Cuvânt și iubire

Adrian Botez: Stimată doamnă Maria Diana Popescu,  interviul de faţă este, pentru mine, dintr-un anumit punct de vedere, o premieră. Mai exact, pentru prima oară intervievez o persoană de mare fineţe a Duhului, având o valoare spirituală încă ne-explorată decât destul de fugitivo-superficial, de către hermeneuţi –  dar atât de discretă cu sine însăşi, încât ai zice că „lucrează sub acoperire”, sub pseudonim. Am răscolit tot Internetul, pentru a afla, înafară de titluri de cărţi, versuri sapienţial-orfice şi articole de o eleganţă şi, concomitent, incisivitate (intelectuală şi critică) exemplare – şi niscaiva date biografice : n-am aflat decât lucruri ţinând de ideatica dvs. splendidă, am „legumit”, cu aleasă desfătare, formulările dvs. subtil-sentenţioase, din articole, dar nimic despre omul cu personalitate tetrestră, omul de „carne şi sânge”, omul care să devină un con-locutor solid, non-fluid. Pe de o parte, vă admir, necondiţionat, superba dvs. discreţie, în acest veac al exhibiţionismului, al imposturii şi al mahalagismului mondializat! Dar, cu următoarea informaţie seacă: „Maria Diana Popescu – eseist, critic, poet, jurnalist, redactor şef-adjunct – revista „Agero”- Stuttgart, consilier editorial – „Slova creştină”, redactor şef ag pe rime (n.mea: nici nu ştiu cum se traduce sintagma: “redactor şef ag pe rime”), Preşedinte al Societaţii Academice Art Emis, vicepreşedinte al societaţii culturale Art Emis, membru al Academiei Olimpice Române, filiala Vâlcea, senior editor revista Pietrele Doamnei, 14 volume publicate” – la care se adaugă un „tablou” (vast şi fascinant, nimic de zis) al operei scrise/editate de dvs., până acum: Lumea dintre gânduri – poeme; Trecutul din clipă – poeme; Urmă de stea – poeme; Atingere de înger – poeme; Dialoguri privilegiate, vol. I – interviuri;  Vechimea veşniciei – poeme; Cursuri de şantaj – poeme; Cai crucificaţi la simpozioane – poeme;  Imperfectul perfect – poeme; Dialoguri privilegiate, vol. II – interviuri; Dialoguri privilegiate, vol. III – interviuri; …Restul este legendă!- poeme; Omenirea în paragină savantă – eseuri. În curs de apariţie: Clopote şi incendii – poeme

N-am prea devenit un „răsfăţat al ştiinţei despre oameni”! Totuşi, oamenii (mai ales în climatul de hiper-suspiciune, din zilele noastre, când mai toţi „se dau” tocmai ce nu sunt şi nu vor fi niciodată, pentru a manipula mai uşor, din spatele cortinei), oamenii, zic, trebuie să-şi cunoască, şi întru viaţă, măcar cât de cât, modelele de duh, spre a căpăta încrederea (absolut necesară) de a le urma. Şi dvs., din multe puncte de vedere (nu doar scriitoricesc, ci, în primul rând, poate, din acela al atitudinii, al verticalităţii de cetăţean/Om al Cetăţii –  „Cetate” numită România, numită „lume”) vă constituiţi într-un autentic model ontologic. Academicianul Academiei Europene, Gheorghe Păun, afirmă despre dvs., într-un articol: „Iat-o, de-o pildă, pe Maria-Diana Popescu. Marie şi Diana,  în acelaşi timp, predestinare încă de la botez, ursită de ursitoare darnice, dar nu mult doritoare de consens. Fragilă până la evanescenţă (nu o spun eu primul), pioasă la modul înalt al termenului, „trăind parcă pe furiş” (şi asta am citit-o undeva), cu o delicateţe uneori anacronică – mai ales pentru vremea noastră tarată de indelicateţe, elegantă în fiece gest, pregatită parcă să mângâie lumea pe creştet în fiecare clipă, dar si mintoasă până aproape de limita agresivităţii – mai ales pentru vremea noastră superficială, plină de aplomb (gazetăresc), rapidă în gând, rapidă la condei, eficientă, mobilă şi productivă, îndragostită vizibil de limba română. Volume de poezie, volume de interviuri, publicistică – ba chiar şi fotografie. Metafore-filigran, pictate cu pensulă orientală, pe hârtie de mătase, pe bob de orez, dar şi metafore ample, puternice şi neaşteptate, convingătoare; un aer firesc-învăluitor de rană poetică, de damnare, de simţire hipertrofiată, asumându-şi toată melancolia lumii şi încă ceva pe deasupra, dar şi răzvrătirea unui spirit liber, interogativ, bântuit de setea de dreptate (existenţială), cu un solid antrenament filosofic, livresc sau doar dobândit prin iluminare poetică. Titluri de carte care sunt poeme în sine, interviuri care-i fac să transpire pe cei intervievaţi (ştiu ce spun, că şi de-aceea am folosit mai devreme cuvantul „mintos”), o prezenţă (cu cadenţă) de invidiat în cetatea literară, nu totdeauna comodă pentru cei din jur, niciodata ignorată. Spuneam, Marie şi Diana în acelaşi timp, prind-o cine poate într-un singur paragraf, într-o singura pagină”.  Am reţinut (dincolo de admiraţia sa nedisimulată, pentru activitatea Duhului dvs. rebel, profund, subtil-inflexibil, efervescent, proteiform şi multiplu-demiurgic) două expresii, pe care le păstrez, pentru că sunt perfect de acord cu ele: „fragilă până la evanescenţă” şi „trăind parcă pe furiş”. Vă rog să mă credeţi că respect, cu religiozitate, intimitatea oricui…dar, în acelaşi timp, credeţi, vă rog, omului aflat „sub vremi”: că, departe de a avea curiozităţi maladive, de „ţaţă”, încerc, şi eu, o frustrare, ca şi academicianul Gheorghe Păun, în faţa unei atât de pronunţate „evanescenţe” şi a unei „furişări existenţiale” atât de evidente.  Cu mult tact şi delicateţe, aş dori, o clipă, să îndepărtăm un colţ al Voalului Isiac – să se întrevadă, măcar parţial, ce  şi cine există dincolo de misterul „marianic” ori de cel al „Artemidei/Dianei” – …şi aş vrea să n-o păţesc, eu („instigatorul la dezvăluire”), totuşi, precum Acteon, cel transformat în cerb  – „încornorat”, ba şi sfâşiat de câini. În această Eră a Virtualităţii, aş îndrăzni să-mi doresc să „dau mâna”, interneristic, cu o non-virtualitate. Ca urmare, mă voi preface că vorbesc în numele „marii mase a spectatorilor”, care „cere o explicaţie” – vorba unui personaj emfatic şi ipocrit, din Maestrul şi Margareta (Arkadi Apollonovici Sempleiarov), al lui Bulgakov: „Vă rugăm, dacă se poate, să ne dezvăluiţi măcar câteva elemente ale existenţei dvs. concret-umane!” – pentru a avea certitudinea că vorbim/dialogăm „pe viu”/cu viii …iar nu în cadrul unei  şedinţe de spiritism!” Sper că, prin această nevinovată întrebare, n-am devenit la fel de grobian, în esenţă, precum „musiu” APOLLONOVICI Sempleiarov. Şi chiar de m-aţi categorisi aşa, oare cine are şanse mai mari să afle ceva despre Artemis/Diana, decât „fratele” Apollon şi…”cimotiile” lui literare…adică până şi…”-ovicii”.  N-am zis „mojicii”! Până şi Venus are un loc şi un mod de a se naşte, întru concreteţe geografică! Bunul Homer însuşi (deloc indiscret, în Înţelepciunea Orbirii sale), poate zice despre ea: „chipreşa zeiţă”! Veţi zice: „Homer este vizionar! El îşi interiorizează, în Duhul său, Naşterea Afroditei.” Bine-bine, dar unde mai vedeţi dvs., astăzi, şi în ce împrejurări – „homeri”, „vizionari”, „vizionarism”…? Totul devine de o concreteţe şi de un sybaritism şi egotism cu adevărat grobiano-dezagreabile. Unul ca mine ar dori să ştie, despre semenii săi, doar fragmente microscopico-iluminative: unde s-au născut, când au văzut lumina „apollinică”, ce orgolii au. Cer mult prea mult şi cu o indiscreţie revoltătoare şi lamentabilă, în acelaşi timp – aşa-i?

MARIA DIANA POPESCU: Stimate profesor doctor Adrian Botez, „din toţi cei care se ascund, sunt cel mai ascuns”, afirma Nietzsche. Viaţa filosofului era mai secretă decît opera sa, sau, mai exact spus, cunoaştem despre viaţa lui atît cît ne îngăduie opera. „Scriitorii nu au biografie. Biografia lor este opera lor – măreaţă sau mai puţin măreaţă”, spunea Noica. „Aş vrea să fiu în acelaşi timp vestită şi necunoscută”, parafrazîndu-l pe Edgar Degas, însă mă subsumez modestelor mele scrieri (14 cărţi de autor, alte cîteva antologii) şi profesiei de jurnalist. Trăiesc pe furiş, astfel ca existenţa mea să nu incomedeze aleile cu sfincşi.  Tactica dezgolirii merită reflecţie, trebuie să mă tem pentru mine, avînd în vedere linia vehementă a protestelor din cei 12 ani de presă scrisă, dar şi unele mesaje de la cei care mă pîndesc prin binoclu, metodic şi riguros, în turnul din care arareori mai cobor. Avem de-a face cu un public inteligent, el trebuie avertizat cu gradaţie prudentă că te afli în sprijinul lui. Rămân, totuşi, fidelă preceptului baconian „De nobis ipsis silemus” (despre noi înşine să tăcem), astfel ca faptele să vorbească. Vreau să ştiţi că m-am născut pe un deal în Ardeal, tocmai cînd ursitoarele erau plecate de acasă. Era marţi, 29 mai, zi de primavară. Bunicul meu, notar de meserie, de bucurie că în bătătură a mai sosit un nepot, m-a înregistrat cu altă dată decît cea reală. Călcasem pe pămînt cu impasul, s-a dovedit a fi aşa, am copilărit în partea opusă a ţării, bucuriile se opreau rar la poartă. Aşa se face că mi-am luat lumea în cap, am făcut o pereche de studii universitare, alte forme de învăţămînt cu durată de un an sau trei, şi ca toţi cei veniţi pe lume marţea, visez ca, într-un viitor apropiat, să mă înscriu la un doctorat. Ştiţi bine, e o modă în toate. Mă bucur, culmea, nu de cei 24 de ani cît m-am purtat prin şcolile patriei, ci de premiile la poezie şi de toate diplomele şi medaliile pentru publicistică din ultimii ani. Unul din pereţii casei e tapetat cu astfel de acte înrămate. Bucuria aceasta mă întinereşte cu cîte o amiază, mă îmbătrîneşte cu cîte un popas. Vîrstă nu am, stimate domnule Profesor Doctor, nu am avut niciodată, ca să nu mă tem de viitor. La urma-urmei, sînt mîndră că m-am născut marţea şi că pot enunţa despre mine ceea ce mi se pare fantastic: EXIST! Nu în simulacru, nu în automatismul pseudoraţional,  nici în păienjenişul mitomaniilor colective, ci în actul cognitiv, în analiza critică a sistemelor de gîndire şi acţiune cu care mă confrunt.

Adrian Botez: Spune, despre dvs., Poetul Eugen Evu  într-o recenzie (cf. Să aprinzi întunericul cu propria lumină – „Imperfectul perfect”, Editura Tiparg, 2007): „Maria Diana Popescu este evident în marş superb spre şi întru autocunoaştere, via livrescă, însă tensiunile înnnoitoare şi benefice pentru cel atras de sensul stării – rostuirii Poetului în Cetate – sunt izbucuri limpezi din adâncimi bogate ale Însufleţirii empatice, iubitoare de semeni…” Asta era în 2007. Acum suntem patru ani mai târziu – 2011. Aţi ajuns, între timp, la „autocunoaşterea” despre care vorbea recenzentul cărţii dvs. de Poezie (observaţi, vă rog, că eu ortografiez Poezia, cu „P” – întru sacralitate)? Chiar îi iubiţi pe oameni? Mai merită oamenii să fie iubiţi, după cât de ne-oameni se dovedesc a fi, majoritatea (nu mă exclud, neapărat),  şi încăpăţânaţi întru refuzul de Hristos?!

MDP: A vorbi despre atotcunoaştere este ostencios. Cu toţii tindem spre îndemnul fundamental al lui Socrate, „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”, însă cunoaşterea de sine se împotmoleşte în echivocul întreprinderii. Mobilul analizei eului nu e niciodată clar. Ezită între justificare şi acuzaţie, între eliberare şi înlănţuire, între recuperare prin cuvînt şi risipa prin aluzii ori imagini nebuloase. Atotcunoaşterea opune rezistenţe hotărîte metodelor măsurătoare, deşi se bucură de prestigiu teoretic în rîndul gînditorilor. E, poate, la mijloc şi teama de-o nouă „teologie”. Sondarea propriilor adîncimi, revolta perpetuă a unui gînd împotriva lui însuşi, răspund dorinţei fundamentale de clarificare, dar în paralel cu proiecţia publică a pierderii de sine, cînd eul este obiectivat simultan cu obiectivarea caracterului public la care se supune.

        Însemnă că, eu, MDP, subiectul confesiunii, devin un Eu redus la condiţia interiorităţii; şi spre deosebire de experienţa religioasă, experienţa interiorităţii nu-şi acordă altă autoritate decît sinele. Sustrăgîndu-se tentaţiilor publice, eul meu ar suspenda orice transfer între sine şi socialul-public, a cărui dorinţă este, de regulă, de a manevra statutul subiectului. De altfel, unitatea dintre subiect şi fiinţă poate fi chiar o iluzie, o hologramă pentru public. Fiecare dintre aceste entităţi este animată de forţe proprii, de un flux continuu, predeterminat. Confesiunea sinelui este tocmai un recurs la  această ruptură, la scindarea care permite abolirea prea strictei deteminări a mecanismelor de funcţionare a relaţiei interior-exterior-public.

      Atotcunoaşterea şi confesiunea despre ea, apar, stimate Profesor Doctor Adrian Botez,  atunci cînd conştiinţa şi experineţa sinelui se întîlnesc cu practica, iar eu, subiectul MDP, m-aş putea transforma în propriul instrument de cunoaştere, de investigare a lumii. A lumii interioare şi exterioare. Vorbesc despre conversia sentimentului persoanei, despre acea deplasare a locului pe care l-aş ocupa în propria imaginaţie, în propriile sunete şi energii încătuşate în propria materie, procese care ţin mai degrabă de iniţiaţi, de psihologia sonoluminică. Mişcîndu-mă zilnic  „între Dumnezeu şi neamul meu”, mai caut încă unde este eul meu în cel mai înalt grad. Mă mai aflu împotrivă sau pentru o temă, o idee, pe care nu le-am dus pînă la eroism, în sfera profunzimii, pînă acolo unde să beneficieze de avantajul unor repere încercate chiar de mine. Încă mai transfer în casa cuvintelor întrebări esenţiale, întrebări necheltuite. Pînă la urmă, fiecare cuvînt are casa lui, în care locuiesc căutările. Să fie acestea toate ochiul atent spre atotcunoaştere? Habar nu am. Am însă libertatea să aleg, potrivit lui Ţutea, frînghia agăţată de cer, spre lumină sau să cobor în întuneric. Iată bipolaritatea libertăţii mele! Cu toate că mă îmbrac în salopeta căutătorului chiar şi la Operă, port mănuşi de dantelă în război şi susţin că nimic nu se compară cu iubirea acelui microcosmos şi microteos  din miezul fiinţelor. De aceea, uneori mă cocoţ pe acoperişul lumii şi fac pe îngerul păzitor. De sus se vede bine pe pămînt şi nici gîndacii nu mi se mai par dezgustători.

       Alteori, nu-mi pot stăpîni zîmbetul de dispreţ la ideea că în fiecare zi urc în acelaşi TREN şi ajung înapoi, pe Pămînt, unde îmi aduc aminte de Baudelaire: „Ca să nu simţiţi cumplita povară a Timpului care vă zdrobeşte umerii şi vă înconvoaie la pământ, trebuie să vă îmbătaţi necontenit. Cu poezie ori cu virtute, după cum vă e felul. Dar îmbătaţi-vă!” Şi tot încerc să gust, de ceva vreme, din aceste în-fericiri.  Cît despre iubirea de oameni, e adevărat, suprapopularea oraşelor o inhibă. Sînt prea mulţi oameni de iubit: la serviciu, în comunitate, şi că în mod repetat ne este suprasolicitată disponibilitatea de a empatiza, intervenind instinctul de conservare, care duce, în cele din urmă, la izolare afectivă.  Totuşi, mă încăpăţînez şi cred că ne-am născut într-un „imperiu creştin”, al cărui suveran, Dumnezeu, promulgatorul legii supreme a iubirii, este de o bunătate fără precedent şi ne va ţine aproape.

Adrian Botez: Prof. univ. dr. Marian Barbu scrie despre dvs., ca ziaristă şi scriitoare (cf. Prozatori cu ştaif – Maria Diana Popescu: „Este de minune ce pledant pro causa se arată jurnalista Diana Popescu, atunci când referirile sale se circumscriu României, interesului pe care politicienii actuali ar trebui să-l arate mersului normal al ţării, spre bunăstare şi civilizaţie”. De ce mai iubiţi România „asta”, când atâţia o hulesc, o fură ca pe… „ultima fraieră din lume” – …sau o părăsesc, fug de ea „ca dracul de tămâie”, le este „ruşine cu România”, scuipă înapoi, când pleacă de pe aceste meleaguri „blestemate” etc. O iubiţi, poate, din spirit de contradicţie?

MDP: Pe domnia sa, criticul şi istoricul literar Marian Barbu, am avut onoarea să-l cunosc în 2011, la Festivalul Naţional „Rotonda Plopilor Aprinşi”, desfăşurat în „Capitala Tipografilor”. Un mare spirit, un nume cu rezonaţă în galeria de spirite contemporane, intelectual rafinat, căruia îi mulţumesc pentru aplecare asupra cărţii mele. Stimate Profesor Doctor Adrian Botez, mai ales în acest timp învolburat, cînd, lovită mişeleşte, România se clatină pe marginea abisului capitalist, iubirea de ţară ar trebui predată în clasele elementare, la fel  cum se predă Religia. Patriotismul, sau iubirea de ţară, nu sînt exagerări, ci subdiviziuni ale iubirii,  ca întreg. Cine iubeşte valorile identitare şi perene, îşi iubeşte neamul şi ţara. După lovitura de stat din 1989,  România nu a avut parte de niciun moment constructiv. Deasupra noastră parcă pluteşte un blestem care zădărniceşte redresarea. De aceea, pasul în inima patriotismului  este imperios necesar.

Adrian Botez: Ziaristul şi scriitorul româno-australian George Roca scria despre volumul al II-lea, Dialogurilor privilegiate: „Volumul II apărut în acest an, ne prezintă 60 de personalităţi româneşti selectate din diferite domenii de activitate, de la  literatură la politică şi de la artă la spiritualitate… de la excentricul matematician american de origine română, Florentin Smarandache, până la actorul Emil Hossu şi de la regizorul Geo Saizescu,  la măicuţa Gabriela, de la Mânăstirea Nămăieşti, via binecunoscutul politician epigramist, Mircea Ionescu Quintus. Suntem curioşi să descoperim „surprizele” şi „entităţile” volumului III”. Eu, ştiind că acest volum al III-lea a apărut, nu mai am curiozităţile dlui George Roca, deci, vă întreb aşa: vă fascinează personalităţile? Vă fascinează cât de pitoresc a creat Dumnezeu nu doar Cosmosul exterior, ci şi cosmosurile interioare? De ce scrieţi, cu aceeaşi fascinaţie şi aprigă curiozitate intelectuală, despre un VIP (politic sau artistic) şi despre o călugăriţă? Ziariştii de azi fac bani grei pe seama VIP-urilor (divorţate, căsătorite, re-divorţate, re-căsătorite). Nu vreţi să faceţi avere, de pe urma profesiei de jurnalist?

MDP: Să ne amintim de despotismul imperial al Romei, care, ajuns în faza decadenţei, a pus pe acelaşi plan virututea şi viciul, onoarea şi lipsa de onoare, cunoaşterea şi ignoranţa, astfel încît conceptul adevărului, legile eticului erau simple opinii şi convingeri subiective. Astăzi, ca şi atunci, realitatea culturală joacă dur.

       Vorbesc despre o evaziune a culturii, despre tot mai evidenta ei funcţie patognomonică, ca bun de consum, care sufocă valorile şi tradiţia. Omul capitalist consumă ceea ce i se sugerează cu obstinaţie. Aşa îşi manifestă conformismul, aderenţa la turmă şi autonomia individuală. Mass-media îl ajută, întreţinînd un permanent flux poluant care ţine de modele, de comportamente, de mod de viaţă şi limbaj. Englezismele se joacă la mintea noastră, dar nu căutăm mijloace de apărare împotriva bombardamentului. În curînd vom constata că mai mult de jumătate din fondul nostru lingvistic provine din surse străine. Sclavului modern, domninat de mentalitatea confortului, puţin îi pasă de cosmosul interior, de atotcunoaştere, de Divinitate sau de „Coloana infirnitului”, cînd OK-ul e mai scurt şi mai simplu. Societatea capitalistă  nu face decît să prolifereze epuizarea fondului de valori prin virtualizare, secătuind cultura şi viaţa spirituală. De fapt, înlocuieşte omul din om.

     Drieu la Rochelle, în lucrarea „Mesure de la France”,  afirma că în viitor nu va mai fi nimic de conservat. Valorile morale şi spirituale, familia şi pricipiile existenţiale, vor fi „praf şi pulbere”. Chemînd în faţa naţiunii instanţa personalităţilor intervievate, doresc profilarea unei a „treia căi”, una de întors acasă, în sînul spiritualităţii şi valorilor neamului românesc. Interviurile pe care le realizez se înscriu în cultura comunicării, ca dimensiune naţională, şi au, cred eu, puterea caracterului de evidenţă  şi de conservare a valorilor şi semnificanţilor care le motivează.  Mac Luhan spunea că mijloacele din cîmpul existenţei ar trebui înţelese ca „prelungiri ale simţurilor”: cartea – extensia ochiului, roata – extensia piciorului, îmbrăcămintea – extensia pielii, sistemele şi circuitele electronice – extensii ale sistemului nervos central”. Am putea spune  că fiecare personalitate intervievată reprezintă prelungirea spiritului ei în naţional şi universal.

Adrian Botez: Într-un editorial recent din revista „Agero” Stuttgart (Iluzia puterii), dvs. concluzionaţi aşa: „Nu m-au interesat niciodată comentariile părtinitoare în favoarea celor care au deconstruit România,  favorabile celor din haită, care îi aruncă în faţă, precum apele la mal, pe mîzgălitorii de hîrtie, pe aiuriţii şi obsedaţii veacului acestuia. Generaţiile au avansat,  nu mai acceptă informaţii ieftine, nu mai pot fi duse cu zăhărelul istoriei. În ceea ce mă priveşte, rămîn credincioasă şi ataşată sentimentului patriotic, modelelor de integritate morală şi spirituală ale neamului, aşa cum Părintele Galeriu ne povăţuieşte: <<Faptele dau mărturie, nu gura noastră păcătoasă>>”… De ce ar trebui să ne mai intereseze ce au spus cei precum Părintele GALERIU? Părintele GALERIU a murit, de mult/demult. Oare Nichifor Crainic traducea o durere REALĂ (sau: necesară, bună de/la ceva), atunci când scria poemul său, cu titlul „Unde sunt cei care nu mai sunt?”

MDP: „S-au ascuns în lumina celui nepătruns”. Însă au rămas învăţăturile lor, „cunoştinţa adevărată”, precum ne spune Sf. Marcu Ascetul, dăruită oamenilor de către Dumnezeu, astfel ca împărtăşindu-ne din ea să credem înainte de toate în Cel ce ne-a dăruit-o”. Trăim într-o lume a concurenţei acerbe între sisteme oscilante, o lume în care domneşte o atît de flagrantă disparitate a mijloacelor de modelare umană, o atît de falgrantă ignoranţă faţă de valori! Pierderea modelelor este apogeul fatal al acestei societăţi libere de orice reper. Neîntrebuinţarea valorilor produce o mare risipă societăţii. Omul modern dispune de terminale tehnologice care îi aduc acasă, cu un un simplu clic pe maus, modele din lumea întreagă, fara ca el să mai cerceteze, să afle, să constate.  Exagerînd puţin, afirm că omul viitorului va fi un cocon tehnologic, îmbrăcat într-un costum de date, intrat într-o forma tehnică de comă. Tehnologia virtuală a întărit tendinţa de însingurare a individului, l-a înstrăinat căutarii de sine şi raportării la modele. Încă din sec. al XIV-lea, Cuviosul Nil Athonitul vorbea despre apariţia lumii tehnologico-digitale, despre pervertirea relaţiilor interumane: „După anul 1900, către mijlocul sec. XX, oamenii acelor vremuri vor deveni de nerecunoscut. Bărbaţii şi femeile vor fi imposibil de deosebit din cauza folosirii hainelor şi purtarea părului…, în societate vor conduce pofta trupească, desfrânarea, sodomia, faptele rele şi crima. Antihrist va da înţelepciune stricată unui nefericit om, ca acesta să descopere un mod prin care un om poate purta o discuţie cu un altul de la un capăt la celălalt al pământului”. Etapă arsă deja  la nivel global. Deşi aş contrazice paragraful ultim. Ştiinţa şi cunoaşterea de la Dumnezeu vin.

Mă rog, dincolo de dezgustul pe care tristul spectacol politic şi economic îl provoacă asupra noastră, ştiu sigur că omenirea e în mîinile lui Dumnezeu. Dar mă întreb, cutremurată de răspunde: oamenii ce fac? Vin ei în întîmpinarea Creatorului? Omul este o fiinţă mult prea fragilă ca să nu simtă nevoia „idealulului de frumuseţe, de moralitate şi bunatate”, cum îl descrie Dostoievski pe Iisus, Cel împodobit cu deosebite calităţi intelectuale, volitive şi spirituale. Nu este şi nu poate fi nimic mai desăvîrşit decît minunea apariţiei unui astfel de ideal în mijlocul omenirii. E timpul reîntoarcerii la modelul de iubire supremă, oferit de istoria şi teologia creştină. Este ora exactă a creştinilor  patrioţi!

Adrian Botez: Am observat  (v-am şi mărturisit într-un e-mail), că articolele dvs. din ultimul an s-au radicalizat – atât prin ton, cât şi prin conţinut şi chiar prin formularea frazei. De ce acum şi nu mai demult? Şi, totuşi, în primul rând: DE CE?

MDP: În mod inevitabil v-aţi întrebat  cît vom mai gazdui în noi surdina pe care o impunem toleranţei şi complicităţii cu haosul. Toleranţa nu mai poate fi un concept de lucru, în condiţiile în care poporul a devenit un robot controlat cu telecomanda. În condiţiile în care nimeni nu mişcă, nicio idee nu răsare, nicio cerere nu e luată în seamă, dacă nu se apasă pe butonul de la Cotroceni. Jefuirea şi vînzarea ţării după lovitura de stat din 1989, îmbogăţirea rapidă a clasei politice, sărăcirea poporului, austeritatea numai pentru mulţime şi chiverniseala pentru guvernanţi, au adus România la limita răbdării. În schimbul supunerii şi resemnării, poporului i se aminteşte mereu de criză, de sacrificii şi de faptul că neascultarea va face (ca la o simplă pocnitură din degete, dacă îndrăzneşte să mişte în front), să-şi piardă şi bruma de pîine.

Mi se pare absurd, ca acum, în ceasul al doisprezecelea, societatea să ofere lecţii de belcanto politicienilor afoni, din moment ce nici protestele nu mai sînt eficiente. Fie că e vorba de politic, economic, cultural, în anii de presă scrisă, audio şi video m-am ocupat de negarea procesului de serializare a falselor V.I.P. -uri şi valori, şi nu mică mi-a fost mirarea cînd  viespile au trimis spre mine roiuri de ace. Nu avea dreptate Hegel afirmînd că modul de „a cugeta” al unei epoci îl înţelegem abia atunci cînd sîntem în stare să-l negăm? Nu fac apologia războiului, încerc prin protestul scris să trezesc conştiinţe, să-i fac pe corupţi să se simtă frustraţi de imoralitatea lor, încerc să oblig şi pe unii şi pe ceilalţi să se întrebe, dacă nu cumva rechizitoriul capitalismului trebuie curăţat definitiv. Nu ne putem scălda de două ori în aceiaşi apă, vorba lui Heraclit. Se impune o „dictatură a virtuţii”, după expresia bine cunoscută a lui Sloterdijk.

Adrian Botez: Sunteţi redactor şef-adjunct/editorialist, la revista „Agero”- Stuttgart. Deci, cunoaşteţi, mult mai bine decât aş putea eu să cunosc situaţia cultural-spirituală şi economică a Germaniei. Ştiam, dintotdeauna, că Germania este Patria lui Goethe, că Germania este „locomotiva economică” a Uniunii Europene – şi că numai „păcatul” nazismului a făcut ca, în fruntea Uniunii Europene, să păşească („de ochii lumii”), Franţa şi Anglia. Dl prof. univ. dr. Viorel Roman afirma, însă, într-un articol din revista Armonia („Germania se autolichidează”), analizând o carte a lui THILO SARRAZIN („Deutschland schafft sich ab. Wie wir unser Land aufs Spiel setzen”, Műnchen 2010), că:  „Sistemul şcolar este, de ani buni, precar, universitatiile mediocre. Instituţiile fundamentale germane: Familia, Armata şi Biserica, sunt din ce în ce mai şubrede. Prima se destramă, a doua devine una de mercenari, a treia începe acum un program de reevanghelizare”. Domnia sa se referă, în articolul cu pricina, şi la (celebrul, de-acum!) „Plan Morgenthau” („Germania trebuie să devină o păşune”)…Acestea să fie, oare, urmările „binefacerii” ocupaţiei anglo-americano-franceze (deci a „forţelor sănătoase ale capitalismului”!) a fostei Germanii Federale? Sau capitalismul nu e ceea ce credeau românii („salvarea României!”), înainte de 1989: oare capitalismul gâfâie, azi – sau dă chiar semne de agonie? Atunci, de ce România trebuie să ia/ „împrumute” (în plan spiritual, în învăţământ, mai ales) drept modele, nişte „zei de lut”, care se prăbuşesc? Oare noi, românii, vrem să ne sinucidem spiritual, cultural, educativ etc. – cu premeditare? ASTA (n.mea: mesajul acesta) să ne fi comunicând, oare…”Mioriţa”?! Mereu, „ea” de vină?

MDP: Pentru că şi-au disputat pînă la gelozie şi epuizare supremaţia Europei, apusul puterilor europene nu mai poate fi evanghelizat. Va veni în curînd vremea ţărilor din grupul BRICS. Germania ar trebui să mai dea din cînd în cînd cîte un refresh neuronilor ocupaţi cu istoria. Însă nu avem dreptul să ignorăm faptul că Germania a renăscut din propria-i cenuşă, din ruinele celei mai teribile conflagraţii a omenirii. Aşa cum sovieticii au devastat România postbelică, tot astfel, Naţiunile Unite au procedat cu Germania învinsă. Aţi făcut referire la Planul Morgenthau, un fel de reactualizare a Tratatului de la Versailles din 1919. Pentru cei care nu cunosc, în cartea sa, „Germania este problema noastră”, Harper & Brothers Publishers – New York şi Londra,1945, autorul, Henry Morgenthau a schiţat programul preventiv împotriva unei ipotetice posibilităţi ca Germania să poată începe un Al III-lea Război Mondial – „Planul Morgenthau”. În treacăt fie zis, se pare că astăzi, alţii au această intenţie. Prevederile planului au fost concepute astfel încît să distrugă tot ceea ce se construise în Germania celui de Al Treilea Reich. Voi aminti selectiv doar cîteva din cele aplicate:

– teritoriului Germaniei învinse a fost împărţit între Aliaţii ocupanţi-învingători;

– au fost confiscate toate utilajele, în special cele din centrul puterii industriei germane (zona Ruhr) – demontate şi „transferate” la Naţiunile aliate (S.U.A., Anglia, U.R.S.S.) ca restituire (?). Toate instalaţiile industriale şi echipamentele care nu puteau fi deplasate au fost complet distruse, la fel şi dotările altor industrii cheie, ce ar fi putut ajuta la refacerea industriei;

– toate şcolile şi universităţile au fost închise pe o perioadă în care Comisia Aliată de Educaţie a formulat un program de reorganizare riguros controlat.

– „crema” capetelor luminate germane a fost şi ea supusă unui tratament similar. Operaţiunea americană „Paperclip” le-a furat nemţilor elita materiei cenuşii (un singur exemplu edificator: Wernher von Braun – creatorul rachetelor V1 şi V2, unanim considerat „părintele” programului spaţial al S.U.A.). Marea Britanie şi U.R.S.S. au procedat identic. Ar mai fi multe de spus, însă spaţiul se îngustează.      Mai mult decît evident, astăzi, Germania este din nou o mare putere europeană, economică şi militară, cu un sistem de învăţămînt superior organizat. Nu e cazul să-l comparăm cu dezastruosul nostru sistem de învăţămînt postdecembrist. Nu „noi, românii, vrem să ne sinucidem spiritual, cultural, educativ etc. – cu premeditare” – v-am citat, ci argaţii autohtoni aserviţi puterilor mondiale. Ei vor să transforme România într-un „teritoriu fără locuitori”… poate pentru a o repopula ulterior. Distrugerea unei ţări nu se mai face astăzi prin confruntări armate. Se poate şi paşnic, adică economic, prin subjugare. Cînd eşti dator vîndut, eşti ca şi cucerit, adică ai capitulat în faţa lor – cazul Greciei. Nu cred că i-ar conveni Germaniei să rămînă fără insulele de la Baltică, aşa cum ceruse Greciei, ca un prieten salvator, să-şi vîndă insulele? Cînd e vorba de  luat, de ce să nu se încerce, angelic, Mediterana cu degetul?

Revenind la ţara noastră, iată că, în timp ce multe state europene îşi modernizează şcolile, dar şi legislaţia referitoare la instrucţie şi educaţie, (cazul recent al Primului Ministru englez, care şi-a asumat răspunderea în Cameră, fiind la un pas de a-şi pierde mandatul), la noi, surogatelor occidentale, luate drept modele, au dat naştere, pe fondul debusolării interne, unor tulpini otrăvitoare pe care s-au altoit moravurile uşoare, corupţia şi non valorile. Fără un for cultural de trebuinţă naţională, în 22 de ani de libertate au trecut fraudulos graniţa în ţara noastră mişcări laice şi religioase destabilizatoare, confiscînd parte din registrul valoric al spiritualităţii. Reprezentanţi ai Puterii au politizat instituţiile culturale, media şi de învăţămînt, lor fiindu-le aservite trusturi de presă, de radio, reviste şi ziare. Iar noi am acceptat tacit falsificarea realităţii.

Degeaba s-au deschis atîtea de instituţii de învăţămînt privat, dacă miniştrii de după 1989 au dizolvat puţin cîte puţin sistemul public de educaţie. În şcoală românească de dinaintea evenimentelor din decembrie 1989, notele nu erau mediate. Erau atribuite pe merit. Dovada? Calitatea învăţămîntului de atunci, la toate nivelele, era net superioară celei de azi. Peste tot în lume, şi la noi, taxa şcolară a viciat sistemul de notare şi pe cel de apreciere a gradului de cunoaştere. Raţiunea studentului de azi, e clară: „dacă vrei să plătesc taxe în continuare trebuie să mă treci.” De aici şi afacerea diplomelor false. Avem armate de licenţiaţi şi doctori în ştiinţe. Mulţi au pătruns la catedre importante, dar puţini sînt buni, şi mai puţini au aşezare de gînditor. Cam asta a adus capitalismul. Şi nu văd diferenţa între clamatele cozi de altădată din faţa alimentarelor, care se vedeau de pe lună, asemeni zidului chinezesc, şi cele de acum, care s-au mutat la oficiile de somaj şi la cantinele pentru săraci. Atunci, momenclaturişti trăiau modest, astăzi detaşamentele de politicieni şi ciocoi ne sfidează din munţii de averi, plesnesc de bunăstare şi lux, disputîndu-şi România ca pe un tort. Nimeni n-a umblat în opinci în perioada anterioară, de acum înainte vom umbla poate cu blacheuri în tălpi. Opinca e încălţare ecologică şi mi-e teamă că nu ne vom permite s-o cumpărăm. Atunci era Cîntarea României şi Cenaclul Flacara, acum, manele, divertisment şi prostituţie televizată. Capitaliştii care ne-au cerut să deschidem porţile organismelor internaţionale, au vrut de fapt să ne lăsam cuceriţi, ca să ne poată domina. Patriotismul şi economia au fost luate la vale de tăvălugul hedonist al globalizării, cu urmări dăunătoare pe termen lung asupra intra-istoriei noastre. Mult-vehiculatul program de a pune capăt izolării, fabricat de ideologii capitalişti, a urmărit ruperea statelor de propria evoluţie social-economică şi culturală. Nu lichidarea înapoierii, nici modernizarea statelor, nici ajutorarea, nici aşa-zisa eliberare, ci libertatea marilor puteri de a pătrunde pe teritorilul statelor vizate, în vederea acaparării de noi resurse naturale, aducătoare de venituri colosale. În relaţia dintre pacea lumii şi intra-pacea popoarelor, capitalismul cotropitor nu mai respectă principiile fondatoare ale statelor. Nerespectarea suveranităţii popoarelor a dus la exacerbare relaţiilor internaţionale, iar pacea globală este permanent în pericol.

Am o opinie uşor diferită despre capitalism: capitalismul, stimate Profesor Doctor, e un sistem forţat, corupt, războinic,  mimetic, bazat pe interese de grup, nu pe interese consensuale şi omogene. Totul mi se pare o mutare menită să ne jignească percepţia, cu atît mai mult cu cît se vorbeşte de pacea şi libertatea popoarelor cu mîna pe trăgaci: Irak, Egipt, Libia, Siria, iată a venit rîndul Pakistanului şi Iranului. Întorcîndu-mă la România, înainte de lovituta de stat, pecetluită la Malta, învăţămîntul şi sănătatea erau gratuite. Nu prea era libertate individuală, spun trăitorii. Azi eşti liber să-ţi dai copilul, pe bani grei, la şcolile particulare ale bogătaşilor, eşti obligat să cumperi manualele analfabeţilor din sistem, altfel i se scade nota la materie. Astăzi  stai cu frica în sîn ca o să ajungi şomer, eşti  liber pe naiba. Doar să mergi pe jos. Pentru că nu-ţi ajung banii de  abonament la transportul în comun.  Astea da, „succesuri”  şi „inexactitudini!”

Adrian Botez: Într-un interviu dat de Maestrul Tudor Gheorghe  lui  George Rădulescu în Adevărul, 2 septembrie 2011, acesta afirma: „Mi se pare că nu mai avem intelectuali rasaţi. Vă amintesc poate una dintre cele mai frumoase replici pe care le-am auzit, dată de un prieten bun de-al meu, un personaj fabulos, unul dintre ultimele mari spirite ale acestei ţări, Romulus Vulpescu, despre care a zis o jurnalistă că e „fost intelectual”. Ce părere aveţi? Şi lui i-a plăcut şi de câte ori se prezenta spunea: <<Romulus Vulpescu, „fost intelectual>>. Vedeţi, asta mi se pare fantastic! Cu cât scrii mai complicat, cu cât eşti mai aşa şi cu cât îţi pute ce-i aici, şi cu cât eşti mai dincolo, cu cât închizi ochii şi te-ai văzut dincolo spre graniţele Ungariei, spre Austria, cu cât uiţi de bălegarul de aici, eşti <<ales>>, eşti <<rafinat>>”. Ce părere aveţi despre modul cum România îşi tratează adevăraţii intelectuali: domnii Liiceanu, Pleşu, Patapievici, Traian Ungureanu, Sever Voinescu-Cotoi. Preşedintele Traian Băsescu le oferă avionul prezidenţial, ca să-i ţină domniei sale de urât, la Neptun, iar eminentul traducător al lui Villon ori Rabelais este „fost intelectual”. Tot Maestrul Tudor Gheorghe afirma: „Pe ţăran, când l-ai rupt de glia lui şi l-ai băgat în mahala, a luat ce e mai rău şi a devenit mârlan”  Oare cum să scape nobilul popor urmaş al Magilor Kogaionului – de mârlănie?

MDP: România are extrem de multe capete luminate, recunoscute mai mult peste graniţă. Statutul intelectualului român s-a şubrezit în perioada aceasta de disoluţie internă. Cum instituţiile abilitate cîntă la instrumentul nepotrivit, intelectualul nu mai poate fi dirijor. E mai degrabă un outsider, şi cu greu va putea fi readus în ipostaza sa istorică. Ignorat şi dezamăgit de starea în care a fost adusă ştiinţa, cercetarea, cultura, nu mai aşteaptă de la vremuri cine ştie ce isprăvi revoluţionare. A început un fel de mers în nume propriu.  Cu siguranţă nu vom mai avea un Eminescu, un Iorga, un Tuţea, un Noica, un Eliade, un Nae Ionescu, un Cioran  et caetera, personalităţi impunătoare  prin opera pe care au creat-o.

Din ungherele în care societatea aruncă lucrurile inutile, din deasa şi strîmba pădure a capitalismul,  respiraţia intelectualului abia se simte. Văd şi eu, mă tulbur şi mă mînii, că valorile şi creatorii care au împodobit decenii la rînd patrimoniul naţional, şi pe care îi consider un fel de sfinţi, sînt scoşi din manuale şi aruncaţi în debara de nişte diavoli ai nisipurilor mişcătoare, care au creat mormane de gunoaie în cultură, transportate de autorităţi în condiţii de artă. Adică acoperite ecologic şi servite pe masa culturii naţionale, ca o dovadă de exhibţionism, echivalentă cu scuipatul pe stradă, cu înjurătura autobuz sau cu manelele asculte la mobil în instituţia şcolii. Promovarea subculturii este parte a aşa-zisei revoluţii culturale, promovate de instituţiile abilitate, pentru care normalitate înseamnă atentat la simbolurile sacre. Nu mai vorbim despre literatură, artă, învăţămînt, sluţite şi ele de-a binelea. Mare parte din cărţile premiate sînt bune de pus pe oala cu smîntînă,  de citit la o şedinţă plictisitoare de guvern sau la o masa rotundă cu tema crizei economice. Autorii lor candidează, cu intenţie sau nu, la titlul de cea mai penibilă literatură scrisă pînă acum. Înjurăturile de patrie şi neam au făcut celebru un lăcătuş mecanic, iar acum este tradus şi acceptat în Europa.

Adolescentul avangardist Geo Bogza afirma pe vreme lui: „Eu, prea înalt pentru Calea Victoriei. De cîte ori trec pe Calea Victoriei, fie vară, iarnă, sau orice alt anotimp, de undeva din văzduh sau din mine, se aude o voce care mă înfioară, spunînd convingător: Eu, prea înalt pentru Calea Victoriei…”. Parafrazîndu-l, afirm fără sfială: prea înaltă Calea Victoriei pentru astfel de „mîrlani”, citîndu-vă. Radu Carneci, un poet al dragostei pe hîrtie, mi-a declarat  în interviu: „eu scriu poezia bunului simt, am democraţia bunului simţ“. O parte a literaturii a devenit o plajă de nudişti, populată de exaltaţi şi de obsedaţi sexual. Stimate profesor doctor Adrian Botez, să-i luăm metodic pe enunţaţi: pe Horia Roman Patapievici l-am condamnat la inexistenţă, cu mai multe capete de acuzare, din care amintesc: inadmisibila declaraţie cu  debaraua despre Poetul Nepereche, cărţulia „Politice”, afacerea de milioane de euro „România Medievală”, care făce un deserviciu imens culturii şi României, şi altele, în care denigrează cu limbaj violent neamul românesc. Pentru cei care încă nu au citit celebrele sale cărţi, cîteva perle din puţul gîndirii lui H.R.P. :

Geografia României:

„Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării.” (din „Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.63)

Istoria românilor:

„Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfârşit. Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având o băşică a udului mai mare (de, beţiile…) i-au dovedit.” (din „Politice“ de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.63).

Cultura românilor:

– „Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească îşi urmează cursul pînă la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconşient, până ce mintea va fi în sfârşit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.” (din „Politice”, de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag 49).

– „Cu o educaţie pur românească nu poţi face NIMIC.” (Din „Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.56).

– „România are o cultură de tip second hand” a enunţat într-o emisiune televizată. (după Viorel Patrichi în Revista „Rost” nr.24/ 2005).

Populaţia României:

– „23 de milioane de omuleţi patibulari.” (din „Politice” , de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag 53);

– „Un popor cu substanţă târâtă. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorîţi, maxilare încrâncenate, feţe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare“ (din „Politice“ de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag. 34)

– „Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu“ (din „Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag. 64)

Limba română:

„Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…” (din „Politice“, de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.64)

Viitorul României:

– „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană” (după Viorel Patrichi în Revista „Rost” nr. 24 / 2005)

           Institutul Cultural Român are rolul de a susţine şi de a promova cultura românească în lume, însă, H.R.P., cel care ţine în mîini soarta culturii româneşti şi imaginea ei pe mapamond a pus la zid şi a mitraliat practic ceea ce a mai rămas din cultura noastră, după 1989. Cînd spunem I.C.R., imediat ne vine în minte cuvîntul „scandal”. Din 2005, de la investirea sa în funcţie, abuzurile s-au ţinut lanţ, fondurile alocate proiectelor culturale şi cele pentru conservarea valorilor de patrimoniu naţional, au fost cheltuite fără folos în complexe statuare de prost gust în Bucureşti, în vreme ce clădiri istorice şi monumente de patrimoniu se clatină sau sînt demolate de rechinii imobiliari pentru a construi în locul lor zgîrie-nori sau baruri de noapte. Să ne  amintim binecunoscutele scandaluri în care a fost implicat I.C.R.: expoziţiile porno de la New York şi  de la Berlin, cazul „Turnători la Academia de Vară”, imagini pornografice şi blasfemii la adresa creştinismului, ale „artiştilor” Alexandru Rădvan şi Sorin Ţara, premierea de către organizaţia Gay and Lesbian Association din Suedia, pentru serviciile aduse et caetera. Pentru că şi-a făcut treaba cu zel, preşedintele României, pe 16 ianuarie 2009, printr-un decret semnat de domnia sa, l-a reconfirmat în funcţia de director (cu rang de ministru-secretar de stat), pentru un nou mandat de 4 ani (pînă în 2013), şi l-a copleşit cu cea mai înaltă distincţie ale României.

       Doi, cu toate că m-a dezamăgit atitdinea sa faţă de preşedinţie, între plăcerea şi interesul cu care l-am citit pe Liiceanu şi nevoia de a o citi pe doamna „Nobelă”, îl  aleg pe primul. În mult-dezbătutul dialog de la Ateneu, „bunul simţ intelectual şi eminenţa liiceană” i-au dat o lecţie personajului venit să împroaşte cu noroi, sub considerentul că un aşa premiu îi permite. Ceea ce a scris şi ce a făcut drăgălaşa Nobelă după ce a plecat din România, nu poate fi mai presus decît opera şi viaţa lui Liiceanu, de pildă, dedesubtul căruia, laureata, se poate aşeza la rînd, poate cu mai multă demnitate. A luat Nobel-ul susţinută de nemţi, dacă am în vedere pe Amos Oz, unul dintre importanţii contracandidaţi. Mulţi nu ştiu cine este Gabriel Liiceanu, pentru ca nu l-au citit. Place unora sau nu, Liiceanu e o valoare prin opera sa,  exceptînd, desigur, modul cum s-a raportat şi se raportează la diferitele contexte. Mai multe puteţi citi în editorialul meu, „Nobel, Oskar şi Gabriel”.

Adrian Botez: NICOLAE BREBAN scrie în 4 octombrie 2011, aşa (altădată scria invers), în ziarul Adevărul: „Nu, nu ne temem că, aşa cum o cred unii exegeţi, neînţelegând-o, această <<mişcare>>, ea s-ar putea repeta; nu, deoarece suntem aproape siguri că ea se va repeta într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu. În <<ea>> se află <<încapsulat>> prea mult adevăr, mai bine-zis o prea mare sete sau voinţă, nu… de putere, ci de înţelegere a <<ceea ce suntem>>. Aţi avut (sau chiar emis), vreodată, vreo părere personală (iar nu înghiţită pe nemestecate, de fapt, nici nu e „felul” dvs.,  mai exact, mestecată de-a gata de propaganda de stânga şi de dreapta, egal), despre Mişcarea Legionară? Dacă da, care şi cum? [La această întrebare, dată fiind <<CORRECTNESS POLITICAL>>, puteţi răspunde sau nu, puteţi reformula etc.]

MDP: Stimate Profesor Doctor Adrian Botez, informarea prin gimnastica surselor a fost întotdeauna cauza deformării adevărului istoric. Fiecare este responsabil pentru afirmaţiile pe care le face, apoi, eu nu am căderea unei judecăţi asupra afirmaţiilor lansate de scriitorului Nicolae Breban. Domnia sa are dreptul să facă uz de propriile convingeri, apoi să revină asupra lor. Anumite fraze scoase dintr-un context pot deforma percepţia pentru cei care nu cunosc „întregul”. În ceea ce priveşte paranteza domniei voastre, dintr-un principiu foarte sănătos, „nu înghit nimic pe nemestecate”. Cu atît mai mult o informaţie. Poate cădea greu la stomac, iar indigestiile creează confuzii şi convulsii. Cu privire la Mişcarea Legionară s-au scris pogoane întregi, au curs tone de cerneală, bună şi rea, pro şi contra, reală şi/sau falsă. Înainte de a abordare, orice teorie, fie şi conspirativă, are ten de capodoperă. În urma dezbaterii şi intrării în ciurcuit, unele devin erori care traiesc cît/precum o capodoperă. După Al Doilea Război Mondial, dacă cineva era interesat să te scoată din scenă, striga: „Legionarule!”. Deşi comparaţia poate părea deplasată, astăzi se practică acelaşi procedeu gratuit, cu degetul arătător îndreptat în sens invers: „Securistule”! „Comunistule”! După căderea capitalismului, ce va fi? La zid cu „Capitaliştii”, cu toţi instruiţii la şcolile politice de vară ale zecilor de partide. Şi tot aşa, ne rotim ca apa care ajunge apă. În istoria scrisă s-a dat de multe ori cu banul, mulţi şi-au construit cariere şi doctorate pe ruinele istoriei, prestidigitînd adevărul şi actele de trădare ale poporului. În faţa istoriei trebuie să fii dezinteresat, într-o oarecare măsură chiar deposedat de tine însuţi, de aşteptările tale, pentru a face loc adevărului. Măsluirea lui e o funcţie a imprejurarilor istorice în care a apărut. Las aceaste teme în seama istoricilor patrioţi şi de bună credinţă, autorităţi în domeniu: prof.univ. dr Gheorghe Buzatu, prof. univ. dr. Ioan Scurtu şi alţii. Nu sînt istoric, am aprofundat fenomenul la care vă referiţi doar cu titlu informativ, aşa că ar fi  „Politically incorect” să mă pronunţ de la peluză.  Ceea ce se ştie cu certitudine este că „mişcarea” a apărut ca o replică la „Marea Revoluţie din Octombrie” din Rusia şi la ideologia bolşevică, într-un moment în care curentul naţionalist circula în toată Europa. Mai tîrziu, conjunctura în care s-a aflat România şi întreaga planetă a facilitat numeroase modificări de poziţie şi de percepţie, asupra cărora nu e loc să insist. Îngăduiţi-mi să glumesc, numai pentru a „survola” întreaga sagă a problematicii, în maniera lui Păstorel Teodoreanu, cu referire la noul partid creat după 23 August 1944 (P.M.R.) şi la foştii membri ai Mişcării Legionare: „Camarade, nu fii trist/ Garda merge înainte/ Prin Partidul comunist!” – valabilă şi pentru noul guvern, format dăunăzi pe genunchi, pentru a astupa gura străzii.

Adrian Botez: Prin revista „Contraatac” (pe care am creat-o, ca replică, în 1999, la pagina de murdării/blasfemii, la adresa lui Mihai Eminescu, din revista Dilema), eu şi colegii mei de redacţie am încercat, în ciuda tuturor şi îndurând adevărate prigoane, să păstrăm un echilibru spiritual, între lumea de azi (cu nebunia, dar şi cu cerinţele ei „teribil de imperative” – cerinţe faţă de care am considerat – ba chiar despre care ne-am permis, „cu nemaipomenită  obrăznicie”, să clamăm –  că trebuie să avem o atitudine foarte ascuţit-critică, pentru ca să nu fie otrăvită şi înghiţită de neant, iarăşi, o generaţie de tineri, întreagă)  şi Tradiţie. Să păstrăm bunul-simţ românesc ancestral. Cât încă (şi dacă) mai suntem în stare să-l recepţionăm. Aş dori (la fel ca şi colegii mei de redacţie, toţi) opinia dvs.: am reuşit, oare, prin revista noastră, în cât de mică măsură, să apărăm valori ale Duhului, ori ba?  Vă rog să mă credeţi că nu e o întrebare retorică. Deloc, ci aşteptăm răspunsul dvs., de ziarist profesionist, cu sufletul la gură şi suntem dispuşi la schimbări, în conţinutul şi „alura” revistei…după cum vă vor fi sfatul şi părerea.

MDP: Alături de operă şi de realizările de mărime ale domnei voastre, fără îndoială, doriţi să vă situaţi în continuitatea profundă a tradiţiei noastre spirituale, încercînd să-i puneţi în lumină bogăţia şi prin revista CONTRAATAC, pe care o străluminaţi, şi a cărei rostuire şi rostire continuă acţiunea de educaţie naţională, ca aspect de rezistenţă a spiritului românesc în faţa tăvălugului demolator al vremurilor. În pofida greutăţilor, CONTRAATAC insistă pe misiunea de oglindire a valorilor din spaţiul românesc. Creaţie a domniei voastre, care sînteţi un spirit  iniţiat, ataşat slovei, un spirit care se revendică din linia celor  a căror operă le sporeşte existenţa, CONTRAATAC s-a impus prin valoarea autorilor găzduiţi,  prin fermitatea şi caracterul avizat al opiniilor, prin modul elegant de a polemiza. CONTRAATAC este o realitate culturală, o „instituţie” cu tradiţie. Minunat este că revista îşi păstrează însemnul percepţiei echilibrate din afară. Misiunea domniei voastre, ca întemeitor şi conducător al unei atmosfere culturale, este onorantă, dar deloc uşoară, avînd în vedere înţelegerea că „trebuie să facem artă, cultură şi literatură în spiritul şi din izvorul nesecat al geniului nostru, ca popor”.

Adrian Botez: Vă mulţumim, cu adâncă reverenţă, pentru cinstea pe care ne-aţi făcut-o, de a fi OASPETELE DE ONOARE al revistei noastre! Dacă veţi dori să faceţi chiar mai mult decât atât, şi să colaboraţi (cu rubrică permanentă sau fără…!) – …sunteţi, oricând, primită cu tot respectul şi cu tot dragul, în mijlocul nostru!

MDP: Eu vă mulţumesc, dinstis Profesor Doctor Adrian Botez. Sper ca dialogul nostru să fi atins puţin din caracterul dinamic al moralei. Mă retrag să potrivesc ceasornicul exisenţei la presiunea vremurilor.

 A întrebat şi consemnat prof. dr. ADRIAN BOTEZ

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/JURNALISTICA/Interviu%20cu%20MDP%20de%20Botez.htm