FURNICI ALBE (XII.1-12.) de George Anca

9 Jun 2012 by m.gurza, Comments Off on FURNICI ALBE (XII.1-12.) de George Anca

George Anca

XII

1

 

– Fastul mi-l închipuiam şi eu, ca tot bagabontu’, o farfurie, trebuia să mi-o închipui, pentru că era acoperită de capul meu, trebuia să mi-l închipui, pentru că era acoperit de o furnică mare.

– Şi iar scandal că furnica nu mai era acoperită, iar crabul calfakir, şi ce e scris pe banyan, tu ia capul, tu farfuria, luaţi vinovatul, ce facem cu nebuna dacă începe să cânte din altă lume?

– Se întunecă de prânz, ridicatu-v-aţi, foarte greşit, c-o să vă cureţe, toarnă, frânghii de cenuşă putrede, tăiaţi-le pe creştet, daţi-vă de pomană, plouaţi-vă a răcori-vă-ţi, pe uitate, de voi, că tunelul se botează şi va lepăda, lepădaţi-vă sănătoşi, să ne fie.

– Pentru azi ca niciodată şi ca totdeauna mi-e frig, în schimb, tot ce curge e rece, îmi îngheaţă cenuşa până mai încolo, peste forma corpului, ia mai râdeţi de tot omul în ragapsalmodiomede, ce te-mpingi, nu sta de vorbă, n-ai niciun haz, nicio scăpare.

– Nu nimeresc jocul, de-aia ispăşesc, nu v-aţi lăsat de prostii prea vechi, prea noi şi voi, eu mă ofer şi reînregistrat de visul bătăuş al uşilor bătute, nu-mi pot inventaria ştirbiturile, cartea, diferenţele dintre ambiţie, cât mai costă din plată.

– Nu eşti de aici, afară ori înăuntru, frumos îţi mai stă, mi se moaie inima de clipa ta, n-ai voie să mai vezi filmul, te cunoşti cât ţi-ar fi plăcut, ca-ntr-o oglindă fără lumină, uitându-te, spintecându-te boala stelelor din măruntaie, te-am cumpărat cu târnă.

– Păi sigur, niciun bocet, să vă mai descărcaţi şi nervii, v-aţi modernizat şi ce mai lăsaţi în muşuroi, la oase, ce ritualuri să ne-mprumutaţi, că şi vai de capul vostru, ne cunoaştem de undeva, după pantof, mintea noastră nu e de pe urmă, ca noi cu voi.

– Iar n-o nimerii, am chiar încurcat-o, n-am habar de joc, probabil am băut, mi-oi fi ieşind în cale şi după, n-ai decât, mi-e de lumea asta de mă aţineam s-o pomenesc şi poate să mă cerşesc prin deşert, ba nu, prin ploaie, nici prin tunelul intenţionat, auzi, ca o greşeală moştenită.

– Hereditate, păi cum, dictate, da’ mai terminda, termiditate, crabiditate, le-am adulmecat prin praful din norii de praf, încă mai tuşesc să-mi scuip zece ani şi mai mulţi nu, ca de atunci în urmă şi m-aş crede, ce mai, suntem ocupaţi.

– Nu trăncăni-n fronton prin apa de la rădăcină, te fluieră vântul şi nu la moară, nici în tunelul din locul gâtului, cât te mânca un crab din gol şi te-ai recăpătat din plin de la furnică, inimă de aur, ce te făceai de nu ploua şi n-o lua şi ea nu te cărăuşa.

– V-am bănuit prefăcuţi de pe pat, de le ziceţi paturi, din hrănitoarea-mi piatră, stana de sub umbrele de bambus, de tot potopite, cum va pica, vreodată să nu vă pară rău, dar că nu v-aş fi bănuit.

– Aşteptarea ta e-n lingură, a mea m-a dat gata şi s-a ales praful de noi, înghite-n sec, te blagoslovisem cu pantoful, n-a mers, te-ai dus pe copcă la primele mărunte libertăţi, închipuite şi mai bolnav, şi mai sănătos decât călare şi pe jos.

– Ai şchiopătat târându-te imaginar, acum cere-ţi scuze la masca zvântându-se cât n-o pălmuise frunza bananierului, te laşi pe-o parte, cum te-ai fi întors din somn pe deşteptare, ţi-e frică de ce n-ai fost la film, că adică, ai trăit degeaba, nu te-ai turnat.

– Chestiile astea sunt de mic interes şi n-aveţi decât să şi bociţi raderea dumneavoastră, priviţi în toată lumea, ce vedeţi dacă tot nu mai aveţi ochi să vedeţi, nu vă mai căuta nimeni, că n-are şi poate nici de unde, v-am smuls cumva spre a vă forţa să renaşteţi şi să ne vedem cu bine tălpile.

2

– Încep să vină peste o oră, i-am invitat acum zece ani, n-aveam să ne spunem din ce avusesem atunci pe buze, eram certaţi de-o viaţă, cu mănuşi, cu gheaţă, las un semn între ce nu a fost şi încă nu este, ne-ncercuim şi niciun cerc nu ne mai învârtească, nicio talangă nu ne mai deştepte, am înghiţit, aştept şi efectul, o copie, tot un drac, mă impresionează uşa deschisă, mi se-ntâmplă cam cum se luminează după ploaie prin uşă, dar eu sunt înăuntru, zac în mine, dau să mă târăsc, s-or pune în mişcare caii verzi, renunţ, iar renunţând am tot impresia aia şi mai trec, poate şi tu îţi mai aduci aminte de invitaţie, n-am comunicat-o din sfiiciune, nu te uita că m-am schimbat violent încât sunt în stare să aştept să deschizi uşa, e deschisă, neinvitată, ori tocmai de-aia, am renunţat şi la gânduri, la gândul tău chiar, până nu de mult îmi făcea plăcere să te acuz că m-ai omorât, nu ucis, omorât, nici omorât, din sfiiciune, ţi-ai întors ochii, ţi i-ai păstrat la vederea drumului înainte, vreau să zic vederea de drum, mă luasei la cozile ochilor, totuşi, te construiesc să mă aştepţi în avâtarea bocetului, cum era să nu regretăm singurul dor de a vedea filmul, ne-a costa cel puţin despărţirea, nomadizarea, se discută, cred şi eu, se exploatează, puisem mai mult de-o groază, taie, ce nervi anevoie, m-ai spart, şi mai încolo că asta e, piatră de piatră, îţi spun drept că m-am îndoit şi de tine, mă rupsesem, zăceam de sus în jos, după relief, dansam în cap, nori fără fulger, dacă eşti de acord, peste o oră şi jumătate ne-am duce într-o vizită la doamna Nandini, suferă, nu bine că nu suferă cum suferă, că suferă cum nu suferă, n-am idee de nesuferinţă, o să iasă circ şi cu întâlnirea-n cerc, de-ar fi iluzie şi nu e nici de-aia, când băteau ideile din palme, la stadion, ai zis, ba prin uşă, nu, că prin ferestre, nicio scară, în sus ori jos, depindem, cum se râmă, cum se dărâmă, nu mă mai pisa, intrăm la apă, ai vrea, apă dulce, eşti limpede şi te-a mai apucat şi-o tuse, ţi-ar plăcea caracatiţa, confuzia dintre furnici, n-aveam nicio prejudecată, nicio judecată, poate te aşteptam să vii când or începe să vină, cum nu te-am invitat decât acum zece ani şi numai pe tine, numai aceia vor veni neinvitaţi, iar tu vei fi uitat şi de ei, mă faci gelos de le închid uşa în nas, tu ce te faci, poate e duminică, anii călătoriei negre, scuză-mă, iar, mă recunoşti, abuzez şi-aşa, în genul sfiiciunii, masculin poţi zice nu zici, bine, numai tu eşti sfiicioasă şi nu mă bagi nici în pizda mamii, cenuşă, mi-am înghiţit calamburul, mai liberează-mă dacă poţi, e o gură de belie, cobori în gura beliei, ce faci în momentul de faţă, ce tot faci aici şi-mi rupi de la gură colacul, nu te întreb, ţi-aduci aminte că nu te întreb nimic, pentru că nu-mi răspunzi, nici nu ştiu ce faci cu întrebările de-ţi închipui că ar trebui să te întreb, de exemplu, niciun exemplu, chiar, unde eşti în clipa asta, unde te afli, dacă ştii să-ţi înghiţi sfiiciunea răspunde-mi unde mă aflu, m-aş afla şi-atunci am sta noi de vorbă, nu-n singurătate, nici în libertate, în uşă, dacă, iar dacă, nu ţi-e cu supărare, cum ţi-a fost când în loc să-mi răspunzi mi-ai dat de înţeles că încep să vină peste o oră.

3

Nu te las să vorbeşti, ai avut vreme, vremea ta a trecut, nu te mai lega la cap degeaba, erai odată când nu erai, nu-ţi mai aduci aminte, nimeni, nu tu, şi tu, ţi-am desluşit unele zbuciume, fireşti, domnule, le decapitaţi, spânzuraţi de teapa singuraticilor matale, spânzuraţi de teapă, ţi-aş zice iar vreo două, dacă nu te-am fi rupt zece anii ăia, da’ aşa, că nu puteai întoarce şi nu te întorceai, te întorceai şi nu puteai întoarce, dinadins, mai aveai şi un sfert, măcar atunci te debarasai de caraghioslâcul de concepţie despre caraghioslâcul corporal, ce suflet ai pus pe cale, o nimica toată, te concentrai asupra fluturelui şi-ncă isprăveai un porumbel, o iau şi eu ca tine şi nu razna, te prefaci, o să-ţi pară rău, o să regreţi, o să-ţi dai seama, într-una, şi minte tot n-o să te-nveţi, vei termina şi cu tine tot caraghios, o ţin pe-asta, m-ai molipsit o sumă, îţi calc pe coadă, dacă ai lăsat vreo urmă, căram crabul când eu, când furnica mică, ne-au scos pe nas că te-aşteptau ei pe tine de zece ani, nu tu pe ei, şi nici ca tine, nici ca ei, ce dracu’, de-au năvălit, dragă, frumos, în absenţa-ţi, ta-ta, şi-astă vară la Crăciun, să mă pricepi, că eu nu bat câmpii, ne-au luat la bătaie, aici am pus cod, c-aia furnică era la veveriţa dintr-o coadă, n-am plâns nicio filosofie, nu mă plâng, î, ce mi-a pocnit, un căcat, nu-ţi descriu situaţia, am tăria asta de caracter, faţă-verso îţi regăseşti iubirile, bă, alea te-au lăbit până-n gât, de n-ai mai ajuns la film, că te duci, că faci mobilizare că te plouă furnici şi păienjeni în acoperiş, c-alegi piatra de-o tărie, că sare-n aer tot şi viaţa voastră-ntreagă, într-o conştiinţă, asta o pui de la tine, că te visezi ori te gândeşti pe un mal, pe cine să ajuţi când se dărâmă, dacă mai zboară fluturii, mai de Doamne-ajută câte-un tantric, în spâmzurătoarea tămâiată, dar e Paşte, gunoieşti candid har şi-l pustieşti, îl pungeşti să-l faci de dus, de-ntors, umflând guşa cu amintiri imaginare ori păcătoase şi-n singurătate, ce te mai târăşti spre coadă, muţi simetric de-a-ndoaselea spre început, ca şi cum vrei să te mai naşti o dată murind a doua oară, ce te-ntristează-atunci, de te-ai opri, de încă te rupi, firimituri, şi te-mpingi, fum, şi bananierul ăla, bine, erau şi acum de zece ori zece, de, erau şi banyani, mulţumeşte doamnei, că linişte, pruncie, asta ai iertat-o post-scriptum, cum ţi-e norocu’, crabule, tot răul spre furnică, nu-ţi înţeleg nefiinţa, îţi cam rumegi mama şi surorile şi pe mine, poate că bine faci, să ai dare feciorelnică, urată, da’ nici singur nu ţi-ai ajuns, cât mai rămăsesei şi pe unde, că nu reiese nici geometric, de-am schiţat nimica toată şi abia mental, cum te zdrobeşti şi personal ca-n halucinaţia firimiturii caste şi pace, un crab pentru fiecare, ca să nu zici că nu am habar de micile-ţi cumpliţenii, ţi-aş zice câteva, da’ şi-aşa mă ţii minte, nu că aşa ţi-am cobit, vorbeam, că tot nu mă lăsai, n-aveam loc nici să mă târăsc, prea intimi iar şi mizeria-mi jignea trecute avataruri, te cam fandaxeai şi cârâiai din crustă, câteodată m-am amuzat şi te-am luat, nu-ţi face griji sentimentale nici cu foaia bananierului, doarme-o cum îţi vine, dacă chiar te ţin curelele.

4

– Nici acoperiş, nici temelii licitate, între, îţi pică măseaua şi intri, Nandini ţi-a aruncat o privire, umbră de piatră nezidită, tăiată în urcuş, la dus, vă tot duceţi, de ce nu vă întoarceţi niciodată, sunt zece ani, aţi sclerozat catacombe nemaivinovate, treziţi-vă, ia-i privirea-n serios, cât că e târziu bine, ţine-o pentru trezire întru crab, nu râde ca proasta-n bazar, n-ai fason de furnică, ţi se deosebesc ouăle, s-ar putea să fi fost crab, te-a-mpins privirea ăleia spre crăpătura carapacei, te-ai amestecat cu duhul şi limbile soacrei, şi-n tunelurile goale de măduvă dinăuntrul bambuşilor te mai înţepi, ţeapă străjuia uşa de-o băteai, chiar adineauri, în întunericul liniştii ţi s-a năzărit, dinspre stană, un ecou ipocrit de libertate, nu prea merită să fii crab, scrie o furnică, ţi-ai dat foc în privirea brunei şi-ţi mai rodeai şi măseaua, un fel de revedere, i-ai înghiţit din văz, se rezolvă aşa problema foamei, din ochi, şi să nu te vezi cu anii, să nu te mai vezi, clar, niciodată, uită-te-aici, pene şi nene, pradă din veac nemişcătoare, era dimineaţă, plecaţi la film, în fine, nici n-aţi apucat să intraţi, să ieşiţi din tunel, lucrează şi peşterile, desenează, vrei să fitileşti că de îndată ce am pătruns ne-am găsit un pluton de autoexecuţie şi redegradare, pedeapsă orgiilor voastre, nu ploua, nu se mira nimeni că nu fusesem în stare să murim, din moment ce amintirile se prohibiseră de la sine, ba curve, ba puradele, cum ai bate câmpii de zece săptămâni târâş cu zece anii de la tulpină la rădăcină cam printre cracii miresii, când măcar te mai şi rostogoleai în speranţa colţilor, crabilor, să-i furnici ca la mama lor, cârpă cârnă şi botoasă ca maimuţa, orişicâtuşi de cât, te-ai întins şi ăilalţi tot să-ţi caute stana topită, de-ngheţase, prin coclaurele parcă fără apă, după potop pierdurăm şi firul înnămolit al duratei, că te-a bătut un deget de sus, te-au învăţat corbii, balaurii, veveriţele, nu s-ar mai mişca, ar trece, iar capătul dimpotrivă tot nu s-ar mişca, te-ai întoarce pe unde te-ai târât, niciun semn, care va să zică mai încet, tot mai încet, te-ai păstrat pe din afară, la vederea rupturilor, taie cărţile perechi cu sabia de la carte, ţi-ai sprijinit libelule de nori şi le faci teoria că nu eşti libelulă, ba le jigneşti şi că nu zbori, că nu halucinezi trecuta furtună, zâmbeşti, faci ochi, n-ai natură, şi vrei să-ţi faci rost, că e compromisă, că o isprăveşti, i-ai da-n scris, că de-ai trăi s-o întâlneşti pe undeva prin tunel, de când s-a spart, aşa am auzit, m-ai spart, era pe limba ta în singurătatea scheletului, de-l speculai la talcioc drept schelet al singurătăţii, nu prea te-ai prins la mişcare, nici că nu te mişcai, întoarce-te, nimic, nu şade frumos, nici ţipenie şi-ţi pare bine şi-aşa, puţin obraz, unde ţi-e grijajena, ca să-ţi placă, după ce mai ieşi din al câtelea ou, ştiu ele furnicile ce ştiu, linişteşte-te, grâul se va muia firesc, zâmbeşte, nu tu, ca să vezi şi să fii atât de bun, nu te uita, să te dai mai încolo.

5

Te-ai şucărit şi-ai trage de-o parte, ca chestie, că de.

Ţi iar m-ai invitat să mă-ntorc şi m-ai împinge, mă gâdil.

Semn bun, apucă-te de pictură, ia-te de cap, cap.

Principii şi principi, palmieri s-apropie, împietriţi la coajă, sus.

Eşti la mijloc, traseul te înconjoară pe-afară, de nerecunoscut.

– Şi negrilă ăsta nestorcoşit da’ târând lanţ şi limbă roşie de-a doua.

– Limba-l târăşte pe el, el târăşte lanţul, e liber, lib.

– Parcă nu-l fugăresc cu crab şi furnică să-i pocnesc lanţul.

– Schimbi stilul la spartul bazarului în amurg murg.

– Şi pe mama, fi-va-i pe limbă între apă şi mal moale.

– Taci atunci că se potriveşte de trei ori timpul cu bâta.

– Tocmai că nu prindeau nici vacile să-mpungă-mpinse.

– Şi-ai scos limba de cât le blestemasei fără ruşine.

– Ce ruşine când mai ne înecasem şi se târau peste noi?

– Că nu lucra, din motive de viaţă, dar să vă fi luat seama.

– După aia mi-am calculat luatul când ce să mai blestem.

– Şi societatea voastră înfundându-se în mal s-a pregătit.

– Nu vrei să spui asta, pădurea se îndepărtase ca palmierii.

– Aproape-aproape, cu burta la gură, ne pierde ocazia.

– M-aş sfii da’ nu acuma, am ghinionul fugitului negrilă.

– Abia te-aştepţi, te calci, te vizitezi, nimeni, pe căutate.

– Mai devreme, că pe urmă am căutat la nori, nimic, tot o apă.

– Şi, da, yaksha se revoltase împotriva bătrânilor, nu-ţi mai venea la socoteală.

– Între cer şi între pământ, nici tunel, nici şarpe să ne-ncapă.

– Făcusei frăţie de centru, de cu noapte, nu ţi-era pe la mas.

– Să-mi cadă şi mie acoperişul martirilor în ceafă, tot nu contez.

– Aşa te poţi săruta şi ajunge, şi întinde şi întoarce, toarce.

– M-ar feri crabul, mânca-l-aş, din scoică-n ţestoasă.

– Ai ratat şi avataruri animale, dacă nu te-aş fi animalizat.

– De-aia mai trag nădejde şi nu numai de-o viaţă, că e gata.

– Exagerezi şi cu deosebirea dintre sfârşit şi început.

– Veacul n-o să mai înceapă, noi dacă l-om sfârşi.

– N-o lua aşa, că e păcat de isterie, cât că-n singurătate.

– Mie nu mi-aş mai zgâria obrazul cu o pudoare depăşită.

– Obscur, ghicesc de-o sastiseală premeditată cras.

– Din miloagă simetrie, mi-ai reproşa, e o pasă.

– Tot pase şi niciun pas mic, cât m-am spetit.

– Gologanul de symbolon nu face-un ban dincoace.

– Golanul de bibiluri nici atât şi cuminte şi gol.

– Nu ţi-a ieşit nici ţie, n-ai luat-o, mai guliai înăuntru.

– Se lasă greu şi pantoful, chiar aşa îngăurit de miroase.

– Cum s-a nimerit de-a greşit tunelul, că picior, nici talpă.

– Nici urmă, corectează-te-n harul bleg de te bălăceşte.

– Aş mai da-ndărăt ca racul şi tot mi-e frică de furnică.

– Să crezi că vei repeta, în arcul grinzii, încântul.

– Măcar amintirile să nu te fi ratat şi mai singure.

– Trece şi-asta, măcar ţie să-ţi datorezi nicio brânză.

– Cu bananierul eram serios, dar cum să mă apropii?

– Încet, dezrostindu-te, te adunai din filmaşii roşii.

– Mai târziu peste două trei ţeste, multe nemuriri curând.

– Baliverne, zău, cât mi-am mai răcit şi urechile.

– A pocnit un drac de era să zic era să zici viaţă.

– Pune data, ora, crabul, cât după furtună.

– Şi pe urmă-mi scoţi pe nas că aia nu e, nu era viaţă.

– Fac şi eu ce pot, te recunosc uneori şi vin, fii pe pace.

– De-aia şi ţopăi pe dinăuntru, postesc şi de vise.

– Harţiul te-ar aranja ca-n obscenităţile de miere.

– Şi serenade de dulce impotenţă, nu, harţi horaţian, cara.

– Caraba crabului, nu te mai fasoli de jumătăţi.

– Tot nu s-ar fi ales nimic de prafu-mi în ochi mai orbi.

– Te mândrea vreo mafie şi ne cinsteam trinacru.

– E pe masă, în schiţă, banyanul pârâit, mă hlizeam.

– Nu mişca de te-ascultă cu patima libernecazului.

– Numai de intenţii nu mă cauţi, nici de parise.

– Să nu mai poţi fi nici măcar amărât, aia labăbălăbarie.

– Mă uit la lumen iar, rar, noptaticei blândeţi.

– De-un conac, pân’ faci rost de sunete caraghioase.

– În locul ăla de unde-mi vine sufletul, îmi imaginez un corp.

6

– N-o să mă las, chiar dacă se dă filmul, de data asta, de-am târât însuşi tunelul, tunându-l din muntele mare-n cel dulce, de-o poftă de deşert, ne udasem zăceam o zoaie cu firimituri de capete de cenuşă, nu sar în aer, cu umeri, cu vreun dulap de sprijin, cu gesturi mateine, îmi dau cu părerea, ca ultimul, ce-o fi fost în capul meu să-mi ţin clanul în eternitatea aia găunoasă, c-o amprentă pe niciun linţoliu, m-am certat cu furnicile, nu cu crabii, nu-mi pasă, nu-ncep nimic iar, tot la film, trecem la o altă castă, dacă mai e nevoie de trecut, economie de ghemuit, târâş cu carapacea, adăpostul la adăpost, pe unde-om lua-o, n-om lua, că nu ne-or înţepa ţânţarii dengue, poate nu filmăm, ne dăm premii, deschidem rana să ni se nască un fiu, îl lăsăm pe el de pază şi odihnă în tunel, cât i-ar părea de nesfârşit, creşte, creşte-n scade şi-n cascade, dă-ne Doamne, ce să nu ne târâm că ne şi compune barbă albă ăla de-a luat-o şi el de la capăt, două bărbi albe, cerşim tot ce ne trebuie, filmul ni-l oferim, am auzit străinătate, potcă mare, că vise, că iluzii, că halucinaţii, chiar tunel, ia să vedem măcar aşa, pe zid, nu la zid, nu în zid, îmi închipui ce mă văd, m-aleg, în orice chip, când toarnă una apa chiar de pişă pe mine, salamandră, mă sacrific pentru bandă, că n-ai ajunge singur faţă-n faţă cu filmul, dacă e pe-aşa, să mă strige furnica, o cale să mă strige, nu e nicio furnică, e mare, marea furnicii, dansăm, ne-a luat minţile imaginea noastră neînchipuită, vibrată, zidită, totuşi, ce să-i faci, tot prin doruri de oglinzi, hai şi tu, haidem toţi, falimet filmaşilor, ne şucărim, greva cerşetorilor, cine mai joacă, ne jucăm numai în de noi, scene bunele, de-am sărăcit de răi, în cur cu slava şi felia, vindem ce nu cerşim, din lepră ne facem pingele la gaura pantofului de filmare şi care n-a crăpat şi se mai târăşte poate să iasă, să intre, se naşte, moare, ne-am aranjat şi cu curvele, căci ele au pe vino-ncoace la film, de cai verzi pe pereţi ne cremaţiona pe voi, că de iepe nu ne ardea, ba a mamii, nu mai avea poporul încredere, râdere, păi cum, de-aici încep eu, toţi după mine, pe film, pe dalbă flămânzire, că ne-am vorbit şi ne-am tăcut şi celelalte, alea contează, păi dacă furnicile-şi aduc aminte că au fost crabi şi crabii că au fost furnici, asta ce-nseamnă, ştiu eu, la liber, la film, mai aşa, până când, să treacă şi veţi măsura, întâi de lat suntem rotunzi, din acest unghi subiectiv, un fel de voci chemate de la oase, instrumente la mine, aşa lumea, ochi mari, şi orbii, roi şi roi, robi şi corobi, pe cer, pe cerb, mă-ntreb ce-aş spune în consecinţă şi în recompensă, unii absentează din viaţă, din mizeria noastră cea de toate filmele şi trebuie să întrerupem filmarea, vizionarea şi celelalte, care ele contează, să nu renaştem din greşeală, din pipi, uitaţi-vă, nu aşa, peste ochi, de-al treilea, că de-aia de ne dărâmăm, ne dăm foc şi ne trimitem cenuşa la filmare, că s-ar putea să pierdem culoare.

7

Când avem timp şi ne avem bine, nu ne-avem nicicum.

Ne despărţim şi noi ca oricare, la ce-am fi stat împreună?

La ce ne-am şi rărit de nu ne venea la îndemână să ieşim.

Să intrăm, singur, n-ai decât să-ţi declari simpatie.

Exact cu închipuirea ta, singură-n singur, nimic.

Te interesează puteai rămâne cu mine, ori să nu te laşi fără mine.

– Te-ai gândit altfel şi m-am gândit şi eu tot altfel.

– De ce-aşteptai şi mai singur erai, n-am nicio idee.

– Te-ai împinge o idee mai încoace în tot patul apatic.

– Asta da, creştineşte, poţi să simţi şi-o ciupitură.

– Mai mult de când eram împreună, decât o furnică.

– Pe-acolo, a fost un gest din senin, nepus la masă.

– Mi-am scos şi eu dedesubturile, am fason de muson.

– Şi vezi că se lungi între normal şi moral.

– Normoral, mda, şi-o zăpadă demult pictată.

– Mâna aia ninge altfel, zăpada iar de-o simpatie.

– Simbadă, zindabadă, zimdinţată, sărutmânată.

– Cum s-a inspirat la iuţeală, de-o singurătate vacantă.

– S-o ning personal cum îmi ţine companie, mi-e frig.

– Te afli în starea de agregare a pomelnicului viitor.

– Singurilor, gură mare, nu al singurilor vii, ăilalţi.

– Fiecare e singur şi dacă mai e şi viu moare singur.

– Şi singur şi viu şi singur şi mort, neretoric, neoteric.

– Ai mai pomenit, experimentai pure abstracţii în crustă.

– Ocoleam singurătatea cenuşii cu scrumul singurătăţii mele.

– Pe urmă mi-a fost dor, din foc în mormânt, de sinele dor.

– Întors eram fără sine, şi doar mă dusesem eu.

– Părticica asta, din nerăbdarea oboselii de a nu sfârşi.

– Nu-mi dau seama, sunt prea singur să mai am impresia sfârşitului.

– Măcar aum zece ani, zece săptămâni n-aveai nevoie.

– N-aveam interes să privesc nici înainte nici înapoi.

– În golul de singurătate aproape te-ai dat peste cap.

-Aşa să fi fost, unde puteam să ajung târâş-grăbiş?

– Nu la început, că era îndepărtat prin tehnică inconştientă.

– Inconştienţă cât de tehnică, mă autoflagelam separat.

– Separat şi de rupturile singurătăţii, de mă rupsesei.

– Ne rupsesem în parte, ce te-aş mai rupe acum de cracă.

– Tărie, pic-pic, şi-ai pica în nord, rece, să-ţi citesc.

– Ce-aş auzi aş istorisi crabilor ascultători de furnici.

– Am înghiţit, ceva resturi de plasticitate, mă temeam de cocoloşi.

– Cocoloşindu-mă azi şi mâine am cocoloşit chipuri calde.

– Închipuindu-ţi că le face vreo plăcere le-ai masturbat.

– Asta ar fi o nobleţe, pe plată, cu blazon şi dobândă.

– Ţi-era-n obicei să iei la goană pe cine rechemai.

– Cu deosebire între palmier şi bananier, fă-i castel.

– Jos palmierul, sus bananierul, tot palmierul.

– Palmier cu două capete unul de bananier, plus.

– Banyanul jos, sus palmierul, sus bananierul ca mai sus.

– Un banyan cu două, trei capete, de rădăcini, de palmier, de bananier.

– M-am pierdut, aş putea fi tu, banyanul, palmierul, bananierul.

– Le-ai ţinut lor minte ordinea şi ţie nicio lumânare.

– Se frânsese la jumătate, lemnul fumega, aia stinsă.

– Avea un haz ceara aia albă fără niciun rost, absolut.

– Numai în ea mi se topeau şi mie ochii până-am ajuns la banyan.

– Ba ori bu, te bubabumbăcesc când te prind înapoi.

– Ce şi aştept, ca să n-o mai dau după ordine herdine.

– Chestia e de context abstras, contras, stroflocit.

– Dalba liotă s-a supărat pe lăsaţii de viaţă morţi.

– Câţi pe zi, câte zile pe câţi, numai de când eşti singur, un cimitir.

– Chiparoşi şi singuri, unde-i punem, zic între palmibanbun.

– Nu se zice bunanier, de ţi-a mâncat din floarea mov.

– Mi-am mâncat-o din perfecţiunea viciului de-a fi fost singur.

– A fi fost, ia, dacă-ţi mai convine, în schimbul cărţii.

– Nedecartate, că n-am ochi de uşă, de târâşul pe sub ea.

– Te-o fi liberat, da’ niciun neliber să nu fie amnistiat la ecou.

– Ego probabil se aude eco, da’ ecoul, săracu’, şi eu…

8

– Mă târăsc să mă întorc şi tunelul s-a ferit, a dat în feerie, te-apropii de la zece metri, prin singurătatea somptuoasă, c-un zâmbet pe faţa luminoasă, părul strâns în conci, rochie lungă, paşi aristocratici, ochii-n acelaşi surâs, faţă-n faţă, parcă mă-ntorceam şi o taină.

– Ce să ne mai tăinim că ne vedem din calculul durerii despreunate, în vis şi ăla, despăgubitor cât să ne mute aceeaşi boală, ţie-n târâş, mie-n muşuroaie, îmi luasem o faţă cât să ţi se pară schimbat şi tunelul de la fort ori dinspre mare ori altul.

– Bomba din acoperişult tunelului martirilor îşi păstrează încă niscai reci ecouri prin ceaţa avionului împuşcat, coborâsei dintr-un zbor altfel, numai tu, şi-n vis s-ar fi cuvenit o amitire a vămilor, singura realitate din ochii tăi de-o lume se înduioşa.

– Ia şi te desentimentalizează, apucă-te, de exemplu, să urli, şi sfâşie-mi rochia, alert la doliu-i din modă, poate am pulpele calde, poate sunt în călduri, ţi-oi sparge capul când mi-ai face felul, dar nu te uita, cine s-o uita tot cu ochii mei va miji vreo scuză.

– Cum că mă târăsc şi descopăr un pantof şi mă înfrigur, îl deschid să plutesc spre gheaţa tălpii, să ne întreţinem prin ea, ca-ntr-un premiu, că ne călcăm iar şi floarea mov nu te-a tăiat, n-ai sculptat-o ca pe rod, cum s-or fi pipăind evoluţiile funerare şi roditoare ale florii mov nu e nicio culoare în clipa astei revelaţii, nici vorbă la talpă, o mântuire de prisos, ceva să-ţi inspire o iluzie de dar, neprimit, imposibil de pomănit, şi încerc să-ţi dau de înţeles că, bine, n-ai decât să-mi dărui mie zgârietura mărăcinilor de bouganvillea.

– Pentru că nu te-am iertat, dintru început, nu mi-o iert, ce cauţi singură în singurătatea ireală a tunelului văzându-şi de ajunare şi puja hâţânându-se de aerul din vecie vizitat de scena mamei cu demonul fărâmat la picioare tuns scurt.

– Mi-ai şi pus capul de idoliţă ce i l-ai zgâriat pe zid şi-ai jurat să mi-l arăţi că-mi seamăna, observă că nu numai culori dar şi zgârieturi s-au dus în plata Domnului, demonului, şi doar geometrii supradimensionate ne păgânizează decorul.

– Tu inspiri o victimă târându-se să-ţi inspire o recunoaştere tristă, îţi înţeleg stinghereala surâsului, paloarea-ţi mă furase cât să mă întorc, perpelindu-mă după o etichetă a întâmpinării molcomului zbor.

– Nici nu zburasem, înţelegerea o rumegasei până s-au retezat, ajutat de fiinţe decorative, conforturi agonice, renunţări la lumini colorate, la veşti din nori şi de pe pământ, te înghesuisei în coclauri vizi pentru a-mi face loc numai mie.

– Că numai tu încapi mignonă, în picioare, peste părerea de mine, cum, atunci, faţă la faţă, mi-ar plăcea să fie adevărat şi visul de ajungere, din stop, ăla nemairegretat, şi el de-o neculoare, pe vremuri, talpă la talpă, ne sfinţeam la cracii miresii.

– Pare-mi-se tot singur, după încrucişări de paşi în aer liber, la o alegere tot mai împătimită, de-ai tăcut zece ani şi-o torni la gogoşi în incertul prezent de m-ai convocat să joc finalul melodramei, lasă-mă, dar, să-ţi dau din lumea asta spaţiul vast.

– Şi nu e cald, nici gheaţă, sexul ţi l-aş vrea dilatat, foarea mov, necoloră a bananierului, autofecundându-se prin rod, nu mă pot târî pe prea albele-ţi pulpe şi sanscrite, am încheietori de nimic, îmi depăşeşti visul şi fără groază mă onorezi.

– Timpul se va mai schimba, se va înroşi, şi tu îmi vei dilata sexul creştineşte, târâş-grăbiş, de la deal la vale, întâi voi avea aerul că-ţi voi plesni o palmă şi te drăcui, pe urmă ce să mai zic, floare de bananier te-o rodi plângând.

9

– Sosirea ei a prevenit ce se minţise din gargara zodiacului, da’ cine să te liniştească, nici crabul, când ţi-a anunţat, pe tipar, să se producă dovadă şi geometrie, că te-a ajuns te-a rezolvat, te însoţeşte, aşa, lucrurile s-au aranjat în încă un infinit de iluzorie bunătate şi aşteptare învrednicită, chiar o masturbantă neverosimilitate a vieţilor de rând, decolorate şi de bună voie, nu numai de muşuroiul pornit de la film, de unde se întinseseră mai dihai, atât că era luni, cât şi să gâdile antiadministraţia, c-aveam şi noi, nu scăpam, ne târam tot timpul în de noi, altfel contam în anume rapoarte, foarte sus, de n-am auzit cât ne scuipam vânt, e şi ruşinea de ruşine, darmite consumul tunelului, reminiscenţa eternei neputinţe de a te întoarce ori de a face un pas, amăgirea organizată cu ipocrizie, că bananierii erau de furnici albe, i-am retzat să-i suim în palmierii suiţi în banyanii fluturând rădăcini de crabi, tot cu un zbor al ei, de s-a prezentat, pe acelaşi loc, eloxat, ba încă, de s-au lipit la zid într-o roată de simetrie bananieri de furnici albe mai drepţi, o neoclarvizionare, la film, le-om smulge, ne stricăm natura virală, dezinformată, nouăsprezece în loc de douăzeci, mai nimic din o sută şaizeci şi nouă, cine numără nu trăieşte, cine nu trăieşte et caetera, da’ bine-a făcut, aşa-mi trebuia, că m-am făcut fericit o clipă, de-o aşteptasem cât îmi fusese veacul, bârfele că ne simţeam altfel imaginaţia, mai terre-a-tere, că fondurile cosmice ne costă duminicile, că ăla n-a fost în tunel şi ne încântă pantofăreasa, se vor reprograma şi-alea, ne încheiem acum tărăşenia, nici chiar aldămaşul, că ne râde amltashul, prin foile lui am văzut bananierul cum prin cercul mutelor ne-am împotmolit târâşul să jucăm şi noi cărţi, de ne-am pus la cale să ajungem o dată şi o dată la film, ideea e tâmpită, n-are nici în clin nici în mânecă, de niciodată, cu hălăduirea-ne întru o nimcnicie aparent schiloadă, lepra nu ne decora mai prejos ostoirea de amor, n-aveam voie să ieşim, e drept, cât că ne vindecasem, un pic şi prin amor, ne crescuseră aripi, dragă, în locul cărnii mâncate de boala carnivoră, nu de furnici, alea nici n-ar mai avea ce ciupi, târna există, şi capul, şi cenuşa, zău că nu era mai minciună ca o poezie cum ne târâm noi şi să ne pişăm pe aproapele dispărut, orbul se pişa şi tu ejaculai la miezul nopţii că n-ai văzut niciodată orb pişându-se iar toată femeia a balansat postul nostru în ecologie, de zisesem de poantă crabi la masculin şi furnici la feminin, că nici atât nu ne distingeam, măcar ăia şi alea n-aveau, pentru că n-aveau ambiţia să meargă la film, n-aveau de ce să nu joace giurgina cât o lopăiam din ţeastă-n ţeapă, să nu zic din epopee-n epopee, secretul nostru este că învăţasem cum e de bine fără cap fiind numai cap, fără corp, de suflet n-am putut scăpa şi ne-a mai şi vizitat madama asta Nandini pe rând şi în masă, c-o fi, c-o păţi, că de-a sărutat o gagică şi-atât, că ea nu ne-a sărutat, că era lege marţială şi că, zicea nenea, ea însăşi era moartea, baliverne, ce-a mai plâns că n-am implicat-o în obscenităţile alea luate la ochi de tăietori, nu numai de filme, profesam ştreangul, n-aveam acces, nu iese, iar dacă aţi avut ocazia să vă spânzuraţi într-un bananier, v-aţi trezit bine-merci.

10

– Curbura traseului, să strâmbi din nas, vădeşte adevărul că numai în tunel te poţi târî, absolutiza, nesfânt, până una alta, ne-am fript sufletul, vechea ortoboeirie ne trage clopotul, nu c-am avea acelaşi dumnezeu, pe ce, nu c-am mai da iluzia slăvitei turme prin păstoraşu-i, ia-o pe-aici, dacă nici tunelul, nici piatra nu ţi s-au vădit, târăşte-te-n gol, gol de sine, umbra se va geometriza, la o clipă, o să-ţi apară surâzând dracul ăla de muiere, îngera din carte, după viteji, lasă străcodoşul, dă-i bice, nu-ţi permiteai dreptul iluziei respective, te vindeai de ambalaj, ca o influenţă, nu, trebuie s-o prinzi şi s-o arăţi, s-o pedepseşti, n-o s-o doară, nu există decât în realizarea ta, faci zarvă, nu era fecioară, nevastă-ta, la reîncarnare, moi cronicile-n venin de viperă şi, pe cont propriu, original, performezi fecundarea-i cu fierul roşu ca un crab fiert, nenicule, n-abuza de limbaj, rece, ţepeşte, nu există, îndulceşte negaţiunea, ajungi prea înapoi, rupe-ţi de la gură doctrina singurătăţii răzbunătoare, vampiric anacronism, a surcelelor aprinzându-se unul de la altul, una de la alta, labă, târâş, pune-i poalele-n cap, pădurile şi n-au o rochie atât de adâncă, foile de bananier şi nu le dormeai pe burtă, te întinsesei pe spate, ca bunicul caprei, doi cu disimetrii, târâşul te scoate borât din statul plastic, din plasticităţile statice, aici te puteai repezi-într-o scenă de dubiu nou, mai inutil ca boala, că te îmblânzea, la ce bun ori, dacă-ai auzit, politica-muzica, nu-ţi place, n-ai priceput ce-ai iubit, adică de unde până unde şi cum, te ia dracu’ şi de păcat în sus, vino şi dovedeşte-te cu demnitate de crab, întins cât tropicul şi astralizat fără credit, mai morânceşte-ţi pleoapele, de le mai porţi, prin scama norilor, de se mai lasă, tot e ceva, şi dacă dă Dumnezeu, e altceva, mereu altceva, de-o distracţie, foarte just a-i fi refuzat spaţiul, tot prostii prin tot spaţiul, când vremea a trecut şi nu te lasă nici pe iele nici sub ele, că puţin a rămas şi puţinul te răstoarnă tot, ce să mai întorci personal, pe ce brânci să joace filmul cu uşile închise pe din afară de lacătele realizatorilor tăi, slăveşte-i cu o băşină şi ţi-ai făcut planul, iar ei te vor lua la întrebări de amănunt, pe aceeaşi limbă, abţine-te să mai adaugi zile, bagă-ţi viaţa minţilor în cap, să te doară e de buton, parcă te duci la femei migrenoase şi asta, cum cu paşi nici ţi se apropie, iar tu, tămâie, studiază mai sus, c-o păzeşti boier de sărăcia premiată aşa, c-o priveşti cât cuprinzi, de unde apare, din hala geometriei, până dispare atingându-te, acupresându-se, să n-o, nu te mai doară, păi ce, că fii serios, că ne vede, şi e aranjamentul durerii ei de cap, asta nu-ţi place şi sari la floarea mov, vă cunoaşteţi de undeva, vedenie, prinde-o şi vezi-o, că nu te mai jucasei, din vremea cealaltă, tot o clipită, să-ţi baţi părinţii, pe ce umăr, sora, stricatule-claritate experimentală numai în tunel, până la os, o specie părelnică, de-aia efemer sublimă, rămân cu fluturele-n aer, măr de libelule, ce-mi trebuie mie să mă întâlnesc cu tine şi să nu-ţi simt nici şoldul lunecând în sensul opus, că ne spulberăm la atingere, ne-am nuclearizat într-un hal fără ah, n-am jenă, şi nu mi-l permiţi pentru nimic.

11

– Mai bine nimic decât amara reculegere întru sfârâiala jertfei, fanfară, lacrimă, ordinul nu e al mortului înviat, ordine de ne târâm în ea nu avea habar de pantomima-conştiinţă, cum visezi şi-odată te-mpingi prin abur, de-o poveste pe pipăite, te caţări pe talpă să faci semne disperate că eşti perfect pregătit, contrazis şi sufocat din gene, îţi place, murind, genetica, nu strică viitorului, ca să nu-l uiţi, să fie de sufletul cui n-o să fie, de-aia nu veni scrisoare, să nu se işte ceva, careva, să-ţi lege brâncile-n scris, dezlegându-te la suflet printre rotogoale fumate nemaisanscrit, cum am anunţat divorţul şi c-o tacla talaka, nu te explica, e-acelaşi mit de nevoie, chiar fii pe pace, ajunge-ţi, că n-o să te ajungi, înmulţind exemple foarte urâte, c-atunci de ce te-ai mai târât o viaţă, dacă nu de şmecher şi cerşetor şi îndrăgostit, sictir zise căpitanul între gheţuri, un fel de cazzo, aici ai aruncat cu mucii-n fasole, te fasoleşti din spiritul unităţii unui matrapazlâc bătător de ochelari, ochelari de cur, bine ţi-a şi civilizat zis, nu iese, nici în izmene, nici altminteri, că tu eşti optimist şi tesmăcuieşti la talpa luciferică, hai noroc, mă jigneşti, şi nu-ţi spun, nu-ţi fac onoarea, nu-ţi fac nimic, nici n-aş avea încotro, aici n-au loc de neadevărurile-ţi despre adevărurile-mi, care-or fi alea, păi or fi de zece ani, să zicem, la mână, dacă-mi tai mâna, cu ce să iau plata, că mâna ailaltă mi-a trecut la o veselie, ştii, s-a spulberat ca nimic între cracii miresei, voisem să mă asigur că sunt moral în intenţiile bestialităţii subsemnatului, am şi povestit că ăla cu târna mă teroriza şi am lăsat-o baltă pe soru-sa, îndrăgostindu-mă de curva din şedinţă, de-am ridicat-o la tăiere şi tocmai curgea apa respectivă pe chelia ţestoasei, de-am făcut legătura cu coperişul, gaura din talpă, situaţia se simplifică pe zi ce trece, aproape nu mai există regulă de trei, niciun triunghi nu mai are haz, mă refer la leac, îmi dai ce-ţi dai, da, da, periferia refuzului meu ţi-e propriul prinos, te văd uneori în locul meu, nu te invidiez nici atunci, mi-ai compromis natura, dar nu mai am nevoie nici de credinţă, nu te cred, nu mă cred, mă târăsc spre crăpătura carapacei, să-nvăţ, să mă-nvăţ râs, îmi sperii discursul mental, îţi dau cuvântul meu de tăcere, formularistica am prezentat-o printre regnuri de te-am îndrăgit mai ceva decât discuţia asta fără iertăciuni, se făcuse târziu de mai ‘nainte, primii bananieri de furnici albe tresăltau laborios, ca orice început, nici ecou, de-acu’ îmi tai generaţia în silă pe-o ruină carnală, pe-o reîmbătrânire ştirbă, dă-te mai aşa, un timp îmi voi repeta veacul de veac şi apoi, dacă te târăşti cum mi-am târât, nu sufletul, te-njur, că de, mi-am tot petrecut cu curvele şi te-am neglijat ca prin cer, şi iar îmi pierd şirul în confuzia asta becisnică de se închipuie la infinit când vreau să povestesc contrariul, fie o natură aşa cum e, fie un sentiment, fie nemintea dintre dumnealor, nu mi-o fi nici mie uşor în cărare, ţanţoş peregrinându-mi nesăltăreaţă mandakranta, cât m-a ţinut şi cu aia, o aventură solitară, neînregistrabilă, tocmai pierdusem gustul filmului şi mi-am trişat o vie împărăţia ta, ca să perseverez în confuzie, să mă reîncăpăţânez pe-o revizie capitală-n creierii verzi ai munceilor cât pe-aici să mi se-aştearnă bananieri.

12

– Voiam să vin chiar azi, ori când terminam de venit să-ţi spun că am venit, că am sfârşit, ştii, am tot planurile alea, da’ unu’ parcă nu-l mai am, nu că s-a plinit, poate vremea, precis c-o să mă inviţi, ca pentru a-i da o idee, trebuie s-o traduc în causerie, ceea ce tot nu se poartă, voi dechide uşa dintâi şi mă târăsc până la poartă, m-am uitat pe sub uşă şi-n lumina dimineţii tropicale, filmând de jos în sus, am zăbovit pe luciul roşietic al frunţii umbrind culoarea târnei, repede tot nervos, de-o faţă ritmată optimismului contrasemnat, ca să nu ieşim la pepeni, noi, avocaţii himalaieni de divorţuri, dacă n-ai recunoaşte scrisul, e-n altă limbă, ştiu că vremea ne-a păscut, c-un cerc aproape, ne-a ţipat strugurarul de-a surzit visata, nu insist, ce mai, mi-ai arăta că cine e sus, adică a fost şi-n vremea noastră, de-a mea îmi caut alte cuvinte, gata, de exemplu, şi ce urmează îţi vei traduce singur, ca şi cum chiar urmează, hai, domnu’, de-aseară zâmbeam la două veacuri că sporovăiai la două războaie şi, lasă, lume păcătuiam şi-n tunel, ţi-am spus că nu-ţi spun, ai râs la pomană, te-ai strâmbat, s-o mărturisim pe-a dreaptă, şi nicio iertare, cred că nici nu vin, ca să cred ceva, aş da de altă întâmpinătoare, a, m-am refugiat iar la furnici, mă trag în sus, ca şi cum m-aş târî cu puterea tinereţii, avem scandal, ne mâncăm fiindcă nici nu ne cunoaştem ca lumea, iubirea e tot un ou, l-am servit la mutare, n-am parte, consideră vegetalul, pe-acolo reuşeau metamorfozele, martorele-mi sunt de altă părere, le bârfim şi separat, însingurarea emoţiilor ne-o ajuta nu-n muncă, nu de suflet, ci şi, la-ncântec iar, până mâine poimâine, de-acum zece ani până acum zece săptămâni, trecutul se suge, mi-a crescut oul de l-am înghiţit şi mă înghite în acest moment de onoare problematică, de nerecomandat, câtă vreme nu-nţelegem bum-ul de deasupra tunelului, vine prin creştet, se mănâncă pe gură, sunt vinovat interior, totuşi, cu dialog, totuşi, vinovat, totuşi, dialog şi nu-mi vei spune decât ce-ţi voi spune şi la despărţire vei arăta în sus, gura, mestecă şi vinul bun, cu simetrii în orice naivitate, dacă nu te-ai supăra aşa te-aş decreta, mă supăr de nesupărare, că nesimţit mă târăsc şi nu mai ajung nici la cercul mutelor, c-am luat-o-n marş, cu liota, s-atacăm filmul, tu-l vezi serile şi asta ar atrage importanta dumitale povestire, m-aş ruşina fără ruşine, am face şi puţină politică, am mormăi-o închipuindu-ne ţipând, pe urmă socialul şi, hop, că mai ce, ce zice, cine zice, mă-nţelegi, nu e niciun roman, p-acolo, un timp, v-aş fi putut descrie împărăţia cu documente, tu şi eu, nu, nu vin, ori îmi imaginez că n-am venit, chiar dacă vin, la ce să vin şi la ce să-mi imaginez că vin ori că n-am venit, ehe, veneam acum zece ani încoace, nu-mi cunoşteam destinaţia, de destin, nu-mi păsa, şi destinatara venea, cum am spus, dinspre un izvor şi eu dinspre palmieri, că din coaja unuia tunelul m-a înconjurat şi cum m-a înconjurat în anumite gânduri de nedeclarat, cât că abia de-i ziceam, de unde vii şi tu femeie, că eu mă duc într-acolo, şi te-am mai văzut şi, doamne, de te-oi mai vedea, mereu amuţeam, orbeam, de-o nostalgie tâmpită că n-o s-o mai văd de bine ce n-o vedeam, o revedeam.

 George Anca

Delhi, 15 august – 11 octombrie 1983

Academia Internaţională „Mihai Eminescu”, Bucureşti, 2001, ISBN 973-99497-1-1

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii