Lui Adrian Păunescu – acrostih
Aducător de apă vie,
Dorind a lumii măreţie
Răstălmăceşti prin versuri şi cântare
Iubirile născute şi înălţătoare.
Aşa eşti tu , un iubitor de neam !
Nutrind un bine nerecunoscut,
Pătrunzi în lume şi-n durere,
Amurgul însă-i de temut…
Uimirea frazei simple şi întortochetate
Năpădeşte în gândurile însufleţite.
E greu să taci, e greu să faci dreptate
Săracă-i lumea fără demnitate…
Cuvânul tău însă rămâne
Udând grădina lumii azi şi mâine…
1983
Mariana Gurza
(Din vol.Paradox sentimental, Editura Augusta, 1998, Timişoara)
*
V-aţi întrebat vreodată de ce plâng poeţii? Pentru că aşa le-a fost dat. Poate un strop de nebunie sau o sensiblitate exagerată. O altă lume în care indiferenţa le este străină.
Oamenii din jurul lor ocupă un loc aparte. De cele mai multe ori uită de ei, de suferinţa lor şi o trăiesc pe a altora.
Se contopesc cu cel sărman, cu cei răpuşi de boală, cu cei singuri, lăcrimând, simţind durerea, durerea lumii.
Au o singură dorinţă…. să găsească în toate armonia, liniştea şi pacea sufletească.
Îşi urmează drumul…. un drum greu presărat uneori cu umilinţă dar nu ezită să-şi urmeze crezul. Aşa înţeleg ei drumul spre mântuire. Să prindă un surâs, să ţină flacăra dragostei vie.
Sunt stigmatizaţi poate profetic de a fi mereu aproape de ceilalţi, chiar dacă, însăşi singurătatea lor complicată de politică şi mizerie le tulbură gândurile.
Este ceva de neînţeles în acest univers creat parcă din ceruri.
Ne plângem părinţii, prietenii care ne-au marcat existenţa.
Nu ne oprim niciodată. Mergem pe acest drum în ciuda prafului ce se ridică ucigător.
Mariana Gurza
2010
http://www.youtube.com/watch?v=8yCAwiTyCiQ&feature=related
