Cuvânt și iubire

”TUTĂ DE TUTE”

            De când mă ştiu, părinţii şi bunicii, unchii şi mătuşile, toţi spuneau că este bine să mâncăm fructe proaspete.

            Micuţă fiind, mami  şi Buna mă obişnuiau cu gustul tuturor fructelor, făcându-mi, la început sucuri, apoi salate, apoi fructe întregi aşezate şi asezonate frumos pe o farfuriuţă anume pentru fructe. De fiecare dată, Buna îmi spunea cu şarm: te invit, draga mea Sara, să facem o  “burtă de fructe!”

            Îmi plăcea cum suna chestia asta spusă de Buna, mă distra grozav, râdeam cât mă ţinea gura şi era imposibil să refuz fructele oferite. Eram eu micuţă, dar vroiam să spun şi eu cum spunea Buna. Am tot încercat, însă cum  abia începusem să vorbesc şi spuneam doar câteva cuvinte şi acelea ”pocite” nu ieşea nimic cu „sonor”. Îmi frământam limba–n gură să spun şi deodată dau drumul la: “veau o TUTĂ DE TUTE”, “veau o TUTĂ DE TUTE”.  Ce bucurie era pe mine când am văzut ce efect a avut această cerere de fructe. Buna m-a îmbrăţişat şi mi-a spus: Bravo Sara! Minunat! Să facem o „tută de tute”.  După aceea le-a povestit părinţilor şi chiar prietenilor despre „tuta de tute” şi s-au distrat cu toţii. De atunci, în cercul nostru restrâns de rude şi amici, a rămas această formulă hazlie  – să facem o ”tută de tute”.

            Ei, dar de ce oare erau atât de preocupaţi ai mei părinţi şi bunici să mă hrănească atât de mult cu fructe proaspete? Mai târziu, când am început şi eu să pricep mai bine unele lucruri, mi-au explicat faptul că fructele  proaspete  sunt principala sursă naturală de hrană a oamenilor, că sunt foarte importante în dezvoltarea organismului uman, pentru că asigură necesarul de substanţe  minerale, vitamine şi enzime.

            Toţi din familie mâncăm multe fructe. Tati are o mare grijă să cumpere şi aş putea spune că nu ne lipsesc fructele din casă. Însă părinţii spun că cele mai sănătoase sunt totuşi fructele noastre româneşti din gospodăriile oamenilor. De aceea este bine ca  de primăvară şi până toamna să consumăm aceste fructe. Noi suntem fericiţi că mai avem surse de aprovizionare cu fructe româneşti şi pentru acest lucru mergem la bunici, la Vaslui. Când se coc cireşele şi vişinile, musai dăm o fugă  (a se înţelege, de la Bucureşti la Vaslui) pentru a mânca fructe din grădina lui Buni. Ne căţărăm în copaci, mâncăm pe săturate, culegem să mai luăm şi la Bucureşti, pentru a mai mânca o perioadă, facem compot şi dulceaţă. A, să nu uit cumva că este foarte important. Primul lucru pe care-l fac atunci când ajung la Buni şi mergem în grădină, îmi pun cercei de cireşe sau vişine, după caz, şi mă uit în oglindă să mă admir cât de frumuşică sunt cu ei. Şi dacă mai spun şi ceilalţi acest lucru, eu chiar cred şi sunt foarte mândră.

            O mare bucurie este şi toamna când se coc strugurii. Sunt în Moldova nişte struguri dulci şi aromaţi, de înghesui bobiţele în gură cu amândouă mâinile. Într-o toamnă am fost cu părinţii şi Buni la cules de vie la ţară. Este un sat micuţ, retras, departe de lumea oraşelor aglomerate, încălzite şi poluate. Când te afli acolo simţi că te desprinzi de lumea mereu stresată şi în viteză a oraşului şi intri în armonie cu natura. Locul acela oferă multă linişte, tihnă şi frumuseţe.  Acolo este casa părinţilor lui Buni, acolo au crescut el şi fratele lui, Mihai. Deşi străbunicii mei nu mai trăiesc, unchiul lui mami, Mihai, mătuşa Eviţia şi fiul lor, Ciprian care locuiesc în Iaşi,  ca urmaşi de oameni gospodari şi cu mare drag pentru cei plecaţi în lumea celor drepţi, au întreţinut şi chiar au sporit frumuseţea acestui loc. Casa străbunicilor este bine întreţinută, sunt foarte mulţi pomi, flori, iarbă şi un aer foarte curat îţi dau impresia că acolo este un mic paradis. Să stai acolo, să culegi chiorchinii de struguri, să simţi că se lipesc degetele de dulceaţa bobiţelor, este o adevărată fericire. Să faci o pauză de la cules şi să mănânci nuci verzi, din alea de le scoţi miezul şi-ţi murdăreşti mâinile pentru o bună bucată de vreme, şi să bei must direct din teasc e o minune. Ce e mustul? O Doamne, este cel mai bun suc pe care l-am băut în viaţa mea. Din el se face vinul, care este foarte bun pentru sănătatea oamenilor, dar băut cu măsură.

            Şi cu acestea, vă recomand să faceţi de câteva ori pe zi o ”tută de tute”, scuzaţi, vă rog, o burtă de fructe, (între timp am mai crescut). Dar, parcă sună şi mai bine: Mâncaţi fructe proaspete pe săturate şi să aveţi spor la sănătate !

***

AŞA VREAU EU

            A fost o perioadă în viaţa mea de copil când aveam impresia că pot să fac numai ce vreau eu. Ba, şi spuneam acest lucru foarte mândră de mine. Când nu aveam argumente să-mi susţin un anumit punct de vedere, repede veneam cu replica: „Aşa vreau eu”, şi spre ruşinea mea, foloseam şi cuvinte nepotrivite, fiind nepoliticoasă cu cei ai casei.

            Într-o zi, când am ajuns acasă de la ”grădi”, cu Buna, n-aveam chef să fac ce-mi spunea ea, mai precis, să mă schimb de haine, să mă spăl şi apoi să mănânc ceva. I-am spus clar că nu fac ce-mi spune pentru că: AŞA VREAU EU.

            Buna a încercat să mă convingă, dar eu i-am zis:

– Dacă mai insişti, eşti o „vacă”.  După ce am scăpat „perla”, aveam temerea că mă va spune părinţilor şi că o să mă aleg  cu o pedeapsă „frumuşică”. Dar, spre stupoarea şi nedumerirea mea, Buna, a izbucnit într-un râs în cascadă, de nu se mai putea opri. Am rămas mută. Nu înţelegeam de ce a apucat-o râsul, când ea trebuia să fie supărată şi furioasă pe mine.

            La un moment dat se opreşte din râs şi mă întreabă:

– Eşti sigură că sunt o „vacă”? Muu!!

Eu repet cu convingere:

– Da, eşti o „vacă”.

Buna întinde mâna dreaptă spre mine şi îmi spune:

– Îmi pare bine de cunoştinţă, dragă ”viţeluşă”.

– Ba, nu-s viţeluşă, protestez eu.

– Uite, eu îţi propun să ai  puţintică răbdare  şi să discutăm un pic pentru a clarifica lucrurile şi vom vedea, care şi ce suntem. Ce zici, putem discuta?

Fac ochii mari, mă gândesc puţin, parcă mă făcuse cumva curioasă şi vroiam să ştiu ce-o să-mi spună şi zic:

– Biiineee! Hai, spune!

Atunci Buna începu:

– Recunoşti că eu sunt bunica ta?

– Da.

– Buun! Că mami este fiica mea?

– Da.

– Că tu eşti fiica fiicei mele, adică nepoţica mea?

– Da, şi ce dacă?

– Păi, uite cum stau lucrurile: să ne gândim amândouă; dacă eu sunt „vacă”, atunci mami ce este?

Ridic din umeri că habar n-am şi Buna continuă:

– Atunci mami este ”viţică”. Corect?

– Mdaa, mă bâlbâi eu.

– Şi tu ca fiică de ”viţică” şi nepoată de ”vacă”, ce eşti?

Văd că se îngroaşă gluma, înţeleg unde bate şi plusez:

– Nu ştiu şi nu mă interesează.

– Nu fi laşă, stai şi ascultă până la capăt. Ei, scumpa mea, tu eşti o ”viţeluşă”. Toate facem parte din clasa taurinelor pe care trebuie să le iubim pentru că de la ele folosim, carne şi lapte.

            Pentru câteva momente, s-a făcut linişte, apoi am început amândouă să râdem. Am rugat-o pe Buna să nu le spunem părinţilor, dar tot ea mi-a spus că trebuie să fim sinceri cu părinţii şi să spunem întotdeauna adevărul. Avea dreptate şi ne-am hotărât să le spunem  şi lor tărăşenia noastră dar, recunosc faptul că aveam o uşoară strângere de inimă. Şi uite aşa de la supărarea mea şi dorinţa de a o jigni pe Buna am ajuns să ne distrăm, asta pentru că ea a avut simţul umorului şi a transformat jignirea într-un motiv hazliu de glumă. Asta nu înseamnă că părinţii nu mi-au dat o lecţie mai serioasă de educaţie să nu mai îndrăznesc să folosesc asemenea comparaţii pentru nicio altă persoană. Oamenii sunt oameni, sunt superiori animalelor şi într-adevăr este o jignire să fie  comparaţi cu acestea. Asemenea apelative  au dispărut complet din vocabularul meu. Mai am ceva de lucru la formula AŞA VREAU  EU, pe care o mai folosesc cu jucăriile mele şi, câteodată, cu prietenii mei.

VASILICA GRIGORAŞ  din volumul  “AŞA VREAU EU”  – POVESTIRI , OSCAR PRINT, Bucureşti, 2012