“Printre gratii” de Mihai Rădulescu
COŞMAR
– Trec ape tulburi
cu copaci smulşi,
cu dobitoace moarte,
umflate să pleznească,
trec ape tulburi,
cenuşii, vineţii,
brune cu spume,
vin ape grele,
tot curge puhoiul neîncetat,
surpă maluri, case,
suge vite şi porci din depărtări,
suge cerurile, vânturile, zĂrile,
macină, zdrobeşte, farmă,
faţa pământului scurmă,
zdrumică, terfeleşte,
ucide, ucide, ucide…
– Astfel de vise înseamnă ‘puşcărie’…
– Omule, dar în temniţă mă aflu.
Care altă puşcărie-mi vesteşte visul?
Tu tălmăceşti toate drept ‘gherlă’!
– Ce altceva mai aştepţi?
– Că bine zici. Ce altceva?
GIUVAERUL
I-atârnă picioarele în bocancii fără şiret,
peste marginea patului metalic
deasupra coridorului de pe mijloc.
Şi-a vârât ciolanele printre zăbrelele de fier.
Şi-a legat în jurul inelarului stâng doi centimetri de cârpă roşie.
Pe unde o fi găsit comoara asta?
Priveşte, îndrăgostit, rubinul.
Stă aşa, pierdut de zile întregi.
Dacă-l strigi, zâmbeşte (jenat că n-are timp de tine).
O clipă ţi-a dăruit-o,
apoi coboară iarăşi căutăturile
spre cuibul cu minuni
de pe degetul jegos.
INVOCARE
Tu, deltă, ultimă escală
În care pene zburătoare
Coboară nava tropicală
S-o-nchine zeităţii soare.
Văzduhuri, stufuri, zări sărate,
Ostroave de singurătate,
Cu şolduri moi, petala plină
Şi pietre grele de lumină!
Revers deplin (sanctificat
De păsări care ard în rază)
Al veacului însângerat,
Tu deltă, -asupră-ne veghează.
1959 Luciu-Giurgeni
COARNE
(lui Vasile Zvancescu)
De-atâta pace adormise
Un tren pe şine-ndepărtate
Şi constelaţia ce se-mparte
În roţi şi osie şi vise.
O vacă albă pe toloacă
Porni să legiuiască lumea
Şi se opri cu noaptea-n culme
Părând la coarne că se roagă.
Copitele ei prinse-n glie
Înţepeniseră de rouă.
Un muget pur ca dintr-o orgă
Aluneca pe veşnicie.
(11.VII .56 Costâna. Poetul şi istoricul filosofiei Vasile Zvancescu, originar din satul bucovinean numit, eu fiind arestat pe 4 noiembrie 1956, mi-a fost un îndelung suferitor martor al apărării)
PENTRU HORIA NIŢULESCU,
A CĂRUI PRIETENIE MI-A ALUNGAT CU RECITĂRI MOARTEA
Cu-obrazul pergament acoperit de-o plagă,
Şi gâtul, carnea în amonte de la cot,
Cu sufletul prostit, rămas un jalnic ciot,
Deprins, pe dos, ca-n veac să-mi tremure şi ragă,
Zăceam, împresurat de-al camerei boicot,
Tratat în cursu-a zeci de zile doar cu-o fragă
De polivitamine. Dar duioasa-ţi şagă,
Pe o corabie bizară, matelot
M-a angajat, sub cârmuirea ta nebună
Oceanul Iad al Poeziei împreună
Să-l măsurăm, rememorând al Ei tictac,
Indiferenţa semenilor ce-o răzbună
Şi viaţă-ţi dă în salt şi-n berbeleac.
Te ascultam, tăceam. De-am reînviat, tot tac.
SONETE
(amintirii actorului sonetist Ion Omescu, pildă de râvnă în a-şi muta, după greutatea vremurilor, darul dobândit de la Dumnezeu de pe un umăr pe celălalt, sufletul sensibil ce a suferit până la curmarea vieţii de neputinţa de a-şi supravieţui)
Senin te-am vrut sonetul meu de gală
Dar mi-au crescut în jur străine schele.
Urc anevoie rima printre ele
Şi ritmul nu mai prinde tencuială.
Mă prăbuşesc cu dorurile mele
În hăul călimării cu cerneală.
Pătruns de îndârjire şi sfială
Mă-ncumet iar, pe scândură, spre stele.
Mereu departe şi mereu aproape;
Sunt numai strigăt şi sunt numai sete…
Dar scap în gol mistriile-pleoape,
Se deslipeşte versul din perete,
Se năruiesc clăditele sonete.
În patru strofe inima nu-ncape.
1957 Jilava
MORŢII MORŢI
Tot mai din fum şi tot mai străvezii
Sunt, Delia, morţii mei din închisori;
Vorbind de ei, spun că sunt tot mai vii,
Dar morţi îi văd tot mai adeseori.
Zvelteţi de ierbi mărunte sau cicori,
De levănţică şi de păpădiii,
Îmi mai dau încă-nşelători fiori,
Crezând că-s flori, veniţi din noapte-n zi.
Dar ei sunt colb şi iz de putregai.
Sunt oase, câteva, îmbăloşate.
Pieriră cicatricele pe spate,
Iar ochii smulşi, absenţi sunt mai dihai;
Ciuntite mâini, picioare descarnate,
Abia de pot hrăni azi câte-un scai.
REEDUCĂRILE PIERDUTE
ÎN AMINTIREA LUI SERGIU MĂNDINESCU
Cu câţi creiţari de sânge ai putut plãti
Culorile ce le-ai primit din curcubeu,
Să faci din ele ortul tău şi ortul meu,
Luntraşului s-avem ce-i da, noi morţi de vii?
Cu ţandere de lună bunul Dumnezeu
În zale ca sicriele ne polei.
Te înfăşa în mantia-ţi de poezii;
Eu uns sunt cu-al Fecioarelor Nebune seu.
C-am întârziat la Cina voastră de sub Bâtă
Şi-Împărtăşania din fecale şi urină
N-am luat cu Voi. Se răzvrătesc şi lung suspină
Răzmii şi mii de mii de veci din veci-lumină
Din care palida mea viaţă-i izvorâtă,
Că dusă-i – fără-a fi prin iaduri coborâtă.
ALT POET VÂNDUT
Ca o mumie ajunsese în anchetã,
Neverosimilã, sfioasă şi urâtă.
Dar, cu nobleţe, spaima lui de bâtă,
În faţa tinerilor, o ţinea secretă.
Din amintirea crezurilor, mohorâtă,
Scotea sub soarele Jilavei din manşetă
A eroismului defunctă siluetă
Şi a veleităţii încă vii, dar câtă?
L-am întâlnit în libertate. I-am sărit
La piept, cu frenezie. M-a respins uşor:
S-ajungă la cenaclul M.A.I., grăbit
Era, -mi încredinţă. Eu, recunoscător,
Domnia de-a mă pune-n gardă, am citit,
Asupra-nscăunării sale-n iadul lor.
Postum regim, postumă glorie factice.
Poetul legionar murise comunist.
De lăuda, îngenunchiat, satana Crist,
Au cine-ar şti în slavă astăzi să-L ridice?
Nepoata sa primi gârbaciul carierist
Şi înclinarea fermă de a fi complice.
Emoţionate, iscodirile peltice
Mă încercau de-i sunt pe plac panegirist.
Şi n-am putut pe faţă frica lui s-acuz.
Femeia sta Prostiei îndoită roabă:
Minciuna că e adevăr, credea confuz,
Iar într-ai săi, Poetu-l preţuia podoabă.
O tristă victimă a unui trist abuz,
Ce liniştea din cioburi negre şi-o înjgheabă.
POETULUI ANDREI CIURUNGA,
STÂLP DE-A DREAPTA VIEŢII MELE, ÎN BALTĂ
Ursit ai fost de numele Andrei,
Mucenicit să rabzi viaţa-ntreagă,
Ba tras în ţeapă pe al tău condei,
Ba smuls din drum de-a Timpului mârţoagă.
Iar Soarta, când voia ca s-o mai dreagă,
Legându-ţi – de-un curmei un alt curmei –
O funie spânzurătorii dragă,
Făcea mereu la degete cârcei.
Şi iar în puşcărie te trezeai,
La terciul de oftaturi şi mălai,
Sub gratia chioară şi cu ziua ciunga.
Că spune-i-aş lui Dumnezeu din grai:
“Cum relele atâtea le răbdai
La micul omul mare, – Andrei Ciurunga?…”
MOARTEA POETULUI
Epidemie: -a fost o gripă spaniolă,
Ne-au dat o ceapă pe din două, preventiv.
Noi, încăpăţânaţi, cu spirit subversiv,
Trăgeam de fiecare ceas nou la tombolă.
Un singur necâştigător fu agresiv:
Cu pumnii lui juca pe uşă-o farandolă,
Suna în noapte -a Gherlei vastă necropolă –
Cerea un leac, cu bolmojeală de beţiv.
Vizeta a muşcat din spaima-ne târziu:
“Ce-i, boşorogule, -ai căpiat?!” – “Mi-e rău…” – “Atunci,
Te vindec eu!” îl linişti un caraliu.
Gardianule, cu cizma -n capul lui arunci
Şi azi, când moaştele i-s palid sidefiu.
Opreşte-te, -asfinţi demult D. Iov în munci…
***
În loc de încheiere
INSCRIPŢIE PE “TASSO ÎNTEMNIŢAT”
DE EUGÈNE DELACROIX
Poetu-n gherlă, şleampăt şi bolnăvicios,
Tot frământând un manuscris sub talpă, jos,
Priveşte-n cumpeni, îngrozit, spre treapta-afundă
A pâclelor în care mintea-i se cufundă.
Îmbătătoare, hohotele-n puşcărie
Gândirea către straniu şi absurd o-mbie;
Îi dă târcoale Îndoiala, -l încolţeşte
Cumplita Spaimă, mii de măşti schimbând hoţeşte.
În geniu-acesta-nchis în beciul duhnitor,
În ţipete, scălămbăieli, roind în zbor
Spectral, ce-i hăituiesc auzul îngrozit,
În visătoru-acesta de orori trezit,
Pecetea-ţi văd, tu, suflet cu visări umbrite,
Înăbuşit de zidul Lumii Pipăite.
Tălmăcire de Mihai Rădulescu din
Charles Baudelaire
