comunismului?!

   La anul, locuitorii Sebeşului de Sus, în cooperare cu cei plecaţi definitiv sau periodic din sat, intenţionează să organizeze o mare sărbătoare: întâlnirea fiilor satului. Sandra, fiica lui nea Mitică, va fi prezentă, cu siguranţă ! Ea merge în fiecare an la casa bunicilor săi şi copiii ei sunt îndrăgostiţi de locurile acestea şi de oamenii din sat, deşi sunt francezi sută la sută; mama lor, fiica lui nea Mitică, le-a insuflat această apropiere şi dragoste faţă de locul şi neamul din care se trage, prin filiaţie paternă.

   De la începutul anului 2011 şi până de Sfântul Ilie, zece perechi de tineri şi-au unit destinele în Sebeşul de Sus. Cu zece nunţi în jumătate de an, putem spune că satul este încă tânăr, cu viitor optimist. Are grădiniţă şi şcoală generală, la care învaţă copiii din clasele I-IV, iar pentru cei din clasele V-VIII, primăria din Racoviţă trimite zilnic un microbuz, care duce şi aduce copiii de la Şcoala generală din Racoviţă.

   Biserica ortodoxă, în care încap aproximativ 1000 de persoane, a fost renovată nu de mult timp. Preotul satului deţine un registru, pe care sebeşenii îl numesc Cartea deAur a satului. În el se găsesc listele donatorilor ce au contribuit la renovarea şi dotarea acestui lăcaş de cult. Nea Mitică Sinu este unul dintre cei care au donat cei mai mulţi bani. El a finanţat realizarea picturilor din biserica din sat.

   Există şi o monografie a Sebeşului de Sus, făcută de către Dumitru Stănilă, tatăl doamnei profesor Luciana Stănilă, o fiică a satului cu înalte performanţe academice. Este doctor în ştiinţe medicale, profesor la Universitatea de Medicină şi Farmacie Iuliu Haţieganu , din Cluj Napoca. Locuise în copilărie peste drum de casa lui nea Mitică şi asemeni lui, este o mare iubitoare a satului natal şi o prietenă  de suflet a familiei Sinu. După pierderea celor dragi din familia sa, doamna Stănilă a vândut casa părintească unei familii nevoiaşe.

   De familia Sinu îşi aduc aminte, majoritatea sătenilor, dar mai ales cei care au o vârstă apropiată de-a lui nea Mitică. Nu mai este niciunul dintre fraţi în sat : Iosif Sinu (Sâvu, cum îi zic sătenii) locuieşte la Sibiu, nea Mitică, în Statele Unite iar Ion şi Nicolae, ceilalţi fraţi, nu mai sunt printre cei vii. Doar câteva rude prin alianţă şi câteva mai îndepărtate mai vieţuiesc în Sebeşul de Sus.

          Dar dacă vrei să afli mai multe despre familia lui nea Mitică, ideal este să vorbeşti cu nenea Vasile Ionaşcu, fostul crâsnic al bisericii din sat, cel mai vârstnic sebeşean. Are 96 de ani şi trăieşte împreună cu soţia, ceva mai tânără, în vârstă de numai 86 de ani. Şi-au amintit de tinereţe cei doi, şi de familia Sinu, de nea Niculiţă şi de tetea Ţiglaru’, de nea Mitică şi fraţii săi şi speră, ca la anul, la întâlnirea fiilor satului să-l vadă şi pe Dumitru şi pe Sâvu (Iosif) Sinu în sat ! Nenea Vasile are pensie şi de la biserică şi de veteran de război. Zice că a fost bine şi pe vremea comuniştilor şi e bine şi acum. E un om împăcat cu viaţa, liniştit şi înţelept. A fost în război, a ajuns în Rusia şi-şi aminteşte ce bogată era Ucraina pe vremea aceea, când au primit ajutoare de la americani.  Batalioanele româneşti mergeau în urma nemţilor,  să-i alunge, aşa a ajuns nea Vasile în Cehoslovacia, a trecut munţii Tatra. Când s-a terminat războiul, din Cehoslovacia a venit pe jos acasă…Te minunezi când auzi câte a îndurat bietul om, şi uite, totuşi, a ajuns la 96 de ani.

   O sebeşeancă interesantă şi foarte isteaţă este domnişoara Iustina Cercel. A fost contabilă la Cooperativa de consum din Avrig şi acum, la 76 de ani, are o pensioară bunicică. Dar se ocupă şi de gospodărie: două capre şi-un cal are în ogradă, munceşte încă pământul şi tare-i place vara să facă fân şi otavă ! Locuieşte cu fratele său, Rusalim, care-şi aminteşte bine de nea Mitică. Casa lor este construită în stil săsesc, prin 1935, şi pe vremuri, au avut brutărie în ea.

   În Sebeşul de Sus mai sunt încă casele celor plecaţi prin străinătate: unele sunt goale, închise cu toate amintirile în ele, aşteptându-şi stăpânii, odată la nu ştiu cât timp, să vină în vizită, acasă…În altele a mai rămas câte-un părinte care n-a vrut să se dezrădăcineze şi să-şi urmeze copiii prin ţări străine. Aşa este mama lui Ioan Radu, unul dintre sebeşenii (destul de mulţi) care locuiesc în Detroit, Michigan. De curând au fost în sat Ligia Podorean care locuieşte acum în Spania şi Dumitru Căpăţână, din Statele Unite şi au promis consătenilor lor că se vor implica în organizarea sărbătorii satului din 2012.

           În general, gospodăriile sunt mari în Sebeşul de Sus. Ele sunt alcătuite din două case, unite printr-o poartă mare, boltită, în mijloc cu o curte mare, să poţi întoarce carul cu boi, iar în spate au anexele (grajduri, coteţe etc).

   Nu departe de localitate, se află cascada Chiişoara, unde cred că şi nea Mitică a ajuns să se scalde, măcar o dată, în copilăria sa. La vreo 2 kilometri de la ieşirea din sat, de vrei să iei o cursă CFR, locală, te întâmpină halta Sebeşul de Sus. Dincolo de calea ferată e Oltul, iar la vreo 500 de metri în amonte, o nouă şi modernă hidrocentrală, care de-abia a fost inaugurată. Cam aşa se poate descrie ceea ce poţi vedea la Sebeşul de Sus, la mijloc de vară 2011…

           De multe ori, când îmi  vorbeşte despre satul lui natal, Mitică Sinu îl aminteşte pe Iosif, singurul dintre fraţii săi rămas în viaţă.

   Zidind biserici, înalţi cetăţi de suflet – Iosif Sinu

   Iosif Sinu s-a născut la 4 iunie 1923, în Sebeşul de Sus. Este al treilea copil dintre cei cinci născuţi în familia Sinu, mai mare cu trei ani decât nea Mitică şi singurul dintre fraţi, care mai este în viaţă. Trăieşte la Sibiu, unde se bucură de o viaţă liniştită, presărată de amintirile celor dragi.

   A avut o viaţă plină de realizări de care este mândru, amintindu-şi cu mare drag de fiecare edificiu ridicat cu munca şi priceperea sa.

          Încă din tinereţe a deprins meseria de zidar. Este cunoscut faptul că în satul său natal, zidaria era o meserie tradiţională. Tatăl său a fost un renumit constructor de case în toată Mărginimea, nu numai în Sebeşul de Sus, a fost unul dintre cei mai iubiţi şi respectaţi meseriaşi ai locurilor acelora. Până şi saşii, recunoscuţi prin conservatorismul şi naţionalismul lor, l-au agreat şi respectat. Păcat că s-a stins din viaţă într-un accident stupid,  la doar 75 de ani – îmi spune Iosif Sinu în recenta noastră convorbire telefonică  – ar mai fi putut trăi. Venea de la târg, de la Avrig, cu căruţa. La impactul cu un obstacol apărut în  faţa căruţei, tatăl meu, Ion Sinu, a căzut şi roata căruţei i-a trecut peste gât. În zadar a stat Arthemiza, soţia mea, lângă el încercând să-l ajute, a plecat sus, la cer…

    Putem spune că zidăria a moştenit-o de la tatăl său. Învaţă bine meseria aceasta şi o face cu dăruire şi pricepere. Studiază, devine un constructor renumit şi ajunge şef de lucrări al mai multor proiecte de amploare din Sibiu şi zonele adiacente. Câteva din capodoperele sale, pentru că ceea ce a construit Iosif Sinu se bucură din plin de acest rang, sunt mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, una dintre cele mai frumoase edificii de acest fel din Ţara Făgăraşului, apoi două biserici la Cisnădie, biserica din comuna Slimnic, catedrala de pe strada Gheorghe Dima din Sibiu – toate adevărate opere de artă înălţate în prezenţa şi sub conducerea şi priceperea sa de netăgăduit. E mulţumit de ce a realizat în viaţă şi îşi trăieşte bătrâneţea frumos, mângâindu-şi sufletul cu amintirile celor dragi.

   S-a căsătorit cu Arthemiza, fiica avocatului Vasile Chivu, o fată educată şi sufletistă, crescută într-o familie de întelectuali (mama ei era profesoară). Au avut o viaţă de cuplu frumoasă, iar bucuria le-a fost sporită de naşterea celor doi copii: Gabriel şi Corina.

   Soţia s-a a încetat din viaţă la 13 octombrie 1995. Arthemiza mai avea o soră, pe Daniela, care a fost medic în sud, la Turnu Măgurele.

          Copiii nu-i sunt în ţară, amândoi sunt medici şi locuiesc la Frankfurt, în Germania.

Gabriel, este medic anestezist – îmi spune Iosif Sinu –  este căsătorit, iar soţia lui are aceeaşi specializare. Corina, fiică mea, este stomatolog. Sotul ei e inginer, el este sas, au fost colegi la Liceul Brukenthal de-aici, din Sibiu. Aflu de la Iosif Sinu că nea Mitică locuia la Paris când nepoţii săi au emigrat. Pentru început, s-au dus la el, în Franţa. Au întâmpinat însă greutăţi cu echivalarea studiilor liceale, şi aşa că au decis să plece în Germania. Acolo au urmat cursurile facultăţiii de medicină. Dacă astăzi Corina este stomatolog, asta se datorează lui fratele meu, Mitică – îmi spune Iosif Sinu -. El a avut grijă s-o îndrume spre stomatologie.

   Am trecut împreună cu Iosif Sinu, cateva minute prin istoria familiei… Am găsit aceeaşi consideraţie pentru părinţi şi bunici, ca din partea lui nea Mitică. Imaginea tatălui, exemplu de omenie, pricepere şi dăruire, pe care copiii săi l-au urmat. Apoi amintirea bunicilor, cei doi, atât de cunoscuţi oamenilor şi vremurilor acelora de demult, amintire care-a rămas un talisman de preţ în sufletul nepoţilor. Stând de vorbă cu nenea Iosif am aflat şi cum a deprins Ţiglaru’, bunicul Ion Stănilă, din partea mamei, meşteşugul fabricării ţiglei şi cărămizilor: făcuse războiul şi stătuse o perioadă în Rusia Ion Stănilă, zis Ţiglaru’. Acolo, la ruşi a învăţat el meserie şi când s-a întors acasă şi-a făcut propria-i fabrică. Era un om înstărit, dar cam dur, încheie Iosif Sinu, scurta relatare despre familia sa.

           Stând de vorbă cu Dumitru Sinu, am răsfoit împreună zeci de pagini cu însemnări despre sat şi despre sebeşeni. A scris de toţi şi de toate câte şi-a amintit. Mă întrebam, când a avut timp  să scrie maldărele de hârtii şi de caiete legate frumos, pe categorii, pentru că ştiu că a muncit din greu o viaţă-ntreagă, pentru a se realiza. Parcă intuindu-mi întrebarea, mi-a povestit despre insomniile sale…

   „De când eram copil, eu nu am avut somn!”

           „Nu puteam să dorm decât foarte puţin, în fiecare noapte, meteahnă pe care am avut-o toată viaţa. Cred că este o boală, cu toate că eu n-am fost bolnav niciodată. Nici râia de la internatul şcolii nu s-a prins de mine! Vederea, auzul, dantura, astea au îmbătrânit odată cu mine… Mi-amintesc că vara, pe când aveam vreo patru ani, mă culcam cu fraţii mei mai mari în şopru, pe otavă. Eu le făceam culcuşul. Ei vorbeau o vreme, mai oftau, gândindu-se la mama noastră care murise, nu demult, dar adormeau mai repede. Eu nu puteam…  Voiam să fie mama cu noi. Îmi lipsea mult, cu toate că nici n-am cunoscut-o prea bine. Mă sculam din culcuşul meu şi mergeam pe afară. Dacă era senin, număram stelele de pe cer. Când ajungeam la 20, fiindcă nu ştiam să număr mai departe, ziceam şi încă una şi încă una… Mă uitam la stele şi îmi închipuiam că acolo este mama, care se uită la mine din cer, de sus.” 

   Înţelept şi iubitor, îngrijorat de nesomnul micuţului său, tatăl lui nea Mitică îi spunea să facă o cruce pe pernă, înainte de a se culca… Copilul, ascultător, făcea crucea şi zicea: „cruce-n cer, cruce-n pământ, cruce-n locu-n cari’ mă culc”, în loc să zică rugăciunea… Mă, roagă-te lui Dumnezeu! – îl îndruma tatăl, pe micuţul nepriceput care ştia însă, de la bunicul Niculiţă, rugăciunea, şi, în final, apuca s-o spună: „Să ierte Dumnezeu păcatele lui mama Eva, ale mumii Ana, ale sorei mele”… Din nou tatăl intervenea: Dă-ne, Doamne, sanătate! iar Mitică continua: „la boi, la cal, la bivoliţă, la porci, la găini, la pisici”, până tatăl se sătura de nepriceperea-i copilărească şi-l expedia la culcare: Culcă-te, mă, şi dormi! Nici măcar rugăciunea nu poţi s-o zici ca lumea!

   Mai târziu, ducând cu el în lume această moştenire, Dumitru Sinu i-a găsit leacul, refugiindu-se în lumea fascinantă a cărţilor, citind enorm sau adunându-şi amintirile în sutele de file scrise de mână. Doamna Nicole, soţia sa, mărturisea că aprindea lumina de 30 de ori pe noapte şi citea cam şapte ore pe zi. Aşa a reuşit să adune o mulţime impresionantă de note şi notiţe, caiete întregi pline cu gândurile şi amintirile sale.

    „Berzei oarbe îi face Dumnezeu cuib!”

   Fraţii lui mai mari îl luau întotdeauna peste picior şi-i spuneau ăla mic, stângaciu, iute ca piperu’, ăsta care n-are somn sau, mai rău, mă, tu nu faci nici cât o ceapă degeratătu n-ai să ştii să mâi boii şi nici să călăreşti, şi alte apelative care dezarmau, fireşte, copilul din el.

           Pe măsură ce a crescut, devenind bărbat în toată firea, Dumitru Sinu a vrut să-şi demonstreze, lui însuşi în primul rând, şi-apoi celor care-l considerau atât de stângaci, că va ajunge acolo unde a dorit: un om împlinit şi mulţumit de viaţa şi realizările sale, infirmându-le supoziţiile.

   N-a făcut şcoli înalte, pentru că au fost vremurile de-aşa natură, posibilităţile erau limitate. A absolvit doar liceul, la Sibiu, însă şcoala vieţii i-a folosit mult în tot ce-a întreprins, fiind un autodidact, ştiind să înveţe din experienţele celorlalţi, înconjurându-se cu prieteni inteligenţi şi valoroşi şi ţinând pasul cu aceştia, printr-o continuă modelare a caracterului său, prin acumulări substanţiale în sfera cunoaşterii, pentru că nea Mitică are o cultură generală de invidiat. Dar toate acestea ar fi fost fără valoare dacă n-ar fi luptat din răsputeri să-şi păstreze statutul de om.

           A dăruit celor care erau în nevoi fără să aştepte recompense, generozitatea lui fiind recunoscută peste tot, inclusiv în rândul rudelor sau consătenilor săi. Iar recompensa a primit-o de la Dumnezeu!

           După ce a muncit din greu, ani mulţi la rând, prin Franţa, Canada şi Statele Unite ale Americii, şi şansa i-a mai şi surâs, iată că visul american i se împlineşte şi deţine, pe rând, trei hoteluri proprietate privată: unul în Long Beach, California, apoi la Reno, în Nevada şi în final, în Phoenix, Arizona. Acesta din urmă poartă numele CORONADO, care citit arăbeşte, de la coadă la cap, nu înseamnă altceva decât O, DA, NOROC! Nea Mitică Sinu recunoaşte că a avut noroc cu carul, şi-mi spune zâmbind: „Berzei oarbe îi face Dumnezeu cuib!” Mereu foloseşte butade din lumea aceea patriarhală, a satului ce-l poartă în suflet…

    De când n-aţi fost la Sebeşul de Sus? – l-am întrebat pe nea Mitică. “Sunt zece ani de-atunci, am fost în sat în anul 2001”, mi-a răspuns dumnealui. Am vrut apoi să aflu, din curiozitate, ce sentiment l-a încercat când a intrat în sat, după atâţia ani…”Erau toţi străini, şi eu eram străin pentru ei. Nu mai era nici România ce-a fost odată”…

 

 

********

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii