Cuvânt și iubire

                                                                       Tatălui meu

 

I

 

1

 

– Să fie zece ani de când între sonetul de mesteceni şi izvorul Eminescu…

– Funcţionara din Cişmigiu…

– Chiar adineauri între un arbore de furnici albe.

– Globulele mele.

– Şi alt arbore de furnici albe.

– Pe zidul celălalt.

– Mă laşi să-ţi povestesc?

– Că n-ai vorbit niciodată la mesteceni.

– Domnule, nu.

– Şi groapa aia cu furnici?

– Ţi-am udat-o la rădăcină bengală.

– Trebuie să vorbeşti cu cocoana.

– Să fi vorbit ea cu mine.

– Dacă mergeţi şi voi mereu în sensuri contrare?

– Să mă fi întors eu?

– Ziceai că întorceaţi amândoi capetele.

– Nu-mi amintesc exact, de atâţia ani, dar furnicile, da, le-am tăiat un arbore ca să-l zăresc pe celălalt, s-au obrăznicit.

– Ce-au făcut?

– Cere-i socoteală unuia de zece ani.

– Avea cinci pe-atunci deja.

– Unui bananier în monsoon.

– Care e treaba cu bananierul?

– Nu te mai interesează monsoonul?

– Domnule, da.

– Bananierul naşte banane, mai şi banyan.

– De le atârnă rădăcinile.

– Pot fi şi de furnici albe.

– Aici voiai s-ajungi?

– O iau şi-n jos, nu ştiu care e a cucoanei, care a mea calea-valea.

– Urmăresc greu.

– Ţi-ar plăcea să ne ciocnim, jucăm teatru şi la spital, pe nevorbite, venea de la sine, ne ciocnim, vorbeam aşa de amoros, ai fi zis, culcă-te acum, a fost o inundaţie, nu hemoragia aia, în rezervă, un monsoon, ştii de deşert, pe sub nori peste pustiu, să dau de tine la informaţii, aveai o sticlă de Fandant la tine, ţi-o dăduse eleveţianul, îţi spun că pe trei sferturi e de Johanesburg, nu e falimentul tău, ne despărţim iar, îţi ştiu părerea despre mine şi desimea înalturilor, norii de tot calcă pe muson-monsoon-bananieri-banyani, mai trecem, am mai trece, stai aici.

 

 

2

 

– Ce sonet? A, alb…

– Câinele leu.

– Ba crinul păianjen.

– Se pleoştise, crescuseră rău câinii.

– Şi ce erai atunci, domnule?

– Domn eram, domnule.

– Când te duceai, zi că erai bărbat şi când te întorceai erai femeie.

– Tot eu, în poveste, dar el, ea?

– Parcă vorbeaţi.

– Despre cine n-am vorbit, bărbatul rustaliancei.

(- Prem

– Şi ji – citeşte gi şi mai pune un t)

– Că înnebunise învăţătorul din cauza copiilor (unul se şi sinucisese, în film).

– Ce izvor?

– Acum treceam în parcul junglă.

– Cu maimuţe.

– Speriau păunii.

– Ştiuse de film din ziar.

– Pe a doua (pe prima, misterul crimei Anand – doamna? Nu, a lui, contra lui, nu mai avea cine merge înaintea ei – continuat pe a 24-a, sub discursul preşedintelui de ziua independenţei, sunt 36 de ani de atunci).

– Cum ar fi, te încurcasei pe două cărări.

– Aceeaşi, dus-întors.

– Câinele leu, tot din film.

– Uitasem, da’ acolo face crime.

– Muşcă.

– Omoară.

– Câinele?

– Leul.

– Câinele îl muşcă pe leu ori leul pe câine, ori faci ca tine cu tine dus-întors?

– Pe două cărări care nu se întâlnesc.

– Hopa.

– (Hopa, de moarte bună, de cancer) Homa.

– Am înţeles chestia în bengali – muşcă textul, nu fi nebun.

puthi-kata oi poka

manuşke jane boka

boi kena se ye cibye khaena

ei laga tor dhoka

– De-aia m-oi fi-ntors.

– Nu tu mamă, nu tu tată.

– Bine, mamă.

– Deci te-ai dus.

– Şi-n sufletul meu?

– Scrie şi tu adevărul, îţi cred.

– Nu citeşti de-acum zece ani.

– Am avut treabă.

– Pe scurt (suspiciunea durează de tot atâţia, în primul parc, fără junglă – mestecenii ăia i-am lăsat cu Dumnezeu, ca şi cercetarea criminalistică asupra cancerului, când îl au şi criminalul şi victima dus-întors, iar jungla de furnici albe îi ţine vizibili, parcă au luat foc împreună, nori, şi nu vor avea timp să ardă şi să trosnească până la capăt niciodată).

 

3

 

– Ce măritiş?

– Mă ceceşti aci – gandarwa (ghirlandă pe ghirlandă, rude, poze, invitaţii), la curte (doar cei fugiţi de-acasă, declaraţi căsătoriţi pe timbre furate, deci necăsătoriţi, în mandir (omul nostru în gurdwara).

– Nu e, mă, fata în doliu după soru-sa?

– Se poate, doamnă Anand.

– Nu te-am ucis eu.

– Vrei să te măriţi cu mine?

– Viu, nu.

– Sarcină-tub, dublă, mireasa i-a frecat picioarele o oră, moartă.

– Ca-n romane.

– Roman e şi ăsta.

– Eşti prost?

– M-am săturat de copaci şi animale jungliere, s-a făcut noapte.

– Şi-atunci ce mai nuntă.

– A pupat-o, nu ţi-a scris?

– Atâta-i trebuia.

– Că tu ai pus la cale şi-ai şi plâns.

– Doar la ducere şi la întoarcere.

– Nu şade frumos, femeie măritată.

– Se mai mărită şi altele.

– Şi moartă.

– Nu credea-n renaştere şi era mai pice dacă ea era.

– Soru-sa.

– Îndoliată?

– Cremată.

– Nu vorbea numai marwadi.

– În limba asta a rugat-o pe soru-sa să-i frece picioarele. Murise.

– Limba de moarte.

– Picioarele.

– Copilul. Înghiţise veronal.

– Bărbatu-său a găsit-o aşa, a venit la cremaţiune.

– Şi ea era dintr-o castă.

– El, harijan.

– Ea moartă.

– El, iar văduv de castă.

– Toată lumea-i gelozea casa că ea i-o ţinea.

– Aşa şi doamna Anand.

– Lasă ziarele şi pe toţi ceilalţi, nu-ţi pare rău?

– De cine?

– De Anand, a, de fata, femeia, nu îţi aduci aminte pe cineva la fel.

– Tu îţi aduci uneori aminte de trista întâmplare de acum să fie zece ani a morţii, dar era după naştere, unei, nicio cumnată, verişoară, ceva, de-i plăcea şi lui dumnezeu…

– Teorie, a replicat însurăţelul, teorie, am replicat, parcă voi cu naşterea în altă viaţă, că nu ei, că sicii tocmai au aruncat că ce poţi face-n viaţa asta, da, ca la creştini-isai, la dumnezeu te duci, definitiv, ce-o fi înţelegând dacă nu tot ce nu mai este.

 

4

 

– Unde? (înţelesesem mai mult, după voce, că doamna Anand, îmi pare că el n-a răspuns niciodată, pentru mine n-a exista niciodată, doar cel mult pentru a face posibilă existenţa amantului, care, nefiind eu, tot nu există, şi chiar de-aş fi fost eu nu mi-aş fi răspuns, dar însăşi d-na Anand sărise nebăută şi nesomniferată, ştii că doza de somnifere s-a considerat în al doilea rând, întâi speculându-se pe toată linia liniilor minciuna berii, în realitate, după unii vodcă, după alţii whisky, auzi, tocmai sub discursul, tradus, al preşedintelui, nu, că-l făcuse sandwich, ba tot ziarul era aşa, deci ea se aruncase în unde, nu mai exista nici ea când am întrebat eu, probabil în mintea mea de furnică albă, unde să mă oplpoşesc în copacul semen, mi-a spus, ce te uiţi, „chowkidarul de noapte pe malul lacului”, „paznicul golfului” 1 iubire pentru patrie şi devoţiune întru unitatea şi întregitatea naţională, unitatea naţională este deasupra politicilor de partid, 2 munca este însfinţire – motto-ul ei serviciu către societate, 3 umilinţă în gând, în vorbă, în faptă şi toleranţă faţă de punctele de vedere ale altora, 4 aderenţe la adevăr şi curajul de a spune adevărul, a face orice sacrificiu pentru el, 5 non-violenţă – nu numai abjurând violenţa armelor, dar nici rănind pe nimeni cu vorba, 6 respect pentru toate credinţele religioase, toate ţintind spre dumnezeirea unică, 7 simplitate, bună conduită şi spirit de serviabilitate în viaţa personală.) Mai sus.

– Da…

– Scriu, citeam mai sus, de pe atunci, nu numai de tine, mai jos, de-au pus mai sus în mintea mea, cum era să calci cu maşina după o scrisoare, nu-ţi mai ajungea nimic, nu-i frumos, pe şleau, pusesei ochii credeam pe mine, da’ de unde, mai sus, mai jos – nici măcar pe altcineva nu erai geloasă, nici pe tine, pe casta de sus, nicio nebunie, doar conduceai şi încă fără a face politică, nici amor cu frigiditatea dorinţelor mai multe deodată, fapt e că îţi zăresc o dulceaţă în glasul răspunderii despre ceea ce ştiindu-ţi secretul eu nu aveam s-o mai caut din tot teatrul ăsta peste deşert, ştii tema, nu deşert, nici nori, ai lungit-o dinadins, furniceşte, nu îndrăznesc deja nimic mă întreb cum o să încetez să-ţi ascult, să-ţi las răsuflarea, aşa facem toţi, în auz, ce otravă ar putea risipi prin cablu, poate culoarea, poate ora, aranja-or imprimatoarele nu numai ale unei agenţii, citesc şi amestec, nu te amestec, nu mă amestec, ne e de bine aproape postum, nu e singurul scris de s-a întinat prin persoană, nu a mea, nici contra mea get-beget, după mamă pe cine era să îngropăm, pardon, eu eram doar curiosul, dincolo de păcat, mă apucase inima în munţi, ba mai târziu, tot în munţi, în scrisul lor).

 

5

 

– Din şapte frunze ale bananierului o văd mişcându-se numai pe cea dinspre mine.

– Le-o fi rupt ciclonul pe celelalte.

– Uiţi că ăsta a crescut după?

– Ilegitimul.

– E pui, judecata ne va obliga să-l întreţinem.

– E-n curtea de vizavi.

– Acum.

– Şi sheikul?

– Mi-a părut nisip.

– Furnică.

– Mi-a udat creasta, mai vino, chiar dacă nu bate vântul, nu pot sări, cădea la fel de lin, şi legăna, n-o lua la nori, crestate, evantai de orgie.

– Nu mai bate.

– Din sarwanga, numai cer.

– Cel dinspre tine, altceva?

– Abia am revenit era să zic la viaţă, şi tu, stai un pic, am plecat ochii după ce auzisem poarta, numele, scrisori rupte din foaia mea pentru rânduri de copii şi părinţi, va mai trece o vreme, tot cu dragă, întrerupt, de la ruj la bindi, după Roma, spre Anhadu Bello în Zaria, 20 de ragas cum se notează, bietul Anand a murit, bietul Anand a rămas văduv, investigaţia s-a mutat sub ploaie, cum se vede, cum să trec pe lângă frunza de o fiinţă, te-oi fi risipit să mă ispiteşti la fel, să-i gustăm din orgia îngălbenită de atâta umbră şi ploaie, ce-om fi şi noi din bananier, pe muson, când nu ne găsim prin case, pe cărări, mă mai gândesc, de-i reveni, doar toarnă, frunza e altfel şi decât Mallroad, mai frunză dârdâie aia sub trackuri. S-a întâmplat cu ani în urmă, vorbeam singur tot cu tine, cu tine credeam, de-aia ne-om fi şi certat pe rug, ăla eu, ăla eu, după-aia am crescut-o pe d-na Anand, pe-atunci ne era egal ce cunoştinţe facem, până au început ploile, a venit ciclonul, ăsta era subiectul, ce distanţă să visezi furnici albe în deşert, ce ploaie, ce aiureală de scriitură, ca de obicei, cum cu onoare vei decreta dintre decrete, l-am admirat pe sheik, aşa, mort pe cămilă, da’ şi cinci duzine de morţi şi moarte pe sub Dauladhar, în templu, iar ochii plecaţi, nu ai mei, nu ai tăi, când plângi cauţi înaintele, lacrimile să rămână locului, eu m-am modernizat, nu pe text, dublu străin, cât Dumnezeu ne rabdă bananierul, ca pe o jumătate înaintea întregurilor ce ne mai găsim, m-aş teme să nu-mi plec ochii după ce mă tem că nu voi mai avea ce mai apleca, la întâmplarea lui, a ei, îl însoţea careva, să nu se sinucidă, a doua zi apărea la examenul pentru promovare, a picat, în sensul ochilor, fusese înscris şi fusese scris, cred că ştiu povestea multora, în afară de a noastră, nu ştiu nicio poveste, şi cu bananierul treacă-meargă, un moment de sechestrare în natură, o plăcere impusă de singurătatea la distanţă.

 

6

 

– La goarnă!

– N-aud (tu n-auzi, dacă o aud ce? mai am, de ieri de azi, azi am dublat spaţiul, cred că mai sus de cancer, altfel malariez iar în ficat, spre splină, de auzit ploaie kerală povestită rogeric, un pic s-o ud).

– A trecut.

– Să se audă departe.

– Pe nemâncate.

– Moto.

– Ţi-am început-o şi eu, sunt sleită, n-am timp.

– Şi lucrurile trec greu, iar noi parcă am refuza din ce în ce să mai trecem.

În linişte, mai merge.

– E şi obscuritate.

– Te-au încurcat norii.

– Hârtia s-a îmbuibat şi ea de obscuritate, chiar doamna Anand a cerut o cortină, mai de aici, nu prin poştă, prin serviciile de rigoare, de reparaţii, exclusive, staţionare, nu mă bag, obscuritatea hârtiei plecase din titluri, cum le-ai tăia arborii şi crengile furnicilor albe dar le-ai părăsi în glorie corolele şi rădăcnile gen banyan de după uşi de gardilop ori valiză, umbra aia a norilor îmi dă grabă, mă dădăceşte titular, uituc de preliminarii pe care singure le mai visez.

– Ţi se pare.

– De te-aş auzi şi de-ai rosti ceea ce de fapt ai asculta, ca un citit de litere la lumina dinăuntru a lumânării, când o mai aprinde cineva, altfel o vizibilitate încărcată, ai nimeri totuşi.

– Aşa-mi vine.

– De ce mă uit, mă îndoiesc cum că omul fericit ar fi Buddha râzând.

– Zâmbind.

– Nu-l ştii.

– Aşa, nici pe răposatul din ziar.

– Am luat-o. Altele pe ziua de azi, cât că nu mai am cum schimba topic, am conferinţă numărată, nor cu nor, deşert cu deşert, nici aplicării indice nu-mi auzeam, vorbeam de râs şi cuvintele treceau şi mai greu de luminozitate dinspre ceară de chara lihnit de charas.

– Charas ştiu.

– Restul, eu.

– Mă fereşte.

– Prinde-te.

– Prinde-i-m-aş.

– Goarna e a pâinarului, surdule.

– Flămânde.

– Ne-ai şi lăsat.

– Mi-a trecut foamea, alta la rând, povestea asta de-o ţin să nu-şi rupă dinţii, nu mai ştiu dacă vreunul i-ar mai fi de lapte, nici lapte n-am cumpărat, am ameţit şi birul, n-am cunoştinţă de zile, înserează parcă, tot aşa din zori, sau mâine chowkidarii de la perdeaua lăcuită a grevelor de-acum un an, te furnica g

bhajanul câte unuia, din microfon în confidenţa musonică.

 

7

 

– Până când meena?

– Până la meena, toată ziua şi-n somn, pe tropic în vreme de muson.

– Şi apoi?

– Aşteaptă.

– Lady.

– Sst!

– Corul de-adineauri.

– Meena.

– Până când?

– Problemă veche.

– Fără probleme.

– Dă-te.

– Ia-mă.

– O să-ţi fie dor.

– Ritualul orezului, nu iubesc orez, m-o fi iubind şi pe mine cineva, nu te-am mâncat nici pe tine, ai trage cu puşca de-ai avea, de te-aş avea, ce sacrificiu, să-mi bei sângele, să nu-l beau singur, l-am dus la furnicile albe, mă trage aţa, huhurez.

– Meena.

– Nu eu.

– Pereche.

– Mă faci să scriu mereu peste mână, peste deşerturi, înapoi, în boia surpând ciment şi patrate de faianţe, nici pâs.

– Ce-ai mai fi vrut?

– Păi, meena.

– O pură.

– Depinde.

– Bineînţeles.

– Faci conversaţie pe nepusă meena, mi-am cobit şi gata, sfârşească-se oricum, ce-am eu cu anandele…

– Asta-ţi lipsea.

– Precum dumneatale meena.

– Dacă o duci aşa n-o mai duci mult.

– Ocoleşte ceapa.

– Ai dat-o pe nunţi în crematoriu.

– Bella figlia dell’amore.

– De partea cealaltă.

– De-o mai duce-o.

– Îţi place Mrs. Anand.

– La ce să zic.

– Ţi-ar plăcea să te bea.

– Nu voi şti niciodată după aia.

– Meena te-ar aminti.

– Şi?

– Tot musonul te-ar continua.

– Pe neviaţă.

– Oricât, hindule.

– Se păcăleşte ea, mă fericeşte fără tine.

– Lasă.

– Închide-mi gura azi şi mâine, e frumos?

– Nu e.

– Te-am adus la răspuns.

– Până la meena.

– Până când?

– Tot ea.

– Niciodată, colivie de drag.

 

8

 

– Beţia acum.

– Aşa-i zice-acum?

– Acum nu e acum.

– Domnu’ câine.

– Libiano.

– N-o iubeşte, n-o iubeşti.

– De m-ai întreba.

– Pofta-n cui.

– Un pariu.

– Nu cu mine, mi-l iei, ia-l.

– Să nu mai pariez nici pe beţie.

– Săracu’.

– O mie.

– O ţie.

– Dispoziţie.

– A mea?

– Copiii.

– Mai încet.

– Povestea ta de şapte ori.

– Caută.

– Mi-e lene.

– Cui?

– Pe vin.

– Pe iarnă.

– Mrs. Anand n-a văzut zăpadă.

– Pârţ.

– Cum aşa?

– Cum auzi.

– Mă bănuieşti?

– Că te-a omorât?

– Acum zece ani?

– Spurcate cocoane înţelese de furnici.

– În băutură.

– Cu ziduri în ele.

– În deşert ai încotro.

– Nici apă.

– Bolnavi să vă-mbătaţi de copii.

– De mame.

– Nu insinua.

– Ca să te doară de orfan trebuie să ai mustaţă.

– Pe post de mămică.

– Nu mi-o mai las.

– Îţi stă bine. N-am nevoie.

– Tu dici che non m’ami.

– Beatule.

– Te văd.

– Eliberaţi ringul.

– Europenizaţi crângul.

– Zlab.

– Bărăgan.

– Beat.

– Revoluţie.

– Nu citeşte nimeni.

– De-aia.

– De-aia.

– Acum.

– Acmu.

– Nu eşti tu.

– Nu sunt eu.

– Dumnezeu.

– Dacă-l văd îi spun.

– N-am băut nicio partidă.

– Nicio scrisă.

– Nici gândită.

– Pe-acolo.

– Ce bem?

– Tutto nel mondo e burla.

 

9

 

– Infidelo.

– Şi?

– Şi mai ce?

– Ei şi?

– Te prind, stambule, nu ti teamă, unde m-ai trimis, unde.

– În fundul inimii.

– Nu.

– Singur ţi-ai căutat-o.

– Nu-ţi mai e tot una.

– Cochetam cu tine că nu mă deranjează că ai prietene multe, ale tale, n-am partea asta, bagă-ţi vreodată minţile în cap, nu te mai îmbăta şi la bătrâneţe.

– De promisa infidelitate.

– A ta.

– De teama alei tale.

– Nu-mi mai arde de nimic.

– Frânto.

– Păi?

– Ce-aş fi zdrobit partea altora, m-ai inhibat pe toată linia, am dat înapoi într-una.

– Iar începi că te-am distrus.

– Şi bine mi-ai făcut, păcat de judecată.

– Şi-am suportat-o pe-a ta o viaţă.

– Bună introducere la moarte violentă.

– Nici.

– Pierdută.

– Melodramatizează până la ora unu, când ai de mers într-un loc-două, dimineaţa asta e soare, altfel tot ţi-e rău, schimbă-te pe dinăuntru, nu văd de ce, pe singurătate, te-ai înjumătăţi în loc să te dublezi, să te triplezi, cu casa şi iarna pe galerie de ce nu te încurci, intri cu hârţoagele alandala pe uşa casei, luneci de-a berbeleacul şi vesel pe panta dintre tufele înzăpezite, un dublu spaţiu, o dublă persoană, oferindu-ţi-se, ai uşi adevărate în jur, auzi wallah-ii, mai intră şi asta, namastay sahib, care-şi spală, kapre-le lui, care din Rosa, care din Banda, tac, maică – tu vezi nume, ori dog Latin, în turban, căci homo sapiens ambitionicu, peste mână, peste picior, peste cap, regina bicornis.

– Alme sol.

– Mai bine ploua, altfel în loc trăznesc, la ora asta mosmi-lele, asurzitor, cel cu Peticila, am văzut-o şi pe ea, s-a bucurat, ao, ao, pe-atunci nu cădea nici ploaie, nici comerţ, nici ochii nu mi-am programat pentru fiinţa ei adevărată, o mai fi slăbit, şi-o mai fi pierdut iar căţeii, ce-o fi cu Bălţatul şi toţi cavalerii, doar conştiinţa, n-am alt cuvânt, că-i mângâiam fruntea, mă cam ocup, misionar, de frunţi, s-a sfârşit ţuica, am intrat în atmosferă, aş oferi-o unu pe unu n-am timp, reci tremurături, iar îmi vine în minte Mrs. Anand, nici să-l lase, nici să-l ucidă n-avea motive vizibile, l-a făcut şi pe el la fel, voi urmări-o până în statui, dacă e rândul meu, dacă deşertul şi-a mai liberat înaltul, cu lume de două ori încercuită, în nervii proprii şi metal, urechile, stomacul, furnicile iluzorii măturate.

 

10

 

– Dimineaţa asta e aproape însorită.

– Se aude cioara.

– Parcă mosmimarul de-i dă târcoale Peticilei? Mi-aş ieşi din pădurea de furnici albe, din ziduri, din şifonier, cât că mai cotrobăi prin sertarele de la oglindă, printre bisturiu, centimetru, anticoloane, clorochine, creioane, schiţe, reviste, ţoale.

– Jumătate râzi şi plângi.

– Acum zece ani, fără ravagiile astea lăuntrice.

– Tot alea.

– S-a însingurat de voi ritualul. Casa acuarelă, iarna foto, pictura neterminată, spaţiile, mărunţişurile, grădina dată pe din afară, ghivecele retrocedate.

– Gagice date naibii.

– Mrs. Anand!

– Ţipi timp.

– Mă ţipă timpul.

– Trompetele pâinare.

– Vântul în frunzoaiele bananierului de la Mamata şi-n amaltaş.

– Beatles la Shankar Lal.

– Ai noştri se grătăruiesc duminică.

– Pe odihnă.

– Am rămas în poză, nu ştiu cine a dispărut în moara albă, pe verso s-au ras semnături, mai rezistă, ale copiilor, a câta oară şi nu pe Valea Kangra, pe cei neroşi, lucrul rosului e al furnicilor şi sunt al lor măcar un timp, de ele depinde dacă şi al vostru asta voiam să-ţi explic, iar dacă am sunat la Mrs. Anand, nici după, vai, nici după mine, prostiţi-mă cât vreţi, de-aia o fi sunat, sătul de control, de imposibilitatea lui lăuntrică, fumat, furat de-o muzică veche vieţii mele, nu locului, furnicilor decise, te depresai şi tu, îmi pocneai un mister de ricoşa, însă pas de mai intră în dulap, în gura furnicilor, atâta mai lipsea să fi fost să nu mai fi fost, bune tablourile alea fără nimeni, buni copiii separatişti, poate orice vipralambha (ploile-astea descifrez foile de palmier cu auzul), nu te mai declar nici pe tine, ca altădată, secret, te uiţi plictisită, e joi, de-asta, măcar am avut o luni independentă, n-ai încredere în lemn, sau în filigranul ca de furnici în câte-o verticală de santal, lacul de piese rotunde o fi otrăvit, distilerii de otravă de-am fi şi tot am avea idee de efecte, de tristeţi şi vise arse, totuşi amintite ca pentru o reintrare în zi, pentru care vă mulţumesc subconştient, dintre transmutaţii posace, neadeverinde, iarăşi trezite în ferăstruirea de mi-a declanşat o schiţă după ani, în care vă chem, nevrându-mi, nevrându-mă, deodată, Mr. Ananad, nici implorând cine ştie ce repezeală (cercetările au împuiat agenţii de toată mâna), pe plafoanele prea înalte în comparaţie cu ale ţăranilor, şi aşa mai rezistenţi, furnici de sine, schiţa s-a tipărit, ce remember faunistic, dormi, ţi-e doar somn şi grafică matinal ameţită de mişcarea mandibulelor.

 

11

 

– Te interesează? Pun’te bine cu ăl rău, dactilografiază.

– Ai o maşină aici? Ştiu că ai, atâtea, ca-n orice regim excelenţios – şi nevastă-sa, mi-a plăcut – aş lucra, două minute, bine, oricine altcineva, nimeni, ezitarea se lungeşte, lasă, aj, adică azi, ne revedea, produc hârtie bună după cea rea, nu ştiu unde, am aruncat într-o doară aj.

– Mă interesează celălalt lucru, foarte bun, l-am destupat seara, am povestit altfel decât acum, ce crezi de bilingualismul meu, religios aici suntem, niciun european, dactilografiez eu…

– Mi-ai luat vorba, eu, ai greşit un e în loc de o, seminţe de flori, multe c-uri, ce-ţi pasă, pe k, şi ea, tot în s, de confundasem, excelenţă.

– Nicidecum, relaxează-te, un pahar de apă, furnicile albe, avem miere.

– Poate nimic altceva, miere, trecură palmierii, refuz seminţele, mai greu în zori, năduşeala zilei, a ei, de meserie năduşeală, comună, când vii din altă parte să te văicireşti de-o poză mâncată ca de lupi, podul palmelor prea sângeriu, mi-o fi sunat ceasul, n-ai clopoţelul la maşină, ţi-a sărit c-ul, în taină. De apă, din sticla doamnei Anand, da, pe jumătate goală, în jos, atât de lină, numai ocheşti şi ai învins, călătorindu-te prin transparenţă blândă, blândă, supracoloră, începem dinspre Arabia până-n Japonia, citim ca noi, n-o mai iau pe aia, le vâr în poznar, unde s-or umezi mai cu economie, mă mai întâlneam cu careva, cine-o fi, om fi.

– Pierzând aşa, multă sărăcie, pe cine-i zări, pe cine-i întâlni ştie-l pierdut, pierdutele astea, nu sunt de acord că toată lumea să le găsească, dar tac, să nu cumva să-mi iei nu vorba, nu tăcuta, nimic, e realitatea.

– N-are de a face omul, are, fac o poză, eu, o variantă, totuşi, vrea, vedem, mi-ai promis şi tu nu întru ale noastre, în câteva zile răsădesc, aştept tot timpul, chiar acum – să-mi dactilografiez şi n-aveam maşină, nici dactilograf, nici nevoie de nimic, după capul meu, pe urmă ori dinainte profetizez, bazat cinstit pe / străvezime / străvechime, am rezolvat-o vag şi cu mâncarea, furnicile albe mi-au dat o lecţie, cancerul, amorul, dorul, în al doilea rând, şi eu lor, ai trecut a doua oară de jumătate, şi nu făcea un ban, cum ne risipim vremea, de producem un templu, cum îl mai reproduceai, am luat cunoştinţă, nu mi-e clar de Dumnezeu, mai ales negatorii-l confirmă împreună după cum, neavând ce face, o divinizasei pe ea în secţiunea de mijloc, la egală distanţă dreapta stânga, stânga-dreapta, de unde citeşti, cealaltă etichetă sorry, rămân cu ea la uscat, sursă de sare, evoluăm analog, moşi strămoşi, n-am curaj să mai corectez.

 

12

 

– Ai văzut că am numărat iar mestecenii, erai în dreptul izvorului, îl ascultai, de la stânga la dreapta, dinainte înapoi, în cerc, ca zidul izvorului, trecusei apa, suntem la zece paşi, aveai zece ani, nu-mi amintesc respiraţia, nu mi-am pus problema respiraţiei, sunt înfundat, a respiraţiei tale, lacu-n stânga mea, tu-n dreapta, eu în dreapta ta, ne întâlnim în sensuri opuse, mă duc de unde vii, te duci de unde vin.

– Mă duc tot atât de aproape ca şi tine, vom ajunge în acelaşi timp, încetineala asta dintre noi nici nu se va observa ca întârziere, poate, şi am şi început, fiecare, să plecăm mai devreme de acasă, şi n-a fost atâta amar de vreme,  de încrucişări în acelaşi punct dintre mesteacăn şi izvoare, poţi desena o casă în jurul acelui aer, la ce l-au mai respirat de azi pe mâine, poţi lăsa zăpada să-l îmbrace, poţi târî scoarţele arborilor luminat de furnici, coperţile din bibliotecile în aer liber.

– Dacă unul ar întârzia, mă gândesc şi-n ceasul lui, al ei, în clipe, plec mereu, cârâi, ceară, charas, carra, mă înţeleg şi cu cine te-ai mira, alerg la capătul lumii, o istorie lungă, un fiu risipitor, fără nici nume, poate-l regăsesc, să ne întâlnim, să nu întârziem spre a nu ne pierde slujbele, aşa dis-de-dimineaţă într-acolo ne-om fi ducând, care-or fi riturile.

– Şi-ai mai fost pe la sfântul pierdut între mai mult sfinţii decât viii mesteceni ai tăi?

– Uşor de zis, te-aş minţi, ţi-aş spune adevărul, nu rostesc nici una, nici alta, din neintroducere, mă obosesc drumul din partea cealaltă a aceleiaşi incinte, măcar tu nu eşti o fantomă, te văd dintotdeauna dinspre izvor, la aceeaşi oră.

– Ţi-ai pierdut timpul şi m-ai putut confunda, n-aveai decât să întârzii, sufeream în mine cum şi tac, ce ştie cineva, sperasem să treci de introducere, să treci ori nu şi de mine dar să nu aflu vreodată că l-ai aflat, nenumărându-l pe lumea asta, cât că nu-l pierdusem eu şi nu-l ştiusem.

– Micile întâmplări în necunoscut ale sale ne-ar fi derutat şi-am fi pornit cu trenul.

– Tot sens contra sens, altfel ni le aveam pe-ale noastre, nu păream făcuţi de întâlnire.

– De ce n-ar fi fost toate întortocherile de o vreme soră, povestibile, ca aşa.

– Mai gramatical, arre-baba, de-am nimerit-o, când dactilografiai traducerea introducerii la zero.

– Îngheţi izvorul de merg eu spre el te-oi întoarce pe înserate, pe când ne-am tot risipit.

– Şi când nu vom mai fi mărşăluind în toată pacea necunoştinţei şi vederii tăcute, ce-ai zice…

– De-o soartă pecetluită în umezeli de insule şi mesteceni de furnici când locurile dinspre care veneam se vor fi amestecat în amintire.

– Amintire de nimic, ai lăsat calea în câţiva ani, o laşi mereu, fă-ne să ne dăm seama de ce-am auzit, măcar despre doamna Anand, mai seamănă cum o ştiai, după ce i-a murit mama şi cine a mai murit a mai trecut pe aici, fii mai drăguţ cu cine nu te cunoaşte şi nu cunoşti, poate mai rămâne timp vreodată între izvoare şi mesteacăn.

 

II

 

1

 

– În camera de aici doarme o doamnă, intră, domnule, alături, eu rămân în antreu şi să ştii că vorbesc în somn.

– Eu m-am certat cu familia, m-a alungat tatăl, l-am părăsit.

– Cu ce-aţi început, neruşinaţilor, tu nu vezi?

– Să n-o trezeşti.

– Copii, orice, nenorociţilor, staţi la un loc şi tu.

– Cine?

– Nu-l vezi că vrea să mă pocnească, ce-s prost?

– Nu te pocnesc, omule.

– Nu-i vezi sabia, uite-o aici e.

– Unde mi-ai zis să intru eu.

– Aici, potoliţi-vă, nu se mai poate, vă dau pe mâna căpitanului, stricaţilor la cap!

– E de vânzare casa?

– Ce să mai vinzi cu orgia asta, ne înecăm înainte.

– Ne plimbăm prin casă.

– Sus, dezbrăcaţi, acoperiţi-vă, m-auziţi voi?!

– Lasă-i.

– Nu le e ruşine. Sabia.

– Nu e.

– Ce, sunt orb, uite-o, n-o vezi?

– De sticlă invizibilă, n-o lua, ce-ai de gând? N-o să locuiesc în camera goală, trecut prin sabia goală, acolo vreau să scriu în transparenţa gheţii în care ne-am împotmolit, rătăcind drumurile odată prea calde, de crematoriu, nu ştii, n-am nici cum să-ţi spun, vezi doar sabia şi orgia copiilor, zici de camera cu doamna, mai puţin transparentă, doamnă, sunt în uşă, în picioare, mă poţi vedea, nu sunt sabie, vaporul e acelaşi, i-a fost tatăl tău căpitan, casa tot a voastră, o relicvă, ce-ai adormit în ea, ce superstiţie, m-am cocoşat, ăsta e nebun, gazda tradiţională, inventă săbii şi orgii, te-aş săruta, prea adormită să realizezi ce se întâmplă, nu ţi-aş mai da poziţia în care vom sta probabil pentru totdeauna, îţi voi pătui sărutul ca-ntr-o doară, ca pe fugă, în tren, în avion, nu în gheaţă, chiar în casă, o transparenţă mai opacă, eu m-am învăţat cu ea, în umbra caselor ce m-au sălăşluit prin jungle, sunt doar cel ce trebuia să doarmă în a doua cameră, oricum ţi-aş fi fost introdus, prezentat, de gazdă, paznic ori ce-o fi, mă tem de el, mă tem şi pentru tine, acuza ne va umili neîntâlniţi, împreună poate-l dezarmăm şi n-are cum fi nici urgie, oricât ne-am săruta, ne-am împerechea, de frig, în gheaţă, asta e, acolo am ajuns, nu te şantajez, de-aia mai bine încep să văd sabia şi orgia copiilor, mi-e dor să te cunosc, tocmai acum, ultim, toate femeile le-am confundat cu moartea, nu mai avem timp de confuzii, atunci de ce stai în picioare, ai şi o fotografie alături tot în picioare, nu-s nici eu de gheaţă în gheaţă de nu-i cunoaştem poziţia, ne bucurăm de zăpadă, ne învecinăm casa cu ea, am jucat o călătorie prea lungă, despre cum auzisem c-a fost îmbrăcată, au cunpărat-o, au moştenit-o ai tăi îi eşti stăpână, am fost angajat şi eu în casa asta, în port, pentru condiţii normate, acum se schimbă lucrurile, nu mai suntem singuri, nici nu te laşi sărutată, gazda asta, speriată de orgie, nu se va lăsa de sabie, de ne vom mai trezi vreodată nici nu ne vom mai aminti, îmi poţi răspunde că nu-mi răspunzi fiind moartă şi sărutul, orgia încă se ţin, piesa o ştie şi gazda îmbrâncindu-se de formă în sabia de gheţă mă va înjunghia aşa că ai sufletul şi deschide.

 

2

 

– Nu e adevărat, frică nu mi-e de casă şi de sabia din halucinaţia paznicului, n-am febră, nu-i ce crezi şi tu şi eu, am avut ceva serios să-ţi împărtăşesc, la ce-aş face-o acum, departe de întâmplări, înapoia transparenţelor reale, prea paşnice, prea alunecoase, irealizabile, cu greu ne-am putea mişca, şi săruta, dar să ne sărutăm, fără a ne vedea, am înghiţit o furnică la plecare, s-o mai fi ştiind, am ţinut-o-n buze pentru tine, le va înţepa pe ale tale, asta o fi sabia chowkidar-ului, îţi vorbesc cu ochii închişi, lumina e parcă nesfârşită, eşti o femeie curajoasă să nu te săruţi în rătăcirea asta de tot, n-am a mă umili, nici a-ţi ţine de urât, în singurătate, în culoarea încăperii tale nu mai e nimic de făcut, vaporul s-a oprit, nici în toată casa, capriciul familial îl vom schimba nu pe o halucinaţie, pe exact lectura asta, te citesc femeie curajoasă, am subliniat cu sabia, cu furnica, paznicul s-a potolit, i-am preluat eu vederea la salvare, mi-am terminat ţigările, mi-au fost furate înaintea naufragiului în gheaţă, poate oferi ţigări, poate ai furat mai curând decât mine, femeile fumaţi mai rar, fura-te-voi, ăsta tot sărut ar fi, aşa fumat, că nu-ţi ştiu limba, în picioare suntem amândoi, îngheţaţi, vor începe vânturile să acopere casa, vaporul nu mai are haz, s-a înţepenit, nu-s om de casă, n-am altă ieşire, mă supun intenţiilor tale, una, nici una te cânt etern să-mi auzi vederea ta, dincolo de transparenţa intrării în cameră unde doarme o doamnă şi eu am soarta să te trezesc, fie că am sfârşi-o, că te-ai răzbuna anihilându-mi ultima credinţă, am – n-am Dumnezeu mă închin ţie, asta era, n-o lua după modă, mai existăm o clipă, orice gând e al gheţii, creşte mereu, parcă dintotdeauna, le-am crezut vise gheţurile, le-am visat, le-am îngheţat, acum nu le cred, le sărutăm, nici de sărutat nu-mi închipuiam, de taină, de viciu, cald, înfierbântător, poate nu suntem atât de reci să nu ne mai putem săruta şi precis stai în picioare, de-aş îmbrăţişa jumătate de casă eu aş fi jumătatea cealaltă şi gheţurilor tot nu le-ar păsa, serios vreau să te sărut, e mai mult de când stăm aşa decât vremea tuturor du-te-vino-urilor din sensuri contrare de pe uscat şi apă, nici nu a venit de bună voie, mai degrabă tu, mie asta mi-e slujba, trecusem prin friguri din zonele calde, renunţasem la tot, vedeam şi eu săbii, nu şi orgii, am avut noroc să fiu angajat să te însoţesc cu casa pe vapor, m-am oprit din ghinion în gheţuri fără izvor şi pădure, n-am luat banii, nu te sărut din partea ta, nu te iubesc, n-am niciun foc la mine, chiar de mai îmi rămâneau ţigări, nu-mi mai e de nici unele, înţelegeri, te bate gândul iubirii, nu de mine, nici de tine, nici de casă, nici în casă, spulbera-se-va în sărutul ăla vederea de săbii şi orgii, n-am curaj, ca şi tine, să deschid ochii, ca şi tine n-am curaj, n-am cum n-ai nici tu, vorbesc pe limba mea, iar povestea săbiei nu ţi s-ar revela, are dreptate paznicul, lucrurile casei prefigurau şi ele prin acte, însă, nepriindu-le gheaţa, încearcă un sărut de ele păcătuindu-ne şi pe noi, fumegători într-un capitol de atâta prost gust, mai bine ne ataşăm organicilor, rece, safic, mă poţi omorî şi nu te judec de-acum, cum nu m-ai văzut vreodată, pentru că te-am sărutat ori pentru că nu te-am sărutat.

 

3

 

– E nebun.

– A intrat demult, i s-a spus că-n camera alăturată doarme o doamnă.

– Cine i-a spus?

– Eu.

– O iubeşti?

– Ne-am căsătorit şi am scos-o de acolo, am locuit în casa bătrânească, iar mai apoi am avut plăcerea să ne mutăm în altă parte, ne-am îmbarcat şi casa.

– Iar el?

– Când am oprit de tot în gheaţă, a venit cu actele de angajare, nu ştiam că voi mai răzbi, îl plătisem pe el s-o însoţească.

– De-am venit şi eu.

– Adevărată orgie, mă irită sabia aia a ta, din când în când.

– Cenuşă în gheaţa asta, o am de la părinţi, mă credeam o virgină de fier până a intrat angajatul tău şi mi-a îngropat furnica.

– Furnica noastră.

– Tu i-ai încredinţat-o?

– Nu era domestică.

– Uneori aşa părea.

– De câte ori ai omorât-o?

– Cu alt sărut.

– M-am dat după ea.

– O aveai de la mine.

– M-a răzbit frigul, pe tine nu?

– Era obsesia aia cu sărutul vedere.

– Ca totdeauna.

– Ţi-e rău de tot?

– Şi eu aş vrea să te sărut.

– De ce mă săruţi?

– Nu ţi-a spus?

– Un delir.

– Era speriat de gheţuri.

– Contagiune. Şi totuşi zăpezile alea nu erau de aruncat, evoluam destui în ani, noi ne sărutam, ei cu sabia şi urgia, bine, s-a întâmplat, să vadă.

– Să te vadă.

– Sărutul îl obseda nu în ce mă priveşte.

– Te acompania.

– Nu ne mai mişcam.

– Ca între noi.

– De când în gheţuri.

– Am mai trecut puterea tinereţii.

– Ţi-e mai puţin rău?

– Îi vom îngheţa pe toţi.

– Sărutul ăla pică altfel.

– N-avea altceva.

– Asta-i mai rămăsese.

 V-aţi tocmit?

– Mi-e ca atunci.

– A mă săruta?

– Delirul s-a liniştit, trosnetele minţii.

– Cu ecou în camera cealaltă.

– Îngheaţă şi sunetele, vorbim ce-am gândit.

– La plecare.

– În pridvor.

– Cât am plutit mă temeam să nu mă apuce durerile facerii, cât am plutit ascultându-i tânga, îngheţaţi, ce te-oi fi însurat cu mine fie că m-ai şi iubit, ţi-ai pierdut slujba, nu mă mai acompaniezi, eşti al meu, eu sunt a nimănui, aşa mi-o fi fost dat mie, dar ţie, te-ai vrut bun, din cauza amândurora a luat-o vaporul razna, cu casa şi cu noi, în gheţuri veşnic stătătoare, trebuia să ajungem undeva, să zici că e nebun, eu am zis, tu l-ai trimis tocmai pe cine, în câte minţi, nu el, nu tu, dacă şi el e ca şi cum n-am fi îngheţat?

 

4

 

– Şi doctorul ăla de s-a căsătorit cu pacienta lui.

– Şi ăstălalt, mestecănosul de nu trăieşte de teamă să nu-i facă pe alţii să moară.

– Albi.

– Zăpezi şi gheţuri.

– La izolare.

– Mai ai idee?

– Gheaţa e gheaţă, nu e?

– E tot.

– Şi mai ce?

– Îngheţat nu-ţi mai e frig.

– Nicio şansă.

– Nicio mişcare.

– Glumeşti.

– E o idee.

– Îţi va fi frig.

– Tocmai.

– N-am intrat ca la mine acasă, suntem toţi.

– Cârma singură nu ne-aducea aici.

– Nu ştiu unde şi cine ne-a adus, poate tu, poate un magnet alb, o furnică.

– Linişte.

– M-auzi?

– Cu imaginaţia.

– Melodramatizezi.

– Vorbim.

– E bocnă şi vorbitul.

– Ce vesel.

– O experienţă.

– Ce nu se va mai cunoaşte.

– A fost să nu fie.

– N-a fost să fie.

– Sticla aia prea transparentă, ai băut din ea?

– Goală am pomenit-o şi totuşi.

– De s-ar fi spart.

– Se supăra doamna ca pentru un copil.

– Le spărgeam familia.

– Aşa le-am îngheţat-o şi sticla aia.

– De-ar mai încălzi sufletul, de s-ar mai vedea.

– Transparenţă totală.

– Reflexe totale.

– Când îţi propunea ea numai atinge-o.

– Goală, goală.

– Şi sticla şi doamna.

– Ea se săruta pe viaţă şi pe moarte.

– Cine n-o săruta murea.

– Mai departe.

– Tot doctorul ăla de s-a căsătorit cu schizofrenica pe care o trata pe drum.

– Fusese plătit ca însoţitor printr-o asociaţie.

– Sticla îi e emblema.

– N-am mai băut din alta la fel.

– Gheaţă.

– Să ne întoarcem la cele întâmplate.

– E târziu, fără întoarcere.

– Mai poate fi salvat ceva, cineva?

– Ca fosilă.

– Să punem furnica în sticla asociaţiei, prin vreun noroc, vreo topire şi-o recăpăta-o.

– Furnica e a noastră.

– Noi ai furnicii, dacă o fi rozând gheaţă, măcar de-o fi cunoscut-o.

– Cu ochii închişi.

– Şi ea?

– Să n-afle nimeni nici de noi, mai bine, de-am trăit, de-am călătorit, de-am vrut să facem bine lumea, de-am murit întârziind în conştiinţa că e bine să trăieşti, cum ni se întâmplase înainte, sub jurământ, pentru alţii nemaipăstrându-ni-l şi-n sufletul nostru în de noi, aproape ne-am lăcomit să murim îngheţaţi în neunde încărcând prea multă nebunie pe vapor, casa, sticla, furnica, dumneata.

 

5

 

– L-a născut de gheaţă?

– Era fals.

– De cât?

– Zero.

– Via?

– Sole.

– Rugămu-ne pentru ce, cui, nu se mai poate face nimic.

– A călătorit pe unde avea de rugat şi viceversa.

– Nu se ruga deloc, îngheţase şi ea, asta era noutatea.

– Cum n-au îngheţat benzile cu vocile noastre.

– Au fost înregistrate înainte şi neluate la bord, acum nu se mai înregistrează nimic.

– Oare îndeletnicirile noastre de masă n-au sens?

– Benzile morbidizează lumea, proabil, fie şi-n prelucrări moderne.

– Noi n-am fost dar moderni, de-aia om fi păţit-o.

– Se discuta, exista o derută de la cap la cap.

– Până la picioarele gheţii.

– Greşelile de adaptare nu s-au prevăzut întocmai, chestiunea sărutului din casa trimisă sub auspiciile sticlei celei mai transparente, filmările orgiace, sabia, sărutul s-au dovedit mai puţin melodramatice decât ne aşteptam când scenarizasem călătoria.

– A fost călătorie, la revedere.

– Vedere.

– În ce sens?

– Al sărutului prea plin de imprevizibilitate.

– Nu-s implicaţii.

– Dar ne aflam într-un loc.

– Tot aia.

– Imoralitatea nu e a sărutului, a eroilor de revedere.

– Vedere.

– Nu-i revedere, cum bine aţi spus, cui îi trecea prin cap că o să sfârşească în gheaţă, poate scientiştilor originaţi, de altfel, în loc n-au văzut nimic, au revăzut tot, s-a plecat.

– Preaplecat.

– Vedeţi deci că aici nu e literatură, povestea unui sărut de după mări şi în neunde.

– De unde în gheaţa ireversibilă?

– Că toţi eram nebuni şi n-aveam de unde mai înnebuni, altă anarhie, nu ne puteam vinde unii pe alţii, că nici contagia, deh, putem să regândim chestiunea.

– Regreţi ceea ce nu mai ştii, ţi-e groază.

– Nu mi-am pus problema.

– N-ai inima să te înfricoşezi, bucură-te.

– Asta da.

– Ce zici, te bucuri, strigi că te bucuri, nu că ai îngheţat, că niciodată nu vei arde, nu vei mai pune la cale revederile?

– Cui nu-i e tot una, ne-o fi ajuns vreun blestem.

– De-am fi fost oameni, blestem de altceva.

– De-am fi fost furnici în aceeaşi lume.

– Îţi sunt clare furnicile?

– Ele fiinţe, noi gheaţă.

– Una e şi ea gheaţa.

– Tot n-o putem feri.

– Să fi văzut dinainte cum ne-am eternizat în nevăzut încă n-aş fi dat înapoi.

– Ce ţi-a scris.

– N-avem sorţi, doar scrisul din bănuială, din frică, din milă, de furnici, am călătorit în rosul uneiea, alteia, până la o adică.

– Şi-aşa nu mi se mişca limba prea vorbăreţ, aşa cum ştiu că aş face un raport de gheaţă nu mai grăitor decât sticla aia ne-a alunecat şi vrăjiţi de ea nu mai ştiu ordinea greşelilor, nici nu se apăra nimeni de iminenţa lor, chiar înainte de a ne rătăci şi îngheţa ce ne păsa, ne lăsam copiii rudelor, ai noştri neexistând, nu-şi închipuie nimeni că vom fi în stare să ne pierdem urma.

 

6

 

Religia. – Catolică. – Rasa. – Albă. Vizite anterioare. – Nici una. – Scopul. – Însoţirea însoţitorului doamnei din camera din stânga. – Sexul. – Jumătate-jumătate, când unul, când alta. – Bunuri. – Munca de orice încadrare, origine joasă. – Limbi. – Nu vorbesc. – Refuzuri. – Nu. – Partidul. -Fără.  – Susţinător. – Vezi de scop. – Mâncare. – Auto. – Studii. – Primare. – Alte călătorii. -Toate. – Ocupaţia.

– Căratul. – Starea civilă. – Poli. – Venituri. – Cornoase. – Membri. – Larve-livrări. – Participări. – Externe. – Tragedii. – Nu. – Filme. – Cu elefanţi. – Erori. – Elefantiazis. – Preferinţe. – Morbiditatea. – Evenimente. – Cancer. – Temperatura. – Înaltă. – Misiunea. – Însoţitoare. – Credinţa. – Vedeţi la religie şi la încă una-două rubrici de dinainte şi după, dacă spaţiul, bună-cuviinţa şi generozitatea dumneavoastră mi-ar permite aş termina înainte de termen, o anume, da, alte observaţii, amănunte, ceva special, aş grăbi, nu mai avem mult, inutilitatea, acum, a formelor de pretutindeni în ce priveşte vasta-ne colonialitate, ştiţi, nu trăim singure, ca femeile, de felul lor normal, scuzăm excepţiile, cum mă aflu şi eu singură, aruncată în gheaţă, dintr-o altă ţipenie, folosesc limbajul scrierii de faţă, aş descoperi întrebările cu un răspuns neîntrebat, aş medita, cum pot, la ce aud, ce văd, nimic, nimic, gheaţa, gheaţa, nu e o situaţie pentru o fiinţă de genul meu nevoită încoace, acum scoasă vinovată pentru naufragiu, pe diferite speculaţii, doar n-am făcut niciun rău, cunoaşteţi că nu fiecare e un răufăcăor, dimpotrivă, mai fiecare e (şi) un binefăcător, or eu şi acum, ca toţi, nu pot face nici bine, nici rău, sunt singură ocupându-se cu completarea, în gol, a chestionarului, ceilalţi punând la cale clovnerii întru salvare, imposibilă şi nedorită, câţiva absorbindu-se în amintiri, alţii în dogme nici uitate, nici ştiute vreodată, nu mă interesează cronica altora, nici nu vreau să cred că i-a năpustit hazardul la umăr cu mine, chiar dacă nimeni n-ar mai avea ocupaţia asta, care mă conduce armonios, în finalul finalurilor, a nu se vedea că eram mai aparte ori că mi se păruse demnă de ştiut, la disperare, pieirea noastră unde nici de pierit nu s-o mai fi pierit – eu nu absolutizez un context, o geografie, păstez discreţie în scrisul ce se poate cu uşurinţă deromantiza, pentru cel ca mine, voiam să pozez în numele celorlalţi, ocrotindu-i de blamul neînţelegerii pripite, la nervi, la viciu, la ziare, am auzit şi voci mai fericite aşa, veţi spune sinucigaşe, iată că nu, aceste clipe le-or mai fi trăit fiinţe individuale, nu e dreptul meu, dar mişcarea lor e ca-n coloniile noastre, cât că şi-a obnubilat, un cuvânt nefolosit în agonie, una-două din rubricile-cheie, e în gol şi ea, ca toată nenorocita asta de poveste, bună de nimic, într-o eco-sintaxă, mă împing la renunţarea la vorbă, doveditoare a limbajului unei furnici albe într-o gheaţă transparentă a tuturor trăirilor de POI.

 

7

 

– Domnule căpitan.

– Fost.

– Ştim că nu mai avem, de multă vreme, nicio şansă de a fi vreodată descoperiţi, mai bine pe potop, cu toţi marinarii orbi, mai bine înecaţi în adânc, mai bine…

– Cartea dumitale s-a înecat până la urmă?

– Nici când naufragiasem la tropic, nici lângă coasta vinurilor, nici în furtunile de la capete, nu vă mai intimez tot, adio ştiinţa.

– Se află în casă?

– Nimeni nu mai citeşte, pomenea gheţuri?

– În gheţuri şi literele-s de gheaţă, din naştere.

– Mai are cineva mintea la izvoare, la arbori?

– Poate orgii, excelenţă, trecute prin sabie.

– Pe-ăla îl ştiu că nu se lasă de politica asta.

– Idenităţi transferate la frig, halucinant.

– Ne mai dăm cu părerea, că tot s-a terminat.

– Mă doare inima de cartea adâncindu-se în gheaţă.

– Fie şi paradisul, nu-l mai pune aceleiaşi inimi.

– Religia e a furnicii în expansiune muzicală.

– Furnica?

– Asurzitoare în relaţie cu linătatea sticlei.

– Chiar dacă ea va fi renăscând, vaporul e mare.

– Fără căpitan.

– Eşti căpitan?

– Aţi vrea să fiu şi să vă îmbarcaţi?

– N-am făcut-o decât la moartea lui Mr. Anand.

– Sunteţi cumva bănuit, vă bănuiţi singur.

– Planul transportării casei şi bunurilor îi aparţine, încredinţarea legală a doamnei e cam misterioasă, mira-m-aş ca Anand să nu ne fi aşteptat cum am aşteptat noi aici.

– Nu l-am cunoscut.

– Bănuieşti că eu sunt?

– Oricum, presa din Parinior a dat şi fotografii despre cea mai cu grijă făcută autopsie pe uscatul cald.

– Cartea aia ar putea fi răstălmăcirea de-ar ieşi la iveală din zbuciumul urşilor.

– Imaginaţia a ceea ce vă înconjoară n-o schimbă.

– Aceeaşi, domnule, ca inima ta, de-o iubeai.

– Mi-am însemnat anumite lucruri pe margini.

– Asta de mult, când îngheţam, ce mai însemnări?

– Ce ştii că faci când nu mai e chip de salvare.

– Alb.

– Transparent.

– Citind ai însemnat vreo vedere din închipuire.

– Nu mai blândă decât soarta noastră a tuturor.

– De îndurare n-am avut parte, oricum.

– Înţepeniţi brusc, de s-ar şti, tot cu închipuirea, n-am mai fi plânşi, drumul a fost lung însă.

– Mâncătoriile şi crimele, nu numai omuciderile, s-au ţinut lanţ până aici ca pentru forţarea unei purificări la gheaţa veşnică, fericire de vedere, transformism sticlos, fragilizat şi de o furnică, să fim, cui, recunoscători.

– Fără carte nu se aventura nici furnica.

– Lumea s-a plictisit de aventuri de soartă.

– Ne reducem la ritualurile străvechi, de pretutindeni, în limpezimea acestuia.

– Cum îl vezi, mie-mi creşte un munte.

– Nici uscat, nici apă, nici viaţă, nici moarte.

– Vii din carte, cât pe ce să torni o teorie metafizică, avându-ne în gând pe noi cum îţi vine.

– Cine ar mai atenta la bunele morvuri în gheaţă?

– Cartea aia de n-ar fi îngheţat şi furnica de-ar mai fi în stare s-o roadă.

– Şi noi?

– Ne-am amărî, cât că eu unul n-am citit-o.

– Era pe vasul dumneavoastră.

– Cu asta am fost de acord, am tolerat.

– În scandalurile dinainte, pe nor, pe nervi, camarazii o stâlceau în diferite limbi.

– Că nu ne-am aruncat departe de orice cale ştiută rânduri şi ele acum îngheţate.

– Îmi dau cu părerea că doamna din casă, copilul ei de gheaţă pentru o vreme…

 

8

 

– Foloseşte vreo zece peronaje, numai copii destrăbălându-se, urla el, în somnambulie, de gheaţă, ori cel cu sabia, dar chiar sabia, parcă şi cupluri, la capătul tunelului, de s-ar vrea urnit spre ele, de le chema, ca într-o ospeţie, o răzbunare, o explicaţie, tot echipajul îi revine de două ori nesportiv, în aducerea la vedere, sugrumată de furia rău profetică a poveştilor de război, potoleşte-te, nimic, şi noi greşim şi gândindu-ne dinainte, împinşi de evenimentele prea adevărate într-o nimicnicie sublimă, nerepetabilă, cu antice minciuni de reîntâlnire şi şuşoteală, şuşotească-ne gheţarii fără sfârşit, cât or avea zile, dacă zilele lor ne pot fi de vreo consolare, că i s-a întâmplat, că ni se întâmplă şi ne maimuţăreşte în delir, că nu se va mai trezi şi vom rămâne precum a strigat, fără el, fără noi, că ne-a văzut, încă ar da speranţa recăderii în vetrele sinelui fiecăruia, cu păcate, bulite de el prin el, ca de-o râvnă, ar vrea să sugă sfârcuri fecioare, să le reteze cu sabia, ne-am debarasa de el de s-ar debarasa el de noi, n-a pierdut războaiele alea dacă în zecele personajele sale, zic zece din cât l-am auzit când îngheţasem, unele se vor fi transformând, aşa abject, în biruitori publicitaţi cu jumătatea de veac în fostele ape, dacă or mai fi mişunând, iar dăruind împrejurimei clare cârcei de halucinaţie diagnosticabilă în partea inimii, mai bine parcă n-ar pleca dintre noi cu noi, nu s-ar rări, nu l-am îndepărta de-ar mai fi cu putinţă.

– Nu reinstauram în gheaţa politică de a ne încrede în nebuni, tinere, bătrânul ar poliza gheţarii ca pe sticla-fetiş, a doamnei Anand – băuse un amestec de tărie şi vinuri câte se aflau la bord, n-a îngheţat, n-a mai rămas niciun alcool, vederile-i tot ale bătrânului, copiii sunt ai ei, admirabila mamă, detestată pentru complexele şi ambiţiile ei, clevetiri, minciuni, încrezătorie corcită ca şi sângele ei, o advărată decapitată finanţă, iluzorie până la nebunia din care am năzărit pe aici, le iubeai pe toate şi le credeai context, cu ferestre şi melodii, ai ce plăti, ce respinge inutil, ce exagera ca vina proprie, ca nenoroc, ori glorie, daruri căpitanului înlocuit de o banchiză, ar ascuţi bătrânul sabia şi ar tăia-o pe ea prima, după ce şi-ar încasa ortul, timpul şi-ar fi luat porţia, manierele el şi le-ar fi justificat după ale ei, după ale noastre, cât că acum nu ne mai comitem în niciun fel, ne mai negăm şi specia, neblestemaţi decât ca personaje, zece ai zis, ne-am decima până la ultimii pentru graţia sabiei, deprofesionalizaţi, murdari la propriu constelând clarităţile, răpuşi de paradisul vederii, cum el nu se bucura de faptele noastre, trecându-şi vremea cu noi în spaimă, noi neştiindu-l, chiar palida bănuială că ne datorăm lui, că o curtează pe femeia asta citită, că şi-a cărat cartea aia ameţită de mozaicuri nebuneşti, îngheţând apele bătrâneşti, impure, de pedepsit, şi nu de profeţi, alţi păciuitori, orgiaci la viol,

 

9

 

– N-are cine ne mişca piese de şah pe gheaţă.

– Fire-am fi halfi şi centri înaintaşi, crosişti.

– Îngheţul gândirii să fie îndulcit măcar în casă.

– Complicaţii halucinatorii, sexuale, războinice.

– Până nici casa, nici sfinţenia fecioriilor copilăreşti.

– Ni s-a întâmplat la toţi, ca un basm ne lipseşte.

– N-a fost niciodată o cursă până aici, asta încă.

– N-ar fi fost şi n-ar fi povestit, realizaţi ancorele.

– Nicio mutare înapoi, am înaintat absolut prost.

– S-au prostit oţeluri garantate pe canale în sincopă.

– Distracţia noastră să nu deranjeze simbolurile înotătoare.

– Inflamabile sirene şi submarine sirene.

– O mână de sculptor s-ar scălda în gheaţă cu drag.

– Casa aia e mai veche decât vaporul, o scleroză.

– Nu se mai poate inventaria cu precizie ce se ţine.

– O face, o reface, gheaţa ne-a transformat, n-avem decât.

– Avem idei atât de fixe, o etichetă a îngheţării perfecte.

–  Aliniindu-se, de nevoie, frigului, am contribuit şi biologiei.

– Nu mai are nimeni grijă de nimeni, un basm şi el invers.

– Suntem puţini pe aici, n-au decât să înflorească lumi.

– Din floarea lumilor ne-am prăvălit şi noi aiurea.

– Că ne mai trezeam şi chiar nu invidiam pe nimeni.

– Ba îi căinam pe suşi şi joşi că apartea trezirii.

– Momentele alea ni s-au extins pe luciul infinit rece.

– Familia de cuvinte ale gheţii s-ar cuvni reîntrunită.

– Încă o filologie morbid localizată, tăcere.

– Doamna şi-a împachetat în casă frunze şi flori acum sticlă.

– Mucegăiseră până la ultimul port cald.

– Să-l ambiţionăm pe doctor când s-o lăsa noaptea.

– De-om mai apuca-o şi va fi lungă, lungă.

– Răspundem definitiv, volens-nolens, cu flori.

– Nemişcaţi, cum ne-am dezlumina pentru ceilalţi.

– În de noi, iarăşi singuratici, până la renaştere.

– Cum numa minciunile ni le amintim.

– Avem dreptul la minciuni de gheaţă.

– Viam verde-roşu, ne coceam, ne beam, ne târam.

– E schimbată alcătuirea, timpul s-a, ce s-a.

– Nu s-a timpul, ne-am noi, fără ai timpului.

– Toate ne lipsesc în afară de gheaţă, gheaţa.

– N-o mai judecăm pe sărutată şi aşa închisă.

– Pe dinăuntru cum, presată de casteisme, plăcere.

– Până la un punct, fuma, ucidea, dacă poţi ucide.

– Nu e ca furnica pierită cu întârziere, nici cartea.

– S-a temut de jună, ştia tot ce i se va întâmpla.

– În apărarea de după atac, în capitulări femeieşti.

– Incompatibile visului nemişcător al gheţii.

– Şi acoperişul casei s-a desangvinizat.

– Vinele gheţii l-au difuzat ferestrelor, văz şi zid.

– Ea ştia să-şi facă timp aparte, personal, închis.

– S-a izolat cuminte spre a ţese şi broda şi citi.

– Pe când mai poza în călătoare obişnuită.

– Iar noi un echipaj oarecare o curtam cu grijă.

– Însoţitorul oficial a dat tonul, toţi o însoţeam.

– O aşchie de otravă se găsea pentru fiecare.

– Haine înecate în devălmăşie de-o căldură cobe.

– Şi rochiile ei sunt insule de neîmbrăcat.

– Au fost, n-au fost, la subţiori de bananier.

– Primăvăriticia noastră ar fi rămas de pomină.

– S-a înecat ca de bună voie aparatura.

– N-am navigat încoace, gheţurile sunt cât vezi cu ochii, o scenă de autor, cum te naşti undeva, bine, dar inconvenientele se plătesc, se ispăşesc, anonimatu-ne îl va îngheţa şi pe cutare, tras de mânecă, lucrat, altfel de ace, un ac de gheaţă lângă părăsita broderie a doamnei Anand, nu poţi cânta aparenţa ei, o viaţă mistică, fuma, ei şi, se ocupa de curtea aia mai demult, în casă, în limpeziş.

 

10

 

– Ce-aş mai pluti, nebun, nu ne-a purtat noroc casa, de data asta, cu temple, cu biserici nu ne-a furat.

– Piatră îngheţătoare, sloi cu sloi, niciun deşert, de-ar bate vântul, de-ar zbura casa, de-ar da-o pe gheaţă.

– Cu femeia aia de n-am văzut-o, parcă am auzit-o, am face casă, casa nu ne face.

– Câte nu s-ar fi putut face încă, aveai copii.

– Nu mai ţin minte ce aveam şi ce nu.

– Ne-am mântuit în jos, Dumnezeu n-a mai venit cu noi, cărticica femeii e de pe apă.

– De la izvor la vărsare, casa din mesteceni, ea are fecior, o păzeşte, cine ştie ce le vine.

– Tot n-am avut loc toţi în casă de ne-ar rosotgoli crivăţul până-n prag şi e deschisă.

– S-a subţiat întunecimea uşii, am sparge-o odată şi odată, am spălat-o, deblocat-o.

– Deznegri-o, de-atrăgea lumina cu promisiune de nopţi neschimbate, ce nu mai suntem, nu-s.

– Un salt înecat de ceară, pecetea cărţii domneşti amăgind şi ţipenia gheţii.

– Doar vântul, duhul depărtaţilor fără prihană, şi-am tresălta la un ison de-am broboni văzduhul.

– Ai copii?

– Le-ar fi plăcut aici, şi-ar fi adus aminte, nu rămâneam fără foc, fără suflare, casa…

– Nicio casă, nu zbura, copii descătuşaţi, becisnici cât să aflaţi cale cerului laptelui.

– Copii de gheaţă şi tot astâmpăraţi-vă, nu ne putem mişca, nu mai ieşim din noi, mane…

– Lăsaţi-ne în pace de când casa vă saltă sub picioare, din pod, acum transparent.

– Nu vă prostiţi de-a părinţii atâta, cade sabia din cui şi croieşte o copcă prin duşman.

– Până la ancoră, prin tărie, copii uzi pe voi când încă nu ne mai îmbarcam.

– N-ai copii, ţi-e dor de copiii ce aproape au năruit casa de pe punte.

– Vreo şansă de viaţă în atoatăgheaţa împărăţia, înverzeau iar frunzele presate în carte spre lună.

– Luna o fi vrut să fie, restul, de jur-împrejur, albastru închis, e cazul, copiii abia de s-au jucat.

– Ne-ar fi distribuit ei lumea în peisajele săltând într-o clipită din neastâmpărul degetelor.

– Le arătam recunoştinţa prin vreo corecţie, un câine, o furnică, o umbră, o lumină, acoperişul.

– Nu zburaţi până nu se repictează copiii.

– Ne-am grăbit şi au întârziat cu pictura, cât să nu se strecoare, s-or fi strecurat, zboară.

– Lunecaţi pe tot uleiul culorii, cât de îngheţat, sticla reflectează vântul feţilor.

– Dacă erau copii mai bine daţi cu pictura.

– E de ajuns, ne plac în albastru închis, ne.

– Ne sunt părinţi, din pod, prin transparenţă.

– Cum ne-am azvârlit, calmul era al nostru.

– Pe unde ne-au strecurat şi ne caută.

– Ne-au uitat, măcar că nu erau ai noştri.

– Măcar că am fost ai lor din joacă febrilă.

– Cum ne-am supăra pe ei dacă nu ne-au făcut supăraţi?

– Ne-au făcut să-le semănăm, împreună, zece ani.

– De zece ori zece, cândva numai ochi deschişi.

– Hălăduiau pe lume mai multe case decât vapoare.

– Te duceai din casă în vapor, de pe vapor în casă.

– Ca acum zece ani, de zece ori zece, copii pe afară.

– Aerul îi clarifică, numai mintea de i-a croit în contratimp.

– Timpul minţii îngheţând ultimul până-n copii.

– I-am putea îngriji în casă, ca pe vremuri, ademeni.

– Vrei pe vapor, vrei unde luneci, casa lunecă.

– Până se pustieşte neaşteptat într-o gheaţă atâta.

– S-a plictisit, nu ştii să-i povesteşti altceva.

– Se apucă să picteze, i-a pus la cale mama.

– Şi ce educaţie greşită au avut de la mama lor copiii care ne-au pictat.

 

11

 

– Deci nu te potoleşti tu te potolesc eu, mă doare inima, ţi-ajunge cartea, du-te pe apă, te caut eu să te bat, vă strângeţi dintre garduri, le-aţi inundat pe toate, le neruşinaseţi baieţii într-o parte, fetele în alta, daţi-vă în petec cât vă pofteşte inima, mi-e somn şi o să vorbesc urât, nu vreau să audă ureche de copil ce marinar terminat e ăl bătrân, lasă vaporul şi casa, am un întuneric albastru pe ochi, ţi-am povestit şi războiul, ce mai vrei, am o problemă, o amintire, poate nu iei bătaie, ne batem în parte, îmi cade mâna, bătaie de inimă albastră, ia să-mi aduci tocila, nu, du-te ori în curte ori afară, nu te depărtezi, te-ai făcut mare într-o clipită, ai rămas singură în casă, citeşti o carte, ce te sperii, nu-mi citi mie că nu te aud, m-a înţepat o furnică, m-aş plimba cu tine, mai târziu, nu primesc, nu dau, ai ţiganca şchioapă, nu mai e, aş citi şi eu ce citeşti tu, nu sufăr acum însă, nu-i umbră, nu-i lumină, ba nu mai văd lumina deloc, n-oi fi tu, n-ar fi rău, cum citeşti acolo şi eu ţin ochii închişi, îngheţasem, şi ăla, şi ăla, am încercat orice, tot casa asta, tot tu, tot cartea aia, nervii, te înveţi de la un timp, e bine să şi asculţi, chiar dacă nu mă auzi, vreau să ţip la tine şi să mă opreşti, nu mai pictezi demult, dacă eşti aşa veselă ce-ai nevoie să mă protejezi, potoleşte-te ori du-te, nu e la copii şi femei, nu mai e nici de mine, mă vezi, n-o să mă mai vezi, că mă fac de gheaţă şi mă las în gheaţă şi mă vede nici gheaţa, nu mă văd prin gheaţă, tot prin gheaţă, tot prin gheaţă, te potolesc eu.

– Eram la furnici şi ce căram de unde până unde, o casă, plouă, ninge, păduri şi munţi, vaporul o cărăm pe vapor şi valea, o milă, o mie de mile, poc, gheaţa, cărăm gheaţa pe vapor, vaporul pe gheaţă, gheaţa pe gheaţă, un domn, că e căpitan, îl cărăm, o cucoană, că e mama, n-o cărăm, citeşte în casă, unde e casa, a, e galbenă, cu ferestre şi acoperiş roşu, uşa neagră, ce cauţi domnule la mama de-o citeşti şi-o îngheţi, îl cărăm, transport de fete, niciun gheţar de băiat, ce-o fi scriind în carte, cărăm cartea, ne bate mama, ne joacă-n lunecuş, eşti rea, cine-a zis, o cărăm, nu era niciun băiat, ce-o fi gheaţa, mă, n-o fi o şmecherie la mijloc, cărăm şi nu mai lunecăm, nu ne mai jucăm, că să nu ne jucăm, da’ de ce să nu ne jucăm, de-a s-o cărăm să ne jucăm, cine mai urcă, mai coboară, v-am cărat-o, nu ne lăsm nici pe noi,unele mai jos, altele mai sus, gheaţa de pe lume, lumea de pe gheaţă, că eram la gheţuri, nu mai eram la furnicular, nici în gheţar, cărasem căpitanul, cărasem marinarul, care nu mai ştie să se care îi cărăm una pe cărare, că te doare, nimicare, costumele de flori, ne-am mutat, mutăm grădina, nu vrea, o luăm, rămâne, pe vaor e, pe noi e, zburăm nu alta, o luăm, la zburata sa, sus pui de urs şi cu gheaţa şi cu vaporeaţa, iar noi furnicile, n-aveam animale, nu mai avem carte, ne-a cules şi mama de sub noi.

 

12

 

– E trei şi un sfert, căpitanul dinainte doarme cu ferestrele închise, alergie la apă şi aer, în casa nouă, pe cea veche i-a luat-o fiică-sa pe vaporul nostru, este fiica lui ori a căpitanului actual, nu mă interesează, de la ea se trag gheţurile necunoscute în care ne-am îngropat, de la liniile ei prea lungi, ca o traiectorie femeia asta, o lectură, un blestem, nu crezi că bătrânul îngheţase pe vapor, ca noi cu vaporul, iar fie-sa se putea naşte şi mai aşa, avea tăcerea aia când treceai pe lângă ea, te încopcea, te încopăcea, te mesteca, te mestecănea, n-am avut curaj să-i vorbesc, nici timp să-mi compun un discurs pe care i l-aş ori n-aş fi îndrăznit să i-l debitez, te îngheţa, acum gheaţă de-a binelea, doamnă, ajungeam la trei şi un sfert mâine poimâine, pe vremea asta, nu mă pot concentra, va merge ceasul, vă deranjează furnicile, sunt nişte nori de care n-am mai văzut, nu vă speriaţi, sunteţi tot cu noi, iar noi suntem cu dumneavoastră, ceea ce ne face plăcere, ne mai şi invidiem, ne mai punem piedică, făcându-vă curte înainte de obligaţii, vă cunoaştem de curând, nu ieşiţi niciodată din casă, la trei şi un sfert căpitanul doarme cu ferestrele închise, tot cu ferestrele închise şi dumneavoastră, acum nici nu se mai poate deschide, ne sunteţi căpitan, n-avem nimic nici de la dumnezeu fără dumneavoastră, invizibilă în restul vieţii de după împărăţie, cu scandal şi judecată, panică, vă închipuiţi dacă se află, lumea s-a învăţat, era ca pe vremuri, inspiraţie comercială, consum, ce să vă spun, să nu-mi spuneţi că nu v-ar plăcea să închideţi cartea, să se topească gheţurile şi s-o aruncaţi în apă.

– Numai acoperişul îl vezi roşu, unde citesc eu nu e culoare, un rimel, ai trei munţi verzi în perspectivă, încă o casă, goală, şi un copil pe acelaşi drum, iar devale, în valul gri, cărarea celor patru arbori, troiţa în dreapta şi copilul. N-ai decât să ieşi din casă ca mai sus, să intri apoi, ca mai jos, pictează-te, supără-te, călătoria s-a lungit, iar capcana asta, transparenţa, mi-e doar cei trei munţi verzi şi cei patru arbori, îmi închipuie plimbări, cu întâlniri, uneori zâmbesc singură, nu cunosc pe nimeni, recunosc, sunt două vapoare peste val, unul către celălalt, recunosc pe cineva, fără să mă zdrobesc, de neiubirea din jur nici nu mă gândeam, de la îmbarcare, am rămas rece la cele întâmplate, neînţelese, pe vapor, cu gheaţa nu m-am împăcat nici eu, ca toată lumea, am refuzat să fiu protejată, în mintea mea ştiind că nimeni, nici soţul meu, nu se mai putea mişca, deodată cu mine, nu-mi aparţine mutarea, copilul ni l-am căutat pretutindeni după naşterea incertă şi ea, însă ne iubeam mai mult între noi, până ne-am închis în casă, numindu-l, ca altădată, însoţitorul meu, în camera cealaltă, îmbarcaţi cu tot ce avusesem, către o lume mai puţin veche, cum sunt gheţurile astea ce pe noi nu prea ne surprind, dar ne văzusem ani de zile uitând de arbori şi izvoare, fără a ne fi spus un cuvânt, până el m-a descoperit nebună iar eu mi-am dat seama că mă iubeşte.

 

III

 

1

 

– N-auzi tu, n-auzi, eşti surdă, copilă, nu ai sosit să te-aud, n-aud nimic nici eu, doar n-a surzit orbul din grija ta, tu eşti în grija mea, nu mă pot ridica, a venit apa, mă poate duce din locul pe care nu-l voi părăsi, şi nu te voi părăsi pe tine până la moarte, de n-o fi pe-acum, când nu te aud, se îneacă şi vântul în apă, întins şi mai marele ălor din mijloc, hărmălaie, linişte, am auzit focul, a murit, ne târâm, eu nu mă târăsc, ploaia e caldă, de mâncare mi-oi aduce şi azi, tîrîtă întinsă, n-am alţi copii, mai bine tu, care vezi pentru mine, nu te aud, dacă mor rămâi singura stăpână pe locurile de dormit pe caldarâm dintr-un oraş, poate altul, verile, sub poduri, noi n-avem nevoie de pod, ţi-ai văzut poza, nu ştiu ce te durea, mă durea şi pe mine, am îmbătrânit rău, tu nu mai creşti, ce spălaţi sub dormitorii dormitorului de pe caldarâm, un deget crăpat, o talpă uscată, cauciucul autobuzului, un pantof, ce căuta un pantof în părţile astea, nu te-oi fi încurcat cu careva cu un pantof, n-ai înţeles când am vrut să ne ridicăm nimic, nu ştii de dumnezeu, degeaba vezi, degeaba n-auzi, o hârtie goală, ciment şi apă, noroi şi tu nu vii, ca ploaia asta, aşa ţârâită, n-am pomenit, s-au dărâmat toate casele, încep locurile, ne ia valea, nu mai am încotro cu aşteptatul şi mă voi întinde pe spate, oricând ploaia asta, vii trezeşte-mă dacă mai ai pe cine, de dumnezeu nu mi-e cât de ce ţi se va întâmpla să te zbaţi şi eu să nu mă zbat nici cu cerşitul, nici cu durerile, sunt ale neamurilor stăpânind acum caldarâmul, n-a zis nimic, nu te aud şi timpul mi-e numărat, simt sfârşitul, un sfanţ, tu l-ai adus, tot tu eşti, picat, sosit.

– Tată rău, nu tată, toţi, m-alungă mereu, şi de cât te-am întâlnit ca pe un tată, aşa orb, te mai ţineai pe picioare, parcă te-am căutat. Partea mea firească nu mi-o ştiu, viaţa nu mai e a mea, nici a ta, niciun chin, n-aud, nu vorbesc, vorbeşte sariul celei de colo cum şade-n iarbă, nici întinsă, nici în picioare, mi-ar plăcea şi mie aşa, îşi râde de mine, mă îndeamnă să fac ce fac, aş râde şi eu de mine, şi m-aş îndemna să râd, nu te speria de pantof, poate e fiul tău, aş vrea să fiu eu, am auzit că sunt frumoasă şi aşa surdă şi nebună şi cu orbul, adică am înţeles de la aceea din iarbă, lângă Dharamsala, acolo de-am fi ajuns, ne ierta ploaia asta o iertam şi noi, seamănă cu un păun şi o cămilă, glumesc să-ţi aduci aminte din deşert de ce nu-mi mai povesteşti din ochii închişi, eu să ţi-i urmăresc, cu buzele nevăzute din ţepii albi, să nu mai am nevoie să mă iau după aceea din iarbă, are mătase, ce-o fi, de-aici  încolo lumea doarme pe iarbă, tu te-oi fi ţintuit şi cu mine m-am ţintuit şi cu tine pe piatră, treaba cui o zice ce-o zice, mă plătesc în râs, a doua după băutură, mi-e burta pantof, aşa ne încălţăm zilele, moşule, supăraţi toţi trecătorii, n-au decât, noaptea dorm pe sus, eu nu-i aud, tu nu-i vezi niciodată, n-avem idee de când şi piatra şi pantoful s-au ciuruit când va sta ţârâiala, nici nu speriem încotrova, statul nostru nu e nici măcar degeaba, tu eşti demult, eu de puţină vreme, câtă ne-a mai rămas şi descălţându-ne, la sfatul celei de pe iarbă, ori fără unul, celălalt.

 

2

 

– Urcă valul într-o parte şi alta a tunelului, o groapă culcată, culcat şi tu în lungul meu şi eu în lungul lui, dacă ne-am ridica am încurca, la ora asta, circulaţia, unde te doare, mă întreb unde mă mai doare, am terminat.

– Moartea pe ziua de azi, acuşica, e-n mătase şi-n pantof, n-aude şi maţele noastre, e-n călduri cu orbul, îngrămădeşte ploaia la gurile tunelului, intră în pământ, topiţi, ieşim sub poduri, ne lovesc adormiţii stăpâni acolo.

– Când muream eu tânăr am mâncat orez alb, mi-a crescut direct în gură, mă şi gâdilau crabi, tot mâzgă, mai adâncă, mă săturasem, era cât pe-aci să sar, să umblu, să păstrez în alt loc în orez, din crabi, mă gâdilau rău.

– Am făcut rost de nişte foarfeci, mi-am găurit nasul, am tăiat un deget, cred că era al meu, mi le-a cerut înapoi, îngerul, Dumnezeu, tăceam, mi-a astupat nasul cu ploile tunelului şi mi-a lipit degetul la loc, de pus pe foc.

– Mă-mpinge apa, mă zvântă stăpânii locului, mă strâng, mă întorc, îmi mulţumesc că le mai dau un cal de bătaie, cumsecade, nu-mi dau numai în cap, că le mai dau eu un cal de bătaie.

– Cuţitul, ce caută cuţitul, cine-l caută, cine l-a pierdut, n-avem ce tăia, ce ne tăia, ne mişcăm, ne sfâşiem, dacă ne împiedicăm, pământ, nu piatră, piatră, dacă n-ar fi piatră şi ar fi pământ şi nu noi.

– La noapte vine, nu se mişcă nimeni, crabii s-au împlinit, vine mumă-mea să mă pedepsească, nimeni nu mă pedepseşte şi pe mine, la noapte mumă-mea zice mă duc să-l pedepsesc că nu-l pedepseşte nimeni şi pe el.

– Se sparge ţeava şi dăm pe din afară, eu m-am îngreunat, n-am frică, dacă şi zbor tot mai şi stau, mi-am înfipt un os, mi l-am bătut în uşorul tunelului, mi-l cam râcâie broasca.

– Roţile le-am învăţat învârtitul, se mai opresc de danful nostru, roţile ne ţin de foame şi de cald, nu s-ar mai învârti, ne-am şterge, ne-am spăla şi noi din tunel, ne-am topi şi am îngheţa şi îngheţăm oricum.

– Pe cine ai vrea iar să ţii de vorbă, post-modern, fără un dar, o hrană, numai o hrană şi le e de ajuns, nici lehamite, poate nu ţi-e de cap, alungat şi de tunel, cu ale sale două sensuri, zac sufletele-n el, se gâtuie, la ambele guri, o circulaţie, cum ai putea vorbi în atâta hărmălaie, cum ai răspunde cu adevărat gesturilor vane, ademenirii prescrise, ironic păcătoase, dar pe-afară, nu ne ţine de vorbă, noi nu ne ţinem nici pe noi, poate crabul ni-l ţinem, ne-o mai fi ţinând tunelul, te-ai înstrăinat destul printre noi, noi nu existăm, zacem nu în noi, în tunel, de-o vreme, doar vezi, pantof fără crab, îţi spun să pleci, să nu vorbeşti şi uite că plec eu şi vorbesc eu şi tunelul se hâţână înapoi peste crabi.

 

3

 

– Dacă aş putea ieşi, să nu mă doară pantoful, crabul ce-o mai fi rămas, ce-o fi orbit-surzit, până la vecina din iarbă.

– Ce să cauţi, s-a cărăbănit, afacerea s-a încheiat, naşte, avortează, nu ea, al ei, n-o fi singură, nu e.

– Şi vecina din iarbă oi fi tu, la fel de mută şi degetoasă şi de unde ai făcut rost de mătase, eu ţi-am adus-o.

– E altă mătase, ce te mai crezi, tu eşti altul, alţii, n-are decât să fie mătasea tot aia, n-am alta.

– Nu-mi mai dă voie crabul nicio mişcare, nici mătasea ta nu-ţi mai dă voie niciun crab, tunelul e ochi.

– Să nu-mi strice crabul mătasea, am surzit din bătaie, nu m-oi fi snopit chiar tu când cu mătasea?

– Eram orb de ochi şi de copii, îi zic mătase după pipăit, mătase eşti şi tu şi mare dar au avut şi leproşii.

– M-am mai ferit, dar nu de băut, pantoful te doare oricum, încă un pic.

– Se-mperechează crabii, mă mişc cu mişcările lor, te-aş vizita în iarbă, nu-mi dă mâna, nu-mi dă pantoful.

– Nu-i mai faci parte dumnezeului ăla care nu e crab, nu eşti tu, nu e mătasea de la tine, de la pantof.

– Fără ochi, crabii se pocnesc la împerechere, tu n-auzi ce frumos îi cântă şi lui Dumnezeu.

– Tu nu vezi iarba, mă pipăi mătase, nu mai există nicio mătase, ne-am minţit, m-ai minţit.

– Zilele te-ai întins sub pantof să iasă de băutură, ţârâială, ăsta lichidează, ne lichidează, du-te-n iarbă.

– Să nu te târăşti în iarbă, că te târăşti degeaba în iarbă, nu-i într-acolo, am curs aiurea.

– Dharamsala ţi-era plină de clienţi, nu mai e iarbă nu mai sunt nici eu, atunci noi cum mai suntem?

– Dacă te-ai pomeni în iarbă, fără mine, fără răuplatnicii ăia de crabi, mi-ai fi recunoscătoare?

– Apele nu ne schimbă, tot la pământ rămânem, întinşi în plutire atunci, departe de iarbă.

– Mi se păruse că ne-am putea înţelege, tu ai cerşi, eu m-aş împerechea cu crabii, problema e cu pantoful, nu mă pot mişca.

– Bate apa în tunel, pe loc, de sus, peste noi, de-aş pluti eu, cu ea peste tine.

– Ţi-ar fi mai greu să te întorci la orbul tău pe piatră, s-ar înrăi şi crabii.

– I-a venit timpul să moară şi eu nu ştiu ce timp mai am fără el pe piatră.

– De-aia ţârâiala asta ne face inundaţie, măturăm crabii, iarba, piatra, crematoriul şi ne avem în fluviu.

 

4

 

Mă crezi ori nu, ţi-am adus de mâncare, să mâncăm repede, vine inundaţia şi pe aici, tunelul e plin, cască gura, cască gura orbule, doamne, ai înnebunit de foame, de ce eu sunt, am venit înt-o fugă, dă-mi mâna, tot nu vrei să pleci, s-au dărâmat casele, ce stai aşa pe spate, nu mai e nimeni, bărbatu-meu a murit o dată, ai lui m-au alungat iar, de fiecare dată când mă întorc în locul ăsta să-ţi aduc de mâncare, să ai grijă de mine, să nu mori, ce ţi-am făcut, de ce nu-ţi pot da să mănânci, mai e şi asta o zi, o mai ducem, tu ai grijă de mine, ai grijă de Dumnezeu, Dumnezeu are n-are grijă de noi, e grabă, nu te încăpăţâna, ai îngheţa, haide, tată, ia cu fata iau şi eu, e bună, poţi să ţipi întâi la mine, aia e, nu e încotro, stăpâne, n-am dat pe două, nci pe trei, şi – pe degeaba, nu ştii vremea, nu te bucura prea devreme, tot îţi dau să mănânci, îţi deschid gura vrei nu vrei, îţi şi mestec înainte, nu te bucura, nu mă lăsa, nu te lăsa, nu muri, mănâncă, nu muri nemâncat, nu mânca mort, mănâncă-mă pe mine prin ochii morţi, iarba e apa, ce se va face piatra, şi noi, câţi ar vrea să le dau să mănânce, eu vreau să-ţi dau ţie, mă alungă iar, crabi nemiluiţi, spune-mi în somn, spune-mi în moarte că vrei mâncarea pe care ţi-am adus-o, îţi mişc buzele, să ştii, copiii tăi au venit şi au plecat, am rămas tot piatra aia, mereu faci aşa, de când erai copil, întins pe spate, nici de crabi nu-ţi pasă, păzea, crabii, crabii, nici acum nu-ţi pasă, de mine şi de mâncarea mea nu-ţi pasă, îţi dau să mănânci ca să nu mă laşi să mă alunge iar să n-am cui îi duce de mâncare după ce o fac rost întinzându-mă peste ăia întinşi în tunel, că şi tu umbli, de pe spate pe faţă, cerşeşti nu numai cu mâna întinsă, nici numai cu tine întins cât eşti de aşchimodie pe piatră, ne mai ţinem şi ca la fotograf, nu crezi, ştiu că nu crezi, în raza de soare, de ce să nu crezi, în raza de soare, de ce să nu crezi în raza de soare, cum îţi spune ea ia la mama de mănâncă, te-ai dus, vine potopul şi ne mătură nemurdăriţi pe barbă, ai barba prea albă, înroşeşte-o cu mâncarea, să vină apele normal, nămoluri sătule de guri flămânde, ai onoare, de a-mi împlini dorinţa, de a mă înjura, tot n-aud, văd, asta e înjurătura să nu-mi dai un semn de foame, de salut, de regret, îţi stă bine, destul, pot aştepta şi sub apă şi sub crabi, să nu mi se facă mie foame şi să-ţi mănânc mâncarea pe care cu atâta tunel am agonisit-o, că nu eşti copilul meu, ce te-aş bate, chiar dacă nu sunt copila ta, nu ţi-ar sta rău să-mi dai ştirile, ce vine cu apele n-o să mai fie bun de mâncat, nici noi, te grăbeşti degeaba, voi da seama că ne pregătisem, ne ospătasem împreună, înghit întâi pentru mine, apoi pentru ape, apoi pentru apele…

 

5

 

– Nici eu nu ştiu, ca şi tine, n-am simţit nimic, te aşteptam, cum fac mereu, mi-e grijă că nu vii tu, că mă duc eu şi nu mai are cine avea grijă de tine, cine să te aştepte, să mănânce de la tine şi de la mine dacă mai rămânea, cum rămâne ceva mai mult, lor le trebuie cât lumea, nu le ştiu fetele, am o idee, îi aud şoptindu-şi uite-o, despre tine te-ar mânca, te-ar împărţi, mi-ar da ori nu mi-ar da atunci şi mie, aşadar şoptesc, s-a întors de la crabi, neruşinaţii, unii te urmaseră acolo, nu să dea mărturie, dacă plătiseră, acum recapătă ce-au dat, dacă nu te fură, te apucă plânsul după-mesele, de-aia nu mă bucur de mâncare, să-ţi ştiu jalea, dar ce faci dacă nu ţi-o mai ştiu eu, care-am venit din lume să ne ia de poveste nu te-or mai băga în seamă, trebuie să te înveţi din ce în ce că iar am murit, iar fac mofturi la mâncare, iar când chiar voi muri, să-ţi pară că vreo inundaţie ne mătură şi piatra locului, că nu te mai repezi la crabi după un bou pe oftate, ţi-o fi şi plăcând, năvălesc crabii, plini de minciuni, mai baljini decât ăi de te-au alungat, te-ar fura în timp ce nu vei şti ce e cu mine de data aia, glumă ori moarte, negura bărbii mele va fi toată împrejurimea, te-oi depărta de un crab, doi, te îmbogăţeşti, poţi da de mâncare tuturor morţilor, pomeni şi ţâţă, dacă e pe-aşa, dai şi pe mine, păcălit şi de dumnezeul meu şi de dumnezeul tău şi de tine, cum şi eu te-am păcălit, te păcălesc, nu deschid gura, te aud în toate felurile, deasupra apelor, ţintuiţi în piatră, nefraţi, mai pentru totdeauna, n-ai aflat povestea mea, cum aş deschide gura, dacă ai vrea s-o ştii, dacă mi-aş aduce-o aminte, de când ne-am mai întâlnit, unde ne-om mai întâlni, copilă, nu mă grăbesc, ai răbdare şi dacă a venit, a venit ora mesei, a trezitului mortului pentru masă, apele-alea tot aşa vin şi când zac de când zac, de nu s-au mai ridicat şi i-a tăvălit pantoful, nu te gândi, înghite pentru tine, înghite-mă apele şi înghite-mă, numai pe mine, pe tine să nu te înghită, nu te înghiţi, în oglinda de noroi nu s-o fi cunoscând, eu de mult n-am vedere, cine pe cine înghite, mi-ai mai căscat şi gura ca la un puişor, să-ţi fie ruşine, n-am dinţi, nu mai am viaţă, decât grija de tine şi pe tine lângă mine, nu mă pot dezlipi de locul meu, nu te dezlipeşti nici tu de mine, ştii că n-am mâncat neavând ce decât să te aştept, că nu mi-am schimbat gândurile oricât parcă ai întârziat, nu ştiu.

 

6

 

– Salvarea mai mult strică, pantoful e spart.

– Mai de folos aruncat, schimb mersul.

– Taie oblic prin desculţă şi desculţ o linie.

– Mi-o unduie crabii, am spart tunelul.

– Ţii minte-n iarbă desenul ei, al mutei.

– N-am timp de poveşti, bătrânul şi fata…

– Cu inundaţia, ia-o-ncet, s-au împăcat.

– Nu mă interesează dacă se certau, nici pantoful.

– Aici sunt şi ei, povestea ei nu ne exclude.

– Tocmai îmi continui, vreau exclusivitatea.

– Asupra lor n-o mai poţi face fără tăieturi.

– Tac ce tac şi-i schiţez din lumi împotrivite.

– Şi mai împotrivite ca acum, crezi, vezi-ţi de treabă.

– N-am dreptul, n-am unde să dau înapoi, ţi-ai schimbat inima, că nu e tatăl tău, că nu mai e deloc, eraţi porniţi şi aţi întărâtat inutil crabii împotriva ei, împotrivitorilor, că ea l-a fi ucis nemaioferindu-i posibilitatea de a avea grijă de ea, nici ea nu se mai află, simultan.

– Scenariul tău a nemulţumit şi s-a comandat salvarea.

–  O teorie mai roditoare în deşert ca-n smârc.

– Tatăl meu a copilărit în două deşerturi.

– Acum e umezeală pentru deşerturile în neurma lui.

– Fata, atunci, mi-ar putea fi mie fiică, împreună sau singură va mai fi de salvat.

– De fată se vor fi ocupat crabii, eşti unul.

– Pot fi, după cum bătrânul mi-e tată, nu-l găsesc, caut fata, n-o găsesc, poate-mi fi fiică nu-s crab.

– Nici eu nu i-am văzut, nu i-am aizit, am adus un vapor acasă şi tot aşa.

– Aici e o dramă în piatră, nu o călătorie pe apă.

– Erau mulţi călători, semeni cu oarecare Mr. Anand.

– Eu îmi caut tatăl, vreau să-l descopăr, să mă desopere.

– Găsim o soluţie, când mănânci banane, la cine te gândeşti?

– La doamna Anand, da’ ce e, aţi transportat banane?

– O casă care avea în curte un bananier şi ne-am întors.

– Căutaţi bananierul, n-aveţi decât cu salvarea-vă.

– Avem un scop comun, mi-ai tăiat exprimarea de ziar.

– Anunţul era imperfect, mai mult o capcană, o cursă.

– Aş vrea să mă înţelegi, nu vreau să te înţeleg, să mă înţelegi.

– Stăm de vorbă, trece timpul, calamitatea astalaltă.

– A fost calamitată şi casa aia de pe cursă?

– Ce noroc să fim înconjuraţi de calamităţi, nu-i aşa?

– N-am inima pentru filosofie şi morbideţi, n-am.

– Nu mai ai sărăcit, fă un efort, nu-ţi era tată.

– Rămâne fata, cinstit, ce-ar fi fost fata, dacă el era tatăl meu?

– Fata e de altă limbă, altă religie, altă soartă.

– Anunţul, nu caut aventuri, adopţii, am familie.

– Nu eşti la tine, totuşi nu-ţi poţi permite ca ei.

– Ei nu erau la nimeni, nici la ei, nici la voi.

– Nici la nimeni, bine, drumul costă, îţi zbori economiile.

– N-o să mă economisesc pe mine, să mă cerşesc zadarnic.

– Povestea e de toată banalitatea, nu mai mult decât.

– Un anunţ care nici măcar nu e al meu.

– Nu se ştie cu precizie de unde vine, se cercetează.

– N-am niciun amestec, vă pierdeţi timpul.

– Nu te pierdem pe tine, sunt forme de completat.

– Puneţi elefanţii să le completeze, nu furnicile orfane.

– Avem la dosar un cod paninian cam aşa.

– Nu vă cunosc limba, poate numai codurile.

– Nu-ţi cunoşti nici tatăl, nici Koranul.

– Religia mea şi a tatălui meu de unde să le ştiu?

– Ţi-o vei afla de la el în infern, cumva.

– Şi dacă tai, mă tai din operaţia de salvare, că strică?

 

7

 

– Vom face un târâş în patru labe, cine nu se poate târâ se va agăţa, ori va fi legat, de câte un picior al celor dinainte, vom folosi şi pantoful, vom ieşi din tunel, la răscruce vom fi mai mulţi cu şirurile din părţi, vom sui şi ne vom revărsa jumate de milă, ni-l vom privi cum arde în flăcări culcate, îl vom cânta ca pe un mai venerabil şi ne vom târî la loc în patru labe, la răscruce, în tunel.

– Pe acest drum dus-întors toată suflarea îl va cerşi pământului cu apele, nu cerurilor cu soarele, nu părinţilor cu fii şi fiice, nu-i va aprinde nimeni piatra, se va aprinde de la sine, se va aprinde din toţi, de-aia flăcările se vor târî aşa cum ne târâm mai dus-întors, potop de umezeală abia ne va apăsa târâşul, al nostru, al flăcărilor, al lui, poate întorcându-se.

– Sufletul lui se va târî cu noi etern până sub tunel, nu-l mai petrecem în piatră, în lumea largă, numai şerpi ce de spaimă s-ar ridica asemeni flăcărilor neeroice, sclave ale înaltului.

– Îi vom fi rămăşiţa sporită de scursoarea timpurilor ce-au mai rămas, s-a târât cel mai mult, nu va înceta să se târască, sigur şi cu noi toţi, nemiluit cât n-om fi miluiţi, fără speranţă, cum nu avem speranţă, fără Dumnezeu cum nu ni s-a târât în vreun Dumnezeu şi noi nu ne vom stinge când îl vom uita, nu ne vom uita când el, stins, nu-şi va aduce aminte de rămăşiţele lui.

– Oricum va sări în ajutor, ca pentru salvare, nu va fi el, zilele nu se vor mai număra, se vor chirci mai toţi să ofere, să se intereseze, zadarnic, el nu se va ridica, nu se va îmbuna, nu se va cerşi, nici noi, de ne-am târât dus şi întors în onoarea lui, în veac, cu simţămintele că eram unul, unul şi numai el.

– Ni se vor împotrivi potopul, pantoful, tunetul, ne vom târî şi nu spre soare, spre locul lui de pe pământ, nu că l-am iubit şi simţit că iubirea ne va fi eternă, că ni-l târâm pe Dumnezeu, că ne ferim de moartea noastră, de moartea lui ne vom târî.

– Nu vom spune cuvintele de cuviinţă ca în alte vremuri, ca-n vremurile lui, nu vom lega de amintirea lui vreun viitor, nu-l vom fetişiza în faţa copiilor, nu ni-l vom îngheţa, nu-l vom ţâşni, nu ne vom ruga, nu-l vom lăsa singur, nu-l vom călători târâş.

– Ne va fi de ajuns că s-a târât mai mult decât în orice închipuire, nu demonstrând numai putere, înarmându-se cu târâşul lui, dar trebăluind în fel şi chip numai piatra, că numai mort a putut fi readus în tunel, şi numai în tăcere, că ne-am sufoca dacă ne-am arde unde ne târâm pe loc, nu-l vom explica fetelor cu pulsul iuţit, sfintelor imitând-o pe sfânta târâtoare, târâturilor care se târăsc ruşinate, nerecunăscătoare, nepăsătoare, netârâtoare, astfel liniştindu-l nu se creadă că-l iubim.

 

8

 

– Am terminat toată mâncarea, voi aduce alta, o să-ţi pară rău, te-ai uscat, te vor târî apele, târâţii şi tâtâtorii ei, cu pas mic speriat, că n-am putut să te trezesc, nu-ţi cer nimic, nu vreau, nu mă spuneţi alor mei, vă cunosc de când nu murise, cine, o casă nouă, cine-o fi în casa nouă, nu e nouă de azi, pleacă, se mişcă, mă mişc şi eu, între casă şi un tren, niciun tren, nu sunt de tren, mi-e frică, nu vă e ruşine, de-aia e junglă, nisip dulce, spre creastă, sare crestată, casa, între casă şi vapor, cine o să mă primească, în casă, pe vapor, mi-e frică, pleacă, nu mai ştiu să mă întorc, nu m-am rătăcit, o să mă rătăcesc de acum înainte ori încotro o iau, îi promisesem, n-auzea, murise, nu trăiam, mâncarea o împart, cine-o fi cu casa, lucrez în casă, mi-e frică, n-am cum, m-ar alunga iar, a lor o fi, şi vaporul, se leagănă, nu acum, vine frigul, nu e nouă casa, da, două, trei, mai bine, încă o dată, ce bătaie de joc, să nu-mi fure şi ce mi-au plătit, marinari săraci, căpitanul, nici el, mi-e frică, nu vreau, dom kaptan, a, da, nu merg, ce frică mi-e, am nasu’ jos, bani da, vreţi şi părul, orice, sunt bogată, voi găsi drumul, dorm la hoţi, îi fur, bătrânul vrea să moară, furnicile mă leagănă ca marea, sunt vaporul lor, moşu’ mi-e căpitan, moşu-meu, mortu’, găsesc mâncare cât să-l înviez, să nu-l mai părăsesc până mor măcar, să mai şi rămână, el e de piatră, tot de piatră cum l-am găsit, vom mai rămâne împreună şi după, s-a învăţat lumea aşa, nu-şi permite să se dezobişnuiască de noi, se vor apropia şi marinarii, mai uite un bătrân, cu totul altul, şi el de-ar fi n-are cum fi, n-am vedenii, chiar dacă e ele, am vedenii, şi mai am atâta, mai bine că voi rătăci chiar cât a rămas, nu mă pricep decât la el, să-i dau să mănânce, şi mă moare şi eu n-am cui muri, vaporul nu se mai vede, merge spre cer, merg spre pământ, în cer nu e mocirlă, ai o casă cu două camere, el n-are decât să stea în camera cealaltă, să aibă grijă de mine, toate femeile sunt alungate, pe mine nu mai are cine mă alunga, toate rămân singure, am lăsat vaporul să plece, ştiu ce se va întâmpla, l-am ameţit, şi marinarii ăia mai rar atâta bănet, să umpli casa de pe vapor, să le cumperi minţile, înapoindu-le plata, le vedeam buzele vorbind până mă sărutau, moşu’ e serios, nu mi-a sărutat nici mâncarea, i-am înghiţit-o eu, vor întoarce marinarii vaporul după mine, or fi avut cântece, aşa, cu dans, era casa din împrejurime, un semn, n-am decât, pe-aproape, tot degeaba dacă e gol, cât încăpeam amândoi şi două tăgârţe cu de-ale gurii, vaporul e prea mare, în el m-aş fi rătăcit, n-aş fi ajuns nici să mă arunc în mare, bătrânul n-a văzut marea nici iarba, nici tunelul, nici casa, e orb, nemişcat, că era viu, că e mort, tot una, de-ar împietri, lumea nu va observa, de-aia trebuie să regăsesc drumul, fie că aştept vaporul să se întoarcă, aici, ia, cască gura, sunt înapoi, n-am plecat, nu mai plec niciodată, stăm aşa, unul lângă altul, cerul lângă pământ, nu ne ştie nimeni, treaba lor, am avut de alergat, ne-au lăsat nevoile, te-ai odihnit mult, am văzut un vapor alb ca dumneata, căpitanul ţi-avea barba, era casa aia şi eu cu uşa încuiată şi-mi părea că aud, surda de mine, că mă aud cum tot îţi strig să deschizi gura să-ţi dau de mâncare.

 

9

 

– Ai un dar de la Dumnezeu să faci fericiţi marinarii, şi pe mine, nici nu ştii, m-am îmbolnăvit pe alte ţărmuri, tu m-ai vindecat, nu-mi mai pasă, eu te îmbolnăvesc, abia ni s-au atins tălpile, tălpile altora ating creştetele vecinilor de tunel, noaptea asta nu ne-a prins nimeni, ale cui or fi locurile, sfinţi chiriaşi, sfinţi şi noi, la ziuă ar fi bucluc, să ne trezim mai devreme, tot de noapte, dacă ne prind, vii ori morţi, n-o să ne fie uşor, mi-e de tine, dar eu o să aud judecata, că nu era tatăl meu, nici al tău, că nu tu erai fiică, nici mie, că tunelul nu e batjocura nimănui, că pantoful a fost de ajuns, inundaţia, procesiunea, da, că le jignim durerea, construcţia, târâirea, talpa ta nu-mi răspunde, ce-ai adormit dintr-odată, am căzut împreună, dar ni s-au retezat picioarele, suflările, ne-a culcat tunelul, nici nu se face zi, nu te mai teme, aşa e tot timpul, nu jumătate zi, jumătate noapte, lungă, lungă, ţi-e udă talpa, faţa, sângeră tunetul, cum te-aş trezi şi ne-am găsi alt loc, în piatră, n-ar fi o profanare, am trece barajul, cu vaporul, ne-am oploşi cu tot respectul, am şi aţipi, neîntinşi aşezaţi cum o da Dumnezeu, cât să începem împreună cu amintirea bătrânului, trei, nepotrivit, poate da asimilabil, puşi pe fugă şi de-acolo, pas mic, al tău, te mai duc şi eu în spinare, în braţe, ca-n filme, nu mi-e bine, niciodată nu mi-a fost mai bine, din darul tău, să nu zici nimic, ne prindem singuri, şi aşa nu ni s-ar crede, cum am rătăcit, ce e cu noi, ce e între noi, nu e, suntem toţi unul de-a lungul altuia, n-ai cu cine te-nţelege, pentru că mi-au alungat familia pentru a dormi pe caldarâm, de-a lungul tău, ai înţeles, călcăm o secundă talpă-n talpă, eu sunt de-al razei de soare, ca tine, vreau să fiu, şi bătrânul s-a atins de lumina zilei, o iei tu înainte, unde ştii tu, pe piatră, oriunde, rămân două culcuşuri, se vor ocupa la fel cum le ocupasem şi noi, chiar cine vorbeşte, vorbeşte tot singur, în somn, mie-mi trebuie să-mi dai de mâncare, ţi-aş da eu dacă asta nu ţi-ar veni prea repede peste mână,ne dăm unul la altul, când n-om mai fi talpă-n talpă, trezeşte-te, fată, pot deveni violenţi, noii veniţi se pot culca cu tine, un tunel, nu un templu, femeile nu dorm aici nici însoţite, unde te trezeşti, de ce nu te trezeşti, ne hrănim împreună, ne uităm de bătrân, de moartea lui, de moartea noastră, nu simţi că-mping în talpa ta ca-ntr-o uşă de gheaţă, nu pot să mă ridic, am ameţeli, m-apucă frica şi pentru mine, te însoţeam să nu te sinucizi, cât că ajunsesei la mare şi-ţi plăcea, pretinsesem că mi-l caut, că-l bănuiesc a-mi fi tată, că bănuiesc tu a-mi fi fiică, nu te mai interesează nimic, mi-e rău mie frică pentru amândoi, se termină povestea noastră, ne mai şi prind, se duce pe râpă renumele bătrânului, cu tine, dacă te prind pe tine cu mine, cu toţi, cu tunelul, fără a cere bani, fără a avea ce face cu banii, aproape vie, mi-o fi groază, dacă te-ai trezi nici n-aş fi gândit la moarte, ca tine, n-ai căzut, ne-am întins cu tălpile unul către celălalt, adevărat, să ne fi gândit, nu mort spre mort.

 

10

 

– Nu-ţi fie, nu mi-e teamă, ni se bat gleznele, sunt parcă inimoase, pe-aici ţi-ai luat plata şi aşa şi aşa, n-ar cârti nimeni, n-am un ban, furăm de la hoţii adormiţi, eu, să mă plătesc, să te plătesc, ni se bat gleznele verde, fluturi în rază, mai apucăm dimineaţa, pe drum, gleznă la gleznă, ce unduire de-acum, ce departe în sus, subţioara genunchiului, toate, nu se mai poate sta, aproape nu mai suntem, urcuşul lumii, crapă tunelul, pântec sub pântec, piatra trezită, te voi plăti să mă hrăneşti, trezeşte-te aşa, în tunel abia tu vei şti că e o nuntă gandarwa, te-am minţit cu bătrânul, cu tine, i-am crezut pe toţi cei ce zac aici, în lungul nostru, aici am vrut să ajung, ştii cum e bestia, am tăiat ce eram, nu zic nimic, pântec în pântec de-o tantra, măcar m-ai zvârli, m-ai înghiţi, m-ai întreba ce să-mi faci, uite-aşa, că m-am străbătut până la tine, din gheţuri şi mări, nimic, să te doară şi să-ţi pese ori să nu-ţi pese, nu-ţi dai seama că mă jigneşti, fericirea nu poate fi numai a mea singur treaz şi aşa pătruns, că nu m-au împins crabii, am adulmecat, şi chiar dacă, fie încă acum pe nesingurătate, fără pacea de la sfârşitul sfârşitului, să cred că-l vezi pe Dumnezeu, linişte tuturor zilelor, la ce bun ne-am petrecut, câte o jumătate de culcuş, în susul capetelor noastre poate fi ocupată la fel, toţi adormiţii te-au adus pe rând în starea asta, de ce-ai lăsa neîntoarsă cartea de-o zugrăvim şi numai eu, ros de un crab, înaintând, ca-n gheaţă, rămân, gleznele-mi-ţi bat fluturii pe sâni, de pe gură, rostogoliţi de visul singurei zile, într-o vijelie de har, am ochii-n ochii orbului glorificat în focul de pe fluviul ce înghiţise templul, cum m-ai înghiţi, m-ai reîntoarce, frunzele bananierului din curtea casei frământau umbrele fluturilor, că te-am zgâriat, te-am însângerat nu numai eu, din veac, îndrituiţii, nu ţi se întâmpla nimic rău, nu-ţi mai spun ce să faci, ai dreptatea ta şi mi-o învălui în oase, somn, parcă somn, crabul crapă, o pală blândă de vânt verde, noapte veche, abia şopteşte haşişul, mai şi blesteamă, lasă-l, nu-l auzi, nu te îndeamnă, când ne-am fi învârtit, n-ai dat de veste, sunt întins pe spate, n-o fi bine, o fi bătrânul, ori fiu-său, ori crabul, n-am nimic cu ei, să mă lase în pace, nu te dau, du-te, dar aşa, cu mine în tine, fie şi înţepenit sub greul adormirii de femeie, din ce în ce, cu urechea sub sânu-ţi, cu gura sub gura ta, creştet în creştet, neamintit, nici fluturi, niciun loc pentru un fluture, de ce se va mai face lumină, de-mi va mai fugi pacea, de ne-ar roade crabii la tălpi, cum talpă în talpă ne pornisem pasul mic, trecător, nu vreau să dorm şi eu şi dorm iar tu te vei fi trezind, mă vei fi târând cum ţi-e placul, ori cum e porunca de la crabi, în parte, o mai fi până la ziuă, ne ciocnim peste frunze de bananier, ne-am împăcat de la talpă până-n creştet, ne-am primenit unul în piatra celuilalt, tu mi-ai fost o clipă şi mamă, atunci când am adormit fără grijă, crabii te vor plăti şi-mi vei da de mâncare, îmi vei căsca gura şi-mi vei arăta cum să mănânc, n-ai pereche de grijulie ce eşti, vuietul tunelului nu-l auzi, mi-ai acoperit auzul în crusta crabilor călătorindu-mă spre umbra fluturilor ce se va lumina şi eu de piatră.

 

11

 

– Să săruţi femei necunoscute pe vapoare arctice, să taci în tunelurile cerşetorilor de la tropic, pentru una…

– Interese profesionale, safice, în materie de metri, uneori.

– M-a zăpăcit impotenţa crabilor, dar n-are a face.

– Ţi-ai văzut de carte, ca şi de ei, până la unul.

– Am divorţat, cum ne şi căsătorisem, îmbrăcată în negru.

– Cartea să n-o laşi nici pe vapor, nici fluturilor.

– Mi-e teamă să n-o scap în apă, prefer îngheţul.

– Lesbosul frigidelor de vreme, o să ai ce citi, se oferă.

– Pe oul ăsta al lui Columb ştii, de unde pleci.

– Păi eu am, dar tu te apuci să mă săruţi pe vapor.

– Am şi ajuns nu se ştie unde repetăm greşeala.

– O să-mi facă bine la citit, te păcăleam de copilă.

– Pe-atunci interesele profesionale ţineau de vârstă.

– Şi acum, îmi caut linia de plutire, printre crabi.

– Ei sunt atotputernici, aşează-te între ei, pe furiş.

– Să năvălească vreunul peste mine, chiar dumneata.

– Eşti cu cartea, mi-o povesteşti, o închizi, o deschizi.

– La pagina asta m-am plictisit, mi-e lehamite.

– Cerşeşte-ţi interesele ducând şi orbul de mână.

– Chestia s-a răsuflat, cât pe-aci să se facă şi film.

– N-o să preferi strânsura de granguri din curtea Anand.

– Când una, când alta, ai făcut rost de-o piatră drăguţă.

– Lucrată-n somn, altfel stăm nemişcaţi cu ea.

– Piesa a căzut, rolul meu, în ritm, ce-a ţinut-o.

– Ţi l-ai proiectat pe aceeaşi piatră, cât ai sărit un pic.

– Nu te lega de vârstă, să finisăm amorul.

– Adaugă-te pe tine până la imaginara-ţi senectute.

– Să nu mai amesteci nici tu morţi reale de interes.

– Şi să te imaginez pe tine la nesfârşit până mâine.

– Nu chem decât mişcarea în jur, n-o împietresc.

– Se apropie, dacă eşti de acord, un fluture zăpăcit.

– Stăm numai aproape, nu-l pietrific în roloul meu.

– Orbul şi piatra fac corp comun de ciornă, din ziar.

– Mergem cu gândul cât să atingă abia fluturele piatra.

– Cum recunoaştem noi ritmul, cum se mişcă depărtarea.

– Totul e aproape în roloul meu, de-aia îmi permit.

– O să regreţi de fiecare dată sfârşitul fanteziei.

– M-o săruta careva, m-o trânti în tunelul cerşetorilor.

– Până la întoarcerea în visul din roloul mort.

– Eu îl car prin casă, până-n camera cealaltă.

– Ai asurzit cântându-l te-au şi luat la goană.

– Exagerări, am plecat şi de bună voie, ce mai eram.

– Şi cine te aude nu ştie că tu nu te auzi, nu-i auzi.

– În rolul meu rămân impasibilă, fără respiraţie.

– Când cu tălpile, cu gleznele, cu sânii, de ce nu surâzi?

– Pentru că trebuie să casc gura să te învăţ cum s-o caşti.

– O caşti şi-n somn şi rolul mă adoarme.

– Somn uşor pe piatră, sub pântecul şi rolul cui.

– Ce de crabi în jur, cum aş îndrăzni să mă trezesc?

– Dacă ai înţeles roloul ai înţeles şi o mişcare a păcii.

– A păcii de pe urmă dacă m-am mai trezit rolul.

– Te voi mai interpreta până plec, mă alung.

– Toarnă-mă în metri safici din singura-ţi gheaţă.

– Cum îmi vor dicta interesele profesionale, timpul.

– Nu gândi numai pe-afară, ai rolul înăuntru-ţi.

– Îl acopăr cu mişcări spre care mă îndrept involuntar.

– O să-ţi răsară piatra asta ca un noroc respins.

– N-o să refuz, poate o să regret, singură, aşa.

– Ferindu-te până şi de ochii tăi, de orbul tău.

– Lunca vorbeşte o clipă, apoi te redivorţează.

– Îţi va aduce aminte roloul, nu interesele.

– De-aia nici nu le povestesc chiar aşa, pe potrivă.

– Unul am înţeles că ţi se potrivise, o dată.

– A doua oară împietrise sub o vestală dărâmată.

– Îl dărâmase în cădere şi pe el, în ritmul rolului.

– L-am grăbit să vin să discutăm, nu se poate.

– N-am cum ajuta despletirea pietrelor una.

– Sunt sigură că îi nefericesc cu rolul meu.

 

12

 

– Nu mai am putere în mine decât pentru moarte, aştepta-te-aş şi pe întuneric, n-aş putea să mai mor, îţi las piatra toată, moartea mea, mi te apropii în neştire, piei acum, pier orb, văd că-mi joci vedere, te-am rugat, acoperă-te, o încurci, şi tinereţea, nu e a ta, mai încolo, nici nu eşti, mişcă-te, ţine-ţi firea, nimic, şerpuie dealul, pas mic, rugul în stânga, mărăcinele, mama, numai mama sau şi mama, au luat-o la dreapta, jungla, urc în copac să le strig, nu m-aud nici eu, opresc în toate părţile, o rază, cad, caut altă femeie, acum târâş, am dat de piatră, pas mic, atât se strânge şi piatra, mi-o va mângâia, scobor într-o gură, poate zburăm pe rotund, ne ouăm, nicio pasăre, nici durerile orbirii eunuce, întins în somn, doarme mama, aş trezi-o să dorm eu, divorţează pentru că e sterilă, de piatră, arunc cu o piatră, se supără, nu înţeleg să mai aştept, ce să aştept, nici eu n-o vream, ea nu mă poate, la ce s-o mai fi măritat, la greu, nu casc nicio gură, nu mă cască nici sabia, o cioplesc eu pe mama într-o floare dintr-un fluture şi ce-mi rămân înmărăcinez în rug, că ea a luat-o în partea cealaltă, în urmă, nunta crabă, nu mă amestecasem, m-ai călcat, talpa scrisă, m-ai şters, m-ai înţepat, ţi-ai răsădit şi gleznele, într-un solo, n-am avut timp să te ascult, eram genunchii tăi, m-ai culcat sub coapse, m-ai strâns sub pântec şi te-ai respins, te-ai împins şi ţi-ai supt sânii în căuşul pietrei mâzgoase, ai căscat gura ai închis-o, mi-am făcut suma, creştet în creştet, eu nu existasem, nu mai existam, ce-o fi fost cu tine şi unde, tălpile-mi avansau printr-o adiere de frunze mari, mă târam dus de ele libere, nu de acum, boabe de rouă, năduşeală de vânt, nori plini, flori în păr, pas mic, pajiştea de piatră se strânge cum îl mergi, un templu în stânga, o căprioară în dreapta, cartea deschisă în templu, clopotul, Dumnezeu, ochii, raga, iarba, vorba, ruga, mătasea, piatra, raza, apa, plutisem o vreme pe apă, printre cadavre pierdute, mi-a venit să-le mântui şi cel dintâi, o copilă, de-a-mpietrit apa, ca şi cum n-ar fi fost, eu nu mai pluteam ca înainte, ea pleca şi se întorcea cu mâncare, în locul fluviului creşte piatra, se întinde şi se strânge cu pasul ei mic, n-am ce-i face, apele pornesc şi ea nu s-a întors, nici nu vreau să vină aşa, poate mai am de mântuit, mântuit de ea, am aşteptat-o azi mai mult decât viaţa, de când îmia apăruse, nu la vedere, vedere, ca să casc gura să-mi dea să mănânc, ca să casc gura să mor, e rugul după templu, apele pot curge şi înapoi, firea mi s-a eliberat, nici nu cred, nici nu-mi pasă, nici rasa n-o aştept, vremea mi-a curs, mi-a împietrit, n-am teamă nici cât să cred că am existat, că n-am existat, grija mi-e să mor înainte să vii, să mă crezi mort, să nu mă vezi murind, căscând gura, să nu-mi dai să mănânc, tocmai acum, mănâncă tu, dă nemâncaţilor, mamei, dă-le şi crabilor, nu-i vreme, nu nor, piatră de carte, nu vii, de unde ai veni, şi unde, ţi-aud cântecul ăla încet şi când mi-l cânţi în ureche, ai rătăcit drumul, obosită, te doare ceva, şi cânţi singură, din ce în ce mai tare, până te auzi şi tu, surdo, iar mie nemaiavând putere să te aştept, că n-aş mai putea muri, îmi apari vedere.

 

IV

 

1

 

– Prizonieratul l-aţi povetit şi în carte, ce era cu femeia de gheaţă, dacă-mi permiteţi încă o indiscreţie.

– Voia să mă însor cu ea, eu nu voiam, ea voia.

– Sunt convins că nu i-aţi prezentat-o mamei dumneavoastră.

– Eram singur încă, nu-mi adusesem părinţii lângă mine.

– Iertaţi-mă, nu regretaţi niciodată că n-aţi luat-o?

– Eram încă prizonier, cum am rămas toată viaţa.

– Nu mai ştiţi de ea, părinţii vi i-aţi îngropat, vorbiţi mamei?

– Mă uit adesea la tabloul ei, a fost pictat de o femeie.

– Vizita mea de acum, vă mărturisesc, este pentru tablou.

– E-n stil neo-clasic, după cum vedeţi, o femeie frumoasă.

– Mama dumneavoastră, păcat că nu e semnat.

– Cunosc numele autoarei, ne fusese oaspete din copilărie.

– Scrisorile de la muzeele nordice nu-s concludente.

– Puteţi scrie şi dumneavoastră, tabloul nu e de vânzare.

– Nici de dat nu e bine să-l daţi până…

– Numai pe locurile unde a fost pictat l-aş trimite.

– Aveţi dreptate, aici îl strică furnicile albe.

– L-a renovat un oaspete în ţara asta se observă.

– Contrariul lui se observă şi-n abuzul de clarobscur.

– Nu chiar, opera îi apăruse modestă, a lucrat la ruga mea.

– N-a vrut să-şi mărturisească atracţia decât în culoare.

– Tabloul are doi autori din ţări diferite, într-a treia.

– Modelul este plasat într-o zonă de umbre intense.

– Lumina ochilor ei parcă m-ar învălui nu dintr-o pictură.

– Realism totuşi, ca-n carte, iubirea însă vă transfigurează.

– Mă îngrijorează soarta tabloului, că nu va fi primit.

– Parcă am mai văzut tabloul, a fost reprodus?

– N-am avut timp, nici unde-l ţine nu prea am, să-l apăr.

– Eu voiam pur şi simplu să-l văd odată cu dumneavoastră.

– Chiar dacă nu sunt expert în pictură, tabloul îmi face bine.

– M-am întrebat dacă pictoriţa nu era chiar femeia aceea.

– Poate fiică-sa, pictoriţa era prietenă a mamei.

– Tabloul mamei era cu mama când vă aflaţi singur în prizonierat?

– Ultimii ei ani, împreună, nu-l ţineam expus pe perete.

– Cine a mai văzut tabloul, vreau să spun clienţi.

– Nu e de vânzare, e o amintire de familie.

– Chiar faceţi, scuzaţi-mă, o familie, ce mamă tânără.

– Sunt cu mult mai bătrân eu decât ea, şaptezeci.

– Privind-o, sunteţi copilul de atunci, o replicaţi cu memoria.

– Nu vreau să se piardă, l-am înrămat pentru mine, dar.

– Rama o scoateţi când va fi transportat, altfel cum o duceţi?

– Mi s-a întâmplat ceva caraghios, am căzut pe stradă, mi s-a făcut rău, am leşinat, nu s-a uitat nimeni la mine, până să-mi revin, toţi, nu că sunt alb, fata asta a mea, cât e de mică, trăgea de mine, degeaba, le spunea la toţi că nu, nu sunt alb, sunt de aici, că mor acolo jos, nici nu ştie limba, a găsit ea până la urmă o maşină, m-a târât la spital.

– Asta s-a întâmplat în vară, nu e caraghios deloc.

– Stăteam în centru şi ieşeam să cumpăr, ori să mă mişc.

– Mama dumneavoastră, tatăl suportau clima asta?

– El a orbit de băutură, poate şi de climă, ea-l îngrijea.

– El avea o părere înaltă despre tabloul acesta, despre model?

– Până a rămas singur, nu prea l-am luat în seamă.

– Cred că femeii de gheaţă din romanul dumneavoastră i-ar fi plăcut.

– Eu nu cred, fosta mea soţie îl ascundea cât putea.

– Mă gândeam la cea de la începutul prizonieratului.

– Aveam atât de multe pe cap, era război, nu mai ştiu.

– Mi s-a părut uneori că v-ar plăcea s-o revedeţi.

– Nici n-o mai fi trăind, o fi fost o dragoste de război.

– Până şi tabloul ăsta, de dinainte de război, parcă v-o anunţa.

– Chiar vreau să-mi scriu amintirile, uitasem nordica.

– Nordica este însăşi mama dumneavoastră, pictoriţa.

– Mama n-a fost pictoriţă, o prietenă a familiei.

– Ei aveţi de gând să-i faceţi loc în memoriile-vă?

– Probabil, dacă vine vorba de tablou, dacă ajung.

– Nu mai lăsaţi tipograful să taie nimic.

 

2

 

– Fumează tot timpul, nu râde niciodată, nevasta l-a părăsit.

– Lasă-l, ce facem că vine primadona, te rade, nu mai scapi.

– Intru în camera cealaltă, te speli pe cap tu cu nebunele.

– Dacă vine mama cea nefericită, simte-te şi fă-i conversaţie.

–  E tot una îmi pare rău de voi cum aţi ajuns, fata asta.

– Las-o are o prietenă, o mamă, două mame, aia n-are.

– Poate pune stăpânire pe fie-ta, înverşunată de părăsire.

– Îi spui şi tu cum să se poarte, de ce să se ferească.

– M-aş duce să aştept cămila, tot vine păun şi mă şi întorc.

– Baţi câmpii ca să-ţi faci coada privită, să mă laşi.

– Se invită, nu e prea târziu, şi divina, ne teozofeşte azi.

– Nici nu vorbeşte, degeaba îi dă cu zâmbitul, nu nouă.

– I-a urcat crabul pe prag, i-a intrat la păun, să-i zâmbească.

– Când îngheară pantoful şi sare de pe mătase.

– Să mai vină şi oranjul în foc, să-i îmbrăţişaţi flăcările.

– A zis dansatoarea, păi tu crezi, nu mai crede, ne-a văzut.

– Două aparate de aer condiţionat în loc de obraji şi o sticlă.

– N-am nicio sticlă, să mă pupe, cât a fost de reprezentant.

– Vorbeşte creola, poate nu te-aude, te rade din ochi.

– Are canişi frumoşi, degeaba te superi, e d-ăla.

– Hoţul sunt eu, cum m-ai pictat, nu chema alt hoţ.

– Invitaţia e pentru toată lumea, poate nu ne pomenim cu pandiţii.

– Cântări şi hrana focului, noi nu instalăm, nu înnoptăm.

– E o agapă, acolo, o sâmbătă, pleacă şi care nu vin.

– Şi pe urmă tot vine şi bătrânul băiat mare, la masă.

– Sar, nu prinde o prinde o picătură de vin, s-ar da de Paşti.

– Arabul, zoroastrianul, celălalt bătrân băiat mare.

– Sfântul de-a luat două surori deodată de neveste.

– Oferta a existat, tot chestii de război, ba bine că nu.

– Părinţii de clasici, yoghinii, chimiştii, cambridgii.

– Holika doi, parcă am mai pomenit-o, poate nu vine.

– Ambii, poştaşu’, etajul unu cu elefant.

– Terasa cu zmei şi orfanii de căutarea zmeului.

– Dar dacă stingi lumânarea, se uită spre bhagawan.

– Femeie nu, degeaba, n-o să te ia drept Dumnezeu!

– Să ne descurcăm în clasă, deocamdată, vin şi pe scara de serviciu.

– Dărâmă mătura, am mutat intrarea pe partea nunţii.

– Avem trei cărări de păzit dacă vine cine n-a venit încă

– După cine chiar n-a venit, dărâmă mătura.

– Suntem oaspeţi, avem oaspeţi, te descurci cu inchiziţia.

– Mă pot dărâma, dărâmă mătura şi păziţi la porţi.

– Poate încep să vină musafirii, te duci şi la nuntă.

– Sigur că mă duc, acolo suntem şi avem musafiri.

– Nu le mai spune de sinucidere, iar te fac băiat tânăr.

– Te somezi să mă mai faci băiat tânăr şi bea.

– Pe aici nu se bea nici la nuntă, nu se bea, atunci ce se face?

– Cei mari de-ar mai veni i-am împăca pe toţi.

– Las-o încet, lasă-i să mănânce cei rămaşi

– Îmi petrec vremea tot într-o mâncărime, râioşii.

– Râie de râie, pe tantric îl sechestrau la nuntă.

– Ce inspirat să vin pe acolo, să fiu invitat la nuntă.

– Inconştient, nu vă mai certaţi aşa, ţi-e oaspete.

– N-am noroc de oaspeţi, numai de voi, nu mă lăsaţi.

– Nici nu mai umbla de nebun dus-întors prin apa asta.

– Cu jumăta de drum până să ajung la voi amestec.

– Ameţeşte acasă, nu scapi nici de ăla, nici de ăla.

– În toate casele am înnebunit altfel, ăştia suntem.

– Ai vrea tu să fii singur atâţia nebuni şi eu, atâtea nebune.

– Copiii se distrează separat, nu vreau să-i fie mama aici.

– Ea e mama copilului ei care i-a fost răpit.

– Şi de ce i-ar fi copilul nostru o ficţiune?

– Nu e numai ea invitată la nuntă, ori aici.

– Că mă rade primadona, că te rade ăla d-ăla.

– Asta n-ar fi nimic, ţin’te tare cu inchiziţia.

– I-am jucat şahul o dată, de-am rămas cu mâinile pe piept.

– La piept, şedeaţi doi pe câte un pat, unul în fotoliu.

– Unde ne vor şedea invitaţii, scaunele la nuntă.

– Piesa copiilor o reprogramezi, rămâne expoziţia.

– Poate şi palpitaţiile lasă-le, nu dărâma nici mătura.

 

3

 

– Pusăi elea, ce năduş, Magri cu mâna din ceri, zâmbăreaţă, eneneaţă, coana Kamla că ceai pino, Lilafara că sir, iu, sclipiceală, tămâie, pusăilaptili, primu polinic, copilu’, al doilea, trei, moi, p-ormă, caimacu, fă, chestia cu copiii se aplică la misiuni noi, noi suntem misie veche, mântui romanu’ de faţă în trei săptămâni, altfel mă ia valea, m-aş rade-n cap, mi-aş cresta ţeasta, gata, am crab, mai am 12 zile, la 3 şi un sfert, ce tutun, ce chiacherine, mă mir să nu fi greşit, îmi dete falca dreaptă colţi, colţii dragului nene, e soare afară, a mai pişorcit azi-noapte, auzi cioara, s-a făcut prânz, o ciorbă de dal cu fişteici de salami, că mori dacă-l bei necucuit, bune, frumoase, se opri cântecul, nu-l mai prindeţi nici voi, pauză, frumoaselor.

– Ia-le-ndărăt, să te-nveţi minte să-mi mai arunci chestii de-astea, în culori, ai, ce ne crezi, cin’te crezi, ne-ai confundat, te dai rotund, hal de brahmachari, cu femeie şi copil, superi muier’le, bine că nu le dai şi telefon, da la închi, ba, te vâră ăia în enquaieră, nu mai scrie cu nenea, ni tu portocală, ţi se vede, n-ai jenă de jungli, lăbitule, ye lo jiska kya hai, ţi-a luat-o zgintecu’, sparge oul, taca, taca, păi,  rade cioara, cioroi ţestos, dracu-n patru, te-am făcut să nu mă mai desfaci, cu mişmaşuri a la turca, nu lase la oase, dombase, ţi-am spănuit-o pe hinduieli, aj, kal, pân’ te pleoşteşte lufa, cască, să-ţi pice, ţine-o-n panţi, cu dinţii, mă puţulaie, ţarca harde, hai pă vin’ ici, te pui pui, te ou rece coconaş, bilă dă cochilă, cucu mânca-mi-ai mucu’, te spiriteşti la femei, boule, vreai să miaun să sperii meenele, să-mi frec sfârcurile de sifilisul matale, ţine-o-n dinţi spârc, spârc, n-am p-al dracu’, te văd, păzea, păza, ici nu bagi, piş piaj, ceapa ciorii, ceapa ciorii c-ai mâncat pizda Tudorii, ce bei aia clei.

– Aşa mai merge, un blestem şi tot îmi ţine de urât, cântecul dacă s-a oprit nu trebuia să-ţi creezi un limbaj care ţie nu ţi se potriveşte, mie da, am gust de borfaş ratat, mi te-ai pus în cale, dintr-o încarnare kashmireană, eu nici asta nu cred, nu mă duce mintea, nici nu văd pe unde ai ieşit, cum te-ai ilincat când nici Ilinca nu învăţase să zică nici pâs (pâs nu piş), p-aici, dacă totuşi vrei să mă-nţelegi, e cam piş, o ploaie năduşeşte şi mândrul soare, de-l îndrăgeşti fără rezerve, o adevărată pictură, o nuntă, o aniversare, chiar îmi revăd soarele, mai mult voi, o fată, o femeie, o femeie, o fată, vorbind şi binepurtându-se cu milă, de nu se oprea niciodată cântecul.

– L-ai oprit singur, bine că l-ai prins iar, noi nu avem timp nici când nu e oprit, ba mai avem, dar nu e cântec, e cântare, cum să-ţi spun, că plouă şi aici, de toamnă, tu nu mai ştii ce e toamna, după toamna ce ne-om face, că după iarnă ne apucă primăvara, asta ţi-o spun eu la vară, că şi tu m-ai albit cu anotimpurile de iunie, băbeşte, şi uite aşa a trecut timpul de nici acum nu-ţi pare că nu trece destul de repede, să-ţi vezi copilul, să-ţi vezi nevasta, iar cu noi treci ia la numărător, bine te-a constat avramiancul să te bage la bulău că te cauţi singur, probabil o fi meditând, ai grijă, noi ne ţinem, te aşteptăm, de ce nu, la iarnă o să fie frig şi fără tine, s-a întors şi ni-s-a părere se întoarse, uşa de perete, toate uşile s-au matarajit, nu dansai nici cât te ştiam înveţi vreo limbă moartă de amor.

 

4

 

– Amorul rămâne pe-a noastră, nu ti teamă, conversezi ca la inchi, repeţi politeţurile, obţii ceaiul în cap, din drăgălăşenia înţelegerii ce ştiu ce se numără, în limbile astea multe, mai rar masculin şi feminin, fiecare pe alt nume, cu forme, nu de glume, o viaţă în cuvânt, sfârşitul lor, invitaţia la memorie dintr-o puţină memorie, ajutată de un singur tablou, cu epoci, reconstituiri, morţi, accidente, jigniri, fără individualitate între atâtea închisori, doar grăuntele de crab răsărind, retezându-se, iar încolţind, nu te îngrijora de singurătate şi mai solemnă, aşa mă prefăceam într-un testament al nimicului, încropind şi-n ultimele clipe efigiile păcii, n-o mai numesc prinţesă nici pe mama gazdei mele de-adineauti, în aceeaşi hindurătate, aş confunda-o, fantomă, cu Mrs. Anandini, a cărei biografie mă interesează, chiar prin analogie cu prinţesele şi văduvele alungate, aş vrea să-i placă şi ei, să-i facă plăcere, şi pe necitite, transcrisul subsemnatului cu iniţiala ei, , nici atât, bolţile de evaporări încoronând-o prea de peste lăturii unde mă lăturesc, am şi colici în burtă la ea, îmi ocup timpul, spaţiu-mi bate bătut de frunza de bananier, dacă e lumină, dacă se deschide şi nu se închide uşa, casc şi eu gura, ca aia, am un cârcel groaznic în gâtul drept, mă tratez pe mine însumi după timpul şi spaţiul cârcelului, bătut, politizat, ca şi cum mi se ceruse teoria, n-am, am un cârcel, mi-e frică să mă închid.

– Ai grijă, nu eşti sus, nu lăsa nimic deschis noaptea, mănâncă mâncare gătită, nu mai pune la inimă fleacurile, bem noi în cinstea ta, imediat ce nu mai ai, ori nu mai eşti în stare, am venit acolo să te luăm în primire, să ne ocupăm de tabloul ăla, ne-ai făcut curioase, am pus mână de la mână şi am dat sfoară şi am verificat, mai o familie, mai o clientelă de icoane, până şi hârtii găsite în aer liber, să vezi ce ne-am schimbat, da, duc urmele până la vârf, nu-n Kashmir, cum scoţi uneia dintre noi pe nas chiar dacă nu-l vinde ori nu-l cedează aici, n-are decât să treacă încă o dată, considerând neamul lui, pe aici, în memoria prinţesei, expunem tabloul, vizitează, nu ştiu dacă bea, dacă s-a lăsat ori i-ar mai plăcea, n-am înţeles nici cum stă cu ochii, se temea să nu orbească, la noi e mai puţină lumină, nori avem şi noi, dacă-l deranjează dioptrii mai mici, se dă cam mare, ce trebuia să staţi în picioare o seară, pierduţi în tabloul ăla, amândoi cu femeie, nu mai e faşionabil, dacă a fost vreodată, să priviţi niciun minut o cocoană în trecutul ochilor ei, vă dor capetele, vă piere cheful de toate celelalte, lui n-are decât, ăsta i-o fi interesul, tu, la loc comanda, puşcărie, amorul la poartă, nu te uita nici la floarea bananierului, că atunci chiar te-am pierdut, fluturii de acolo, ce scandal că-i colectau, după ce-i uciseseră, copiii, iar acum nu-i laşi în pace şi-i zgorneşti printre ore, uituc de morţii sâmbetei, nu mă mai zbat.

 

5

 

– Am mărturisit, pentru bani lichizi, cheia nu s-a potrivit, ci am anunţat, câinii n-au fost de folos, plouase, nu şi în casă, domnule, unde au apărut hainele mânjite de sânge, sabia au găsit-o lângă cadavre, sub tablou, bănuiesc alţi doi, răzbunare, chiriaşul, i s-a găsit noua adresă, ameninţase, d-l Anandini începuse plimbări matinale, a scris şi un poem pe care mi l-a dat, o piesă de arhivă, simetrică unei arhive de la voi, ţi-a povestit parcă fusese-n paradis, recita de-un izvor, a vrut să-i răspundă, din cei şase copii nici unul nu era lângă ei, decât mărturisiţii criminali, dar nu-i cred, câinele le găsea hainele, nu plouase în casă, plouase pe palmieri, câinii merg şi pe gheaţă, cămilele în deşert sunt tot câini, tabloul i-l dăduse vecinul retras din nord, cu greu va mai ieşi de aici, ancheta se va lungi, acum s-au strâns şi copiii, rudele celebrează ce le zice, sunt cu ochii în patru, nu trebuia,  trebuia să fiu la ei, la fiul cu premiul întâi, după Gauba, în istorie, asta nu s-a mai spus, puţin înainte de crimă şi după crimă am spus despre crimă am spus despre chiriaş, un lakh datorie, tai tot ce apare, trebuie să mă ocup de educaţia lui, acum e timpul de consolare, scrisese poezii când fusese copil, l-apucase acum iar, de-acum trei ştiam, un ziar că-l omora, a venit şi la lapte, îl lăsase în pană servantul, m-am oferit să-i duc sticlele, nu, nu dădea împrumut nici o carte, n-are decât o carte, şi, mai nou, tabloul ăla, în custodie de la vecin, acum rămâne mult, ancheta se lungeşte.

– Nu te amesteca, ce-ai pictat tu, ce carte ai citit în castel sub lumina lunii, bine vă bătea judecătorul, care e părerea lui, de acord, a zecea zi, nu a treisprezecea, două suflete, de-o pinacotecă, de părăsit, parcă m-aş târî în noaptea aia mutată, spre focul vostru electric, de nu v-aţi salutat nici aşa, e frumos, luase copiii de la utobuz, a văzut lume, frumos că-şi luase locul în autobuz şi venise prin înghesuială să-ţi stea de vorbă iar la cenuşa lui, mai cumsecade nevestele, v-aţi separat şi la masă, pe etaje, nici nu mai exportaţi, că pierderea e şi nu e reală, m-aş târî de-o părere de rău, procesiunile nu le mai îngroş, n-am veşti, nicio expoziţie, gramatica o ştia, le ştia şi limbile, la ce bun, dacă nu le-a trecut deşertul şi le trece sub treisprezece înţepături, numai ale lui ori şi ale doamnei, nu vreau să aud, nu vreau să revăd tabloul, n-are unde mă târî, încerc să rămân închis, la mai mult de zece case, eram şi mai departe la momentul de l-a văzut judecătorul în ziar de mai aproape şi tot şi-a spus să nu te amesteci, mă înnebuneşti cu tabloul, e alta şcoala, foarte bine că de bibliotecă nu se va atinge nimeni, de cartea aia, mi-a schimbat sâmbăta în ziua morţilor ăstora, cei mai dragi celor şase copii, în principiu, nu-şi regretă părinţii.

 

6

 

– Nu-l privise, cărându-l de colo dincolo, ci doar înrămat, la înălţime, era înalt, nu atât cât să nu-şi ridice ochii să poată vedea, n-a scăzut nici acum, când zăcea pe caldarâm ocupa două locuri de lung, al unui orb şi al unei surde, long-nga, tibetanizat numai la ochii de pasăre albastră, pe atunci tabloul nu inspira asociaţii, venea de prea departe, din apă şi foc, oricât ar fi călătorit se păstrase mereu închis la umbră, porţiunile roase au fost puse la loc pe o filieră de înaltă clasă, cu puneri la cale secrete, ca pentru a-l anihila pe privitor părăsindu-l înlănţuit cât îi va fi lumina ochilor, fără gânduri şi vorbe, nesigur, nedepiatră, încă, ori crescând piatra din încăpăţânata-i necădere, de pe un zid pe altul tabloul se agăţa mai sus, desigur zidurile nu erau egale, dar se însumau în peregrinarea privirii retrezite la tinereţea-copilărie, copilăria-maternitate, în mintea lui sus-jos, neanunţată, că fata, abia ochi în ochi, numai întorcându-şi faţa, urmărit oricum în drumurile lui cu paşi mici, de stăpâna madonică, tuna şi fulgera mai niciodată în contextul adevăratelor îndeletniciri, tam-tamurilor nocturne care-l nevrotizau, detaliilor cap în cap, pretinzând revelaţii asupra asasinatelor politizate ca sinucideri, ori nu, îşi făcea curaj, se plănuia, a mai ajuns o dată în sud, o vară, de-ar mai fi noroc, întinzându-se printre întinşii tunelului, nebăgat în seamă decât de fata speriată, amuţită la gândul că nu e niciun alb, ci un mort, refuza rolul propriei implicări în târâşul adormiţilor de-i susţinea cu propria cădere, îi lăsa în revărsare şi greoi, neoperat la ochi, se regăsea peste apă, cât mai nimerea, cât nu plonja nears, să-şi revadă mama, copila trebăluia mâncare, deschidea la cine bătea, deschidea şi fără să fi bătut cineva, se primejduia.

– Pretinde inconştient, ori cu un impuls vechi de patruzeci de ani, că vrea să-mi pună capăt prizonieratului, s-a ferit de insule, acolo şi-ar fi oferit mai grabnic, tot nevorbăreţ, despărţirea, s-a nimerit şi pe malul apei, când pleca vaporul, de se cercetează, nu-şi aminteşte, ori pretinde, petrecuse vara într-o vale, cu vreo zece personaje care mai sunt cercetate, cu mintea înfăşurată de iluzii nealelui, prin lume îi erau patruzecii, se mai oprea, nu să compare, nu să privească, nu să uite, ce-i spui pietrei de piatră, mereu alta, apele îl chemau cu peştii, valea cu aerul şi vitaminele, mai fiindu-i de casă, de grădină, vecinii cântau prea de tot nopţi întregi, altcând nu auzeai ţipenie un veac, mai aveţi tabloul, ce tablou, a tabloul, îţi vorbeşte imediat în altă limbă, în care nu venise vorba de tablou, până acum, de asta e politolog, să nu vorbească înnăscut, nu păşeşte nici spre moarte, cel puţin în ultimii patruzeci de ani, n-o chema, nu-i are fantezia în ce priveşte, bate pacea, aluziv, în dodii, pe la guverne, întorcându-se şi plănuind noi reparaţii ale tabloului, ştergându-l de adăposturile furnicilor, de umezeală, fungus, poate şi lepră, ţinându-şi respiraţia meditativ, cum o să pice data viitoare în tunel, prefăcut, spre a-şi verifica imposibilele convingeri de acum patruzeci de ani, şi tabloul, îl priveşte, nu-l trăieşte, să fi renunţat, o să rămână în tunel şi când apa ori târâşul îşi vor lua o direcţie pe gustul lui, călcând locul unde căzuse de inimă, de respinsă bătrâneţe, cum îi mai place, mai sunt ani, tot altă grijă decât el, acum tabloul, degradându-şi petecele vechi şi noi de pânză, nu sentimentul său regăsit, nicio surpriză, tunelul aiurează, nu e de acolo, se va poticni inconştient şi va întârzia, se iau la bătaie fluturii, se înnegresc şi îşi pocnesc ochii, li se văd dinţii.

 

7

 

– Sunt vreo şaizeci de ani, îi vizita dinainte, se vizitau, aşa că e o operă veche, veche, unică prin prospeţime.

– Şi dacă vorbeşte, n-o critică, n-o laudă, nimic, îşi ghazalizează rar vocabulele şi nu-i e sanscrită nici liniştea.

– Pe când lucra bavareza, pe acolo, răsărită pe uimire, la locul ei, casa înaltă, şi proporţiile o arată, se mai jucau ei.

– Că îl vezi, da’ când îl auzi, teroare, orbecăiala, care cu ochii în schiţă, ministru pe zenglis, care bulbuci-bulbuci.

– De-a orbit, nu de tablou, nici de modelul părăsit în vrafuri-decoraţii, de alcool, de insecticid, se dezalfabetizase.

– Prin apa alfabetelor moarte să-şi fi stins orbirea, apoi alt citit dezinteresat, ci avea să-şi petreacă vremea.

– Ca fericitul, după nefericire, tot fericit, măcar el şi a lui, împărăteşti, fiului i-a venit invers noroaca.

– De-aici încolo intrăm în acţiune, cu fiul fiului, suntem pe terenul lui, nicio formă, minciună terenul.

– Te va contrazice la curte, te va contrazice în casa aia, tot îi va fi frig, n-ar avea altceva încotro.

– Vor fi fiind optzeci de ani s-o luăm de la ras, bine, de la capăt, care pe care, simplificând complicaţiile.

– Nu cunoştii la femei, părinţii când sunt copii, şi ele, altfel chiar dacă mor, n-ai decât, alea-s.

– Şi-n familia lor se râsese până trăiau mai toţi, până nu muriseră mai toţi, pănă nu se măritase ea.

– Sporovăit muşuroi, paltinul întins între cei fără nici zdrenţe, liberând vreun cerşetor către mina de aur, proţăpit.

– Cu totul alte vremuri şi totuşi se mai pricepe la vapoare, la cele vechi măcar, de croazieră neîntoarsă până azi.

– Mai vezi modelul deşirându-se, nicicând plecată, în pas rotund peste covorul acum împietrind-o lată?

– Astfel speculez indiciile şi relaţia pictorială, nu glumesc cu sufletul copilului din princiar os.

– Şi aşa-ţi blochezi, orbeşte, calea liberă, şi a lui, către tunel, unde nici piatră, nici culoare, nici.

– Cochetează numai ăl copil de optzeci de ani, n-are gustul precizat pe neclasic.

– Se respectă şi n-ai decât să-l acompaniezi în pietrificata-i contemplaţie a răstălmăcitei pânze.

– E o gimnastică de nevoie, nici liberatoare, nici condamnabilă, câtă vreme uită şi el de sine.

– O campanie caucaziană, îi trage cu ea, târzia decorare în mai amplul război, furnicile, peştii.

– E o mâzgă naturală peste memoriile acelea nescrise, o anchetă inutilă din partea pesonajelor.

– Nu-l muncesc şi asasinarea ar întrece fantezia începutului de apocalipsă de-l lasă rece acum.

– Încercase, luat prizonier, să intre în ritmul renumitelor agonii, se resemnase din timp.

– Proasta inspiraţie să fi picat în plină stradă, nu oriunde, totuşi, încurcând sclerotic mărturisirile.

– Martorii, cred că eşti de acord cu anunţul, n-au fost torturaţi, asemenea femeii din tablou cu…

– E teoria dumneavoastră, aproape v-aţi îndrăgostit, ce obsesie, v-ar putea cel puţin bârfi.

– Colecţia mea îmi ţine de paravan, cât că o găsesc, să fiu cinstit, un pic prea ornată.

– O vedeţi după plac, îmi permit să nu vă dau un termen îndepărtat, vă veţi pierde capul.

– N-ar fi prima dată, iar povestea mi-o voi reîncepe fie şi în tunel, cât de târziu.

– Nu veţi fi adoptat decât cu preţul eroizării, probabil ramdeosistă, v-ar insinua.

– E la dispoziţia dumneavoastră, pentru tortură, pentru contemplaţie, parodie, totuşi, nu-mi sunt ape.

– Vieţi simple după vieţi simple vi se strecoară printre degete, de-o viaţă, aveţi dreptul…

– La autostrangulare, mi-e simpatic, află, cazul şi de data asta nu mă dezmint.

– Toată lumea e sigură, sănătatea să nu vă joace feste, după cum şi limbajul esoteric.

 

8

 

– Lac de broaşte, înecatul are pielea spălătorului, de găină, nu e înecat de viu, era mort neînecat.

– S-a constatat de două ori situaţia înecării, apa din plămâni, broaştele n-au niciun amestec.

– Furnici beţive, zburătăciuni plicticoase până la exasperare, orbul ţinteşte lumina ochilor sus.

– Nu şi-a omorât tatăl, ori a fost demult, dintotdeauna, nu e obligatoriu să se repete în familia paznicului de bulău.

– Nu mai sunt locuri în puşcărie, ăsta o fi rostul tunelului, prevăd convoiul nu spre crematoriu, spre puşcării, casă.

– Plânsul mamei, dacă ai văzut pisica plângând, cu ochii prea deschişi, vrăjind autopsia furnicilor.

– Şi astea vor trezi amintiri în tunel, cum că fiul a fost torturat, ea s-a întors din gheţuri să plângă.

– E altă climă anul ăsta, broaştele ne ajută în fondurile pentru puşcării non-vegetariene, dar cine să cerceteze?

– Şi ce, mai degrabă decât îţi pierdeai ani întâlnindu-te cu doamna Nandini, tu dinspre junglă ea dinspre mare.

– N-a fost nicio intenţie şi n-o acuzăm nici pentru ce-şi întorcea capul, putea fi o întârziere a văzului meu.

– Ani de zile n-aţi scos niciun cuvânt şi din când în când, după toanele dimineţilor, vă mai şi acuzaţi.

– Ce se repetă, cam aceleaşi bucăţi, în dreapta, în templu, vrei să spui, în stânga tragem cu urechea.

– La broaştele din lacul firav, gugulit de bătrânii ca orbul, în târâş, e altă climă, alt loc mai larg.

– Iar tu să te strecori ca-n dimineţile vechi, la plimbare, cu femeia din tablou petrecându-te.

– Ar fi treaba mea dacă m-aş afla în minutul meu dintre nelibertate şi nelibertate, pe drum.

– Libertate broaştelor, în templu cântându-se trist, ascultai fetele.

– Instrumentele vibrate de fete se vedeau în mesteceni, îi tot număram pus pe foc spre locul întâlnirii.

– Altfel, mai de rutină, poziţia astrelor după clipe din minutul îndumnezeit, după încă o viaţă de înţeles.

– Prin împrejurările sfârşitului, reductibile, vai, la ceea ce broaştele nu mărtutisesc, iar cântările s-au rărit.

– De otravă, foc, înec şi ceea ce nu se întâmplă în tunel, de nerăbdare, cei ce mai pot umbla strivindu-se sub tălpi.

– Te antrenezi târâş, în consecinţă, căzut din rang, beat, insecticidat, autochelfănit, întins cu adultera soră.

– N-am cum mai voiaja nici eu pe-o singură cărare, s-o tai pieptiş spre fetele templului, poate ucigaşul meu.

– Te voi afla într-o apă cu broaşte, nu vei fi în apele tale, va fi o zarvă de corzi broscare, voi arde un foc gol.

– Fiind în mâinile tale n-am ce te mai învăţa, tot partea maică-tii o iei, să ne supravieţuiască şi să nu uite.

– Grija de bunuri se mută la străbuni încă o dată, ni se pare că ne mai îndrăgim, ori păcătuim de o beţie.

– Nu ştiam că te-ai grăbit să mă întreci în băut, mă gândeam că n-ai motivele mele, că mai poţi creşte.

– Încotro va fi fost la fel de târziu ca pentru tine să ameninţ definitiv pe toţi ai mei şi să-mi atrag tot moartea ta.

– Aşa treci la faptele mele din imitaţie, seacă lacul şi broasca nu sare, se întinde şi aşteaptă, se coace, ne-ai copt-o noaptea aia, cu beţia şi beata cealaltă, beată şi mama, ne-am îmbătat cu ea, i-aveam grija.

– Geloşilor, habar n-aveţi nici că dintotdeauna v-am aşteptat aşa m-am grăbit şi am petrecut adultera.

– Adultera era cea pe care o petreceai, până nu se mai recunoaşte, degeaba o luai pe mama şi cu tine adultera.

– Vezi până să te naşti, timpul de până la copii, timpul nostru, şi al ei, eram la fel, cum te simţi.

– Nu vom încheia altfel, nici fetele din templu, nici broaştele, mai încrezut eşti tu şi mai disperat.

– Că mă importă de unde mi se trage şi dacă refuz şi dacă sunt exclus de căpitănie să cârmui tu, ce?

– Mi-e de văzut pe o rută necutreierată, uitând împleticelile de ani lungi, clipa într-o noapte paricidă.

 

9

 

– Pe lista din first, mitigane, naşte sufixuri kashmirene, dă la bulă, cu trib, şi io o introduction la Carmen.

– La linguistică, fraţi mio, şi tătă zâoa la taclation pân deptă, pân trataţâie că topit îi mitu-n frig.

– E şi ea viaţa cum e, o mai pocim de la şi pentru distanţă, nu-mi lua peste picior timpurile astea.

– Nici s-o lungeşti, însă, cu scurtimile să laşi fetele să aştepte, să ţii la colţ pe coji de nuci privighetoarea.

– Spre a glumi cu închipuirea lor ciujdite, cu acele rânduri pe care le iubesc peste slangul exhibat.

– Şi viziunea, filmul de memorie a fetelor uneia, foarte bine, ce nedespărţite nici nu mai e părelnic.

– În rutina şi entuziasmele din veac, abia de mai încropeşti câte o pagină la romanul ăsta, pe pritocitele.

– Şi de m-aş fandaxi eu, nu mă lasă el, în o mie de intenţii, mi-l datorez şi vreau să mi-l datoreze.

– Norii de mă baţi la cap să ţi-i ilustrez, prea albaştri de uite în noapte cum toarnă, îi pui în paranteză.

– Vă ştiu ei mai bine şi mai cu drag şi dragul meu e mai cumplit decât al tuturor şi al meu la un loc.

– La mijloc septembrie hind – introducere în dicţia latină – stanţa post-scitică retezată – de aici pân-aici.

– A doua stanţă n-o aud de ritm – pe tăietura în piatră zi – piatră piatră nu piatră – nu piatră.

– Prima unde e piatra tra – într-o piatră nu batra tra – tuere mater tuere matres – tramatra tra.

– Arta depărtării, cât te-ai ascunde în tăcerea de-aproape, pelticeli şoptite o asaltează cu peste o senzaţie.

– N-am cum rămâne la mustaţă, fie-ne, până la sufix, limbile retezate asemeni încercării-ţi de piatră.

– Trecerea-ne conversată, trăiască-ne capra calcă piatra, au halit-o soldaţii şi jertfa.

– Sigur ne-am vindecat de ghilotină de când nu mai era loc în tunel de valuri din gâturi.

– Abia te relaxai, stop-subject, dacă se scria singur, ştiai în dinte, dintele de aur din gura morţii.

– Cochetam după moda veche cu moartea pre moarte, uitându-ne anii tinereţii în drum.

– Larga şi grasa nu ne încălzeşte de vreo doi ani, după cum nici oacheşa cu cască.

– S-a ridicat bătrânul cel lung de pe caldarâm, acolo rămăsesem când s-a dezlănţuit tunelul.

– Minutul ăsta se cuvenea, pot zice că l-am acompaniat într-o priveghere de piatră.

– Nu s-a împins mai niciodată după prizonierat, nici în vremea oarbă, numele din ce în ce tată.

– Al tatălui e din ce în ce al tău el nu se mai încurcă mi se pare la analfabete, contemplă mama.

– Am citit pe undeva nume asemănătoare, aresturi, cu televizorul nu-mi pierd vremea, am vorbit la munte.

– Am repeta că ne-am întâlnit pe aici, că ţi se pare tot pe aici, n-ai fi de acord să repeţi verzile, albele.

– Nu mai e timp, acum doi ani, la opt zile, patru luni, şi nu mai puteam asculta nici muzică.

– Sau apăream în tunel, numai orice, împreună cu crabul şi nu mai aveai nevoie de nimic.

– Aşa e şi-n singurătatea mea, ar fi mai bună o viaţă casnică, arată bine casa cu o femeie.

– Şi lingură, pe un vapor, între gheţuri, şi împinsă dinspre vreun izvor, cred că tot ai ce-i vede faţa.

– Mi-am dat seama că un timp nu vorbeai singur o vedeai şi i te adresai şi foarte frumos.

– Scufundarea-stanţă în apă, ca în piatră am urmărit-o la vedere, o vedere bucurată.

– Şi după două vorbe, ori un târâş în somnolenţă, se apucă să se împingă pe ei înşişi.

– Cum şi noi după despărţirea unul altuia pe imaginile presomnului, n-am parte ziua.

 

10

 

– Nouri seduşi întru a zmeului deznourare de-a dreptul sus printre linele cercuri de ulii în zbor.

– N-ajung la aripi, nu la culori obrăzate nu ochilor nevăzându-i, ci tot din înalt revărsându-se val.

– Aură sombră mută-te vânturată către depărtări cu zmeul sub horă fură verzilor grele înmiresmări.

– Sufletul şi o vorbă amoros aninată în arbori la fel animat dincolo zarnic deodată cer lung dus-întors.

– Ajungem de unde am pornit, cu deosebirea că la gura tunelului sunt cercuri, întâi al munţilor, apoi cartoforii.

– Adăpostiţii n-au teamă de furnici, de trafic, de moarte, gura cealaltă ce continuă într-o limbă încărcată.

– Nevorbitoare, când a murit ultimul vorbitor al fostei noastre limbi a murit oare numai vorbirea?

– Mulţi zac cu faţa pe piatră, prea mulţi, sloiuri alungate, rar care se rezolvă ancestral răscăcărându-se.

– Pe când uită că-n tunel ţi-ai aşezat până şi sub cap fundul coşului cu gura în jos, ţi-ai greşit târna.

– Prânzul meu mi-l visez că se umple coşul şi eu sunt el chiar cu gura în jos, musteşte, salivează caldarâmul.

– Căluşel şi nu te-ar încăleca nicio pasăre, inexpertă şi mută încălecându-şi piciorul cu celălalt, sigură de încetineală.

– Îmi vâjâie capul sub corul ei şi mi-e de târnă, că se lasă şi se dărâmă toată femeie peste discuţie.

– Nu te chinui cât te chinui, adormi cu ea pe-o ureche, gaură la gaură, târnă-ţi trebuia, că altfel îţi pica la trebuinţă.

– Dau raită pe raită furnicile cu nasul pe sus, am târna goală sub cap, şi târna surdei peste cap e năduşită.

– Nu vă plouă nu vă vede, ajungeţi şi coborâţi capul de pe târnă şi târna de pe cap, pe neprevăzute.

– Nici s-o tăvălesc, cum m-aş uita la ea urât, fioros de-o trezire, o mai suport cu nuielele târnei înfipte.

– Nu te poţi întoarce cu faţa în sus nici de târna de jos, în cofă, nici de târna de sus pe ochi.

– Singur în favor, cel mai cu târnă, numai eu şi din târnă, de nu mi-ar dărâma-o pantoful.

– Brânci de ploaie, furnici iuţite, capete în burţi, târne deşertate, spumă, te mişti un pic de prima oară.

– Cum pot muri când mă pot naşte nici din târna de jos nici până la cap, doar de la cap, din cea de sus.

– Neajutorate, mâinile alea, picioarele alea, tencuială de zacere, numai târna goală de jos dacă promite rai.

– Atme îmbâcsite de bicşi, n-au decât să-şi facă loc prin împletitura nuielelor, mă vezi, nu-i vesti orbului.

– Cum o termina sacrificiile, până la târna de sus, nu-l mai pot opri, e rândul să redevii egal somnului.

– Amândouă târnele mi-au fost noroc şi nenoroc, una câte una, pe urmă m-am eliberat, măcar să rămâie aşa.

– Ales personal, după eliberarea de târne, un pas mic mai mult să-ţi duruie primul cerc la urechi.

– Muta are târna cântătoare şi semn sfânt de la primul cerc mi s-a aşezat pe urechea de sus, târna la urechea de jos.

– Amândouă târnele s-au zborşit din viteza pantofului, orbul o încurcă, nu mai are ce sacrifica pe cercetare.

– Cu pantoful ce m-aş socoti, îmi zdrobeşte şi orbul, la o adică, şi mă orbeşte întâi de târne.

– Câtă grijă, câtă colcăisei în visul de-o târnă, apoi de două să te târăşti cum ţi se târâră picioarele, mâinile.

– E Dumnezeu, ceva, ni-i foame, acolo, cu foamea nu mă mai trezesc, un ochi de împletitură, un sorb.

– Că nu ţi-a ajuns să-ţi înveleşti capul, s-au ros fibrele, şi târnele arătatu-ţi-s-au, şi sunt şi dormi.

– Eu n-am părinţi, dacă mor târnele mor şi eu, eu n-am eu, dacă am târnele am şi eu şi târne.

– De-aş cuprinde ochiul de târnă în ochi, te-ai trezi tot aici, te-ai trezi şi m-ai târnui, şi te-aş târnui, nu?

– Să ne batem, să ne zdrobim când mi-or orbi târnele şi aş fi în rând, dar tu ochi în ochi cu târna.

– M-ai liberat şi de necuprindere că nu văd nimic, nici norii de-i cântă târna de sus, norii.

– De gâtul meu nu se mai toceşte nicio mătase, nu-mi mai deşartă nici târnele cântecul.

 

11

 

– Reconstituitorul a îngroşat umbra, întunecând prezenţa lumească a modelului, asexuând-o prin propria masculinitate.

– Privitorul îi contemplă însă privirea, în tăcere, până va fi vorbind, ceea ce ar răspunde obscurităţilor inferioare.

– Nu mai are ce se pleca din imnul încheiat al ultimelor sale glande, până iar se mută în privirile celelalte.

– Se desenează însuşi cu trei capete, două târne, sub infiltraţiile norilor diluviali, în susul tunelului, josul fondului.

– Norii şi-i înfrăţeşte, să-şi joace păunii ochii, şi călăreţul, şi lebedele, răcorelnice, perechi mai fericite ca-n aer liber.

– Străzeiţa geloasă pe apa înspumată de râs şi dând din colţ în colţ, în capul său, la luna cocoţată în păr.

– Femeia femeie e fum fum, femeie în fum în femeie, îi taie cu osul schiţa în caldarâm şi se închină ranist.

– Păunii cântă, ea nu-i aude, dansează, el nu-i vede, reală numai umbra fumului peste norii umezind.

– Ape rivale zeiţelor, nenimfe, povestea putea fi frumoasă din nou, tunelul privirii oarbe o blochează.

– E timp de când pictoriţa îşi picta amfitrioana pentru a trece împreună alt timp iluzionat în ochi de pânză.

– Culorile şi le-ascunsese artista din atelierul mai ruină ca o târnă sub ţeastă unui neomodel culcat.

– Amorurile acelea, până la a-ţi ierta înşelătorul ros de sifilis, ca şi tine în timp ce eşti pictată.

– Cu ftizii şi cancer, în gelozii aliterate, o întoarcere din norduri îngheţate rătăcit, deraind anchetele la cald.

– Prelungă, mai în departe, decât vieţuirea unei picturi, scursoarea unui tunel de lepădaţi mai ca lepădăturile.

– Nu compara materiile, unele se autoconsumă, altele sunt consumate, termenele campaniilor se reglează.

– La vedere, pe dedesupt, după loc şi reconstituitor, nu se naşte cine renaşte, nu renaşte cine se naşte.

– Nici una nici alta, arunci o pensulă, laşi o peninsulă să-şi piardă capul după insule.

– Dicere Carmen quo Sybillini monuere versus na punaralakam pranayina iva strastaganga.

– În zona unu’ e infernusu’, da’ a coada lu’ tunelu’, toţi ape, apii, să ne fie cu iertare, nu ne întindem la pomană

– O împărţim pe un metru de nimic, de ne luam metru-n renume şi palatini mai împăiam dizgraţia până-n tristeţe.

– Tot datele şubrede te pasc, amice, să fim cu orbul, nu ne vede, cu surda, nu ne-aude, când ne mai terminăm…

– Negăsiţi, nerăciţi, cum ne îngurgităm găurile-ne, întinşi, scurşi, răsculaţi, ne-am ieşit pe drum ca o apă chioară.

– N-ar mai fi timp de răspuns, e câte o sforţare învederantă, o reconstituire falsă, refuzul astralităţii.

– Mai multe serbări şi sarbede fie pe pământ în altă parte decât în sufletul pământului nimerit întâi.

– Obscurităţile te vor mântui din motivul tabloului, care ţi se va trece în cont, de furt, de morbid.

– Rolurile noastre sunt oricum neplătite, să fie plătit, de-avem, de-a surorilor, fraţilor, vremea oprită.

– Nu e cuminte să apari nici într-o oglindă, nici într-un ochi de orb, nici într-o privire de cadră.

– Suntem de natura zăcaşilor din tunel, ei nu ni se rezolvă, noi ni-i revoltăm, ne petrecem.

– Cu o minimă aşteptare de profit, altul decât moartea, dacă nu viaţa, tihnindă ca a lor dacă nu mă înşel.

– Ce se debitează în timpul şi după aia, cu ochi luminaţi neînlăcrimat de-o uşurare neinvidioasă.

– Nu ştiu al muririi sau ce, închini spre puţini, dezlegat, în imaginaţia-ţi, de trupina furnicilor albe elefant.

– E o traducere a lui a cu o, de exemplu hoti în loc de hati, n-or fi hoţi, tu haţ la mine că mă împleticesc.

– Nu-i bai, bye norilor, căzut, cât ai trepida întru speranţa nesfârşit previzibilă, crima de la breakfast, să fim serioşi.

– Pictura cea de după mamă-sa tânără, în braţe la baba din casă, matajika buzna în traducerea lui a în o, ce fac.

– Pălăria de stanioale cu veţi între ele e plătită, a la o, o la a, închizi uşa, reintri în conversaţia oarbă.

– Cât mai e, protecţia deteriorându-se, audiţia căşunând tremurici, poate mă mai gândesc.

 

12

 

– O femeie frumoasă, pictată demult, demult, pânza roasă de furnici, ca foile scrise ale palmierilor, reparată de un profesionist în anii noştri, nu văd legătura, sunt materii terminate cu care ne ocupăm, nu colaborăm cu distrugătorii, nici cu petecarul ieşit, prin absenţă, din cadrul cadrei, ne-ar părea rău să i se fi întâmplat modelului şi avatarurilor ceva ce noi anchetăm spre a găbji fiul vinovat, neexistând nici metode, nici speculaţii până unde ne duc drumurile, că ne-am roade, ne-am rade, avem de trecut în viteză într-una prin tunel, încă puţin şi ne plângem cel puţin de oboseală, de crabi, de furnici, viaţa se ia de sus, ne-am năucit nu de acum, din ce în ce, de la ciur la ciur, n-ar fi nimic nou sub soare dacă ar mai fi soarele, sărim cu gura la încă un mister, remisterios comandat, crimele se înmulţesc atât de natural, noi amestecăm culorile, aici ar fi aici până aici, n-ai ce-i face mortului şi scena îi aparţine, ca şi noi, pictura ni s-a deteriorat de nerecunoscut, am surâs orbului şi am pierdut astfel nu numai timpul dar şi încrederea că ochii noştri nu i se datorează, religia ne e pură, cu slujbele, la încercare, muribunzii de-o viaţă cum s-ar ucide între ei, fără a şi-o face în acelaşi timp cu mâna lor, victima în discuţie trăgea clopotele altei femei şi cine ce păcate, cu adevărat, mai avea, ne-am consultat şi aliaţii, văd mai negru, ne şi scârbesc, scârbele, că ne împingem pe noi înşine imediat ce începem să vorbim, poftim de vezi şi la ai noştri ce poftă au să ne bârfească javrele, mai bine hrănite ca noi, din tabaco, ne-om fi ocolind represiune în bestii, s-au moleşit, vino mai aproape.

– Stai în casa femeii aceleia, ea e plecată, m-ar doborî ca întotdeauna, de când mă rugam să dea Dumnezeu să se îndrăgostească de altcineva, să te părăsească, de-i era frig, în sat, altul, nu se mai târau sub ochii nimănui, nici ai lor, ne-am întors, m-a mai doborât, m-ai zgâriat din nou, să mă ocroteşti, ţi-am slăbit ochii şi ţi-i reînvigorezi privind în ochii mei de odinioară, când ai căzut pe stradă, lângă tunel, în cercul mutei, fără vedere, te-ai gândit, la prima nouă tresărire, la ochii ăştia, recunoscându-te în vederea cadavrelor de sub tunel, până te-ai târât, ajutat de fiica ta, din nou la vedere dintre noi, te iertasei cu jale şi uite că din piatra văzându-te nu aştepţi nimic, nu mă exagerezi, te molcomeşti împăcat în aristocratica-ne tinereţe şi copilăria-ţi, fără amintire, cu o bătaie de inimă, de două ori în pieptul tău sub liniştea ochilor tăi, nu i-ai primi de-ar fi să împlinească şi gândul meu, erai mai bătrân decât toţi zăcaşii, de i-am zărit şi eu mereu când m-a doborât femeie, tată-tău orbise oricum, ori vrei să-mi citeşti ce ţi-am ascuns vreodată, ce-am ascuns orbului tău tată, orbului de tine, cum vrei, fiule, eu nu ştiu, tu ştii, nu ştii nici tu, ce să mai ştii şi noaptea de acum, un lux, nicio pricopseală, iartă-mi limbajul, s-a degradat, ne contaminăm, vezi că nu te judec, nici nu pomenesc de cele ascunse în ochi-ţi surprinşi de privirea mea, de aceea eşti mai blând cu mine, cele două femei să te ierte şi tu să mă ierţi, un copil atât de drag, era revoluţie, atât de drag în orice decapitare ratată de femeia aceea.

 

V

 

1

 

– Tradiţia ne îndreptăţeşte dacă nu chiar ne obligă la anume constante în ce priveşte tăierea şi înlocuirea capului, învierea şi reînsufleţirea unei persoane, fie şi pentru a da unrăspuns, ca martor, de exemplu, îi pui capul ori suflul altuia, al unei furnici, din neatenţie, intri-n încurcături, de asemenea tradiţionale, pledez pentru folosirea tradiţiei oarecum împotriva ei, să n-o repetăm, s-o ştim pentru a o sălta, a face un salt dinspre ea, doamnelor, în exemplul de mai sus, dacă nu ne pierdem noi înşine capul ori sufletul, imaginaţi-vă o metodă precis elaborată de înviere a martorilor autentici, cât suferă, doară, omenirea prin moartea lor foarte bine plătită, ar fi, e drept, ucişi toţi martorii şi de mai multe ori, dar, vedeţi, şi întrucât ni s-ar universaliza metoda, veţi spune că pentru audierea lor sunt necesari interpreţi, ca pentru descifrarea viselor, palmelor, astrelor, viitorurilor, martorul poate vorbi, e drept, în altă limbă decât înainte, în vreo lumbă care nu s-a mai vorbit niciodată, o observaţi ce strâns ne vom asocia lumea lingvistică, babelul tot nu va da înapoi, aceste limbi cu totul noi vor întrece în număr pe cele articulate ori, iertaţi-mă, dezarticulate, odată cu aparatele foniatrice artificializate la rând cu fiica noastră, nu înseamnă că mai am curajul să vă împărtăşesc adevărul în câteva din crimele văzute, îmi aştept veacul cu fiecare vorbă de clacă, dinadinsă, ca să zic aşa, n-am avut un prieten, nu-l văzusem din vremea ciclopiatului, ne-am permis ochi pentru ochi cam anapoda, copilăreşte, chiar cu întârziere, până ne-au prins în bloc şi ne-au iertat fără să ne facă atenţi, cum insinuasem, azi aşa, mâine aşa, cine ne-ar deciclopia chiar pe noi.

– Să spui că se înmulţesc retorismele ca ciupercile, cum, dacă ciupercile dispar atomic, nu, limbile nemaivorbite şi c-o fi c-o vorbi, toate coficofismele bat nu spre metoda noastră, bat în ea, o bat, domnilor, la cur, v-aş băga mâna-n buzunar şi, când mă pocnişi, v-aş zice chestiile alea, m-aţi mai şi băga în pizda mamii, pe bune, păi nu mi-ar fi şi mie pe străine, ideea mi s-ar întipări reumatic în oase, oasele limbii antevorbitorului, mă mir că nu v-a zis domnişoarelor, eu am înţeles ce porc e, d-aia protestez, aparte de belitul amintit şi altele ne mănâncă, noi mâncăm orice, şi pe dracu’, nu căcatul ăla de-l amestecă bulă şi-n tradiţie, mă doare burta, păi bine bă broască, de sari dinspre, nu-mi vin în bou, eu văz săbii noapte de noapte, unde nu mă achită pe mine sfârşitu’ babe, da babetului, sunt şi eu sictirit, care-a vrut să mă omoare, câinele, m-a mai lăsat în plus, i-am mirosit, cum să nu-mi mai miros şi eu, bine, martor, pe nelimbă, am scos-o, nu sabie, cu sabia mi-aş tăia-o, sare la prostii, c-am tăiat toate limbile şi din filoxera lui mi-am retezat-o şi pe a vorbitorului, să studiez, domnule, eu refuz marfa, să nu mi-o mai fete din falimentul mă-sii, că dacă-ţi vâr sula-n coaste, te prinzi tu, nu mă mai prinzi pe mine şi nu-l las eu pe stricatu’ ăsta să mă prindă, ce pretenţii pe saramura lui, să înviez eu, singurul martor, să-i spun lui că eu sunt vinovatul ca şi înainte de a mi-o fi copt-o el.

 

2

 

– Intră, nu intra, frate suflete, până la mine nu poţi coborî, nici n-aş avea cu ce te servi, stai aşa.

– Vere mortule, mă duc la teatru, poate te interesează, se moare cu toţi martorii, nu moare nimeni, nici eu.

– Schimbăm rolurile pe drum şi acolo vedem, mă îndemni zadarnic într-acolo dacă ne schimbăm rolurile pe drum.

– Ce teatru-ţi închipui că mai umblă, cine mai umblă, nu mă duc la teatru, stau cu tine, de sus.

– Jucăm bambilici, puişor, te-ai dus, şi nu la teatru, nici pe lotul unui stârv de statură chircită.

– Saltă-ţi o dată-n viaţă căpăţâna să-ţi vâr o târnă sub ea, aşa-mi ajugi mai la duh.

– Îmi strici mândrie de somn, te-ai prostit de bine ce-ai pustiit o ostenitură de păcătos.

– N-am nicio părere cum tot am mai apucat să-ţi sforăresc ţeasta de nimic pe târnă.

– Al meu să fii, nu mă interesezi, la revedere, de vreo femeie dacă eşti, mi-e tot una, te sar.

– Îţi dai seama ce bârfă de suflet să mă poarte pe din afară o zdreanţă ce zici de-o crimă.

– Nu ştiu ce vrei, n-am mai mâncat nimic de la linsul pantofului, şi el m-a lins, eu ce-am simţit.

– Tu nu te mai poţi mişca în veac, târna a rămas de tine, eu am scăpat dintr-o târfă.

– Abia a plecat, nu pot striga, tu eşti mai bestie decât o furnică de-mi suia măduva.

– Voi lucra absolut singur, tunelul e amuţit, e un strigoi pe nume noapte peste voi.

– E mama mamei, n-o jigni, stârpiciunea mortăciunilor, nu mai am eu furnica.

– Te ţin de vorbă că-ţi ţin de urât, ăsta ţi-a fost norocul, de mine.

– Nu mă mişc, nu pot, te-aş pocni, am scotizat de mic, pe aici nu creşte nimic.

– Voi juca eu, tu erai teatrul, nu vrei, nu-ţi place, nu discut, te-alegi cu târna, altfel e totul.

– Mă chinuie, da’ dacă asta e condiţia, ia-ţi valea şi când te vâri la loc în târnă să nu mă trezeşti.

– Lumea te va şti ca pe un crab breaz, că târfa a păţit-o, ucisese, tu n-o să te deranjezi, erou.

– Fără roiu’ că am târnă, te-nchid în ea şi ţi-am luat toată puterea, măgarule din măgăriţa aia.

– Du-te unde voiam să mă duc, teatrul e reconstituirea, înţelegi, os lângă os a ta cum erai copil.

– Nu eram niciun copil, sunt din tub, din tunel, cum să fi pomenit naştere sau suflet în tunel?

– Cum vezi, ajungi în capul mesei, târna, eu, tu, pe nemişcate, cad ăilalţi la învoiala-ţi.

– Mi-e scârbă de ei ca de tine, i-oi pedepsi în legea de crab, nici nu ştiu dacă o merită.

– Aici ai văzut nevederea, ţi-am venit baftă pe două guri, te-am cadorisit, te-am făcut stăpân pe tot.

– Pe mine mă stăpâneşte gura aia, spre mută, aş mânca-o, cum mă gâdilă târna asta, da’ face.

– N-ai impresia că e mai larg tunelul, că-l domini, ce mai, stăpân pe ce te stăpâneşte?

– Căcat, până una alta, pe urmă, parcă se lărgeşte, drăguţa, mă cacă tunelul pe berechet.

– Nici n-ai voie să ţi se împlinească vreo dorinţă, ţi le potrivesc după ale târfei, să te văd.

– Te simt şi abia aştept pantoful, nu-l mai ling, să nu îndrăznească să mă lingă nici el.

– Aşa, prima dată, pe urmă vedem ce urmează, capul pe târnă e pentru suflet nu găinărie.

– Fii drăguţ, altfel urmezi pantofului şi, cum nu a venit, i-o iei înainte.

– Îţi iau târna, cât despre pantof, n-o mai fi avut curaj să vină, ce-ţi închipui.

 

3

 

– Virginele oarbe l-au îmbrăţişat pe bătrânel, de plouă cald, până-n nuielele târnei înlăcrimându-i ochii.

– Spre turnul transmutat drept altă postură a tunelului, şi mai furnicate mâini înmătăsind persoana.

– Diarhia pune târna, cu omisii şi-n comisii în bătaia inimilor mâine-poimâine trazistorizate.

– Asta moralmente, cât că ruleta de pe piatra orbului şi-a surdei, sufletului şi trupului dă.

– Ia, nu dărâma pe cine dă, de la cine dă, al cărui stăpân de la ce slugi cheltuie şi ce.

– Investiţiile individuale sunt secrete, investiţiile secrete şi confidenţiale or fi având alt moral.

– Facem rost de corupţie printre răpciugile grajdului, le punem capete de coronaţi, ori coroane.

– Păcat, cu toate certurile din staulele de pe sus, să pierdem şi târna, de n-o fi vreo iesle de sarai.

– Cu nenoroc de pus pe foc, aşa doar am avea prima oară ce aprinde şi apoi ce-am mai arde?

– Dormeam tot timpul, mâncam la mese cu sufletul îmbrăcat frumos că nici nu te mai visai crab.

– De la suflet la suflet îţi luai o porţie de raze, de nori, te şi căutau, ca-n familie, ce e, ce.

– Nu te lăsa să mori, cum i-ai lăsa să trăiască în huzur de nejudecată, numai că târna-mi ţine.

– O ardem magic, da, ne-nvăţăm cu căldura, cu căldurile, şi-o să ne fie frig la autopsie, n-o să ne mai placă putrezirea.

– De-om mai apuca-o la vară cu atâtea vizite de pantof, ne poate jumuli fâşii pe posturi de pingele.

– Şi reparaţia-ne tot de noi ar putea depinde acolo, ce se va alege de aici, cu noi, nu doare nici târna.

– Un bob zăbavă, nenorocirile ne vor fi de folos, nu ca înainte cu numai fericirea de eterni orfani.

– Cum de n-am încetat să existăm niciodată şi ne târâm nemuritori, numai târna poate avea idee.

– Ea ne şi înalţă, capul tău, unu’, sărim ca la jaf, avem dreptul să ne apărăm patria, să ne facem sarai.

– Putem discuta, trece vremea pomenii fără a prinde de foame, nu mai ştim nici de cine nu se trezeşte.

– Cine n-a adormit e suspect şi-n târnă cu el, sub urechea ta stângă, dacă tot te-ai întors la perete

– Aş vrea să-mi amintesc orice, târna şi netârna, tremur de floarea spulberată a unei amintiri.

– Vei mai refuza speranţa încă o generaţie, te vei mai refuza pe tine, făcându-te amintirea capului de pe târnă.

– Să râdă epilepticii de mâine şi de mine, ca-n tablou, adică locul meu e numai metru, nu şi cub.

– Am o temere din partea pantofului, nu că-ţi şutează târna de pe cap, capul de pe târnă, un fel de zero.

– Zero pantof şi n-am mai şti nici de scârba noastră şi târna s-ar hârbui sub oasele noastre în clipă.

– Teamă mi-e de altă călcătură, de pas mic, nici ăla al nostru, niciodată, nu ne facem timp şi curaj.

– Ar fi sfârşitul oricum, s-ar shimba riturile, ne-am bate pe târnă, nu m-aţi mai râde nici.

– N-a râs nimeni niciodată pe partea asta a tronsonului, a râs pantoful împuşcându-ţi târna sub ceafă.

– Era un suflet călător, cu picioarele lipite, strânse, mi-e mai răscăcărat mie capul pe târnă ca al ei.

– Şi s-a pogorât să-ţi ceară s-o încânţi în schimb, să nu-şi dea foc, să nu-şi dea gheaţă.

– Mie-mi curge pantoful, nu mă încurc în părţi, mă reţin, n-ai decât să râzi, prima oară, degeaba.

– Tribul râsului şi-ar spulbera cenuşa, doar aş râde la sfatul celui cu capul pe târnă, revoluţie.

– Dacă te-ar durea de moarte râsul ăla uită de târnă, dă-i foc, intră-n ea n-o părăsi.

– Şi dată-n galerie, cu norocul nostru, al tuturor, aşa neînsufleţit ar fi să fii criminalul, în locul martorei?

– Mi-ar fi de târnă, într-adevăr, altfel aş avea de refuzat apoi ceea ce neam de orfan n-ar primi.

 

4

 

– Prea destule ipoteze, onoare, un ban să nu dai pe tevatura din jur, care înăuntru este vie şi naturală, tot circ.

– Fie, nimic din toate astea nu e de competenţa târnei, chiar plantată de un pantof deşiretat anapoda.

– Consecinţele vor da apă la moară monopoziţiei de la un tunel la altul, scădem expediţiile.

– Pe motivul reconstrucţiei pe loc a unor noi vehicule, ale tuturor, de apărare contra sărăciei.

– Calamităţile îşi vor lua proporţional partea, filosofia lor e neştirbită, înfloriţi ramdeosofia, orice.

– Plouă de sus în jos, creştem împotrivă, căldura în piatră are alt efect udată de nu de sânge.

– Amănuntele, la direcţia tunelurilor, gata de reconstrucţie, cu pierderi iminente, de data asta preştiute.

– Jocul invers, mereu invers, ne paştem uitând că ne poate paşte târna, ce suflet de pripas a pripăşit-o.

– A fost văzută în acelaşi timp în mai multe tuneluri, sub câte un craniu instantaneu sanctificat.

– Am văzut rapoartele despre unele din aceste cranii, unul ţi se potriveşte ca un pantof.

– Schimbarea capetelor e subiect de fidelitate, nu se mai poartă, nici adaosul n-ar abate limbile.

– Cu două capete ai avea două limbi, ai sta de vorbă  de unul singur în toată naturaleţea.

– Aş fi auzit, înregistrat şi rapoartele care ţi-ar parveni te-ar abate de la pericolul târnei.

– Opt capete îmi pot permite numai pentru cumnatu-meu, să le am de tăiat legal, mai târziu.

– Dacă ne concentrăm asupra fenomenului târnei, cu permisiunea-vă, încă o clipă, va da lecţii.

– Că nu mă mai aclamă crabii, venerând-o pe ea şi să-i fur secretul să schimbăm rolurile.

– Teatru s-a compromis, vă dau astfel dreptate, cu schimbarea capetelor gândiţi-vă la viitor.

– Nu pot lăsa târna din josul craniilor putrezite să mă înlocuiască în plata ei, a mea, a providenţei.

– E cu gura în jos, jocul nu e nicicum, cine e martor începe să râdă pentru prima oară.

– Viu sau mort, sunt ani de când morţii de râs ne-au servit altă lecţie şi nu le-am respins-o.

– Viii de râs tocmai că s-au redus, castă de castă, neconsiderând pe cei care nu ştiu că râd.

– Ştiu că n-ai curaj să-mi râzi în nas, m-ai întrista şi m-ai pune pe jar întrebându-te ce vânt te aduce.

– Nu e de râs râsul târnei, aşa, nu râd eu, ochii ţestei se luminează, aşa, nu că luminez eu.

– Joacă tot ce vrei să spui, nu mai spune, mă uit puţin la televizor, la programele interzise.

– Priviţi, vă rog, altfel intimaţiile mele, nu vi le divulgaţi nici dumneavoastră, mai bine daţi un ordin.

– Ce ordin, n-ai venit să mi-l ceri, ai venit să ţi-l dai singur în prezenţa mea, puţin sentiment.

– Ei nu se vor mişca spre noi, noi ne mişcăm, închişi, spre ei, ordinul pentru ei numai eu l-aş înţelege.

– Ca eu să te ţin pe tine şi să ajung să mă ţină ei, cum sună bârfa, de-o ordon, în târnă cu cine.

– E o simplă aberaţie a pretinsului poet din antreu, infiltrat ca însoţitor, se vrea martor, îşi vrea moartea.

– Se ştie că declaraţiile lor nu-s de competenţa casei, dacă târna intră cu uşa în plug se curăţă.

– Porcăria-i de scris subiectivizează şi minciunile calamităţilor şi calamităţile din foile palmelor.

– Te văd în linia lui, îmi insinuezi aberaţia pe care el doar o subiectivizează inabil.

– În virtutea libertăţii-nelibertate şi a nelibertăţii-libertate, n-are fason nici de spion.

– Cu-aşa breji se ţine târna de-o temi, îi ţine pe ea şi sub ea, treacă perversiunea asta, de la mine.

 

5

 

– Dormi? – Nu dorm. – Mă doare capul. – Dormi. -Mă doare. – Puneţi-l pe-al meu. – E greu. Nu-l schimba, suie-ţi-l. – Nu se  mişcă. – Explozie. – Nici atât. – Bombardă. – Îmi crapă. Ţine-te. – Furnica înăuntru. – Pe ea. – Mi-a cărat crabul. – Chef. – De moarte. – Ţţ. – Pune-ţi tu capul. Se răceşte târna. – Nu doare? – Ba-ncă. – Mi-a smuls pantoful părul. – Îl doare. – Cine? – Crabul. – În târnă. – Doare. – Nu chiar. – Auzi? – Furnica. – N-aud. – Mâine. – Când? – Oricând. – Acum. – Linişte. – Ce cap? – Târna. Nuiele retezate. – Furnici. – Foarfeci tropicale. – Apă. – Vapor. – Vaporenii. – Stropii. – O zână. – Baba-oarba. – N-o văd. – Orbii furnicilor. – Şi târna? – Se mai taie. – Taie capul? – Capul meu? – Pe-al meu? – Nu-l pot mişca. – Se răceşte târna. – Probleme. – Şi tot nu te doare. – Nu încă. – Pe mine de ce? – Pe tot. – Şi pe tine de ce nu? – Cap problema? – Problema cap. – Furnica din capu-ţi. – Capu-ţi în târnă. – Pe târnă. – Şi capul meu. – Pe nimica toată. – Ţară. – Piatră. – Caldă. – După zbor. – Nu mă pot mişca. Durerea, – Nu mă încălzeşte. – Suflă. – Furnica. – Pe ea. – Nu încap. – Suflă. – Am gura rea. – De foame. – Capul. – N-am mâncat. – Furnica. – Mâncată de crab. – Şi? – Nimic. – Nimic? – Păi ce? – Pantoful. – Părul doare. – La el. – N-are târnă. – Să mai zboare. – Nu e timpul. – Capul. – Mai stă. – Stau. – Capul. – Rabdă. – Să-mi ia furnica. – E-n crab. – Capul tău. – Pe târnă. – Crabul. – În târnă. – De la pantof. – Rabdă. – Nu zboară. Taci.

– Îmi întoarce somnul pe dos, maţe n-am, mă-nţep de furnica din capul lui, a crescut până-n capul meu, înăuntru, crabul tăiat, mă ţine târna şi tăiat, şi crab, n-am stare, ce n-oi fi dormind, o fi dormind şi-o fi zicând în somn că nu doarme, că i-am răspuns şi eu că nu dorm, ce somn să dorm, cine doarme dacă el nu doarme, ce mă-ntreabă pe mine, de unde atâta curaj, de unde până unde, vorbeşte-n somn, nu-mi dă ce e al meu, nici târna, târna e totul, capul mi-l pierd pe capul furnicat de crab, mi s-a dus sufletul în târnă, tace, nu doarme, vorbeşte în furnică, îl reped în crab, târna e sub capul meu, era, umăr, la umăr, palatin, ce face, ce zice, tot furnica, l’înjur, mă-ntorc la zid, la zid sunt, faţa, cap, taie, încet, părul, părul lui, zboară pantoful, cuie calde, faţă la talpă, ordonaţi, agoniseală, niciun strop, târna goală, unde-o fi, sufletul, lipa-lipa, pe faţa mea, furnica, crabul înăuntru, pantoful striveşte furnica, e dumnezeu, mă liberează de furnică, îmi stârneşte crabul dinăuntru, nu e nimic, îl doare capul, pe ălălalt, mi-o fi ştiut târna, d-aia, e ceva, e totul, la el, nici măcar, pace, doi, nici unul, pe ce picior, doar târna, tai-o, crabule, în toată talpa, nu mi-e capul, nu-mi mai, nu mi-a, mă duc, şi nu e nimic, nici târna, nici dumnezeu, târna-n cap, în târnă sufletul meu, de dumnezeu nemaipomenitul, nu-mi trebuia, ce cap, fără cap, cap-cap, l-aş tăia, cu nuia, ia, sufletul, niciun cap, tot capul.

 

6

 

– Nici nobleţe, taie tot, taie şi târna şi ieşi, la revedere!

– Pică ţeasta, mă recunoaşte pe urmă, de ce-o fi, spartă, de copil.

– N-are noţiunea, are o experienţă, demolăm prin tăiere.

– Şi-şi va aminti timpul de când tot pe târnă şi eu.

– Te tai şi pe tine, ai o experienţă de amintire cap pe cap.

– N-am niciun plan altfel, mi-e tot una de când mă recunoscui.

– Poţi fi de folos în viitoarele registre de criminali, nu mişti un deget.

– Nu execut nici mişcarea degetului, recunosc, nu speram.

– Nu ştiu ce recunoştinţă bombăni, mesajul meu e mişcarea.

– Ne-am înţeles, altfel mesajul nu cunosc să-l recunosc.

– Nu e pe înţelesul tău, repeţi, îl joci, tunelul va exulta.

– Umbrele ţestoaselor îşi vor aduce aminte aţâţate de pocnet.

– Incluzi pocnetul, îl ritmezi din amic, nemaialterat.

– De nu m-or distrage crabii tolăniţi în scăfârlii.

– Zi amarnath, hohoteşte-te la ei, ca pe ei.

– De furnică nu m-oi mai păzi, tot pe-a ei o ţine-va.

– O asociezi în cunoştinţă de cauză, creator.

– Te întorci, mai elaborăm, prea de demult pietrele.

– Şi hârtiile fâlfâie răpciugă în litere jilave.

– Juma-juma, nu ne mai pierdem în istorisiri de pierdut alte timpuri.

– Până şi ţestosu’, cu târna s-ar consola tradiţional.

– Aia e interreligie, n-o mai şi practicăm, e destul în joc.

– Mă întreb uneori cu ce se ocupă pantoful, scuze.

– Nu e treaba ta întrebatul şi nici a pantofului, nimic.

– Cu ce se ocupă, vreau să zic, dacă dă prin tunel.

– Repari, de formă, ce calcă, chiar dacă te calcă, asta-i.

– I-am luat frica, nu că aş fi în misiune talpă goală.

– Şi talpa lui de elefant, ce, nu te-ar înnobila?

– Mi-aţi refuzat orice nobleţe în timpul angajării.

– Peste ochii ţestelor curioşi şi nelalocul lor.

– M-am împleticit în momentul sălăşluirii.

– Îţi ţine de două firi meseria, te proiectezi out.

– Şi m-ar putea smulge să-şi dubleze elefanta.

– După calcule, furnica din crab te va ţine cu ea.

– Chiar intrigile astea au fost împrăştiate tot de pantof.

– O fi având de gând şi el vreo conspiraţie, te-om fi disputând.

– Altă jumătate-jumătate, îmi permit să regret.

– Îţi pierzi vremea cu pantoful, şi-o pierde şi el, şi eu.

– Mă întorc jumătate întreagă dacă renunţ la nobleţe.

– Cea din partea pantofului nu e legală, gândeşte-te.

– Nicio nobleţe, aveţi perfectă dreptate, ce mai aveţi?

– Îmi poţi, după ultima jumătate, aşeza târna sub cur.

– Şi să odihnesc sub ea, liniştit de accepţia veche de nobil.

– Ţi-o iau înainte, dacă te câcâi, mă aşez pe ţeasta de pe târnă.

– Pantoful e o problemă, acolo, pentru oricine, nu iartă.

– Atâta caz de cazul ce-mi aparţine publicând o alta.

– Vă puteţi întoarce faţa spre peretele veşnic îngheţat.

– Aia e capacitatea mea, un coşmar tolerabil pe oboseală.

– Între timp se pecetluieşte o epidemie, jos băncile.

– Cheagul li s-a brânzit a nobleţe şi lor, e alt departament.

– Al pantofului, bag seamă, am numai grija să-l încalţi.

– Calc în toate felurile, de-aia eram curioasă de târnă.

– Cu gura în jos nu e un model de călcat esenţial.

– Ţeasta de pe ea dacă te recunoaşte, ţi-ai recunoaşte-o.

– Jumătatea asta, anume condamnarea, întoarcerea acolo.

– E natural, mă conduc şi eu la fel, ţi-am râvnit şi târna.

– E o onoare care m-a încurcat destul tronsonul ăsta.

– Nu pune suflet în materiile de peste putinţa-ţi.

– Îmi permit să regret, cu sufletul pare o glumă.

– A pantofului, care-l cutreieră şi pe unde e.

– De-aia poţi să dai peste bot şi mâncat de crab.

– Fără ştirea mea, fără să mă fi mişcat de la filmele primei.

– Jumătăţi, orice reflecţie te amăgeşte în urmă, nu.

– Se îngolgotează măcar în aria muşuroaielor.

– Muşuroios e pocnetul ţestelor când le crăpi.

– Crapul se vâră în crăpăturile cremenei împănate în ţestele din tunel, cum unelteam.

 

7

 

– Pocneşte. – Pocneşte-l. – Nu mai pocni. – Cu putere. – N-am. – Rupe-l. – Mă rupe. – Ajută-te. -Nu pot. – Florile. – Furnici. – Roşii. – Albe. – Pocneşte-le. – Trag. – Ţine-te. – Trag cu putere. – N-ai încotro. – Nu mai trageţi. – Libertate. – Pierdut. – N-aud. – Pocnetul. – Nu mai pocneşte. – Pocneşte. – De-o carte. – Rece. – Rupe-o. – Cremene. -Citeşte-o. – Nu ştiu. – Pe ea. – Mi-e ruşine. – Puterea ruşinii. – Cu părere de rău. – Nu ştie nimeni. – Piatra mea. – Divorţ. – Virgin. – Virgină. Părere de bine, pocneşte prea tare. – Pe muzică de târnă, reîmboboceşti. – Alb. – Nu mai pocni, nu mai pocni. -Cresc. – Pe-aşa, te las. – Pepe. – Labă. – Ba. – Mâine. – Ne. – Nu. – Nu. – Dum. – Nezeu. – Cee.- Neânchist. – Nedeschipocnichiu. – Pşoc. – Şşş. – Ş-un sfert. – Mnic. – Tâtic. – Ţc. – Hai, pocneşte, nu mai pocni, pocneşte, să n-am p-al pocnetului, aş mai înnebuni, n-am. – Pe muzică de crab. – Pocneşte că te ia râia, te tămâie, ai pocnit. – Zgârii pe-o mandală ultima suflare, val-val. – Aş bea din flori, un vin din flori, un crab din flori. – Pocneşte când nu pocneşte, eneşte când nu eneşte. – Apele-mi ştirbesc gura cuţitului din dinţi. – Cazi iar pe munte, guristule, na pocnet, na că plouă, na final, cum te-ai pocni fără unele explicaţii, alte clarificări, nemedicale, te vei pocni, de când ai văzut în apă, nebroasca, necâine de gheaţă, numai pocnetul, muzica ai scrântit-o, ai pocnit-o, nu se face, nu mai pocneşti nu mai este, altădată fluierai, ai venit de-acasă, de-a vecii, bag seamă că nu vrei să te duci ca să n-ai de unde te-ntoarce, mai cu seamă a nu te întoarce, n-ai mai pleca, ai tot pocni, curge musonul pe piatra-ţi de-ncercare, te agăţi de umbra închipuită, încă pe apă, de când pocnisei să pici de pe punte, vii de acasă cu vapor de pene să te porţi vânătoraş, de-a surda, acum pocneşti, hârâi, zzâi, rrâi, nu te teme, ce-a fost a fost, ce umbră, niciun înecat, îngheţaseţi şi piatră pocneaţi, aţi fi vrut, colcăiţi cu crabii, nu vă mai cunoaşteţi, cunoaşte-te acum, n-ai curaj, n-ai avea ce, hârâitul e continuu, dintotdeauna, nepieritor, aşa că nu-ţi face probleme, n-ai pe nimeni, nimeni nu te are, pocnetul e iluzie, umbra pe apă, când pici de pe punte, când îngheţi în aer, bolovan, ţi-a venit acasă, prinde musca, furnica, te-a iubit crabul, pe nevăzute, pe nepocnite, unul lângă altul, suntem dintr-un crab, nimănui nu ne-a trecut prin minte să ne descrăbim, nu l-am rugat, nu l-am blestemat, am vorbit singuri când n-am tăcut tot singuri, nu ne-am auzit niciodată, ne-am pocnit de-o doară, tu care-oi pocni, ţi-oi pocni, nu ne deosebim, nu ne botează nimeni, nici pantoful, nici şiretul, e o afacere, până una alta, să te naşti şi să mori exact, nepreschimbat, nepicat vreodată, nici os, piatră, existăm în noi-ul nealnostru, în ai noştri nenoi, potoleşte-te cu pocnitul, i-ai putea fi copil, cum te pui, cu cine, se mai aude, se face caz, linişte, nu s-a târât nimeni în niciun foc, în nicio apă, ni s-a hărăzit mai ca florilor loc, suntem locul nostru, golul nostru, dacă te-ar aranja toată chestia asta, mi s-a mai întâmplat, într-una te împac, n-am cu cine mă împăca însumi, de când am pornit să pic de pe punte în apă şi nu mai ajung, ca şi lângă tine.

 

8

 

– De ce nu aţi scris, aud că nu, desenul mamă?

– E corect, de ce nu am scris, da desenul pe caldarâm.

– Pe pantof, pe talpă, un nor, o algă, o nuia.

– Nu e corect, nu pe pantof, nu ştim nori nu ne.

– Muzica, jungla, pe limba din piatră, lăuntru.

– Pe piatră, nu mai transcriu, nu e greu.

– Eu nu sunt grea, grea n-am rămas, n-am.

– Te-ai dus la hoţi şi ai nimerit la moşi.

– Ăl mai amărât, ca mine personală, a mai amărâtă.

– La dimineaţă şi la seară, copii de pisică.

– Vreu să joacă cărţi de joc cu tine, îm, hâm.

– E-n cercul al doilea după muta de măta.

– Tu e corect, mata nu-mi dau nici eu seama.

– Du-te cu mulţumesc lui Dumnezeu la mumă-ta.

– Mai bine personală, am scris în gheaţă.

– Pe gheaţă, n-ai văzut în viaţa ta, la fereastră.

– Avem guru-guru, până la 17 silabe, ia şi scrie.

– Am scris pe gheaţă halucineaţă, zidurindu-ţi.

– Simplă, nu roman, nimic, bala, oani, hula.

– Hula o cunosc de-i zic şi tunel şi crabii.

– Oohu-kazalikhan oohu iashaaa, ma iashaa.

– E-aşa, m-apuc de dalta în spirală, tai manuscrisul.

– Un nor e megha, cel dintâi, cel de-al doilea.

– Nu m-aude, nu m-auzi, te aud şi te repet.

– Tomurile nu mai sunt în clasic, sunt vezi, uni.

– Trec şi prin pantof, ori nu rupe unde botina.

– O silabă guru, la început, du-o pe aceea.

– De-a pornit şi nu se mai opreşte de la tine.

– Eu n-am am pus-o şi n-ai auzit-o, s-a auzit.

– Am auzit fără să fi guruit, am apăsat cu pocnet.

– Poţi auzi tot timpul, putea şi pantoful, păzea.

– Aproximativ, pocneam după canoane străvechi.

– Şi el pocnea la canon, ai grijă de mata.

– Ai reţinut mantra mamă, mata, nu e.

– Nu mă complic de felu-mi, nu ştiu cum e.

– Transmiteam o silabă, o băteam să te ajungă până şi pe tine.

– Pe-aia o ştiu, scri-o cum îi e felul, ţi-o îmbii.

– Eram toţi şi nimic, silaba aia o pocneam la rându-mi.

– Dacă pocnea în mine o luam razna cu dalta.

– Maghiranranghiram inconştient, os şi piatră.

– Pielea o puseseşi în zeamă de furnici şi crabi.

– Saramura, complicaţiile s-au ivit cu ridicata.

– Nu v-aţi mai dezmeticit, dumneavoastră.

– Dacă-mi scrii silaba aia de-am tot pocnit-o, mă tatuezi.

– Feriţi-vă să fiţi luat la ochi totdeauna, nu bine.

– Niciodată să nu fiu, niciodată să nu mă feresc.

– Vedeţi, am văzut ploaia, nu nor, fără nor.

– Spală silaba, adăposteşte-te o clipă singură.

– Da, cum vă simţiţi, bine, vă e rău, nu.

– Nici silaba n-a ieşit din ea, din steiuri, pe la sud..

– Da, pe la sud, aţi călătorit frumos, pe unde.

– Nici acum, de la mata, n-ar mai străpunge napoi.

– Şi merge la nord, e geografie, suntem acolo.

– Încet-încet, mai am o grijă, mi-a trecut, cât oi ţine.

– Să nu vorbiţi, să nu vă aud, nu vă aud.

– Să te aud eu, nu te aud, te-apucaşi de daltă.

– Te-ai zidit atunci în silabă, ţi-era drag să te dărâmi.

– Să mă auzi, nici chip, n-ai mai bate în piept.

– Exclus, poate vă doare capul, ho, că nu-l sparg.

– E o experienţă din altă lume, a mea, a noastră.

– A mea, sunteţi amabil, aveţi umbra pomilor.

– Şi încă pentru atât îi trebuise nici om nici ne-om.

– Şi fraţii lui şi sudul şi fiii domnului.

– Credeam că ai doamnei, bine ai domnului.

– Am zis şi norul, după, între crabi, furnici.

– Furnica şi se însingurează, crabii pocnesc liberi.

– Aveţi grijă de dumneavoastră, apoi norul

– Norul al doilea, dacă răzbesc până la silabă.

– V-am scris personal pe creştet.

 

9

 

– De când eram copil îmi creşteau dinţii, de când îmi cad dinţii sunt bătrân, de când mor ăştia şi-au luat-o de capital, nu se puteau târî singuri, i-am împins cu lanţul, nu i-am tras că mă strangulau, nu mă mişc, nu se mişcă, aşa-mi aşa le trebuie, pantofule, unde te porţi, nu te-am înţeles, abia de le-ai inspirat respect, şi crab le-ai vârât mai degrabă în crăpături zemoase, în ştirbituri, şi mie, mie primul, pe credit, ai profit tot hohaurul, mi-am făcut vânzarea cinstit, suntem parteneri de poimâine, până atunci mai hogesc ca-n vremuri, cum îmi stau, n-aştepta să-mi răspund, pe-aici băutul tot se răscumpără, nor de broaşte, frig în zori, zorii în frig, pe-atunci căpătuiala, cald în zori, zorii în fungus, mi-am copiat vaxul în ureche, piatra credeai guleai, e lată, am avut baftă în afacere, îţi dau reţeta, întâi gâfâi apoi plăteşti, dacă ai cui, întâi mori apoi ai cancer, te întreci, eu mi-am jurat dintotdeauna până la urmă că voi şti că eşti un pantof, nu mai mult, la ce să ştiu mai mult, am luat şefia, m-a luat pe sus, de la ape, te făceai vapor, aoleo, nici aşa, am văcsuit doar ce de alt loc, ce de altă apă, avatar serios, în piatra mea, de-ai onorat-o, până în dinţi, la simplu, cu capul înainte, pe loc, câte furnici, câţi crabi, respect şi bătaie pe loc, e just, ce mai ştiu, m-ai mai şters în voinicie, pe pocnet, aveam inimă, nu-mi păsa ca acum, când nu mai am nici crabul din cap, l-ai luat la plimbare, pe încredere, găvanele nici numai goale, goale şi de gol, te respect, de când mi-a dat şi mi-ai luat dinţii, să jucăm zaruri.

– Verifică ziua, acum e seară, nu confunda, te-ai săturat, ţi-ai luat drogul, însumează posturile, o boală şi jumătate, conversaţiile în furnică, aiurelile în crab, senzaţionalismele, te faci iar de râs cu vreo Anandini, nici s-o jigneşti, să-i dai un pantof, un sifilis, de unde l-ai mai şi avea, te-ai dat, deretică-te cât eşti de bul, n-ai voie voile, ca acasă, ca la veci, ia-o pe lângă şobolani, opreşte pocnetul, fă ceva, n-ai decât să te rogi, dacă mai eşti în stare, nu te întoarce nici spre zid, nici cu vreo ureche în sus, mai vezi cum să nu fii cum eşti, lală, mandală zgâriată, nu-ţi mai zic, am trecut timpul, ce arătare, încearcă-te altceva, nu tu, te-ai deocheat, de bună voie, cu tam-tam, la revedere, ca-n alte discursuri, parodie mai amărâtă ca lăieţii culcaţi, pictează-i, domnule, albeşte furnicile, nu vezi că-s roşcate, ai înnebunit că mori, ai murit că înnebuneşti, nu că ne-ai tras clapa, nu ne-ai tras-o, ţi-ai tras-o de zici că nu te mai dezlungeşti, şerpuie de lemn câinesc, nu te mai trag, nu te mai împing, nici muiere, nici lanţ, da’ nu-s numai eu, mai îs muieri şi lănţişoare, îmbuibă-te de zăcut, dar şi află ce faci, de ce-ţi baţi joc, să nu te bată Dumnezeu, că i-am spus-o cu faţa-Ţi Doamne, poţi şi înjura, asta poţi, fă-mă pantof, treaba-ţi, ideea e ca ce chestie îţi lefăi pocnetul între feţe ce nu există, îţi trişezi realele şi halucinatele vărsăminte, te-ai concentra, te-ai opri, nu e ruşine, n-ai bobit-o, pe-a dreaptă n-o bobeşte nimenea, tot aia, tot cu aia, ailaltă am ajuns personal, vorbeşti ca vorbitoare ca nemine, am ceva să-ţi spun data viitoare dacă ne mai vedem.

 

10

 

– A luat pantoful, e clar, e de acolo, l-aş învăţa, pe din afară, înăuntru e tot interne, nu l-a luat nici singur, l-a târât, eu nu m-am ridicat niciodată, alţii n-or fi zăcut, nori şi fluturi pe-o piatră eram noi, şi furnica din poveste, că da, pantoful, niciodată în picioare, pe picioarele lui, în picioarele altora, şi-ale lui, ale lui, câte picioare poate avea un mergător să-şi ia pantoful, mutele li-l ceruseră, putea să li-l lase, cât zeroaseră un sex mai ceva decât toţi pantofii de pe lume, din a lor, ascultă-mi explicaţia pe mai multe posturi, mai taci din gura aia, ţi-au luat un deget, luăm şi noi, nu ţi-l cer, mi-l ceri, nu ţi-l mai iau, ne pricepem între noi, ne luăm sufletul, nu dacă ni-l cere el, ni-l cerem şi singuri, e un semn, un du-te-vino pe burtă, de apărare la ras, na-ţi asta, te-am păcălit, mi-eşti colivă, te ţin minte de-a dura, tot pe-o liotă, şi doza, cap în cap, talpă-n talpă, cuminţi, nu vă mai sugeţi de crabi să vă găsiţi locurile unde-şi înţarcă dracul copiii, fuga pe el noi, ce vedere în noptărie, cu furnica, pe crab, răceala criminalei, visul, înnebunisei, te petreceam invers, talpă-n cap, cap în talpă, ne tăiasem, ne împletisem a târnă, am remorcat leşinatul cu pălărie, mai mult pălăria, el era hrană caldă gheţarilor, zău, ia-ţi cărţoiul, nu-l cerşeşte nimeni, nu-ţi lua maranghira, strânge-o, piş-o, treaba ta, cu noi p-aci, tot pă jos, da’ ăla, aia, care şi-o fi furat pantoful de la lăbărţata mutelor, şi-ale nebune mi-e dor de ele şi pantofului.

– Mor de frig, să mă ardeţi cu ăilalţi de ziua aia, mâine-poimâine, a doua zi după sărbătoare, îmi miroase, s-au înmulţit înţepăturile, tăieturile, ocheţii, nu-şi dau palme, nu şi le strâng, se strangulează, dacă se au pe etaj, una va fi lată, e a noastră, ca toate celelalte, de-am afla-o, cât de târziu, m-aş încălzi prea tare să fiu ars cu doamna criminală deodată, mai de cald ca moartea, n-o spânzură că a spânzurat ea, pedeapsa e să n-o spânzure, cum ar fi fost chitul, să n-o ardă cu mine, s-o mai achite, miros o sărbătoare la moartea tuturor sărbătorilor ălora, n-ai pe cine mai arde, arzi de viu, nu, ne vom veseli şi voi arde mort, a doua zi după ce n-am ars de viu, m-am perpelit de la o gură la alta, mi-am făcut-o, fără o clipă de altă bucurie dintre necazuri, toată fala particulară, n-am copt crabi, mi-au copt-o ei, îi iert, m-am asigurat, cu ai noştri, cu suflete fără suflet, stârvurile ne rânjesc spre mute, proastele se cordesc pe degeaba cu pantoful, de le lasă zero, nu ne târâm într-acolo, nu e de demnitatea crabilor din noi, ar fi simplu, uşurare, am scăpa ocazia de-a doua zi după sărbătoare, de-ar fi frig total până noaptea, când ne-am permite, m-aş alege, s-ar lumina mai repede, tunelul şi cu gurile închise, ăi de-şi vor aduce aminte, ce aminte, le va fi frig şi vor lua foc, miros carabă, vă salut, vă şi salut, mi-e alta, nici una, de la sărbătoare nu lipseşte furnica.

 

11

 

– O primesc pe doamna, gratis nici pentru ardere n-are nevoie de bani, poate să mai stea, unsă cu sindur, mă ling pe bot, de-aici nu se iese pentru foc, pentru apă, de crab nici la ars, nici la râu nu prea ai parte, i-ar fi plăcut mai mult să ardă, alor ei, aici nici ei nici nouă, care nu suntem nimeni împreună şi nici aşa, mie mi-a cântat cucul de nu-l cred, are dumneaei flori în sfârcuri, noaptea, la noapte, furnică, roade bâte, fie, să nu cânte, să nu vorbească, pruncii nu intră, nu ies, nu-i mâncăm, nu mâncăm, o aştept, e cea mai dincoace din cercul mutelor, capul meu pe târnă odihneşte la cealaltă gură a tunelului, are drum până la împărat, are ţol, are mătase, s-a-ncins lăimea, iar e curemur, iar vrea, iar, să mişte, nu să se ridice, eu sunt cel mai sus, de nu i s-ar părea ei, cum îi vine greu să se târască, în tunelul nostru n-ar încăpea în picioare nici un copil de ţâţă, de-aia nu obişnuim, capu’ mi-e mai mare decât crematoriul, şi pe ce stă, am, m-am amenajat, oasele-i sunt binevenite, până la mine va ajunge schimbată, salvată, nemâncată, liberă, şi cu mine tot liberă, n-o s-o văd, n-o s-o opresc, să mi se aşeze pe cap, dacă are loc poate să aibă, e caz de sus, s-au mâncat între ei, pe ea n-au mâncat-o, eu n-o mănânc, am fost orfan de cavaler în şanţ, ce fericire, şi când mă trăznea, n-avea loc pantoful prin tot cerul, pe drum, chiar nu-l mănânc, mi-ajunge crabul mâncându-mă dinăuntru, aici în ţeastă, ce gât, o primesc din şanţ, n-au cum frică nici de pantof, gât tăiat o las, paşnică sati, deodată, că n-o fi nebună iar, de rol, pe nuca nucilor, nicio apă, niciun foc, încă o vreme, cât prevăd, de văzut nu-mi vine, n-am acum, cap orb, e o sărbătoare pierdută de satimani, numa’ bună să ne îndulcească sfârşitul şi eu să dispar în locu-i.

– Pe unde trece sunt copaci cu umbră, nu-i vede şi n-o să se mai întoarcă, de parcă ar fi fugit dintr-un pustiu în alt pustiu, printr-o trecătoare albă, umbrită, nu-şi dă seama, bâte de ar potopi-o, ăsta ar fi rostul copacilor, umbrelor, mutele n-o scot din ochii jucătorilor de oase, curge şi printre ele, şi-n jucăuşul tunel, zgârcit de la mâna pantofului, până se dilată el, cu pocnet, acum acu, nu-i mai e frică, nici frică, tăvălindu-se şi mişcându-se cum nu ştiuse, e vreo doamnă, dacă mulţimile au alungat-o de văduvă, fără domn, cu un suflet, nedomn, nedoamnă, o vedere, unde-o nimeri, n-are drum, nu se mişcă, o împinge ca o furnică din tablă, din cap o târâie un crab, se poate şi aşa, mutele n-au de grija jucătorilor de oase nebăgători de seamă la un suflet de călător, e prima din sărbătoarea ei spartă, când s-a eliberat, carambol în urmă, carabă înainte, furnica are o idee, crabului îi creşte pipota, calamitatea salvării ei e pe aici nu numai salvare de calamitate, dar, ca o adevărată suprasalvare, ospăţ de peşte sfânt pământ cu arbori umbritori, şansă neînţeleasă nici de salvatori, nici de ea, un moment al ritmului nemaişuşotind, nemairăstindu-se, nemairăspunzând, pe cât era să fie purtată pe sus, fluturând, i-ajunge târâşul de-a-ndărătelea, ce-or mai fi împingând capetele în văzduh, mâinile, încoace, în dublarea morţii sărace, în nerăzbunătoarea deshăituire, cum se închisese în casă, vreodată, asaltul se dăduse şi dinspre junglă, se auzise doamna, prea brutal, îşi dăduse, îşi luase sufletul numai cât să fie salvată.

 

12

 

Cum să mai care târâşa, vai de capu-i şi orbul de talpă?

M-ai lăsat baltă cu întâlnirea, cu despărţirea, cu orizontul.

Asta e problema mea, şi, chiar aşa, cum se întâlnesc?

Cum ţi-ai pus problema, nu se întâlnesc, se despart.

Talpă în talpă, bine, despărţindu-se, de ce târâş?

Să-i vezi mneata, dacă ţi-e poftă, şi întâlnindu-se.

Orizontul meu al pământului şi cerului.

Tu nu întâlneşti, tu desparţi şi întâlnirea-le.

Îmi pare rău, nu de întâlnire, nici de despărţire.

Nici de târâşa, talpă-n talpă, ai vrea gură-n gură.

Ce diferenţă ar mai fi într-o lume fără orizont?

O lume aia e, într-una stăm noi, de vorbă, nu mai stau.

De vorbă, un timp, după timpul nostru, chiar acum.

Şi procesiunea, de după cină, să nu se mai sfârşească.

Nu e sfârşit şi început în orizontul în chestie.

Să ne mai întâlnim şi despărţim până te hotărăşti.

Am fost hotărât toată vremea, din contrasens, pe drum.

Îţi place pe drum, şi doborât, sub umbra moartă.

Plăcerea e de o parte, în încăperile templului.

De acolo picai pe drum, nu-mi iese din minte subiectul.

Altădată, lasă-mă să lunec singur, netârându-te.

Târâ-te-aş înspre amaranthul de colo.

Fie-ţi subietul uşor, al meu nu e de spus.

Am prins din când în când dintr-un ochi, într-o ureche.

Jos de destin, dacă-mi daţi voie, pe după nici nici.

Am văzut că dinspre cercul mutelor se coboară.

Se coboară şi dinspre gura procesiunilor.

Nemaivăzutele procesiuni se întorc în tunel.

Bănuiesc ambiţii, o ţeastă pe târnă schimbă datul.

Dacă aveai vreme de templu, te relaxai de ei.

M-a cuprins crabul, mi-e de a le oferi o aşteptare.

Nu zic să ne fi întâlnit cât să-ţi grăbesc finele.

Ne despărţim spre a nu-mi lungi singurătatea de ei.

Ţi-or fi apropiaţi dintotdeauna, depărtându-te.

Am aruncat prima oară o vorbă, vorba aia mi-s.

Pantoful simbolizează un pantof stâng sau drept?

– Talpa capului este creştetul, ori tăietura dinspre gât?

– Gheaţa se utilizează în reconstituirile de ambe părţi.

– Cum am zis amândoi de două ori nor amândoi.

– De două ori nor amândoi de două ori nor.

– Ţi-ai revenit în templu, ţi-om aştepta orizontul.

– Nu le spune nimic, nu-s duşi în templu.

– Mă uit numai, îmi număr furnica, scap crabii.

– E trafic de groază, înţeleg şi problema pantofului.

– Cât pe-aci să iasă vâlvă, când rărăcitu-s-a o doamnă.

– Nu văd să mai fie descoperită nici de-ai ajuta.

– Se serbează bucuria de răspuns nenorocirii ei, cu ea.

– Îţi închipui că încă se târâie.

– Mă târăşte şi pe mine de talpă, de-aia nu-ţi mai am timp.

– De-o mai fi, om mai vedea, mai am o înfăţişare.

– Acolo nu-mi mai e ochiul, cât că m-aş face om.

– Se poate cu ochi, să mai fii, şi încă ochi, cu ochi.

– La loc, întârziat-am, anii vieţile, la loc, târnă.

– Te târăşte din greu şi tot cu capul pe târnă dormi.

– Şi amândoi sub o târnă singură zic.

– O singură târnă, ce templu, ce necoborâre.

– Şi tu eşti nimerit să retezi nuiele târna-i din nou.

– Şi ele să răsară fără ţeasta asta a ta la tălpici.

– Linişte, profilul ne paşte şi din orizont pe gură.

– Nu mi-ar fi clară problema pantofului dacă nu e pantof.

– Furnica, cum nu-ţi cară un crab dacă-i zic.

– Înfăţişarea de data viitoare mi s-ar duce de râpă.

– Pe urma ta ai târâ-o dinspre care cerc ai vrea.

– Şi mi-aş primeni-o în procesiunea de răspuns.

– Numai râs, aşa că plângeţi-o ca de despărţire.

– Cât ne înţelegem prieteneşte, nu e nicio diferenţă.

– Cât suntem anchetaţi unul câte unul contra amândurora.

– N-am omorât crabi, crabii ne vor omorî fără jude.

– Într-un râs, târâş-târâş, nu glumesc deloc.

 

VI

 

1

 

– Nu-l ştiu, capul cap, reteza benign nemaicershind însuşi, uite.

– Îşi ferise copiii de schilodirea genunchilor să n-aibă ce-ncovoia.

– De-au ieşit vorbe de-o doamnă aşteptându-l la fereastră, a ieşit şi pe alee.

– Bolta de ramuri şi nori căzuţi n-o mai nimereşti decât cu faţa-n piatră.

– Nu vreau să-l ştiu în răstimpul postului de istorisire, mi-e.

– Ţi-e de răcoarea hoaţă a nunţilor din deşert, ţi-aşterni, te.

– Mi-e gândul, nu nimicul, la talpă, talpă din talpă.

– Creştetul crăpat prin semne, nimica toată, zilnicie.

– Şi timpul de-atâta timp, şi timpii, neprihăniţii, picânzii.

– L-ai şti, te-ai insinua reţelei, ai vedea filmul, ai citi talpa.

– Cale drumul lui, îmi mântui minţile lui numai neştiindu-l.

– Nu ajungi la el, la celălalt, la pantof.

– Noaptea asta nu crapă niciun creştet, te paşte pantoful.

– Dumnezeu cu mila, îl ştiu, iau o pastilă de ochi.

– Ai îndrăgit-o, te-ai sinucis cu feţele ei reflectate în sabie.

– Nu ne-a reuşit atunci la nici unul şi nici împreună.

– Şi n-ai ştiut-o, poate mi-e soră, ori e o gheaţă.

– Nu mai e vârsta să i mă, să mi-o apropii prin crabi.

– Ţi-o doreşti în faţa din urmă, ţi-o doreşte pacea din urmă.

– Şi pân-atunci, retezat benign, îmi războiesc harţul.

– O vorbă, o silabă mi-ar suna liber, m-ar cerşi doamnei.

– Atunci amorul te ştie, neştiindu-l, şi cam destrăbălezi tunelul.

– Mă voi plăti cu ecoul silabei, nedeplasându-mă nici aşa.

– Te-ai cucerit întâi în niscai execuţii, ai metamorfozat fiindul.

– Cum începusem, îmi suna şi ceasul şi dovleacul, ce mai.

– Şi ea se nemurise, pace de cap spart, n-aveai experienţă.

– Nu i-am cerşit trecut şi viitor, nu mi-era foame, n-o.

– O priveai şi-ţi luai privirea drept a ei, întoarsă.

– Azi aşa, mâine aşa, la fel, tot o privire, şi zilele.

– Cu ele nu te mai ştii, suferindu-te, neţinut minte.

– Nicio frumuseţe, am ţinut timpu-n suferinţa întâlnirii.

– De-aia te-ai duce, o jumătate de oră pe zi, zilele acelea.

– O frumuseţe de craniu dormind, mi-e somn de acum.

– Cum, de unde, cât, pe ce loc, nicio lume, minus.

– Nu mă ştiu să-l ştiu, să te ştiu, mă confunzi.

– Vino la aceeaşi oră la film, al doilea mişcă.

– Poate altădată, doar nu m-ai luat la ochi de acolo.

– M-aş mai duce, am mai stat, mai plec, aduc furnica.

– N-am zile deocamdată, nici serile, vom înconjura vreodată eucalipţii.

– Lungul tulpinii, ramurile, pe sus înnouratele amiciţii ale aceleiaşi tulpini.

– Pas mic, paşnic, paşnică mândră, silaba tunelului.

– Cartea antarctică albită-n mandibule negre soarelui

– Parcă nu-l ştiu pe cap, mi-e capul ţăndări în zadar.

– Anii pe moarte, cei cu nebuna, nici de ea întemeiat.

– Fie-mi totuşi de cap capul meu în pocnetele jurului.

– Din când în când ori o singură dată, singur, tăindu-te.

– Cu teatrul o ram-rămurim aiurea, n-am idee de conversaţie.

– Fără vorbe, o cunoştinţă-mişcare-nemişcare, nebuni.

– Sentiment nu, nici viaţă, te legai de nedezlegarea-ţi intenţie.

– Nu-mi intenţionez soarta, n-o recitesc, mă vor ierta.

– Pantoful nu obişnuieşte, mâine poimâine să nu regreţi.

– Îmi ispăşesc tocmai capul, tălpile nu ne-aveam conştiinţă.

– Păcatul nefăptuit, la ce te-ai pedepsi pentru păcatele nepăcătuite.

– Mai uită-te, rămân în gheţurile înnourărilor, mă insinuez.

– S-ar irosi atâta poliloghie, nici silaba n-ar fi musai.

– E şi asta, limbile ar răsuna-o în legea lor şi tăcerile.

– Uită-te, nu e locul, n-am timp, ţi s-a dus şi audiţia.

– De mi-e rândul, fie-mi cenuşa, serile, aură mută.

– De nevedere, de pe cerc, întru catacombă, reminiscenţe.

– Anine-se, în joacă, şireturile pantofului în răscruce.

– Te-ai fi retras de la ultima cină cu un gând, că îl ştii.

– Crabul mă cinează el, ce tot inviţi, n-ai ce, la ce.

– Eram în trecere, sunt de noapte, orice gând ai, treaba ta.

– Nu-l ştiu, nu-ţi lua încă la revedere, nu lua nici pastile.

– Le iau pentru cine nu vine, mai mult mort, cinci spre zece minute.

– Trei şi un sfert, silaba tunetului, m-ar nostalgia.

– După cinsprezece minute îl împachetam într-acolo.

– Mai rămân şi de transportul ăsta, nici la film nu merg.

 

2

 

– Nu-ţi iau nici pulsul, necum impulsivii de-ţi taie mâna, apoi se aşează pe cinci, de-i căpătuim nu, de-ai tăi fie, de-ai noştri, din tunel, nu ţi-i iau, nu mi-i mai da, am fisuri, peşteri de tălpi, m-am tăiat în coţi interiori, verile vă car zdupurile tuturor, vă cam îmbrânciţi, m-a călcat şi pantoful, nu mi-am venit în fire, m-am împuţit la umbră, bună dezinfectarea, vreun sloi, mi-e tot unul, osul şi crăboaia, mi-e ruşine ca piatra tăiată pe nemăsură şi totuşi palpată de mătase, ‘m-ies din regn să pot închide tunelul.

– 12-13-14 furnici te instalează, lipie pe sânge, curăţitoare.

– Te-aş azvârli pe unda limpede, nu-i spargi capul?

– Lasă-mi tâmpla, cap spart, neciopleşte-te pe-afară.

– Dă-mi amprentele-napoi, broscoi rîios, orăcăios.

– Talapa iadului, nu mă tăia la gât, că te strangulez la moment.

– Ia-mi, tu, ia-mi, până când te-oi plesni să-ţi sară cenuşa!

– Striveşte-mă neînecată, arunca-te-ar nearuncată, încoa-te.

– Şi eu, şi mie, te-nţep cu ochii, scoate ce-ai furat.

– Bătaie, dă tu-ntâi, pe-a mă-tii, n-are mă-ta.

– Scursură închegată şi lepră şi ce mai lepră, ce mă scurgi?

– Rupi din mine ce nu rup din tine, acum rup tot, culcat.

– Tu mi-ai mai rămas, cotoroanţo, te termin, se termină tot.

– Nu slăbiţi frâiele, iepelor, sări-v-ar mucii, şi roiţi-o.

– Astupaţi-o să astupe, s-o şi mâncăm, să se şi mănânce.

– Minţi, domnule, nicio crimă, nicio criminală fără crimă, de piatră criminală, o silabă de doamnă, bine, doamnă, te interesează blonda, piatra ca piatra, s-a deteriorat, s-a ros, au ros-o, nu mai avea ce, mi-am permis o audiţie, v-aud, nu m-auziţi şi de ce să nu mint, cu o silabă, o silabă de ce să n-o să nu vă mint, aveţi nu aveţi, n-aveţi tunelul, piatra aia e de-o peşteră, se sapă ea cu voi, peşteră, n-am idee de, pentru crabi, cât am, ce n-am aveţi şi n-aveţi, aveţi crab, aş minţi de-aş fi, n-aş mai fi pantofule, în cale-ţi, în urma-ţi, striviţel, na-ţi-o, crăpaţi piatra şi iar o droaie, întoarceţi-vă la piatră, cu piatra, aruncaţi-vă, nu faceţi copii, copiii niciodată, piatra, piatră pe piatră, afară nesimţiţii, doamnă vi s-a zulufit cenuşa, v-aţi ras în tinereţe, minţindu-vă, revoluţionaţi-vă liniştit, domnule, onania peste furnicar în chimie semianorganică, iar voi, tocătoare de mâzgă, nu-mi mai îmbălaţi crabul nici pe sus nici pe jos, fără direcţie, muşuroiţi-vă într-un singur ochi, pe o gură, 12-13-14.

– Privirile doamnei înfloresc în ramurile arborilor de piatră.

– Zadarnic mi s-ar scutura aripa, sculptatu-mi-o-a.

– Pe-o gură mi-o rotunjesc a neant, când o silabă.

– Cum o singură gură etern săpând privirea-i înapoi ne răspunde.

– Furnica din copacul de furnici albe încă o contemplau.

– Tremur în piatră săpând-o cu privirea ei dacă-i sunt răspuns.

– Rădăcina în zarea ei, coperişu-i în piatra-i zărită.

– Mătasea-i înmiresmează nu numai aerul, nu numai piatra.

– Surâs doamna, domnişoara surâs, surâzându-ne plai.

– Are primindu-ne cerc, voal fertilizându-ne steiul.

– Cerc desprinzându-ne arc, pas de furnică, furnici.

– Ramurile arborilor noştri înfloresc în privirile doamnei.

– Privirile domnişoarei sculptatu-o-au nezadarnic.

– O silabă rotunjindu-le, rotunjindu-ne gura a şi.

– Din toate am rămas toate şi ele tot acolo, ne fericim, de cu piatră, de doamnă, am săpat, mai săpăm, norocul ne-a arătat-o şi când da şi când nu, răspuns nu pietrei, în piatră, răspuns, da nouă, în noi, o mângâiere, crabilor, nesimţindu-vă, o mătase de-a fetelor şi furnicilor.

 

3

 

– De-atunci treci pe lângă mine, parcă nu mă vezi, nici eu, uiţi de mine, şi eu, transversal, am forţat pasul şi te-am prins pe neprinse, nu ştiu ce să spun, ştiu ce mi-ai răspunde, ajungem pe scurt, nu mai sunt amic cu inamicul tău, nu-i mai fi nici tu inamic, din cheag, mă laşi să vorbesc singur, fiecare merge el, prea te gândeşti, liberează-te , ajungem, ne-am despărţit, ascultăm pe-al patrulea, sunt o sumă, feţe de intelect abisal, caverne de eleganţă, dă cu banul, relaxează-te şi tu, pocnesc, n-auzi, uşa în faţa de rocă ne e deschisă egal, am intra, n-am fi tremurând de neieşire, cealaltă cale, a întoarcerii, e cam tot asta, o irepetare, n-am ce zice, cu momente, inamicul ţi-e fundul şi-atât, calmează-te, inamic de nimic, frate şi ziua asta, ne cam târâm, azi mai e nor, mai suntem piatră, de nu ne împroaşcă pantoful, bună ziua, şi parcă râde în sat, în trecut, nu ne interesează, te-ai bocit stil nea, lelea piatră, te mai şi topeşti până la sfertul de peste două cercuri, eu cu ciolănarii şi mutoaicele mă am, când visez, în altar, în parâmă, ai cercuri în limbă, în şarpe, cât te mai încercui, deşiră-te de unul, nu ţi-l visez, târâşul fraţilor se şi bifurcă, nu anim forţat, mi-e şi mie calciu, mă scobesc şi eu de la talpă, capul, separat, când mă revăd, nepetrecut, nu mă-ntrebi de cine, n-am cu inamicul asemănare, nimic, exagerezi ce nu-mi laşi în credinţă, mă consolezi cu poza, mă faci să râd şi nu râd ca să-ţi fie bine, doar nu te trag de mânecă, am o zi, începând de ieri, ţi-ai oprit elocvenţa, eşti mai relaxat, ce atâta grijă, te-aş întreba de sănătate, mi-e dor de nebună, n-am nicio grijă, o ai tu pe toată, am schimbat toate rolurile, după un timp ne vine iar rolul celuilalt, treci.

– În silaba din tunel nu o lungim, nu o scurtăm, nu o nici spunem, se rage natural, la ras, în făţoşenie pocită cerşetoreşte, în sufletism de pre moarte, o împărtăşim cu aerul întunecat, o împingem cu capul pe linia cocoaşei spiralate în coarne, forfecând, număr de feţe la piatră, de scaldă a cenuşii, ne păstrează într-un târâş frumos, visat, nepescuit, nesecat, sfântă baie, plutim, ne scufundăm, ca mai înainte, acum ori atunci în vizită unde ne e locul, ne e şi nouă, de-asta ne silabisim aceiaşi, acelaşi, aceleaşi, cu muntele împreună, nici lungi, nici scurte, rotunde de călduri, crabul ne taie pentru furnici în liniştea din silabă, înnourările din fostele lostriţe, mie mi-a apărut una nas în nas, când hărtănisem un crab, m-am gudurat cu onoare, n-o văd ca acum, s-o fi pescuit singură, păcatul înot, mi-e de învăţul silabei, nu-mi intră în toate oasele, mă pune pe jar şi nu iau foc, nu ard în iubire ca para, nu mai sunt sufleul meu depărtare, crab convulsiv, pocnet mic, patla-patla, hahalaha, sst, datoria, limba, gura, stocul risipit, ducă-se, m-am silabisit în, nu spun altdat’, se aude, s-a auzit, ce s-a auzit, irepetare, zgârcenie de os, nu zic, nu cânta pantoful, nu joc, nu mă port, pedeapsa pantofească, ferească pantoful, pantofule iartă-mă, pantoful pantofului, văd silaba, orb şi tot o văd, o orbesc şi mă pedepsesc.

 

4

 

– Am de tăiat o mână încă, de aer, intrăm în criză, am trimis furnicarul şi crăbarul să tragă, şi voi întări, slăbi pe fiecare, întări pe toţi, şi pe mine, cu o cumpănă, să nu mă tai şi eu, cu mâna, de nor de ploaie de foc, să nu crăp de mâna aceasta, ieşind din criză, cine-a alungat-o n-a găsit-o cu vină, ceea ce, crezând, vine la judecata mea din urmă, te văd în întuneric, în pumn.

– A târât netrebuinţa şi furnica nemărginită, o tai să te zvârli din tunel, pe nedrept, te înfundasei, înflorea procesiunea, răsuna silaba, te-ai răsucit, glodit de ochii târnei, de limba de-a doua, cap de crab, ai luat-o înapoi, prin moarte, bătrâneţe şi mai toată tinereţea, nu mai eraţi talpă-n talpă, îţi şiroia felul de furnicar peste glezne, peste genunchi, sub pântecul mutei tot cercul, n-are mâini, silabisire.

– Nu mai zac cu faţa-n jos, zac pe spate şi mă deznod de crab, pocnesc dalta-n cerc, neauzit împrejur, ne-nţolit, nedesfipt, neoftat, nemuchacias, neîmpins, ne-mpăroşat, nesupt, nevrednic, neîngălbenit, neadormit, neîngreunat.

– Neamintindu-te, pe spate, nici cu faţa-n jos, necum când erai ca acum crab, furnică, ţi-era de pantof, habar nu mai ai, ai regenerat de nu mai poţi, la femei, la nuiele, pe tăiate, nici în tunel n-ai mai avea loc, în cercul mutelor te-ai dus pe copcă, de prăsilă, şi numai tu ai drum în spirală îndărăt.

– La oase cu mine, fragede, nenăscute, într-un devreme ce nu se va desfăşura, cum mi-e rosul, fie-mi de, nu de cap, de mâna asta mângâiere, o tai cu suflarea sufletului, era bine-n tunel, o duceam, o mierleam, intru-ntr-altă horă, n-am pas.

– Din tunel, cu capul pe târnă, te cam dedublasei spre cerc, ţi se va întâmpla să treci pantof.

– De-acolo nu ne prea păsa, ne credeam pe moarte.

Tăiai câte-o nuia din târnă şi gata sacrificiul.

Mă săturasem să fiu atât de sus pe cap, sus de stei.

Ţi-ai căutat-o la ieşire te-a îmbrăcat mătasea.

Doar nu-s muiere şi încă mută, îmi tai mâinile.

Şi dacă, n-o să atingi vârsta, nici înainte, nici înapoi.

Flori din copii, joacă-mă în toată hora.

Ce mai are a face travestitul vocii între mute?

Cu tunetul, mi-e şi graiul de prisos, mişc mâinile.

Câte nu ţi le-ai tăiat, oricum grădina te aşteaptă.

De ce mi-e dat să nu mă mai târăsc pe piatră, mi-era uşor.

Te mai târăşti pe-un copac, tot furnică, a paisprezecea.

M-am târât a piatră traiul tunetului pantof de crabi şi furnici.

Crabii, furnicile neapăsătoare, altfel speriate de pantof.

Şi-n partea cealaltă nu mai era o gură cum vorbisem.

Şi gura cealaltă nu era alta decât cea dinainte.

Nemaiatârnându-mă aproape am dat de belea în grădină.

Casa are guri cu nemiluita, grădina e-n mătase.

Foile bananierului sub ploaie îmi vărsau târâşul pe creştet.

O naştere în picioare, cu stea, între florile bananierului.

Mi-e dor de când mă târam spre moarte, crab în tunel.

Somn altfel, foile bananierului nesomnoros streşinând.

Năduşesc o doamnă nemaivăzută din înflorirea musonică.

Ochii slăbiţi ai amurgurilor întunelând focurilor sânii.

Cad la picioarele silabei de mă cuprinsese mamă.

-Între umbre de bananieri îţi plouă şi mâinile despietrite.

-De ce târam cu foc pe concurenţă şi pantof, dacă nu mă înşel, rămâne-ntre noi, s-a dus ce n-a fost, n-a faust, exersăm grădina, locuri ştiute, cu noi, neştiuţi, în ritm de guru, o mandakranta, fără o mandakranta, glas paşnic uneori, permisiune de revedere, anchetă, iluzie, combinaţia, şi netăiate pădurile vor fi cărate de ultimii elefanţi, la vapor, dacă mai schimbi croaziera pe comerţ de sclavi drepţi.

 

5

 

– Cea de pe ultimele trei zile e în plic închisă, plouă toată dimineaţa şi o s-o duc luni la poştă, deci i-o iau înainte cu cele de acum, vin de la admiteri, romanul nu avansează, n-a-nceput sanscrita, Meghaduta a rămas la un rând, primul, ai sugestii în plic, fac vânt palmierelor şi tot romanul nu-ţi lasă gânduri ce cum vin te şi părăsesc, primii, venii de la admiteri, o carte şi o scrisoare oficioasă, o citii, o ştiam, oi fi având sâmbăta liberă, cu copilul, mie izolarea mi-e de aur, lipsa voastră mă împietreşte, când mă târăsc vă simt exact cum eraţi, bramburite şi voi, cu ho şi te-o, cu atât mai dragi, fă, eu vă iubesc, lumea nu face un ban fără voi, au tuns gardurile că suiseră până la cer, grădina, în faţă şi-n spate – junglă, nebananieră, două-trei mături în spate, cât un stat de pantofar şi claie, enen, prin răsadurile tale, tot plouă şi n-am idee dacă avem scule de săpat în casă, pe Mahavirache mi l-a turnat Guptoaia că a furat flori or so, plus că nu şi-a făcut apariţia, ca mai toţi ceilalţi, de seară e alt pâinar, de dimineaţă acelaşi, lăptarul s-a schimbat, mi-aduce-n plastic, meatar e tot Mohamad, bananele nu fac bine, nu le duceţi dorul prea-prea, ce să zic, cafelarii, tot ăia, şi stonarii, pe Peticila am văzut-o rar, s-a cofleşit, da’ tot o să mai ţipe nişte frumoşi, n-am inimă, da’ drag mi-era de dragul vostru, Laura şi Mamata îmi băgară pe gât rachetele de badminton ale Nanei, le ţin, dacă e pe-aşa, cercurile de bârfă-s neschimbate, vorbesc des cu doctorul, n-o bate nimeni pe coana Merica, îi mai lipseşte un A, dar fiecare are talent să fie necăjit, vechiu-mi entuziasm abia de-l revăd la personajele ce m-au cunoscut, sunt la capitolul şase, m-o fi cam îngherat beckettismul, că nu voiam să ies din tunel, cu târâşi, crabi, furnici, un pantof, o târnă, dou-trei destine, eram aici, mă smulgeai, acum it e late, mi s-a cam făcut jenă, fie ăla infernul, zgârii vreun purgatoriu chiar acum, de paradis, am prins un sitar, văd sub uşă nicai licureli, mă, că nu sună, deschid, Snoopy, tată, că mirosea pe la uşă, i-am mângâiat botul, pentru voi, n-a zis nimic, of, şi aveam doi biscuţi, chiar căzuţi pe jos, caprele-alea s-au şi cărat şi n-o să alerg eu cu biscuiţii, aşa, mut, încerc să mut, vai, cercul al doilea e chiar al mutelor, românaşul, cum o da Dumnezeu, vreau, probabil, să-mi permit personaje de lume, ca şi cum lumea nu-şi ajunge cu vârf şi îndesat, a, că la nas nu-şi ajunge, of, cam asta era situaţia în capurile precedente, cu unele momente de text, dar vorba ta, tot nu mă citeşte nimeni, nici tu, tu care citeşti absolut tot, e frumos, cât că ştii ce-am scris, că nu e voie să pescuieşti în Gange, nu se pescuieşte în Gange şi totuşi de ce pescuieşti în Gange, în cartea aia cu Gange e de plâns, acum că nu se pescuieşte-mi spune doctorul, îşi are cenuşa tatălui în sfinţenia Gangelui, apa a curs, teamă mi-e că şi cel cu versul şi cu submersa tragedie a pescuitului în Gange îşi are cenuşa tatălui în apa Gangelui, nu că n-are doctorat, că are nevastă, doctorul n-are, se simte bătrân pentru ţara asta să se mai însoare, la patruzeci de ani, iar la admiteri am dat ca subiect viaţa mea trecută, într-una din limbi de-am înţeles şi m-a-ntrebat America şi-a zis Hegel.

 

6

 

– Când am primit un premiu de la preşedintele republicii, tunelului, dacă vrei, mi-a apărut în ziar, pe undeva, în interior, când m-au legat hoţii, mi-a apărut poza pe pagina întâi, aşa că eşti cel mai că, după zece ani îţi aminteşti că, pe când eram în pântecul mamei, ea-l citea pe Hegel, zece anii mei în deşert, cochetăria la gheaţă, vom ospăta fabulos pe malul lacului, nu scrie lacului crimei, nu scrie lacrimă, nici lac, nici crimă, o furnică, lacrimă, nu te plânge, ascultă ghazalul, nu te plânge, ascultă ghazalul, nu mă mai ajută ochii să citesc, te ajut să-mi citeşti scriind ce nu mai pot citi, tot n-avem timp, ospăţul celui mai înţelept citeşte-ţi-l.

– Hegel pe Gange, muonul te-a udat cu musonul, în Groenlanda te-ai napolitananda, şi popă şi guru şi vraci, până ţi-au îngheţat toate apele şi pe vapor, între gheţuri, o muiere se eternizase cu o carte, înapoi pe muntele Rama, prin Roma, te-or fi legat, ai îmbătrânit onorabil şi doamna.

– Să mă mai scald în Eravad la Mandalay, creatură din ape, decât să-mi scufund cenuşa în Gange, recreându-mă, cu adepţi şi adepte, d’umblai kamikaze lui Khublai, păunul anunţă bărbierirea zeilor, am o ţâră târşitură, butucii sparţi de fildeşi, albul pe dragonul decodat, panta junglei şi pălirii.

– Nici aşa cu capu-n beci şi Portofino, gâtul stins în Blandusia, pieptul sorit întru Felibria, nici invers, cu pantoful în capelă,pielea jurată, testamentul, după condamnare, liber.

– Încet şi cu amnistia, îngerul de piatră, marea, un crab, barba nu mai e de Dumnezeu, ascuns al tinereţii, mută-mă, dau cu zarul, apoi poate jucăm şi şah, premormântalul.

– Simfonieta se duce din îngropăciune, rugul ţărmului o îmborchează, că ea una nu te-ar lăsa de unul singur în gheţuri, în foc, eu nu te-aş lăsa să pleci acolo şi romanul neterminat.

– Nu-ţi mai place să-l scrii că nu e cu pule şi cu pizde, confunzi, numai de scris mi-e, pas mic, pe nesubcoadă, orb, oarbă, mândrie de rugă, alt avatar nepereche.

– Nu-mi inhiba conflictul zarurilor părăsite, lasă secretarului partiturile, ales bules, omorât şi vaca şi văcarul, chevalier, o filosoafă, dă-i adresa orchestrei argentine, nu, baba, du-te de-aici în junglă, în tunel.

– Întoarce-te personal maestrul, nimic tu, lasă-mi pictura în odihnească-mă, stilul face mortzica, nu ne-ai dat, nu ţi-am dor, să-ţi fie de ginestra albastră, violetat de trompeţii bananierilor.

– Gaja pe talpă gu gaia, nu-i cântec, nici maja, gâlgâie glaja, to gaja, ilustrissim gaja, ivoric raja, pe nicio pajă, paj pe paşi de plajă blajă, corajă în cajă, hudubleajă de strajă, strajă mirajă, braşă cu vrajă, garajă.

– V-am trimis colţul cu maşina, adresa am uitat-o pe dosul picturii, ciucurele de hârtie a luat bătaie de la ciucurele de bumbac, plouă, fluturilor de pe ziua de azi, mânca-v-ar maimuţele.

– Scurteaz-o cu carnea, vegetarianizează-te, zău, Ghica, ba la dac, ba la dak, în Ladakh, lasă-mi zarurile, în prepagina nu-mi mai trebuie, nici pe lume, ia-mi tot avutul în râs, eternul.

 

7

 

– Furnica era tăietoare şi crabul de cancer o tăia, pantofii toţi din tunelie îi înghiţeam treptat-treptat.

– Care-şi dete capul cadou lui Rudra şi doar mâinile coanei Kali tot la ea se decapitează toţi.

– Pantoful a şutat târna, la alegeri, sub capul mâinii, şi hârtii de crimă, expediţii în gheţuri.

– Când să nu ne mai târâm deloc, zăcea şi pantoful şi cum nu se mai duse ţaţa la târg.

– M-a însărsănat cu un os de cicatrice, cât i se mai scoală pe chelie, pe bei nu bei tot pe-acolo.

– Că n-am trădat pantoful şi nu mă târâţi în lumina asta, ce, cine, lumină, nu mă.

– Adu imediat o piatră la gura tunelului, acoperă porcăria de la mute, şi la oase.

– Într-o joi de dimineaţă, muta, muta, se-ntâlni cu fuste-oase, izmă-creaţă de dulău.

– Atuncea crabi, acum că voi, că nimeni, vouă de nimeni, nouă de voi ne furnică.

– N-am văzut, oase creţe n-am ouă de verde, urechi de pariu, tăiate, să-ţi azvârle ortul în.

– Pe ce limbă te-ai întins, la ce vorbă, vecino, vecine, mutele ce limbi ne ling, ce limb.

– Nebuna de ouţa, cu foarfecă la gheară, continuă cepuţoismele, huţa, p-afară ară.

– Gaşca asimilată,muşuroiul danblagit, partea întâi roasă aproape toată, damblagiul muşuroit.

– Minţi de ce tragi, nu, minţi,de ce nu tragi, minţi cu aproape toată, tragi mai departe.

– Le arde ploiaşilor, să nu le mai vadă când le potoliţi la o adică, râs cu lacrimi.

– Mi-aţi aruncat în gunoi, în urechi, fitile aprinse de s-a luminat poşirca peste fitile.

– Nu veneau mâinile, tot capetele, furnica era tăietoare, astă-seară judecata.

– Şi după ureche, stinsu-s-a de-a pururi speranţa, nu după speranţă te mânca urechea.

– Mai alaltăieri pe-o parte, casa pe punte, la bord, labordul în peştera sâsâită.

– Ssst, lasă plasma muonului, te al păcatelor, de-aici până aici, şarpe de furnici albe.

– Ales-au-cules-au ales-bules-ul şi crabii, normal, şi târna şutată de pantof.

– De sus, de sub cap, capul, în gura falsă, de pe rug, înapoi, pe târnă.

– Dă-i bătaie, pupa crapă singură, n-o lăsa, crap-o de-a doua, futur-o de-a-mboua!

– Şi-n coada de boua împărăţie, pe la chini-chino-chindie, muta şi orbul, mutul şi oarba.

– Păi să nu paise, pe limbă sub limbă, boa azi, boa mâine, boua-neboua nouă ne paisa boua.

– Mâinile, de-ar fi pipăit şi capetele, muta mutele, de-ar fi ameţit şi mâinile din os.

– Bate toba insula, bate toba boa, neguriţă pe guriţă, focul arde-l-ar pantoful, sâc.

– C-are talpă de gagică eunucă, laba crabă de-o crabă şi o bilă caterpilă la lungilă.

– Şi mi-ai promis şi nici nu mi-ai promis, pe şanţ şi nici pe şanţ, pe noapte, n-am citit.

– O mână şi un cap, un cap şi o foarfecă, cercul la mine, limbile deschise, ohii închişi.

– O bouă, bouţă-al meu, ce picior mi s-a umflat, ce labă mi-a-mpantofat în pietroi.

– Şi din picioare, furnicile, crabii, din talpă furnicile, crabii, din furnici crabii, din crabi.

– Aşa începusem un crab, călare, în cap, de cap, ştiţi încăperea, mutele – nimic, păi paise, altă treabă.

– Treaba lor, paise, nisipe, că mare e picul din nas pe degete, ori au deschis toţi ochii osului.

 

8

 

– Mandakranta are 17 silabe, un haiku într-un vers, centaurul Hayavadana îl îngână pe Ganesh.

– Într-o limbă în care există numai masculin şi neutru, femeia e la neutru, ea nu era femeie, era nevastă-mea.

– Într-o limbă în care nu există masculin nici feminin cum de-o făcuse pe Sapho sati în vers safic.

– Al cui e capul şi al cui e trupul şi capul stăpâneşte atunci ce se amestecă sufletul peste trup.

– Un badepui de Janmastmi, râzând centaurului Hayavadana după cel sati al mă-sii cu ambii taţi nici amici, nici inamici, nimici.

– Mata cu mâini de sânge şi gura de ordinării, ce şansă, singura, s-o panto joci, în râs, ci mata e mata, te întorci la pont.

– Ce reproduceri de fire de păr din crime, ajunge o junglă la un cap părăsit de trup, era frumos în templul închipuit.

– Se recita sudic, de data asta, mata kali, mata kali, la mijloc, tot gaja în dans la început şi la finale.

– Pe străzi cirezi spre goshala, radas la flaut cu table, scandal pentru mata în alegeri, contra oricărui centaur.

– Bisericuţica alegerilor, cugnoaşte lumica la teatrict, moi să dusă, ţepenişte şi ricăricşăleală prin balţ valţate.

– Kabir în gurugranthsahab, puja de janmashtmi şi doctorul, ni s-a rablagit vorbăreaţa, cu meghamemna.

– Crabul nu iese, iese cu lepra, ceva, e-azvârlit la loc, nici în aer liber, de milioane, târâş o eternitate.

– Nu mai ajungi nicio silabă, moare muta, mă baţi postum, pe ce dracu’ mâini, cerşeşte-mi o prăsilă cimeriană.

– Te învârţi, n-ai încotro, baţi tactul antisocioanti, n-ai spate de faţă subţire, nu mai ai nici sat nici an.

– Pe cine ar interesa şi altceva, mă descitesc de-o croazieră, mai cinscitit în tunel autofag.

– N-am pardon, nu-ţi aminteşti nimic, nici cu totul, nici tăiat, clasic leaorcă pe-afară şi furnicile.

– Era un proiect de pari în Puri, purici în poridge, amestecaţi cât am sărit să feschid uşa căpuşa.

– Ce voce, ce ecou, lipida i-a făcut-o crabului, a închis gura tunelului, aşa sculptură, aşa furnici şi-un război.

– Versifici, eşti pierdut, pune-ţi pofta-n cui, spaţii bune, mutelor, nebunelor tunelul spre lipidă.

– Eram de-atunci, atunci, curat-luminat, de când s-a zis, mi-aş jura încercuirea, frică tot îmi mai e de plictis.

– Puţinul multora multul puţinora, un aer, încă o nesufocare, ca de rege, pe el, a-l respirare pe târnă.

– Legea zilei, înnoptându-se, legea nopţii, în zori, ai sperat fără să ştii că speri, fără să ştii încă şi de unde până unde.

– Nu eşti închipuire să nu-ţi fi ţipat câte-o sabie, lasă orgia, organizează-ţi lăsarea, din ce-oi fi vorbit, ştii.

– Vreai să intri-n tunel după ce nici nu ieşisei din tunel, vreai să ieşi din tunel pe când se astupa singura gură.

– Cheful pantofului, trece şi gura închisă, casa cu morţii n-are decât să aibă timp, pe niciodată, existase.

– Simbolizează neevenimente, adăposteşte comunităţi încrezute, îţi dau ce nu le ceri, îţi cer ce le ceri, te încalţă.

– Vorbesc mare, cel mai mare, nu mai e nimic, nici noi furnici, nici tu fluture peste bananier.

– Cască tot mai des, verifică, versifică dintâi, până nu cad, ce s-o-ntâmpla cu necesara, ironica silabă de euforie.

– Poza nu se transmite prin lipidă, mutele zeroează, cu foşnet, iese cu sânge, o ducem de capul banilor.

– Ce să, ai şi nu eşti, eşti şi nu ai, prin catacombe am mai auzit teoria, îţi dă şi bikşu peste mână, îi dă mâna.

– Cei ce murim din condiţie, cei ce ne sunt ucişi drept hrană, încă ne ucidem spre a o mai lungi, ne lungim în tunel.

– Există casa, există ferestre, nor la fereastră, spre ocean, pe munţi, te târăşti mai ţepos, strivit-ai crabul cu lipida.

– Pe când plângeau la flăcările rugului, uleiul, osul, silaba, cum sfârâiau, nu te repeta, te-ai dus pe copcă.

– Apoi visele din sunet în fum, crizele de conversaţie maţe la maţe, furnică la furnică de ne-au mai mâncat.

 

9

 

– Zice, şi-n somn, pe limba lui, ceva ar trebui a înţelege, măcar după mişcările, ca spre o poziţie finală, nemaisăpată, poate din somnul trecut, n-am zis ceva, cum că ar zice el, ea ceva, noi, tu înţelege-mă, zic şi eu, mai nimic, tu ascultă mai tot, întârzii cu amintitul, n-o fac, nici păcătuiesc peste neamintirea în cercul mutelor, moi se oferea, parcă poţi să ştii, pe-acolo s-a părăsit şi nevasta doctorului de pantomimează vapoare, ea e-ntr-o casă, c-o carte-n mână, i-a-nchis uşa doctorului în nas, el nu ştie că ea nu e numai nebună, dar şi surdă, nu-şi aminteşte, nu m-aude ce zic, ce zici că zice, un citit prin geantă, ba încă, rugul o arde la cerere, contează şi la procesiunea benignilor, l-am mai căutat-o, am mai căutatu-l, o răscruce, un răscrucit, mă ia-n degete ochii scoşi, coaste buşite, intră, nu intra, nu trece nicăieriul, mâinescântul feţii bărbierite, ce ziceam că zic, aşa-mi face, ce vrei şi de la mine şi de la coastele buşite, după ţeasta şi ce se găsea, sus se crăcănează capra slobozindu-se degeaba peste flăcările ce-au fost ochi, e o doamnă nedescoperită, o naştere neîncepută, abia i se crapă dunga, o mai fi noapte, păr în păr, fază, nu zice nimic, din boltă se surpă cu picioarele desfăcute integrând târna, furnicile, crabii, pantoful se răstoarnă pe coastele spatelui, cu durerile refacerii, nu te băga, ce-o mai arde, ce-o mai cenuşă, cititul fum, gura fecundată, bananierul abstractizat de zăpezi zigzagate peste cercuri, nu miroasă a bine, miroasă trei şi-un sfertul, zice că mâine, ba încă, nu e după tine, nici după ea, care mai ştim şi noi, ce-o tot ţine cu călcatul pe tălpi, de la creştet în tălpi, de şi-a dat acelaşi foc, n-aude n-avede, o silabă te va pironi înapoi-ei.

– Vino-ţi în fire, renunţă la film, scaldă-te, cele mai imate ape te-or auri, sorburile îţi vor oferi sfinţenii unic închegate şi înnoroire, deşertul îţi va sufla praf cât e pământul, nu te mai mişti, nu te mai opreşti, nu te întinzi, nu te ridici, nu vorbeşti, nu eşti vorbit, nici munte nu eşti, eşti şi ce nu eşti, după cum îţi eşti, nici umbră, nici sufocare, coaste nebuşite, limbi tăiate numai de cântece, de demult, dintr-un timp ce n-o să vină, n-a fost, îţi permiţi părţi din orice întreg, te-acoperi-descoperi în fir, în potir, scuipi sabia, fie ce-o fi, luneci pe boltă, fără milă, cu un rug de rugă, arunci şi-n tunel un pantof, treci pe lângă ultimul călător somnambul, iartă-l, toată vremea s-a târât, crede, crede că l-ai târât, vino-ţi, nu-i veni, e tot o zi, te schimbi cu timpul nevenindu-ţi decât în fire, ai să ai poate ochi, câţi au mai rămas, câţi ai furat din cei ce nu se vor deschide în afară, capetele tăiate le întrupezi pe-o silabă, tot juru-ţi vei fi iar, unghiile nou-născuţilor, florile arborilor de furnici albe, pe nemişcate, o clipire absorbantă de toţi şi toate şi tot, încă un avatar, nu de fiinţă, nici de simbol, nici de, aş zice, zeiţă, nici mâini împreunate, înapoi sabia, nu mai e cine de tăiat, întru iluzia că nu prea mai eşti, de prea mult fiind în nemaifiinţa dumitale, cum va fi arătat, cum va arăta, cui-necui, celor ce nu pot ieşi, ori dacă ies sunt împinşi la loc, ca-n leprozerie, nu mai sunt nici leproşi, nici nimic, la ce-or fi sufletele leproşilor negativi numai printre suflete de leproşi pozitivi, îţi dau exemplu, cum ţi-aş da un crab, pe furnici, însă toate astea se rezolvă şi altfel, dacă nu de la sine, numai vino-ţi, totuşi, soseşte-ţi.

 

10

 

– Oul galben al capului, în dreapta, sus, undele, poate bananiere, părul ochii verzi, şi părul tot verde al femeii, înţeleg prea-prea cercelul şi, tot roşu, bindi, buzele doar închise verde, iarbă, nu cupru, profilul măcar de i l-aţi lăsa, alb, ca floarea de sus, din stânga, femeia asta n-am mai văzut-o cu adevărat, am tot văzut-o în fals asemenea, nu, nu dungi colorate, alte complicaţii, mă întorc şi zic, bine tălpile albe încrucişate cu tălpile negre prin spărtura din gard, pe-o pajişte de-o cărămidă la foc, soarele cu faţă de zeu antropomorf stilizat, să le luăm pe aceeaşi faţă, poate merge, cum să-i spui, oul galben nu comunică, e mai tare, faţa n-are nimic viu, şi prima-n povestire, o tăietură, mai de grabă, o pată de profil, decât un profil fără pată, doamna Nandini arestată, mă refer la czul cu vaporul şi filmu-n gheţuri, n-am desene, n-a apărut nicio fotografie, veneam de la Parinior, pe jos, ani de zile, ea, dar nu era albastră, se ducea acolo şi invers, abstract la abstract, altfel o nedespărţim, arătându-i faţa, oricare, tehnica numai a culorii, dar şi a profilului, opreşte-mi portretul, nu iese niciodată, culori am, s-o fi şi uscat, şi orbul, furnicile albe nu rod hârtie fotografică, amintesc nume îngurgitate, ori să repar culorile, vreun tablou de familie, cu musoni romantici şi malarici, insistenţa incolorului printre reconstituiri, renunţ să îngălbenesc, ce ploaie, amor negru, cu bananierul cocoloşit, bindi în grădină, s-o lase pată albă, ori altă culoare, nepastel, nu se discută aşa cititul, i-aş râde întâi în pictură, apoi am conversa despre una, despre alta, nu i-aş mai râde, treaba lui, a ei, a lor ce-ar lăsa pe pânză, în urmă, urmele de talpă, da’ şi pe masă şi pe perete şi-n realitate, sculptura de paşi din memorial, profilul să fie de peisaj, bine, verde-albastru, dar nu aşa, femeiesc-nefemeie, portretul, faţa mustăcioasă, ce ou, a celui ce se tot uită la autoportretul pictoriţei, nu, era al treilea personaj, un bindi mai bindi, împuşcat aerian, ţeste tăiate de crab, o altă pictură, cum s-or fi aflând culorile şi mintea omului, dărâmă lipida de la uşa crabului, a noastră, el o fi oul, în populaţie, şi noi, daliţi, mai rău, nu noi, mulţumesc nu, mi-ai făcut totuşi poftă, am obosit, nu mă îndeamnă la nicio altă perersiune, decât asta trecută, involuntară, cu trecut, cu nori, ce se mai răzbună, de dimineaţa până seara, şi noaptea, amoros în vechime, de, fertilitatea de demult nu răzbate nici la profilul albastru, tot vreau să mă retrag din valurile verzi şi cu cocoana chiar nu mă confundaţi, aia nu-s eu, nici cocon salivându-i mătasea în cocoloşul grădinar.

 

11

 

– Îmi vei răspunde mai la urmă, masculin-femininul, în rest, m-am întâlnit, de-aseară cu autorul, ar fi ruşinos să nu te poţi întâlni nici măcar cu un bimilenar, după îmbătrânitori, mai tânăr cu câteva vieţi de-ale noastre, după alţii, e o raga, plouă, e o oră, o zi, ceva, pictezi oribil, cum să te fac să înţelegi, cum te-aş putea face dragoste ou, apoi, ascultă raga, poate bimilenarul, în tunel, mustăciosul privindu-te-n profil, şi eu în şleahta lor, în confuzia masculin-feminin, din limbi moarte în religii de compilaţie, tot cu biografi, corzile astea subţiri, tuburile, ploaia, e şi aer, vor bea ceai, vom primi răspuns, mi-am părăsit tantissimul, adio la pustiu, nci chiar yaksha amor şi libertate, necum libertinism, vom discuta, de-o mai fi, raga pustiind, ouind, aerul, zadarnicul, atâta amar de ani, o mie, două, de moarte şi tot ragas, aerul fad, ceara, casa mare, case lângă palate, pustiu, nu chiar, plouă de atunci, zidurile respiră, gem, raga, răspunsul, vestea se revesteşte, răspunsul nu se răspunde, iar veste, la veste, ce raga, tunel în cutremur, crabi în crabi, nesfârşită, chiar n-aveam timp să se sfârşească, nici aer, nici păcat, zadarnic, lipida aburită, lumina în apă, ultraplointe, o fi stat, s-o fi stins, nu raga, o tresărire a tunelului, iluzie, ceai postat, chin apostat, crabii buni, de-am râde, de-am surâde, pe spinări de peisaj, ud, putrezind-înverzind, raga, o gară-templu-tunel-înnourare-ofensă, nici măcar, defensă, aşa ceva, lipida, asta ce-o fi, raga, dacă o auzi, o aud, o răspund, n-o răspunzi, păcat de nepăcat, de nimic, de ceaiul din gară şi acum din memorie din ploaie, umbrela deschisă sub apă, pe podea, şi-afară peşti safara, de dimineaţă, strigaţi mai cu glas decât elefanţii, raga şi a elefanţilor, pe jumătate, în jurul uneia moarte, unul fecundând-o a viaţă, amor şi libertate, liber de moartea ei iubind-o s-o învie, elefant, doar raga, părăsind sunete, preferinţe, singurătăţi bimilenare, clasici cu Dumnezeu, cu puja, cu Durga, mama Kali, ce-ar zice, în ce regie, ne-am conforma, nepătimaş, neînvinşi, din principiu în puţ, numai raga, va cascada şi peste ploile de peste noi bimilenari, n-o auzi, o singură silabă mai lipseşte tot, beau ceai din viciu, separat, vom surpa memori şi multană, n-a fost să fie silaba, de-alte fantezii s-or sfii anii ploii, Kali, Baco, masculinizare în joacă, de-am surâde cu conştiinţa curată, râdem direct, cine râde, de-am ţine minte, ca o silabă, nesfârşirea nesilabică a vecinei, raga, un oftat, un pufnit al lui maestre, al lui virtuoso, nu-mi răspunde, cât că-ntre timpuri fiecare ne depărtasem în partea cealaltă, sculptură de gen şi tot nu ne pietrificăm sub ploaie, lângă umbrelă, din ziduri răspunzând, vestind nerăspuns, înfricoşând raga, întrucât vom fi auzit-o altfel aruncând-o îmotriva sieşi, în masculin femininul interschimbabil, tot mai neclar, neastral de-a binelea, vag ancestral, gratuit, raga, de-am trăit şi n-am murit, prepar ceaiul acum-acum.

 

12

 

– Numai dacă e un înger şi tocmai fiind un înger, tot îngeri s-ar parada, e, tăieturile feţii vin din suflet, ochii prea surzi, buzele prea vegetale, nu pălmuită, biata îngeră, prea plăcută în paradare, să ţinem seamă de clienţi, tăiată dinăuntru prin legăturile potopului dimprejur, ce îngeră impasibilă ar fi aia, sunt zece ani, un cap specific de crab, desenat cu cleşti pe frunte, şaivit veţi spune, ortografic, vă răspund, poate atonal, ce mai, grafic, învârtind colajul viu, foto, din toate părţile, fi-vă fi fost capul tăiat de firea crabului, înconjurul, eternul, surâzător, strâmbându-se, familial şi jucăuş, îmi lasă tot moştenirea culorilor artistului vostru, reconstituitor al propriei vederi de ou sinucis în mahaamintirea manechină a profilului, altfel, prin alb nu înţeleg alb, numai ce va înţelege el, noi tăiem în carne vie, prin corzi nu înţeleg un sitar stresat de degete întru o raga, scuzaţi-mă, nu vă cunosc artistul, să-i văd vederea la lumina zilei, dacă se poate, contează şi lumina zilei, noaptea s-a făcut limpezime, după ploaia de-adineauri, un moment şi soarele e un înger, până ne-o tăia, l-om tăia, o zi altă noapte, acum e ziua de după, unele şi profilul au a se înţelege, a învia, între ele, mi-am luat seama, artistul s-a colorat pe sine, nu numai cartonul, s-o retrage puţin în linii, alungat de neamintirea prea singularizantă prin albăstrimea scăpată a profilului, netăiat.

– Am hotărât, o dată, alb, de orice culoare, fără bindi, a doua oară, tăiere, nu o reţea alta decât pictura generală, deci unu’ alb, doi, tăiat, de ce nu a treia cu linii, orice linii, bine, două, şi mata eşti artist, sunt nori, ca atunci, eşti departe, o iubeşti, nu-ţi foloseşte metoda fotografiilor, recreezi, e timpul, poveste frumoasă, ne pare bine că te avem client, ne stimulezi, n-ai venit, poate o să vii pe la noi, artistul se plânge că nu-şi trăieşte viaţa, adevărat, a fost cald, n-a călătorit nicăieri, până şi-o stabili un cheag, face portrete, tocmai ţi-l face, e primul, acum al doilea, din profil, vreau să mai discutăm pictura, am rămas cu gândul la fotografie, s-ar supăra doamna, dacă există, ar fi o problemă în familia ei, ar putea fi pedepsită, arsă, chiar legal, fie c-ar fugi, aici găseşti şi-o furnică, nevăzând un elefant, câteodată, eu aş cunoaşte-o, aş recunoaşte-o, tot, tăiată, am înţeles amestecul de tehnici, nu te comiţi, când aşa, când aşa, eu vreau o părere, părerile pe care ţi le-am dat, de ce ţi le-ai lua înapoi, ca aseară, uitasem eu de text, am mâncat împreună, ne-am şters pe hârtie fotografică şi amprenetele ni s-au amestecat, gunoiul e dus, am ars smirnă la pictura flautistului, după sărbătoare artistele au luat-o razna, apucate de streche, crabul din exemplul dumitale, culoare se va plăti, ne cunoaştem, n-am şti al cui e capul nici în fotografia oului.

 

VII

 

1

 

. Sitarsitasati, lasă sanscrita pe dalbaţigănie, cât te mai băbeşti.

– Să i-o spui lu’ Gabhatmanzio că nu faci amor lângă mort, stai.

– O zisei mai bine la colecţie, toată sâmbăta, jap, teo…

– Că m-am născut şi am născut şi m-a născut crab, ori…

– Crabu, jap în bine şi-n rău, material şi croială, alte lumi.

– Prea lung preaviz, pe nevinovatele şi invers mi-e, nu…

– Că trupul nu era al mortului, ori mortul era de suflet.

– Doamna are pretenţii de văduvă, a unui mort inexistent.

– O să se supere, ca oricare, a plâns, ca de împăcare.

– Şi-a-nvins nu mai ştiu ce, îşi desenase o hartă de roman.

– Ce să-i mai scrie, îl călătorea, războiul alb, corta.

– Zăpezile-n ochi, focurile-n banj, lepra-n clopot.

– Le simţi lipsa, când să mai vorbiţi, cine s-asculte.

– Scoruşită revedere, vedere afumată, prevedere larvă.

– Furnica şi toate limbile, câte vieţi cărate în albineţi.

– Gajul pe goange, talpa gajului, bâjbâicugoangagâjgâie.

– Leneş kimono, moşit sari, tăiată fustă în cămaşă de viţă.

– Credeam că toate-s ale ei sitarasitasatisitelistei.

– Ce se mai aude cu feea scandă, s-a dus ca scandalul la fund.

– Voi scoate la mezat unele litere din inscripţiile furnicate la alb.

– Te laşi dus de nimicuri din strâmtoare, n-ai zice galancantarcer.

– Oasele mai ţin la uscat piei de leşie şi craboggicraporceşte.

– Nu-ţi fie cu supărare, acum zece ani, ţi s-a întâmplat aceeaşi.

– Pe când stăteam de vorbă la masă, tot jumătăţi, ne lungeam.

– Din nebăgare de seamă ne-am mai deosebit până la o adică.

– Ţin’te bine, a trecut, va mai trece crababaoarbacara.

– Grătăruind prin gratuitate cadavrele îngheţătoriei pe sfori.

– Nicio sfială, niciun rug, nicio minune, pale de gest pe rai.

– Baţi în jos, erau fete frumoase, închipuite şansonete.

– Nu-mi iau dreptul amintirilor, nu-mi iau nici măcar zilele.

– Gormediaclizând, deodată pe aluzie, adio faţă, de unde tunel.

– Se mai ţin şi acum visate, visându-se singure furnici.

– Crab necrab, un tropic de îndărătnicie cu drag şi dor.

– În amnezia păcatelor şi iertării dinainte de toţi vecii.

– Cam cu Janmaashtmi se duse badepuiu’ lu’ Krishna şi ne ciorcovim minut de minut, pân case, o apă pe-afară, în teatru, centaurul Hayavadana-Vetala, enjoy, amicii îşi taie între ei, în cruce, capetele la mata Kali în templu, cum le schimbă femeia, cică din repezeală, pe psihomania, apoi, iar melodită pe sudul ăsta, nu c-ar fi capul cap, ori de-al cui, nu de-al capului, e copilul, că şi trupu-şi aminteşte, cu nonidentitate, cu fratomor, gelos, are amicineinamicinimic de qui pro quo only, sitarsitasati cu amândoi, râdecopiluldecal, necheazăcalulde râs, mâinile de sânge şi gura de ordinării a supermamei, muzica, dansul, pantomima, bene, pentru didiaria, scrisoarea mână cirezi spre goshala, ragas la flaut  cu table, nici pâs în bisericuţă pe neşleau, muta-n gurudwara, reflex urdu, ploaie din Kalidasa, ploaie din Bacovia, după scandalul căldurii, scumpetea climei, ţuică de Zalău, istrong, Romulus îl omorî pe Remus în anglo-indiană, ăi de veneau sâmbetele vin acum zilnic, mereu cu voi, fără timp de fufo, vă pun la cutie, nu cade, nici avionul, nici vaporul, străină vină musonică, o apă-n primi paşi prin scară, suportaţi-vă gheaţa, o carte-n amurg, nervii de netopit, să vă fie pe la nas, se poate una ca asta, cum să dezinfecteze sângele, rufăria cocrocilor, mireasa sângeroasă, a avut malarie săptămâna trecută, invitaţie la puri, cipkalia aia încă transparentă, doar cu burta neagră, ochiul auriu, tăiat orizontul de un diametru negru, zeiţa cipcaliţa, da’ cocrocii tot o să se vâre-n frigi, ordinării, ziarul e din 27, portul nul, ziua oarbă, aici e doctorul avionului crab, fire-ar fi fost, cu furnică pe închise, neîncotro, fire-ar să sau fi fost, mi se întâmplă pe mâine, de-o fi şi-o fi, am faţă de zid rotund, dărâmându-se pe toată linia, anticercuri.

 

2

 

– Şi Deo Deen din Varanasi dor are de o devadasi pe nume Sutanuka.

– Da, da, prin tunel, de la Rajahmundri, la Varanasi, s-o crezi.

– Cât pământul şi caut furnici în Likhunia, Kohbar, Mahraria, Ghorawal.

– Pe Sone, pe Bhaladaria-n jos, urşi răniţi, urşi în stele baba.

– Ce animal n-a văzut om şi nimeni nu l-a văzut, punct.

– Punctul e mai puţin abstract decât inima omului şi

– Comun cu animalul concret , cum ne pria tunelul.

– Greu oriunde şi nu numai de atunci, de acum încolo.

– Nu-mi intra iar în automatisme, în preferinţe de piatră.

– Adăpostul gol, prelungit de deasupra, în legendă.

– Nu străbate pe dedesubt, mai degrabă-n miez de munte.

– Pustiit adăpost, prima duminică după năruire, o dată şi o dată.

– Te copiezi forţat de pe piatră pe hârtie şi ai dor de Sutanuka.

– Mi-ar fi drag, n-aş mai copia dilemele plăcerii de piatră.

– De-l place şi-i place, o place, pe plăcere fără neplăcere.

– Place-l, plăcea-l-ar, plăcea-o-ar s-o placă şi

– N-ar mai plăcea-o de plăcut ce-o place.

– Se ducea până acolo când scria o viaţă ce dor îi împietri.

– N-avem ştire nici de la ce-am visat azi-noapte, pe cădere.

– Te mai ţine-un junghi, nemaicercetat în laborator, de unde.

– Revedea-voi, vedea-voi, nevedea-voi, pe Bhaladaria.

– O scrisoare, o piatră, orice şi apa secând în cer şi mal.

– Cum oi fi refuzând, nu amintirea, mintea peşterei.

– Totuna, pierd la cap, nu mă mai încap, nu văd picioarele.

– Te ştergi, nu te mai filosofezi dincolo, nu te aminteşti.

– Mă tot depărtez în cu adevărul pentru mine tunel o clipă.

– Veche de când nu se ştie, furnica din furnică.

– Două bivoliţe, o vacă albă, un viţel roşu sugând-o.

– Spelbe zodiace dimineţile, până mai apoi de-a singurii.

– Pe ploaie, sub nor ca noaptea, în sfârşinda amiază crahă.

– Dintr-o peşteră în alta, rău drum, ochit, împuşcat.

– Onoare scrisă pe inversul dorului, sclav cu sclav.

– Piatră la piatră, cine te vede îşi face o părere proastă.

– Fie şi aşa, apele sub tălpile bivoliţelor, iarbă, alba lui roşu, pentru lapte, peste ape, place-le, zidul verde, zeiţa străvezie, hrana, uşa, drumul, uşa, aici am mai intrat, unde mi-e nu mi-e dor, zilele-nopţile mi le consimt prin piatră, cu nevedere la nori cel puţin, uituce urechi, ţiuind neauzit, picturi doar pe două părţi, cât pentru un ochi, mai e o uşă, se preschimbă-n nimeni, din partea cealaltă, cu uşile tot trei, nu patru, nu mai ştiu ce e înăuntru de tot, cam de când lumea, iar cel mai aproape de poartă, aproape ai vedea-o pe dunga bobocilor galbeni-roşii, bătută de vânt şi de musonul pe ducă, dacă, uşa asta dă altora ce nu e al lor, dă-n mine, dacă, în pustiu mi-ar apărea la fel, ce revelaţie mi-aş striga, o luptă, de spaimă, o iluzie de tunel, după auzuri lucrate, nerealizare a norilor, închisoare neamiambulantă, goală, ghem, necauzală, nici gâlgâită, pe-un plictis copilăresc, nici ăla vrednic, o îndărătnicire îndoită, dincoace de silabă, nu horcăi încă, interzis, rând pe rând, deşert superlativ, rug de sclavi de nisip pe canale de halucinaţii, cu om, nu, glorie, sub talpă, talpă-n talpă, cap în cap, majoritate, năpăd, rupt muşuroi-formulă, renunţ-denunţ, zeama crimei, două părţi libere arborilor de furnici albe, poate e drept oricum, încă o vreme, văzut versantul de jos în sus, refuzată graţia sati, avem epoci, neant de neant, bună dimineaţa, amicii mei, secularilor, digeraţilor, amiaza-n picioare, transmisie târâş, răul altora, sunetul tuturor, reverberat numai în tunel, înainte de năruire, păcat de Dumnezeu, fără nicio veste până în ziua de azi, putem fi descoperiţi, să ne tăiem capetele, să fim judecaţi, să fim văzuţi, ne-ar mai ploua şi pe noi ploaia.

 

3

 

– Nu-mi iese din cap, nu mai ştiu nimic, orbecăi înăuntru, pe fum, un semn, de neunde, bun, mai bun balamucul, de-nţeleg situaţia, buluc de buluc, flaimuc, uite-aşa dârdâi, din demnitate, îmi iau libertăţi de dicteu, mă ascund după tropic, după deget, fac copii după scrisuri în tunel, îmi privesc printre gene subpământul.

– Nu mai pune la inimă deocamdată, capul, decapitaţii, nu-ţi iese din cap târna, vezi să nu-ţi iasă capul din târnă, încă o vreme, pe drum, oriunde nu aici, nu-ţi desface marfa, scursurile şi ele, şi scrisurile, în aiureala-ţi, încearcă să-ţi simţi cochetăria pe nenorocirea de a te scufunda în negură.

– N-o numesc, probabil o las suferinţă, cât să evit melodrama, suferinzii pozitivi mă invită, declaraţi de sardarul baptist, o păţesc şi mai amarnic, nefiind primiţi în afara cercului pozitivilor, nici la rafaelitele alea de mute, nici la dacoiţi, tot la cei fără trup ar ajunge în cap să-l spargă.

– Cererea neonorată în căsătorie, acum cincizeci de ani şi ceva, n-ar scuza păcatul în ospeţie, ipocrite ori nu, au făcut scandal mutele, amorul lângă cadavrul mamei treacă-meargă, crabepra nu e curabilă, cum de i-oi fi rămas numai ţeste ce-ai tot numărat capete tăiate în tot.

– Şi-n laborator şi afară aerul se ciumase, ploaia de a împins pantoful în tunel, ca la vreun ţap, altă faună, căpăţânoasă, nemişcătoare, decât în sine, m-am vaporizat în târnă, cu vină, fără, am schimbat amintirea pe discuţie între, drumuindu-mi creştetul şi găurile urechilor ca pentru a auzi un vis, ceva.

– Întrerupându-se linia limbii tăiate, silaba încă răsună, scoate-ţi creştetul din urechi, ţi-ai tuns incomplet vechimea din morbiditate, te faci iar varză, ardeiată, ficăţică, mâini de înger nemâncate, neroase, bate clopotul silabanga de se-aude-n jos pe Ganga, capul face capul.

– Am curaj să aştept şi acum, îmi crapă capul, în cinci zile e luna, trei şi un sfert, se cuvenea dimineaţa, nu pe zloata asta topită a musonului pe ducă, în clima învăţului, la jumătatea norului şi aici, singur, singur, singur, nici târna nu mă atârnă, nici împuşcat, în gheţuri, în vreo despagubă, că de-aia mai aştept.

– Ce dumnezeu s-o fi întâmplând o viaţă la fel, mulţumită şi goangelor vârându-se în somn în găurile urechilor, printre tulpini de banyan, vânezi o raga malarică, privind în sus, la fostul cer fără mai tineri singuri rezonându-se de ceasul amorului, depărtându-se ceafă-n ceafă, bananierii, apa.

– Ţine-mi minte rămasul, nu te-am despărţit de anii răi, nici te-am împărţit celor buni, toţi duşi, într-un moment de aspră nervozitate, un fel de decapitare prin rezonanţa tunelului cu pantoful, că nu e adevărat vermionul, liberatu-te-ai, cu sandal, de culoare, te ţin minte o mie de ani pace şi amor.

– Am liniştit de mult stolul, scheletul şi aripile se înşiraseră lângă peşterile şobolanilor, mai treceam a înţepătură, cu mâncărime de mâncare, cu curu-n baltă parcă prima oară-n viaţă, să fim serioşi, post cu mac, mă-nţelegi, bagă-ţi seminţele-n iarnă, nu rămâie cum am vorbit.

– Ne mai ţinem vorba bună-rea, mi-e să tac, ca anii să mă uit la trecătoare, muta, nu i-am văzut degetele, mai mult nici ochii, nepusă vedere, frumuseţea tăcerii întruchipate în umblet, dublat până la anulare, neafecţionat, acolor, perpetrând habarul, ce să, amuţit diagnosticul pe final.

– Capul sus, pe târnă, pe-mpletituri de rădăcini suspendate, neîntunecat la timp, nici prea târziu, cuminte, mă, maică, un nesfârşit căscat, o înghiţitură de harpon, ce-ţi mai zbura scheletul, sunt zece ani, mare e tunelul, râsul pe polată, fermentarea în beţie, ţi-l muţi pe limbă fără sare.

 

4

 

– N-am cap de droabă, mi-e de pe-acu-acu de zdroaba droabei.

– Ia-o de la cap, în numele părăsitelor discordii de dame.

– Roata aerului dă de-a berbeleacul timpanele pline de ragas.

– Ar fi o banană, te-ai târâ până la ea şi-ai mai lăsa dusul la euthanasie.

– Aiurea încă o dată şi încă şi tânăr, bine c-am îmbătrânit spre euforie.

– Şi mai depresivi, adevărat, douăzeci şi vârsta cea mai cea mai.

– Lumea-mi din tunel se separase de generaţii, de trupuri.

– Demonstrandum, orice li se întâmplă, aici, la rădăcina părului.

– Se târau şi se târnuiau ca golemanii spre o banană, aceeaşi.

– Fructifici nonsensual, zual, tot un drac şi-un nonsens.

– Pe vinovatele, te mai dedepresezi, bei ceai direct din nori.

– N-o păţeşti, o păţesc, o păţeşti, n-o păţesc, o n-o păţim.

– Patii nemaicontrare, apatetici dintr-una-n alta, nu oase.

– Oasele-n cleşte de crab, crabul în arbore de furnici albe.

– Duminică am fost în primăvară, liberă expoziţia la centru.

– Vorbesc total, nu fac nimic, până nu mai avem încotro.

– Punct cu punct, neduminical, nici viu, nici mort, piatră.

– Pe ce vreme în limba îngropată, dezgropată, îngropată.

– Tată, în imaginaţia bătrâneţii, pe neamintire, uite-aşa.

– Întâlneşti, dacă întârzii pe ascultatele, o faţă muncită.

– Necunoscându-se în faţa din faţă, din profilul pată.

– Oul galben, pauză, întâlnindu-l cu trăsura-i sparg vizitiul.

– Şi-o imunitate pe râpă, înălţimea sa, până la temeiul cu sânge.

– Alegere sub roata de aer, nici crimă, nici greşeală.

– Talerul surd pe două rânduri de limbi, şi-n marathi.

– Te-a vopsit cu frumosul, schelet de pasăre pestriţă.

– Mai încolo, porţia disproporţiei, la o petrecere-două.

– Numeri singularuri până te însingurezi euforic în zero.

– Umbra nescrisă, vârâtă pe sub uşa din oul mutelor.

– O nimfomană zvârlindu-şi pantoful în tunel la crabi.

– Semeni ce culege, toată parohia, dinte pentru dinte.

– Ghazalul se cântă-cântă, canta se încântă-descântă.

– În Alaka, de-albit-o-ai, dalbele înnourări spelbindu-se.

– Urechile sus, burta dinţilor întoarsă pe dos a râde.

– Nebunia necontagioasă ne costă a treia despărţire, pe necalendar, duminicile, lună plină, de Parinior, vezi Alaka, zidul spart cu imn, rupt cu lepră, crab liber, nu numai, yoga baragladinei, feroce plata amatoria, ochii altă închisoare, de n-ar fi foame, abstinenţa saficului, mandakranta nemaihaiku, am merge la pas, ca-n computer, minim, am rări-o, graţia fecioară, reconstituirea-n secret-robot a portretului îngerei cu tuse măgărească, raga miranda, amărâtă din mileniul antecrist, ciupeală în teorie informă, zilelel grele ale viitorului, zilele sfârşite, drag şi dor ca pe vremuri, nicio schiţă de schelet, ce tot nu s-ar încarna, natură culcată, ritm însurat, să-l aprindă fiul la ceasul focului, comparatismul laşităţii libidinoase, nu lase, la oase, ce-ţi spuneam, pe luate, pe sparte, fi-ne-ar de ouă, pauză, criză, până una-alta, liniştimu-ne, hal de iubire, numa-n piatră de furnică, ne blesteamă povestea de amor, necârmită, vidată de bună voie, o castitate maniacală păcătoşeniei procesate, luate la ochi, pe ochite, pe închise, la paştele crabilor, pe neaşteptare, ducă-se cu onoarea şi n-a mai rămas, rămasul euthanasic, uşi date la perete, nu iese, nu intră nimeni, cum se poate una ca asta, de ne-am pierdut pe drum pe drum, la extreme albe o dată, adio culoare, demobârfă, adresă necunoscută la infinit, nu zic de mute, cum ţi-nchid gura cu mâinile, de departe, mai trece timp spre ele, nu le întoarce spatele, licăresc mătase falsă, lenea deşertului până la mare, deasupra, unde să fii la scena alternativei minutare nesecunde.

 

5

– Plouă în draci şi nu scrie nimic pe apă, ce dumnezeu şi lamă-mamă, o profică nouă în locul celei vechi de n-o plăceau, mai aproape ca ploaia asta de-ţi strofloceşte lăncile din ghiveci de-mi aduc aminte de iarba mare, dacă o ştii, o costreie pice alb-verde, şi scrisul de singular urmaşilor ankadieni, de iarnă-n lepră, pantof, iar pe urii, orbindu-mi struţul sufletului, măcar un rând, un cuvânt, un plic gol, stop ploaia, bananierul smirna non figurativă, supra, paralel lerului din lăncile surcelite, peste gardul budle, reîmbătrânind pe raga, de unde strune fără ploaie, de unde ploaie din strune, din tuneluri vălurind şi din tunel şi flaut spart, ce noroc, picior de cior, cioroaice de trib mai nepăsător, nenor, vira-tira, vorba, deşertul mic, nimic, seri de halucinaţie, camera şeasă, cititul culmii, uscatul subochilor, să nu vadă copilul, ce-o fi picat otravă nevederii, supracopilăriei, n-om fi la loc, nelaloc şi tragem coada laptelui direct din coada mâţei de coadă, pe la nor de norul cu dor, box boxat în boxă echinoxă, dă tu-ntâi, dă odată, nu da, nici nu mai era loc de nori, de saluturi, nenuanţă, pleaşcă, fleaşcă evidenţă de ciupercă, inventatele la inventar, drepţi, se pot topi, de cald ecologic, fie-ne de lună fără urechi iepurind curechi, cincizecişicinciinedouăsuteşaizecişinouă, lunălunănouă  îneanouăjumătaenouăşinouă, i-am ajuns la genunchi, în pauză, tăceţi-vă tăcerea cu un pumn într-un plic gol, un cap într-o târnă, peronal, de robot sinucigaş, noaptea fără lună, stingere, cucui de crab, strigoi orgiac, ne ştim ştima, ne ştimăm, la capete de pietricele de zodie după ploaie, strigare în draci, duce-m-aş tot jalbă albă cuverturilor de nalbă, unde-oi fi tras cu plopul, se-nsăptămână, se-nlunează, pe pahar, din afar’, a răsărit soarele să apună, că n-o ploua iar deznodând lăncile-n bananier.

– Uşa deschisă pe-a doua zi, plicul gol zboară să zboare dinăuntru, paşi înăuntru, de furnică, amintiri despre crab, una, alta, plicul gol, între, pare, greu, sub uşa deschisă, acelaşi, pare, paşi dinăuntru, nu-ţi pot închide uşa, plic plin sub uşă, închid, deschid, răspund, ies, intru, ieşim, pe drum, n, dosa, masala, sara, melancolia obscură, strepezeală, abur, amor în avatar, ieşim, pe drum, pe tunel, închid, cum e, devreme, pare, senin, usha, aburi, megha, civile, dacă, aer, mutele anti-sex, unde, n, abur, afară, dus-întors, great, două, nici una, pe drum, dinţii puştiului, vorbiţi, n, joc prebătrân, zâmbitul, gura închisă, n dinţi, n, n, nici, business, cine-l aprinde, favor, întors, muntele de ajutor, ce şi-or fi închipuind, tot una, o, neruşinatele, am vobit, văzurăţi, oaspeţi liniştii acestei, mi-o fi scris, cu poveste, videoabur, încă, superb, ce să, pe drum, allora, e, nu te relata, lato, fumegă, n, aia, mai, t. rontul jumulit, mut alb, curvilii, zi-mi de trei feluri, plus, pentru pentru pentru, contra pentru contra, contra contra pentru, contra contra contra, ba, ba, m, tălică tiliceşti, tale, pe jos, fugi, pauză, zăpazăpauză, zz, era o fereastră, cât de cât, canapeaua-copertă-analfă, sictir, pe luncă, răcănei, ha, ia ascultaţi-vă, şş, fârşeală, clapă, n, sud, corist, po, ţin, mă mint, e, sănăta, te, închide gura, nu tu, n, zi dusă-ne’ntoarsă, ce sus, ţup, o dată, cum se poate una ca asta, te-am ami arătat cu lacătul, mi-ai închis degetul, arată-mi n.

 

6

 

– Minte-nfăşurată-n religie, minte-nfăşurată-n ideologie, minte-nfăşurată-n sex, minte-nfăşurată-n metaforă, minte-nfăşurată-n metaforă.

– Un număr nesfârşit de zerouri, desvârtejindu-se spre un zero infinit, pe cale, în aer, sub nor, echidistanţând căderile, zero de zero.

– Ce te uiţi, mişcă-te odată, a mai rămas te miri ce, ce te miri, mai nimic, femeia nu l-a ucis, bărbatul n-a ucis-o, în cartea din gheţuri, las ziarul.

– Am pornit la vânătoare după rugăciunea către otravă din vârful săgeţii, de nu s-ar fi rugat şi crabii, de n-ar fi aranjat afaceri pe tot testamentul.

– Glumeşti, mai ai frică, pe după, apa nu mai e gheaţă, gheaţa nu mai e apă şi lacul tunelului s-a amenajat fum, mult până departe.

– Înapoi niciodată ca odată, ieri, nicăieri, şi puţinul din poveste, l-a prins regele pe nebun la regină, c-o fi c-o păţi, că imam, i-a luat regina.

– Pe mine m-ai omorât, dar cu crabul ce-ai avut, mereu tot spre o colină, şi furnicile şi eu, el, şi se încrucişau, ce câţi ani erau, zece.

– Mai lasă, cinci, şi faţă curată, sub, ceh, mai nicio memorie, da, distincţiunea de la,  căderea, lăuntrică, pe pierdute, dacă e pe ailaltă.

– Măsoară-ţi sloka şi soroca sărăcana cu arcana pehlivana, poloboaca, bumbalaca, ciumbalaca, şi-un albac dinspre alaka, licalaca.

– Aşa, va să zică, în loc să te zdrobeşti pe vale şi pe deal, câte târne, vinde-te-n ele, nu mai adormi cu capu-n ţăndări, bagă-ţi

– Târna-n minţi, m-a furat căciula acasă, somnul peşte lipseşte, lipa-lipa, mă mişc eu, cum să mă mişc dacă m-am mişcat?

– N-ai sfeclit-o până mai acum şi e târziu şi de-o grijă de copil, sufletele ne-au încurcat, răsufletele hârtie, ne mai frecăm oleacă omuşorul de gol.

– Tu nu te-ai dus, eu m-am dus, mă-ntorc, tu nu te duci, ai o gijă de piatră, cum aş scri-o, aş rătăci drumul de ducere pe întoarcere şi întoarcerea nu mi-ar mai fi când m-aş întoarce, şi nu te-ai duce, vorbesc şi eu serios, altfel ce-aş mai glumi, c-am murit şi-mi vine să râd, să nu mai mor de râs, mai bine decât lat lângă Intercontinental, oase elastice, priam de-o cantă, o să-ţi torn, nemaiimaginar, ca-n pradă, afară, cam repede, asta a fost, prezenţenie de nici ţipenie, poate nu mă duc nici eu, întreb, ascult singuria, picikărie, zero bani, o apă, pornesc pe loc, în cruce cu transparenţa, pe reptilinie, ce mi-e grijă, limbile mutelor, în scris, descrierea penultimatului, iertăciunea, pe rătăcite, crab greu, dai lapte, puntea ţeapănă, legătura zero, nu se mai bea la noapte, picaj, parcă te văd, te văd mereu, nu numai de când nu ne-am văzut, dai vederea pe ce-oi da-o, n-am idee, degetul la pământ cu lepra, p-acolo, contagiat de arătare, inverso, ba tu, pe ocolite, fiară pantă, pe poantă-n pantă, când cu baletistele, ce lelă, pe mure şi pe târnă, cine m-a călători, ce mi l-a dat cine n-ai, noduros, pe la amiază doropeată, ne ţărănisem pe-o singură copilărie peste păcătoşenii până departe, era încă o viaţă, ce mai, ne târam, de-a surda, de-a orbul, insultam, purii, strânşi la gura zero a tunelului, ardeiată, devreme, într-una, lamă-mamă, nu.

 

7

 

– Poze, i-am răspuns, biopsie, hemoragii, glucoză, mai sănătoase pe drum, de puja, cu mahalepra, zgârie-dor, cât îngenunche să se culce rumegoasa cea de două ori prea înaltă, p-ormă iar pân’ la cer, molfăind supraplictisită buruian, buza de jos atârnându-i fleanţă prakrită, brăcinar, codiţe, găliganul misterios, adică noi n-avem şerifii noştri, perle cât merele, mai târâş bananele, la loc, pe la unu, pân la şase, la şapte, se întunecă fără ceartă preoteasă, nu numai preoţii vin la mort, nu numai ţârcovnicii, miros jamunos, sloka, bangla, repezeala, buna prietenie turbanul, poza holistică, la mijloc de picior de cămilă, în ape mai sfinte, nelolăială pentru a treia zi, fata din piesă, mama fetei din alee, de pe drumuri, siluetele, tot aduceri coz pe apă-zid, zi netranspirală, dimineaţa franc, la prânz lat, seara agitat, în tensiune, închinare, euthanasie, bridge, crab, furnică, ne ţinem zâmbita, pipăicioasa pe pântec, de o viaţă dusă-întoarsă cât pe pântec mai e cer cu nor şi veste, în cenuşi, mai fluviază neneantul, fratele îşi mai aduce aminte guturaiul de la cunoştinţa tot pierdută, cât şi acum zece ani în aceeaşi zi peste trei zile ne vârâsem în păntecul negru, în goană, abia acum şi el pipăit, masturbat, un pantof, frânghii netârnuite peste glezne şi din creştet în talpă, talpă la talpă, cenuşă la cenuşă, muson fecundând apele morţii, de-ale lucrurilor, pe poziţii, spargi şi arzi, îmbătrâneşti pe dinapoi, cu ce-a mai rămas, ce-o vezi ce-o strigi, ce-o taci te-ating cu partea vieţii născutului la loc, antitradiţional din ce şi ce în ce, nimicul nimicului, că trupul cu sufletul, herpesul la sân, beţie de crab în nuntă la vedere, când a deschis uşa păpuşa  cu mănuşa ce-a pupat căpuşa, dezboşită guşa, ochii cu scoruşa, şiva cu brâncuşa, umbra şi cenuşa, băut paharu-şi-a, banu’ căldăruşa, sufletele nu şi-a, devidevibuşa, pipăruşa erşia, arsu sufletul ars şi nu şi-a, pe seara ailaltă nepoată, de cu mainimicul nopţii neînnoapte, repezi, târât nesigur, nici rămânere, strigândă ardere, pocpoacă răscoacere, parşivă distrugere, amurgie parcurgere, amărâtă sugere, punte neajungere, muzică de îngere, junglele adultere, prinsele în stingere, cinuri de constrânger, camere înfrângere, nătângele, râncede, o grabă, doamnă, convenţie nu de văduvă de văduv, de cine pe cine aprinde, ce să mai aprindă cine nu se-aprinde nici aprins de cine n-aprinde să nu se aprindă, i-o fi tremurândă, însingurândă, îngerasângerândă, comândă cărândă cin’dă.

 

8

 

– Şi după ce l-a otrăvit, pe ea n-a otrăvit-o, nici pe copilul lor, s-au ascuns în junglă, din mii, una crescu, veni, ceru simbria maximă, de cap, prea mult, tot atât, plânge noaptea cineva la fereastră, în grădină, pe drum, în junglă, o barbă, pe sub copacul cu un cadavru, se apleacă şi i se suie-n spinare, timp, ce-o fi, mânca, mânca hoitul, îi taie nasul, prinde o eşarfă, o ofertă cu explicaţii, fata otrăvitorului o invită pe rând la şaizeci de slujnice, râd papagalul şi papagala, ce mai reginiţă să n-aibă câte una de fiecare, scandal, amicul să aducă şaizeci de eşarfe în şase luni, mai taie un nas de căpcăun şi i-a de nevastă fata poporului de-l consuma căpcăunul, întâi doişpe câte doişpe, cu otozbirul, pe urmă unul câte unul de bună voie, până i-a tăiat al nostru nasul şi-a luat fata şi şi-a adus aminte unde plecase şi a luat ziua bună, a ajuns la turnul fără uşi, în fereastră cu maya, aia i-a servit uşa secretă, a ei, căpcăunii se aproape mâncau între ei că ginere să fie ăl de i-a tăiat nasul ei, ba lui, acelaşi, le intimează maya, ăla era muscă, până se va clarifica situaţia, iar al nostru o ia pe maya, rezolvate eşarfele, dintr-un strop de sânge al ei, în apă, eşarfe câte vrei, la loc, cu două neveste, la palatul dintâi, pe-alea-n junglă, la soacra mare detronată, se aude, bărbierul că să le ia şefu-n harem, să-l trimită pe anagajat după tatăl otrăvitorului să-l întrebe-n paradis de sănătate, da-i dau foc în mult lemn verde, cu şi mai mult fum şi-l zboară maya, pe neve, cu covorul, de-a doua zi la ora şapte fără un sfert, discutăm după trei-patru sferturi de oră, mult mai târziu, că e bucuros de amintire, să se ducă şi personal, cu bărbierul şi vizirul, ce să zici, iar verziciune, fum cenuşă, băiatul, fumul se poate picta ca un tunel, să vedem, schimbăm tot pe limba aia povestea, ne facem de lucru la ora asta, acum şi mai încolo, cât o fi, poate jucăm, poate nu jucăm, n-am idee, gândiţi-vă, luaţi-vă nu după nimeni, nici cu teamă de neteamă de căpcăuni, ne-alegem vreun loc, v-alegeţi rolurile, le schimbaţi, feeria s-a deocheat, povestea se petrece pe lumină, şi-n vremuri de demult, ba încă, pas mic, ritm de anul trecut, plus nazalizare, după ce şi-au lipt nasurile franţuzeşte, fără toate mutele, ce puneţi mute de la voi, sunteţi liberi, deocamdată, mâine-poimâine, mută pe mută, de-a baba-muta, de-a nasurile, de-a otrava, de-a plânsul, de-a eşarfa, de-a canibalii, de-a nu se mai joacă Laktakya, fie fia, lăsaţi-o pe maya, ne lipsesc unul pe altul, una alta, ne încropim, doar nu jucăm, nu ne, un fel de n-ar mai fi, fumul smirnuit de agarbathi, să nu tăiem amaltashul, ne tăiem nasuri de hârtie, ne scoborâm în pantă pe poantă şarpantă adamantă, mayabantă.

 

9

 

– Cele cinci ore şi jumătate între plecare şi ardere, sâmbăta, a doua zi, acum două săptămâni, vizualizarea în chip de nuntă, ce-ar mai fi, zece ani auguşti, ştirbind suta la 99, plus oda, peste două mii de ani, când ne-am dat cu părerea, acum a mai trecut, nu zece ani, nici doar cinci ore, nici fluxul înfruntat peste frunza, pergamentul puind cât să nu-ţi mai dai foc, sati cât vorbeam nimic, bălbănindu-ne fără abis, abisul de trei zile, din zece-n zece ani, dezaugust, cu 99 doar pe descântate şi taică-său cu trei pagini cât pe-aci să-le înece în reflux, se-ncrucişau, care voia să plece, care mai bine să dea foc, senatorial, nu bârfi focul, neamule, o simplă iluzie, se ţine de parâmă, sub trombă, cu înot de trei pagini aduse pe punte în defianţă, asta ar fi luat trei zile, luni, netimp de corespondenţă, citez, fără voi, fără haz, eu eram voi, o idee neseculari etc., m-apar repede revedere, neegretă-n toate minţile şi-n, subliniat, durerosul netimp, m, odă, o oră şi jumătate înainte de ora de ieri, a arderii, aproape mai nerituali ritualii, de s-ar mai târî de-o idee până la plecare, aplecarea e pe pagina trei, mută, pe drum n-a secat apa, n-a apărut suflarea sufletului, în vreo vedenie, a apropiaţilor celor mai depărtaţi, diametrul cercului afară prin cele două guri una, cu cea mai singurătate fără nimeni şi frate ai grijă, cât mai e, pe sensul interzis, parcă numai dimpotrivă de nevine, fluturele tot alb, tot o zi, care pe care, gălbenelele preclubului, post, verde-verde şi cenuşă, astâpără-te, injecţiile euthanasice costă, s-a apropiat fluturele de sunete, nu mătură turaţia, o virgulă maimuţărind cercul aerului, vezi şi respiraţia când treceam unul pe lângă altul, de ne-am putut vorbi în apă, scrumită cântare înecându-şi cântăreţul, la alegere, castă spartă, nu în râs, în zâmbet, ce-om mai fi rămas, pas mic, pereche, manuscrise trecătoare prin ocean, după ardere, oră încercuindu-se, am mai trecut, era pace, de groază, arc linearizat, ţesem fluturele de frunză, natură arsă de valurile manuscrise, timp de concert şi furnici de sferturi din dreapta jos, nu răsare, nu spune, mai e o ţâră până la revelaţiile ultime ale incoerenţei îmbarcate, imaginaţi-vă, din foc, bunătatea gheţurilor, îndărătnicia golului de fluture, mai prinde fluturele şi scoate-i aerul, ochi delicaţi, pe drumul până la inspiraţia reperabilă-n apă când potopeşte, altfel, mai mult rug, raga, trec ore, zece, pe târâte, adio zburătorului şi-nserării, putem trece la subiectul de azi, ne-am emancipat de ani şi ore, un pic, mersi de revedere, când ne revedem şi parcă ne vedem, ne vedem şi parcă ne mai revedem, nu vă uitaţi la herpes, la crab, o experienţă, alta, cu cât mai altfel, te-am atins, de ce te-ai speriat iar, te zgudui, o zgudui, se zguduie, mă lasă singură, pe linie, arc gras, s-a supt, nu eram săgeată, m-am îngrăşat în arcă, pe o carte, spart tractirul, în aparenţă, nu fac caz, n-am de-acasă, a plecat, a ars, a înotat, e pe drum, mai trebuie să am şi grijă, o vorbă, o pietate, vorbeşte lumea, bravurează, ziceam de neegretă, nu e subiectul zilei.

 

10

 

– Kascit kanta dicere carmen, zei mai zei, le-am zis-o, le-am luat-o, i-am iam, pe nume, la vorbă, fără trup, corp de stanţă, limbă tăiată, ca secolul, pentru euforie, pe nebăute, ziua şi noaptea, dacă rugăciunea mai ţine, pe blânde senecţilor, fecioare nemaicopii, gineri neprizioneri, zeiţe, de-aud, nu ele, nu ei, el dintr-o mamă-tată, se poate atâta abuz de bărbăţie, plus fala deznegrindă, de unde, din ce peste, că ne vorbinde fără unul anulase vorba, acum iar, puţin cu sâc, oare singurul, ce e cu sângele, în flăcări şi numele-alea proprii, te-aproprii, du-te, de trei ori unşpe şi-ncă cinci, uneori, silaba, cum ar veni a treizeci şi şaptea, if, am auzit ceva, un vâjâit de suflete în cor, haloul preavechimii în oase cataracte, neînsemnate, să zicem 36 ori 76, şi ce mai rămânem, ametricii, dacă sosim, peste încă treizeci şi două mii, ne-om fi luat la întrecere cu văzutul de treabă, facem pariuri pe parale şi parale pe pariuri, pauză, nu acum, cine zice, pe zodie, pe rupere, apoi iubire mai parcată, eram pe soare neajunşi, înghesuială, se făcuse, cum se întâmplă, seară, nu era simplu niciun minut, nici în două mii, piatră, dacă ne-ajunge, crabu-n lentile, mască pe mască şi ţeastă sub ţeastă, sprâncene lipite cu politichie, pe cărări de laudes neziceriste, din paramemorie, cum ne vedem, vezi teoria, niciun nas tăiat pe cale de păcală, aveam leul toată jungla, serile, seara asta niciun nas, îmi pare rău cu o prevestire a veştii de ieri, care a aflat, care nu se aflase, nu că e simplu, ce ne facem, copii pe când nu eraţi, zece ani din august, dar de la acel septembrie de veac, însăşi muta, pantoful şi toată hărmălaia primejduindu-ne târna se abătuseră pe întârzierea, pardon, fatalamăritatatarea babuului Nandini, cum ar veni, dus de ieri, septembrionar, la seniorie, din înot, pe-val-pe-cal, cale lungă, mai vedea, crab, mai nicio cale ca niciodată, printre picăturile din urmă ale oceanului şi musonului în aşteptare, s-o supăra sufletul, pax, seculari de-un secol la fix, nu ca la anu’ şi la mulţi ani, a existat şi sufletul de sufletul sufletului, nu e pe de pomană, pe dicere laudes, pe-asta am şi uitat-o, pe ce alb doliu, mâna mâinii, aseară, feţele silabă, adineauri, jumătatea, am discutat, se complicase, în revanşă, mă întreb, nu pe faţă, pe ea nu mai am o jumătate, urnind urna, n-a oprit, nemaicenuşă, silabisisem seara, ocheşia, ochinice, fii fără grijă, mi-am luat seama, ascult, mă uitam, am şi alergat de-alt orb, fum, ce-şi închipuie, mi-a dat drumul, cum ne-am mai schimba la cenuşă, e o bucată, a fost, nu-mi, nu-şi mai substituie traseul, hai fasole, ca luna şi-a apipiit splina pe burta cornului, masculinizată trei sferturi, masturbându-se pe tot mai leşinată lumină, avem, n-avem de întrebat, parcă altele, zeiţele mai zei, lame de blestem nemaităioase prin rugina alegerii jumătăţii.

 

11

 

– Preamor, predragobire, fâsâieli, un dodolaş de totoloi.

– Anulat, a zis găinuşa cărăcrăbuşului pleşcăinăcos.

– Trage-i, lepra leprelor, una peste curicucucurcurig.

– Jumi te-a, îi tai, ard, leucemii ne scutcrăbesc.

– Mi-a cenuşuroiat fleanca, durmisem pe ac laş.

– Boante-toante, est-nevestic, gârla-zbârla-gârba.

– Puturoase-nefuturoase, hart mârţână-găieneţână.

– Păi mi-a pipi, la palpipembi, la cocălărit.

– Cocălare de balabaligalantominomonamhabara.

– Colindă de lindini pişate pe păduchi şi sictir.

– Piceţonfioţondespinceţondesţonfigolopipi.

– Limbebe, dototodo, l-oi lăsa, laşi, lasă, bibe.

– Babubibebibebabu, b pe v, v pe v, vbbv.

– Zâtantalicureală, pe valea-valea, calea d-alea.

– Paragoia-n sarică sărăţică, găsi-s-ar paragă.

– Mintenţică, parabulitică, buri-buricbulă.

– Bagăbagabondizdelolomandrabăşicamicaba.

– Cârpăcirborcăborcăprărâpă, borcănele-n cârpe de râpă.

– Cacialmlaciucilaie, ce le celebeleşte becelabele.

– Belâbelitnică, tâlpă-pâlnicâlă, gârlă-n târlă.

– Potopolorgasindracoveninoasă, ninovecardinindă.

– Peleprelene, neperlepencijciare, cinciepeleprelamar.

– Şi colo laia, l-ai lăiat, i-ai iălat, ia-l tălal.

– Şi laia colo, ca laia, la o lilă, ei lau luleaua aul.

– Lolăie, moale, molie, fă, molie, mamoalfăfâlfă.

– Ochi beliţi gură căscată pălărie ciupercată-ntr-un picior.

– Nu mă bag, nu-şi mai bagă, s-a băgat până-n zgău.

– C-apoi nu ţine pică, pică-te pă picate, picupuţică.

– Nici atât, fătătoloaio, nici carici, carceri ici, plici.

– Plici pe mă-ta, mă, te-a plicit în plic fiscul.

– Ferească salina de fâsâielile nemaibăgăcioase.

– Pune-mi buca, pune-mi-o la loc, spune-mi-o.

– Mută-ţi-o-îmbucă-ţi-o, m-am săturat de buca mucilor.

– Aşa faceţi toţi găuzarii, îmi luaţi buca la spinare.

– Fost-ai bucă, fâsâiai pe-mbucate, fâs în loc de pâs.

– M-am perflecţiofâsâit pe linia bucii cu cin’te pişă.

– Nu mai ţine zgarda-n buză că-ţi cade pe buca-ţi.

– Crabi îmbuci, găoaza-mi spurci, troaca porcilor aburci.

– De mârlit te-oi mai mârli când muta o mârâi bucili.

– Mă înfigi prin găurici, icipici, alici de plici cipilici.

– Omidă pe aguridă în firidă friguridă guricidă.

– Anusulata, sulapustapostata, tapasulisvulisiza.

– Leacăcindlizeacăfolosflocoştoacăcostârdălea.

– Gişmilicămuscăverde, muşiţilemuşcăţilemuş.

– Pe ce bece, ce cebece, cepe pecie, pe ce cepe pe.

– Pe ciosvârtătârtacârtăvârâtă în ciorciorâtă.

– În omizi comânzi comândă, în comând omizi dobândă.

– Râncrâdzicalapalagoala, râzirâncezealacalaboală.

– Cin’te-nfige maţe frige, cin’te trage geme rage terfeloage.

– Măscătricăpăsfurzică la tălică pin ţonţicăpuliţică.

– Odâr, dârlă, totocârlă, totocâtrămârlo, mânătocăvârlo.

– Ce-ţi feţi feţi, desfeţi lefeţi ce-ţi fu de-ţi.

– Ţoloaţă-pizălaţă-n-cloanţă, fofoloclanţăzbanţă.

– Sâc, flaimuc, jalamuc, bâc cu hâc fără bâzdâc.

– Bâldâbâc-ciulamalâc, în larmalâc la himalâc.

– Gâdâlândic-pârâmcolâc-tâcâlâtâc, şi căcăsâc.

– Sictir, sicbir, lingi ştir, ştirlinde-mă, mă-nştir.

– Nanie-onanie-comnanie, coznamnimanie.

– Loc-polog-golostroc-cocrostrogopolof.

– Cefâsfasciborfifecolimbricofuturos.

– Te-am tembăşit din băşicătorie în sicatombere.

– Pe cu pis-pis de băstiste zâtzâtcăcăriste.

– Ambula-mi-oi bulambambimba, bulambimbo.

– Te lebeleşte belistomonghioreababorea.

– Tilifleaşcăcăloaicoaio, cocoloşcoflecitoaică.

– Pârţ în nasul dumitale, pârţ în pârţ în nasul dumitale.

– Ba a mă-tii pe copaci, ba a mă-tii-n nasul dumitale.

– Şi v-am fâsâit şi pe dumneavoastră, căcămâncarifâsilor.

 

12

 

– Scrumul s-a lipit de cenuşa împietrită, calcă-ţi preurmele, întinde-te pe spate mai lat să nu se ştie că te domnea o mai subţire supravieţuitoare, chiar mişca, bate sufletul în absenţa fumului familial, te va opri, o noapte, tot scrumul, de a arde şi a mă arde, pe două înţelegeri, niciun adulter al cenuşii, pân la măritiş, cu scrumul tu sculpteaz-o-n dansul meu abstract, mortificându-se în josul fluviului, vine tunelul, ce plută de păcat nevăzut, înspre şi mai nevizibilul ţesător, îţi aminteşti scrisul, două-trei, până le descercănam, am scăpat din neînţelegeri o silabă, nu amuţi şi tu sfârşitul, sufletele cenuşii şi scrumului sunt, suntem, târâş, talpă-n talpă, mai înainte, o noapte, fiecare, chipurile, în alt scrum, tot de întâlnire, tot de despărţire, unde-or fi apele, bananierii, mână-ţi-i din ochii zăbavnici vederii, ce scrumeşti ai şi văzut odinioară, cu minciuna din parte-mi, din părţile-mi trupeşti, îmi vedeai atracţia şi nu orbeai şi abia amuţeam spre a nu-ţi auzi nici orbirea, semănându-ne scrum pe cenuşă, spintecată coaja, ce culoare-i închipui, dinţi arşi nemaiclănţănind împătimitor, nu-ţi sunt îndeajuns de uşoară, uită două neînţelegerile, o părăsire, nu-ţi sunt îndeajuns de uşoară, aflatu-te-am după cele zece zile, crezut întuneric, n-am palmele, goluri imaginare, o noapte, netârâtă, cum cu vântul frunzelor rădăcinilor, ce ne-am avut întinşi în pantă, era doar crâng, era cer, cum te petreceai, de mă petreceai, nespus, cât împietreşte, cât nu înoată spre alte surpături, pe-amăgitoare unde, târânde, numai ele şi nimic, ce nu era pe cer, peste neînţelegere, cărbuni mântuindu-se rece, parcă, îmi învăluiai, ca o frunte, descreşterea încuviinţată, timp de mângâieri nenăscute, târască-ni-se ingenuitatea numai regret, zidindu-ne poduri peste împietritu-ne-am scrum, mă spulberi în val, mi-e de-o zi, nu-ţi desface sufletul, nu-ţi spun cine aş mai putea fi, aşteptămu-ne întrulocaţi de voia nimănui, nici de nevoia-ne, cum ascunsu-te-ai, nu şi acum, nu şterge musonul numele musonic, linişteşte-te boare, nu tu, înrourat pe cale, cale cu cale, umbră-mă undă, und, amândoi în nici unul, în nici una şi neînţelegerile, ce-ai râs, o palmă, nu-mi închipuiam, plânsesem, nu-mi şterge mătasea fără mine, te-oi fi strivind, şi aici, alină forma, o cuprinzi, cuprinde-mă, te cuprind, cuprinde mătasea, fum desfăcut, cu numele, în umbra nelocului, după mângâierea din nenaştere, lasă-te cum mă las, pe toată faţa, cenuşă cuprinde scrumul, întinde-te cum ai râde, cum m-aş întinde, mă cuprinde, proporţie nesăgetată-nefurnicată-neîncercănată-nemtăsoasă, arzi de mine mângâierea, somnoroasă, întinsă peste tine, cu musonul în spate, mi-e margine cât îmi eşti mai întins, n-am lăsat nimic, n-am lăsat faţă la faţă, scrum pe cenuşă grei nefiinţei, întinşi la statornicirea mătăsii fluturi-fluturi, cu numele şters neîntors, nimic nevrând, cenuşi nemaininse de scrum, întinşi în aşteptare, întinde-te cât mai pe spate, toată faţa mea, eu toată, nu te-am întins cuprinsă, cuprinde-mă, nemaiaprins şi stinsă, cum scrumul s-a mormănit peste cenuşa lipie, ca noi, împreunaţi-neîmpreunaţi seara, pre noi prenenoi seara supramuritoarei, iartă forma neagră şi slabă, îţi simt iertarea pe drumul nostru cu scrumul şi cenuşa la un loc neînchis.

 

VIII

 

1

 

– Îşi făcuse de-o amantă, ploaia, spre  poştă cu umbrele Florica, de ce râzi, galben prin albastru, nu deschide uşa, lipanele alea ale bananierului n-au loc, ziua de ieri, mai demult, îngheţat torso, a, că nu poate Florica zice nici numele, bucăţile-alea de carne foste cadavre, nici băieţenia, fetia, copilăria, pantoful, la fel andropantofanariul, cazino la gheaţă, ba-n temă, scandal pe ce morţi să nu mai moară ş-alţii, ş-alţii, prin rana purulentă a tropicului, îngheţată, if, albă îngheţată de puroiuri, nu-ţi fie scârbă, cenuşa vie, mahalepra printre gene, închise, pămătufite, oranj, alb, tronc, mirosul de ars, de-aia gheaţa, chestia cu Nandini s-a tranşat în minor, forza civilia, expediţionară, ţi-era mai mare dragul dintâi de pantof, să amesteci, pe cine, pe necine, nici prin vis, visezi, iartă-mă, păr tăiat, boaşe ţigănite, dacă, cocrocii nu autopsiază furnici, doar le domină tunelar, au sictir la crabi, şterge-te, dă-mi, dragă, noţiunea de necrab, la inimă imună cu furnică în contraparcă, acum îţi spun tot, nu te mai naşte la mine, mi-ajunge şi-aşa şi-aşa, ţi-a căzut josul, ţi s-a suit susul, zgrr, şi amanta aia a lui plouă pe invers, i se măritase peste umbrelă, de nunta morţilor, şi-o vizualiza orb, de unde până unde strop să intre ţipenia de palbananier într-însul, conspirativ cât cuprinde, deci şi gheaţă, fără amoramă ca toţi cei unii, capra calcă ploaia, c-a furat capul pe spate, îmi caşti centrul, îmi pierd marginea, ce-nghiţi, uite-aşa mă pui la cerc, judecata la kubera, s-a dus în pizda mă-sii, carnea, gheaţă-foc, mai stăm noi de vorbă, într-un ochi o furnică, în altul un crab.

– Şi tu râzi, cu greţica şi ţigaia, după-aia. Iar, cu obiceie.

– Râd singur de când râdeam cu furnici, atingând cangea.

– Laba fracturată sub pantof, te plătise mortul să râzi.

– Aşa, aşa, îmi onoroez o datorie cavalerească, zi aşa, pto-

– Leme telemebeleleme, atunci zâmbeai a râde.

– M-afirmilingeam, pe urdu caramba, trage calboul.

– Rămânând nătărău, nararaja pârlit în ardentunică.

– Mă dusei la codoşei şi-o dusei la vaca ei de dus n-o mai dusei.

– Te-a ras c-ai râs în pădurice.

– Râd negru, singur, amintindu-mi de bătrânii centauri.

– Caii le aleargă singuri şi poate-om fi şi noi, râzi.

– Crapă ochii caprii-n patru, împuşcă-te soarta de râs.

– Se râde greu, greul de uşor, uşorul de greu, mă-ta grea.

– De sine cremaţiune în tunel tropical, ploare-ar crabi.

– Pardon, furnici malarice, că prea pe sus, împărăteştii ţânţari.

– Te răzgândeşti din voce chiar pe natarajală, jeli-te-m-aş.

– C-alt râs n-ai, cap cu ochi, mânca-te-ar varza pe crab.

– Şi-a venit un răscrăcrăcrab să te răscrăcrăbească.

– Monopanchatantriganizându-te, cu coana maya.

– Pantalonii de la big mi s-au rupt între covrig la matale-n ţipirig.

– Nu mai am ce-mi râde-n cap, vai de târnuiele, nici ale la cap.

– Neobrăzatelebebeule, cu arătătorul stâng, că dreptul e pe stânga pixului.

– Platinunbecinci, trandafir pla ambhorhoţ.

– Dinpatruncinci, pardoninvers, dincinciînpatru înapoi cu voi.

– Pe după nespărtura nehalimită de patrucincipatrupatru.

– Ploaia a întrerupt-o pe florica de sarcină siameză-n strungă.

– Te-ai uitat, scoate-ţi ochiul de sticlă, pune-ţi o furnicănică.

– Ieri mai alaltăieri ca mâine-poimâine faci cumtaci.

– Alaltă palincomonandră nu râde ridendă ni mirandă.

– Greţaia şi ţigaia şi-ncă graţia şi gaiţa şi bangrazia.

– Râd serios de sufletul cui nu râzi, râzi de palpicrab.

– Ori mori, ori te râd, te-a udat Florica întreruptă siamez.

– Licurea prin curcubeu de zăurdea jintiţa peste toată pivniţa.

– Bâz-râs, faci mâlc, vorbeşti nimic, floricica şi ea.

– Mărturia, lucrul durat în îndurată, printre zoaiele pestilenţei mai leşinoase, cu duhuri intranslatabile, cât mă laşi să zic, bălteşte paralel în loc de tunel, cu ecou până-n gheţuri şi scrum, citeşte-i momentul de-azi-noapte.

– De ieri după-amiază, nu ştiu, că nu putea strangula un cap fără gât, necum să vâre otravă-n burtă, de unde, poate-n tot tunelul, în cerc, în ciolane, a trecut vremea, îngălbenitu-s-au gheţurile, sticleşte focul, altceva, zău.

– Nu-mi strica adevărul, cel din cât îmi dau seama, de-acum zece ani, concordat du-te-vino pe întâlnitele incognito dublu, ceartă post-mortem, nu înainte de-a fi fost între viu şi vie, vie şi mort, moartă şi viu, căci şi un suicid.

– Citescu-mi, în ruptul flexiunii, rup înţelegerea, de zahăr şi tot mă las de furnici, cât că mă flexează ele şi-n crab, cea din dreapta jos trăieşte până peste zilele capului împricinaţilor în toate ale-ne.

– Muţi scrumul de pe cenuşă cu vântul în natură, sufli teoriile de mai demult, ce suflu-ţi închipui, roop, nu rup, constat, îţi numeri o euforie-alibi, te laşi de întrebări gen ieri după-amiază, întreb dar de acum,

– Cui să răspund, relaţii-materie, pierindă, bătsis peştelui-suflet, de ne scufundăm, realitatea atmosferei, nu atmosfera realităţii, mă interesez şi mâine pe la martori, n-am rezolvat timpul, nu te gâdilă ce te gândeşti, dă-i.

– Greşit, dimineaţă greşită, confesională în golul euforic, altfel neendorsat de infimele ad-hoc furnici, poate ieri dimineaţă să fi râs, ceva, cam pe-aceeaşi scenă, spiritul de ieri se încruntase de dimineaţă şi ce noapte.

– Următor atâtor neurme, se îmbătrânea brusc, se sărea, nu-n extremă, în sus, gura, guru, cum se întâmplă în vârstele alea de ne tunelează furnici lângă crabi, da, sună mai bine crabi lângă furnici în crabi.

– Crabii complică furnicile, du-te-vino-ul, pe întâlnitele.

– Au intrat noaptea trecută în tunel să conducă orbul.

 

2

 

– Mărturia mi se citeşte peste ureche, în şuierul din tunelul de sub creastă, mă lucrează subţirimi de antice strănuturi, neauzite de conducătoarea orbului din stângul, închis a gaură de pantof, nu mă mişc, nu sunt mişcat, o fi împins-o apa doar pe nuieluşa surdă, apa m-a izbit tot o mărturie-mortărie, nu vorbesc, încap în cap şi mai rămân, de-o intra ea mai rămâne, de unde furnici şi vieţi de crabi din muribundul scandal nepământesc, neghiob, m-aş concentra în negul din vârful înzăpezit al nasului, pe piept, pe câmp şi-n cocoloaşe m-aş libera în picătura râtului pe oblâncul târâtului, aţi foşni şi m-aş descocoloşi, ar mai cloci un cocoş târta şi creştecârta, cap de silf sifilitic la umbra zăpezii topite-n negreala somnului singurului, ce copil ouat de surda sub cocoşul orb, descojit cât să-mi rămână capului, prin tunelul nasului, vindauga.

– Melancolic de crore, sufletul încăput că nimic din gheaţă în foc, pe-mpinsele în împuşcătură, peticil ca paticila, doar că cil, prepeleac perpelit din haveli-n haveli.

– O mie de prepeleci, ca-n amor de sultană sclăvită, arsă piatră, orbul cu surda lui, surda cu orbul ei, calcă valea-galea, du-te luninăţie şi te plimbă.

– Cum jaliurile aveau ochi şi urechi, iar ochii şi urechile fostelor culori de invenţii şi mizerii, rătăcind dinspre sărut, îmbrăţişare şi dans, mai da.

– Se şterseseră lacrimi de când-necând, în schimbul mărturiilor opuse, nemanumene, heautontimorumene, ţi-ar fi plăcut, binele de criză, crizantema belfegora.

– Ce patimi apatride, numai după timp, mama cenuşii înecată de cenuşa înnourărilor, peste deşert, subţire, încă o civilie a cerului şi neantul uitat al munţilor.

– Mărturisesc întru iertarea celei pe care am întâlnit-o acum zece ani, cât m-ar fi omorât, cât aş fi omorât-o, cercetările continuă şi altceva încă.

 

3

 

– Te kaloforemeno, ni ţi duşmanima s-au hibă, dum’eartă.

– Pucca devadatma, un brahmin feroviar şi-un feroviar birman.

– Yaar, ktypa xilo, oneyra, glyka, ekatastiseis, chiliasis.

– Noapte bună, somn uşor, furnici şapte pe-un picior din Bihar până-n Bihor.

– Şapte şi pe celălalt, să mă tragă jos din pat, duşmanima.

– Şi ia-mă miaţă, colindă-mi te căliţa, hi-fi, ullu, kli-kali.

– Ul-Auliya, dă-mi stridhana, merendere, brundz, sarong, jali.

– Pune-mă karma între dukha şi moksha, mohoi mong şi-a lui mohoandă.

– Motârcă-ţopârcă la menzil, goanga-n galanga, dermabrazată.

– Arsă apoi dwadasha, ochiul boului gavakasha la fereastră.

– Boul vântului vindauga, Gaja-Lakshmi la uşă, Sita-Ram la noapte.

– Vindaugavakshalakshmigasitaramin cu miros de frangipani.

– Felicitocuri c-ai scăpat în face, dekeatră, vajramuscă.

– Muşti în forţa a patra pehalwane, marş în Allandi nellian.

– Tussar ratat în Takalkot, kudos, dhangda-dhangdi.

– Pe la violenţa din vale, rasam pagri teraiului la darbar.

– Am priceout o iotă şi nu jur şparlind sperjurii, e corporaţie până la crab, brac, cancel greşit cancer, treabă de bossuetudine, te scoli din somn şi din mai ce, tratezi dintele vremii cu indiferenţă, n-ai împlinit bine a doua generaţie şi renaşterea-ţi scoate ochii, nu numai urechile, lipsă la apocalipsă, nebăgare la îndemânare, du-te halal, că de ce nu-mi psalm de cursă verde, afazie soldată, oglinda şi-are soare pe scrum de altă oglindă, am mers-am mers, n-am ajuns, mi-ajunge, venii pe tăiate.

– Judecă pozna în golgoaze, pân’la sentinţă, a-ta-a-mea-atma, uşurel şi la răzbel, până treci luntre şi puntea din cale-n calendar, cale-n dar şi cal-calandru-ca leandru, puţintică sictirică lipică cuburtichică, las’ că troască mi se cască, ce te bagi, ce nu te tragi, m-am năcrit la scofcărit, ţi te cu cuţite, ţin’te cu aţinte, împărţinte, minţâminte, ară ceară, are ce-are, scuipă sare pân’ la mare, linge marea pân’ la sarea.

– Venişi colac, pleci pupăză, te-i duce pupăză mai încet, creastă de pecete, pecingine de alb, dai cu nasul prin creier, îţi taci mucii, dai un ochi pe-un chior.

– Chiorul nu se face că vede doi, doiul chior, la revedere.

– Cine, tu, eu, nimeni, luaţi-ne la trei râsrăsteşte, nimenel.

– Cătinel, melcu-n coarne cărăbuşul crabu-n cleşti, îl pişcase furnica.

– Greier-grâuşor, pârâiaş-râuşor, auraş-greuşor, preier-greier-grâuşor.

– Râie pe inimă, inimă pe inimă golană, hanhenhunjuanită.

– Ieşi, lasă-mă, n-ai pe Dumnezeu să mă lase şi El, să ieşiţi de unde n-aţi intrat la apa spălatului de ele.

– Neelaborat, ia-o pe devanagari de-aseară şi ricoveriul via sisisoacra a pice, ba barie, ba p-aici, dzongdzongind shaktia lumii, la canal, ek class, merci mâţelor în bihafu’-vă că vă interesează peste potolul convenţiei vecine şi razia mogulească împărăţită din 13 in amor-abis, în seringă, stă la geam o păsărică şi gică fără gagică şi gagică fără gagică şi se uită la ionică, labălaborat, hrănit nesăturat de nimic.

– Şi aici te-mpotmoleşti, aici, şi aici pentru că nu ştii nescrisul, nu scrii neştiutul, ţi-ai lăsat duşmănia în palpit de maya, cum te-ai coborî între morţi atât de vulgari, ce copii ţi-ar căra silamba nestinsă cel puţin, îţi par, păr, mai văzuşi, căpătâi, adică de ce n-ai scrie litere, nu l i t e r e, tot un drac, pardon cu dracu’ le-amesteci pe varză, îmi strici balamucul, te pui cu găina la mijloc, îţi uiţi uliţa şi-ţi iei luna la loc comanda, în timp ce eu fac muzica, fie că te-am, fie că nu m-ai, pe deşelate, de la tinereţe, dis, aia e da-nta, judecă-te cu târna lumii, te-ai întors pe partea cealaltă a zidului, foaia se înfoaie, că se moare, se moare-se moare, da’, zi-i un pic din zic te pic cipic, cipicul tăia buricul lu’ gagicul cărăbicul în cubicul.

 

4

 

– Îmi iau libertatea să-ţi dau o viaţă pe sfârşite, contrazisă, până acum de zisele tinereţii şi mai pe urmă, nu te mai pun la ascultat, cum ne-am obişnuit în dogorât banyan, nu mai e nimic de dezrădăcinat, un gol-goluţ să-ţi fie, nu-ţi fie milă, nici aşa, de-aici ne pornim unul la deal, alta la vale, nu e deal, nu e vale, deci nu eşti, nu sunt, unul încolo, una încoace, te-am prins cu mine, că mă cauţi, nu te-am ascuns, du-te cocoană cu Dumnezeu, încă puţin, vorbeşte un crab, care din dragoste te decancerează, l-ai iubit, fii furnică sănătoasă, povestea s-a cârmit din fabulă, tot ascultând look sangeet, numai credinţa ni se lungise şi nu mai eram, câte o viaţă în stare să nu ne credem, ce furbă, ai înţeles de oferta vieţii mele sau a vieţi tale, ţi-alegi, ne interferăm, nu mai compun, nici descompun, îţi las ţie, din libertatea mea, tot trăitul, n-ai timp, nici nu e de el, am luat-o de la capăt, ne-am citit mantre, suspect, toţi suspecţii o sfârşesc ambiguu, vezi cazul nostru de-adineauri, ce zece ani, cât o fi, mâine-poimâine, nerămânere, stingă-se, asta e forma, o repet din alte stingeri, mi-e de prea demult, pentru prea târziu şi numai acum suntem la umbră de nedespărţire, scuză calcul, ţi-aş oferi voalul de tussar, din străvechimi absorbante de paraziţii sfârşitului celei mai lungi curse, totuşi nu ai cum fi sigur nici de-un crab retrocedând furnica furnicii din crab, mai mult o ia la goană, în sensul opus, el stă pe loc, de nu s-ar porni, de nu l-ar porni chiar ea, din convenţie, o suflă oftatul condurului doamnei lipit de cleştele crabului, se pustieşte cum o fi singură-nesingură dacă te-am prins.

– Ţine-ţi gura, ţi-am spus, firea te costă, cât silamba, am nevoie de linişte, ceea ce ştii, ci adu-mi-o, scrie-mi sfânta, sfinţeşte-mă scrisă, da’ pe mine să mă linişteşti şi dacă m-ai, te-aş, nu-ţi spun ce, că nu-ţi ţii gura, te-aş scuipa, de-o pildă, să nu mă scuipi că mă răneşti, ori te-aş asculta de oriunnde ai fi şi n-ai mai fi, cum pe mine nu m-ai mai linişti şi gura tot nu ţi-o ţii, şi nici nu mă mai scrii, am, ai, n-am, n-ai crab, avem-n-avem, cui ce-i pasă, chiar dumitale, că te scot din munte cu tunel cu tot, plus expresiile, n-am nimic cu ele, parcă noi nici n-am fi, numai expresiile, tăiate, cum ar fi libertatea, ori viaţa pe care ţi-o iei, dacă e tot una, nu, da, nu mai da, de bătaie să nu-ţi ardă, de ars să nu te baţi, ţine-ţi gura-nchisă până nu mori, nu-ţi cobi, iar, gata, fii gata, şi-aşa p-ormă iese bârfa siameză, tu căscat şi orice cască-gura ca să-ţi fie, să ne fie, a fost, n-a fost, nu mai ştii nimic nici atunci, măcar e altceva, adio, dio mio, ba încă, ăla-şi ţine gura, bravo lui, toţi îţi ţin gura, te iei după gurarii lui cum şi eu mă iau după tine, nu poţi, nu poţi să ştii, la ce mai vorbeşti şi tot ce nu e, poate e câte ceva, astâmpără-te-n ce e, astâmpără-mă şi pe mine, dacă sunt, buric pe buric, s-aştept, nepotrivire de buric, dio, ochi albaştri, orbi albi, nu aşa, nenene, ocoleşte încă o dată ce-ai ocolit, că şi pe mine mă ocoleşti de când nu ne mai încrucişăm dusurile, fără vorbă, aia da, tocmai că nu-ţii gura, te-am prins, nu zic fals, nici atât, e timp să-ţi pese, nu timpul, ţine-ţi gura ta, nu a timpului, tot nu-l mai ştii, ţi s-o potrivi vreo vorbă din străini, să i-o spui mutei, tu să ţi-o ţii şi gura.

 

5

 

– Mă oboseşte cercul, de fum de-oi fi, ţestos şi totuşi prea înăuntru şi totuşi în cerc, mă târăsc la singur, neoprit, nu voi ieşi însă niciodată, uit, mă retrag, dorm şi eu, să poată fi trează furnica, m-ar crede prea puternic dacă m-ar auzi târându-mă de neoprit, în sens aparte, marea cu o corabie, pe urmă o insulă nelocuită, ci rogu-te, pe cale de albină, hai unde crabii cresc, bunahenacacătot cu admirabilu-i venin peste vâlva de bun simţ necrab cu fermecate maniere şi sadea, furnica aia de cuminţenie incurabilă, nemailăsată să fie furnică, nici cuminte, crab, tot fraţi, neplăcută şi neîmbătrânită roadere tânără de venin.

– Ia-ţi ochii, ce mă citeai de furnică şi de crab, mai lasă-te de junglă, întoarce-te-n cărarea dintre două turle, bolţi destule, nu-ţi pierde nici tunelul, nu te închipui, bănuieşte pantoful de damă, n-ai decât să-l laşi şi tu nedistrus, ce v-o mai fi deosebind, cine pe cine cu ce calcă, hârşti, nu te lăuda că se laudă, nu dispărea că nu dispare, nu iubi că te pleoşteşte, ia-o devreme cu focul că nu face economie, te mai şi râde, ţine-ţi de cald şi cenuşa ştii cine-o mătură, ai revăzut-o, nu era singură, cealaltă, la fel, nu chiar, cine-o fi semănând, cade bulgărul de bocet atunci, tot un vaet, în altă parte, două, nu-ţi pese, ascultă aici.

– Vorbesc şi nu mă scuipa, aer, în aer, gol în gol, împins cu scuze şi înec, sărutat de aşteptare, n-asculta fereastra, noapte pisată cărămidă-n jur de foc târâş a ritual, moliciune răzbunată de foame şi ritm, nelegate, înghesuite, întunelate, or fi răspunzând, îmi pălmuiesc scuipatul muşuroiat, ce-am tras de la zid, ruină neîmpăcată, încă un ploiaş, o albeaţă în ochiul norului şi pe pământ, o limbă, scuip-o, n-o scuipa, ce te îngheaţă, iar cu dezgheţ de cenuşă mănâncă, n-ai murit, mori mâncat de crab.

– Când am ajuns, ce mă prăfuise focul, n-aveam loc de cenuşa râurilor, dădeau pe din afară, rotogoale se solidificau în topitorie, adaugă anii, înainte, cum alergam, cum nu mai alergăm, cum mai alerga, cine e, cine mai e, cine nu mai e, le-am cerut şi ce-am avut, mai departe, uite-aşa, cu minciună oacheşă, minţim noi din sibile stroflocite, păr neinundat la sânge, nu până nu, te-călzisei degeaba, vorbeam din auzite, ascultai şi cin’ dansa, cu degetele, pe ţinute, minte de suflet, viceversa, faţă-n faţă, tărâţa târtiţei de bunahenă mai pe sponci, joc de crabi, pe gheaţă pe mă-sa, m-aer, m-arbor la ape-atunci şi nici atunci, cine ce trăia, linişte la galerie, guri pline de alea ale muştelor leşioase, leş şi oase, ne văzurăm pe cant, în deşert scris pe ştersul floricii cocoşate molfăindu-se o mie de ani, am renunţat la norul de noră, târziu de soacră, societate de excepţii, dioptrii, mă târam pe loc, se petrecuse până nu trecusem şi-mi tulisem un plâns să râdă şi un râs să plângă, ne ardeau matricele pe senzaţie neepico-nedescriptivo, ce mai eram în ritmul pierderii de senin, renunţată ţară, înţărară miară de-o mioară, n-avură vură, mă, timp, timpură, dinţii-mână, găurile bacşiş, de se vor fi sculat la cuţit şi răsculat, nu-mi păruse nicicum, aşa fusese, parcă, de nenebun, a, într-o parte, de-a dreapta iertării, şi ce bine nu era, ne dezumflasem de vedenii, mai trecea un pic din joacă, prin viermi, prin mantavadiacenţă, pe coasta coliviernmestecăntinei, engansă, pe walengă, începutul nesfârşitului-sfârşitul neînceputului, cu mâncare, iar o dată, tr, volant, sar de rombriţă şi lângă, la tir de ţărimvere, caste nore, cipriţe unde-ajunsesem, spe, loc-lok, nici ici, silamba, dacă, în retragere pe limbă, mute ancorate-n pantof, mai să fi cântat de ochi şi inimă crabii.

 

6

 

– N-am gânduri de amorul inutilului urât, îmi târâse de-a rostogolul ţeasta.

– Pe-o parte e tot aia, pe de alta, îţi pusesei în cap lumea, sub cap târna.

– Nu-şi va-va, gândeşte-te şi tu şi va, nu te vacanta vanonă.

– Negaţie, da, şi viitor, tot una, ţi-am spus, dacă scapi.

– Suge-ţi degetele, crabul ţi le-a declanşat precopilăreşte, sac.

– Îl ţin în braţe şi nu-şi dă seama că are şi el gură, doarme.

– Ai pe ţâţă o furnică, pe furnică o mi-e frică d-aolică.

– Şi pupatul fără o mustaţă, ca oul fără sare, oul de furnică.

– Norii de scrum din plopul pleoapei, pe când s-o fi topit ploaia.

– Nu pronunţasei nici cristalele, perlele roze pe lat corlat.

– Liluia de-a piuite din dalbe harpoane până peste urechi.

– Tragi de timp programul menstrual să nu ţi se scalde cosiţoasa.

– Pe de partea mea spală-se, n-o lasă două buci necrăpate.

– Pe ce chestie, ne-a înţeles şi nu mai, să nu mai, ce să discutăm.

– De poantă lisă, nemaiporolisă, ce visase-virase, haloase.

– Şi altceva ce, de ce-ai, unde-ai ieşi, mai vezi-ţi de rotogoale.

– Sec năduşesc părerea de nimic pentru nimic şi nimica.

– Până te uzi în scuipatul-mamă-tată-de-cum-te-scuipară.

– Fără plisc, iată după potop, lasă-te pe firele de cenuşăprânz.

– Plictisu-digestie, de-un trop, te pic, ţine-ţi pielea ac.

– La umbră de palm, până cade buza peste degetul verderoşu.

– Altă aminte, poate vă scuturaţi în loc să treceţi aşa nicio vreme.

– Pe momentul vieţii neînconjurat destul de în râs, ai zâmbit-o.

– Mai încet, că şi cu tensa-mensa, kabichisia-zamizăurdia.

– Te-a apucat fărătrecutul, mă plezneşti peste sfârcurile-mi.

– Era o spată, te pocnea, mă pocnea, iţele ne despărţeau coiţele.

– Ocol tors uituc, învârtit-nuntit, fir între fir şi văl-val.

– Ecou pe invers, te gândeai ce nu spuneai mă mir ce mă mai iubeai.

– Rourato, m-amuţisei, nu mai făceai deosebire ceea ce şi-n prezent.

– Jun ajun de ce-mi căşun şi nu-ţi mai căşun, că eşti prost.

– N-al dracului, ăla-ţi bagă deştele, pe mine m-ar durea.

– Vorba dumneavoastră, doamnă, labă, însă şi glorie.

– Altădată, până mâine-poimâine mai dreac-o la vensă.

– Gândeşte-te, de ieri, de azi, poate-mi râzi desfătul, fă-o, mi-e libertate ocheşia, am frici de furnici, întreabă-le şi pe ele, răspunde-le dacă te-au întrebat, de când sunt crab în cap, la cap, îmi par cap la crab, ia-o cum îţi vine, ce să te mai încalţi, îmi sug degetele în guriţa-aguriţa-languriţa, mi-ai lăsat limba, mi-ai rămas pe cer, foc în foc, foc pe foc, foc sub foc, mi-ai cu foc, şi-n foc mi-e de cum te văd prin nor neînţărcat o mie de fumuri, în materie de fumuri putem diferi, şi de scrumuri desfoiate, ici de păun, colea de pumn, bate altceva ori altcineva, dacă i-am zis-o m-a pocnit, mai văzuseşi, am înghiţit ce moartea m-a-nghiţit, n-am început ce niciodată nu sfârşeşti, vâsleşte-mă neantul, mă vâslesc neant, ce-mi trebuie mie ce-i trebuie doamnei aceleia de dimpotivă, aş înţelege-o de-ar arde când arde, nu arde, se arde, nu dă foc, îşi dă foc de focul mamei, n-o mai pomenesc să nu mă treacă ploaia, că m-a plouat şi n-am picurat, c-am picurat fără să mă plouă, mă ierte, fugi cu mortul, îi dai apă, te-am luat, tunelul sec, nu-nghiţi foc, te-asemeni unei furnici prin paradis, zici ui şi albeşti sticla uium, poate o poiată cu nimfă, nu încă ui, n-am intrat în tunelul furnicii pentru că nu mi-am permis să ies din el, îmi dădea cleştele brânci să mă târăsc la mute, altădată, ecorezonanţa neoterică îndărăt, niciun îndărătnic, o încorporalizare pe nesufleteşte, am un vis, n-ai decât, te las, dar la urma urmei şi nici la urmă, aia nu mai vine de zece ani, destul şi mie singur, nu-ţi pară zgomot, nici tăcere, încă un târâş, un timp, nici atât, neloc, suflet în abisul fulguielii nespuse de ecoul leagănului cimentuind anagrama unei romanţe cu domnu’, fire-aş mâine-poimâine mai aşa, să n-am partea-departea, proapea-aproapea.

 

7

 

– Nu-i juca, spart-part, fii cu duioşie, câtăva, desfă-ţi opritoarea şi ea castă, zi-i şoapta-mantra şi pierde-te-i, te-mpinge puhoiul semen în joacă, nu te-ai rejucat în inel, talpă la talpă, n-ai minte-minţit-cuminţii, aibi-l-n-aibi-l.

– Te-ai întors greşit, drege-ţi rânza, ciupeşte-ţi osânza, hodoroaga şi plotoaga, mai sunt domni c-o doamnă, râtanu-n prostituţia mă-sii, mai am şi eu grijă să ies, să mă depărtez, să mă risipesc, fum de foc, nu de scrum, vere vitreg, nu-ţi mai aduce-aminte cai şi vaci, crabi şi furnici, mandakrante şi haiku-uri, lasă lumea-n generaţie.

– Tragi cu urechea, trage vălul de peste lucruri, dă-ţi niciodată inima destul de inimă, că n-o să-mi tragi tunelul, n-oi fi tu, n-o fi nimeni, oi fi cu ăla-aia, pala, paia, ţi-o fi fost pe inima goală, am dat iama printre noi nedoi de noi, nici unul de una-te.

– Du-o, nu duo, nu cu mine, du-o p-aia, du-o d-aia, de părere, pe rele paralele, lele lale cu parale paralele lale lele pe părere, du-o aşa, du-o tu, du-o, eu nu mă mai joc, mi-am prins cenuşa, du-o, pune-ţi-o-n cap, să picure-n târnă, clepsidră, nepocnindu-mi mie zilele-nopţile.

– Dau de timp, ce-ţi închipui, ce te, că te iubeam, că mă iubeam, că te iubesc, ori nu te mai iubesc şi mă iubesc, iubeşte-te, iubeşte-mă cât cuprinzi, furnico, n-am dumnezeu de când n-am nici timp de-a-ţi spune tot, târându-mă tot, eu, pe umeri, mai ai umeri?

– Poceşte tu, poceşte-mă azi şi mâine, când nu puteai copia la vânătoare, cu mandibulele, drăguţă, zaci pe biata umbră de vis frumos, o să-ţi iasă pe nas, munţi şi peşteri, prăpăstiile ochilor fără mai  zăpezi, mănuşa fluturând în fereastra ascunsului jali printre cascadele paşilor opriţi la castă.

– Bine furnicile te pocnesc şi te uită, nu le uiţi ca să-mi aduci aminte că sunt furnică, parcă te-aş pocni, poka, auzi poco, aşa furnică, aşa crab, liberă-liber, să-ţi faci tot tu cancer după cancer, la aşa crab, aşa furnică, e şi chestie de inimă, nu te-atinge, nu te-mpinge, am răbdat tunel şi foc, n-o să ies nici eu niciodată, poftim, fiindcă nici eu n-am intrat, te-am urmărit, nu te-am urmat, necunoscute ne sunt căile, povestea nu ţi-am priceput-o, muta şi dumneaei, ai mai dat-o şi la joacă, de unde până unde, n-am avut eu timp că poate ţi-o arătam, o vedeai şi amuţeai, lăsai uşorul şi uşoara, trăgeai din greu, lasă-mă să mă omor cu ce moarte m-ai tot încântat, că ne ducem, că ne-ntoarcem, te-ai înrăit de la naşterea răului până la infinita lui nouă naştere, nicio co-naştere, nu te mai co-nasc, nu te mai cunosc, nu-ţi sunt, nu-mi eşti, nici de neîntîlnit neîntâlni-ne-am, întâlni-ne-am nu ne-am neîntâlni înncîntâlnindu-te, cam pe egopastila lui cutare, păi s-au aridicat fornicile, măi ăsta, n-or ieşi ele din nor, asta ţi-era negaţia norului, şi? Nu întreb, ai dat de albuşuri şi te-ai îngălbenit, lasă-mă să-le laşi, măcar şi verdeţurile de ţi s-au înroşit peste bot, să te înveţi cavaler, ce tot kamikaze, dus, vezi că minţi? nu întreb, aş, cum o să vezi, mi-o fi şi mie de-un crab orb, am şi eu orb, eu sunt orbul tău, mă risipesc, vezi chiar nu întreb, nu răspunde, nu pătrunde, despuiată şi se-ascunde, multe furnici te-ar mai pocni, poka poco ai auzi, dinaintea urmei, cărămizi din jali înşirate, în linia trecerii nici dinspre mine spre tine, nici dinspre tine spre mine, să nu-ţi pară bine? mă întreb.

 

8

 

– Dac-ai şti, şti drăgosti, pe-acum, pe drum, pe scrum, poate-ai şti, şti odrăsli pe urmă, pe umbră, pe scurmă şi? ce n-ai şti şi urlui, lirluliruli, pălării, palori zurlii.

– Păi cum domnu’ s-a sculat peşte şi mămăligăreşte momeala cu scrobeala trântoră în dârdoră, mămăligăroaie înţepată droaie, tăiată şiroaie.

– Lasă-mă sec, pe-aici încolo, lasă norii nenălbiţi, taie-ţi bucle, taie-mi gâtul, plesneşte-mi ochiul, ciobeşte-mi gura s-o saturi, numai dă-mi-te tu.

– P-altă foaie, foale deşarte, paşti cuminţiţi, lasă-te singur, dincolo, de-aici până-n gât, ochiu-n gură, gura-n burtă, nu mai jos că te dai să mă dau.

– Îţi sunt recunoscător de-o vreme lungă, nu te mai recunosc, iar să fi-ncepând, altfel, amorul, scuză-mă în lungul şi curmezişul tunelului, nicio prostie.

– Te crezi dus-întors unde nici nu te duci, chiar că te imaginezi o furnică dintr-un crab, halal crab ce pretinzi să mă închipui eu în tine, lasă-te crab.

– Dacă mă slăbeşti, mă-ngraş de moarte, mai întâlneşte-mă, măcar ca acum zece ani, iubeşte-mă în trecere, să-mi aduc aminte şi, dacă-mi aduc aminte, să-mi pară bine singur.

– Ce miere, nu-ţi mai pică, a-nţărcat bălăfurnica, nici tu nu te ştii, nici eu nu te ştiu, te-aş iubi, tot nu m-ai şti, nu te-aş şti, nu te-aş iubi, te ştiu eu şi neştiindu-te.

– Dau şi din catacombe cărări de muşuroaie, cu, plutitoare pe vârfuri, cărăuşiile-spasme ale gătitelor dumitale pensule şi faguri înlăcrimaţi de dulce.

– De-a-ndoasele-mi mai cotrobăi ferfeniţele de când cu zborul, ce nu mi-aş mai zbura şi-aş mai picura şi pe dumneata ce te-aş mai lăsa la maică-ta.

– Fi-i noră, nor de oră, vino înapoi unde te-ai gândit, doar, ce ceartă, nu m-aş mai şti, m-ai poate umezi.

– Potriveşte-ţi calendarul, pregăteşte ziua, nu te văd, crede ce spun eu, cum ţi-aş mai crede?

– Pe-aici înserarea, creşte palmul, nu se mai lasă cum se lăsa, acum te duci, pe sus, pe jos, n-asculta talanga-ngânându-mă sangeet, am onoare de onoare în amurgul murgului ororabil, poate mai, n-ai, se înnoptează, frântă, dacă femeie, nici furnică, nici timp, se face un crab în fereastră spre palm, ba-ncoace, ba spre palm, ochelarul geamului între două cranii, un craniu şi restul, crabul pe fereastră, s-o fi făcut ziuă, tot crabul, pe-aici se-nserează de-aseară, de mâine seară, mân crabul o dată, niciodată nu-l mai mânai aşa, două craniile în galop, în cerc, opriţi-vă, surioare, de unde, fraţilor, nimic, mă sacrific nu ştiu cui, juma-juma, am spart geamul în somn, mă culcasem cu el, nu aveam obiceiul cu geamul, m-am tăiat, preacurvă, îmi bandajez rămăşiţele, le mân, nu le-am mânat niciodată şi iar galopenserări, nu mai văd nici palmul, pic, un pic, două picuri, ce-am rămas a pica, de-aici de-aş uda rădăcina palmului, părului, nu ştiu, când parcă te întâlnesc şi trec pe lângă tine şi treci pe lângă mine, dinspre palm spre geamul înserării, dinspre geam spre palmul înserării, niciodată nu ne mânasem aşa, serile, nopţile, dimineţile, am trecut tot amândoi, tot unul încolo, unul încoace, n-am n-ai cum să ne petrecem petrecerea nepetrecându-ne, ne-am mai şi dus, lin, s-a stins sangeet-ul, înserarea s-a spulberat, pe-aici nu se mai lasă cum se lăsa înserarea, norii sângerii s-au înnorat chiar de sânge, nu mă, nu te uiţi, niciun efort, ca o singurătate a bucuriei, altădată crab, mă, te, ne săturasem şi pe aici.

 

9

 

– Cercul gata, ţestosul, apa jos, n-are curaj să curgă pe neapă.

– Îi dă la capă cu flit, e pompă, nu baston, nu e orb, e flit.

– Pe-o falcă, prin spatele vitezei, praf-praf, devreme pustiu.

– Falca-n cer, pe slai-pe splai, bordura cu perechi zimţate.

– Seara că ziua, voal-voal, seara-palma-pe-bucă-apucă.

– Printre fălci, din gard-gard în drag-drag, rododendron.

– Taie nasul câmpului că scuipă-n apă podul flitireasa ca musicoasa.

– Taie malul, naltă-naltă, zoaie în căldare, zoaie pe spinare-nare.

– Uite că nu taie-tataie, nasul de câmpoaie-cânepoaie-sorezoaie.

– Cum şi-ar deşerta găleata şi-ar lua plata cu lopata pe palata.

– Nu zboară de brundză-n frunză de pe rânză şi cu spânză.

– Mută corpu-n suflet şi tunelu-n buza statuii siameze.

– De la milă nicio milă, o umilă bogumilă-hindulilă.

– Huideo, pe deasupra, cap de nimfă neouată, paranimfamă.

– Dihonia, pauză, lehuna tuneluncalkala pe toatbubteb.

– Târâş în râs, sp,re,are, n-are aer, pare pârâş.

– Aude şi-şi spune, am auzit-am auzit, tot auzu-n canal.

– Se-ntinde diagonal căderii din oglinda nevăzutului.

– Înseninându-se a bine şi departe de moarte amoarte.

– Cu beldii deşteptătoare-n cercelul nasului spre zulufs.

– Nu tace-n nicio limbă, cum nu mai are arătător şi mare.

– Îşi trânteşte maxilarul cu trântitul trântiturii uşii trântite.

– Are perdele de zoaie campate de la capa câmpenipodei.

– Picuri imaginetiarzi neoterontaramarantătăbaii.

– Seamămă pipepapirepepi, s-odihnă-n hidră de-o litră.

– Lastră a colastră în sufletul următor, urmă-suflet fleţ.

– Îşi dă peste gură de gura gurii şi-şi dă gură augură de guru.

– A-ncurcat-o acum trei zile, după zece ani şi o sută şi două mii.

– Riscul mescomoriei-cocomoriscomoriei, a nu se-ntinde de tot.

– Platină pe srgint, b pe s, pa, s, care cu trei, zeci, scripte.

– N-are ce cere cui cere ce nu cere, cuiere, clucere, cernele.

– I-ar fi timpul şi nu-i e aminte să se-ntâmpine timp.

– Dedesuptul râmei râma zoaiele întinse de târâmişi.

– Nu vă nici închid gura-n nas, râm un tărâm să sufoc un foc, martoră de sati de furnică după crabu-i, mi-e neclară caloria ce-au mâncat-o tocată toată zece ani, nu de pomană, pe viaţă vitanahanumană, mă târăsc pe salamandroacă o troacă prosotovolobăltoacă, silambilambinis tă garanţă de-o laie, întinsă la fixă prea târziului, nu mă mai prindeţi, mi-am scăpat, mă gândesc la ce-am spus vreodată în râsul râşilor-târâşilor, mă uit la o gheaţă lunecându-se numai ea, pe ea, ca pe ea, n-am ochi în ea, mă citeşte foca de furnică, m-amestec cu mine însămi alta-altul altoit, a mă schimba imediat, întrezărindu-mă cenuşă din scrum, violata nevăzutului, m-am coşcovit printre limbi de apă, lipidă, am intrat în crab, cum mi-a fost zisa, ne spălam sufletele în de noi vremurile, proastele, învăţasem să înot cu infinită încetineală şi de-aia apele, cioclovinele prea sfinte mi-au tăiat curgerea din curgere şi-ntre scurgeri, cum mă schimb, îmi pătrunde crabul nefiinţa, se striveşte să mă strivească, îmi pare rău de el şi mă strivesc şi singură, chiar mai cu folos şi orgasm, el doar mă înfipsese, eu mă închid să mă schimb, ca o, cu o boarfă, o devi mă furnică, nu mă gândisem, niciun crab, de când nu mai sunt furnică, nici schimbată din crab, târâş altfel, n-aş fi vrut, pe nicio albie, rugul mă-nverzeşte în deşert, am de ros cartea, încep cu mustaţa, am ajuns la mai nimic, mai mine însăsumi-călămbilambină, dau cu chiu, se-nchide foaia peste, m-aş schimba, n-am timp, luaţi-mă aşa de pe foc pe apă, de pe apă pe foc, din crab în furnică şi vorbim când mă schimb.

 

10

 

– De când nu mai respiram, plămânii mi se umflaseră de gelozie.

– Săltam prin apă, crabul îmi dădea sfaturi neînotătoare.

– Înmărmurisem din cauza sufocării, târâţi-mă şi pe mine.

– Schimbi nerozia la boală iar, te înfiinţasei pe halucinaţii.

– Mi-aş fi revenit, nu ca Nandini dintre marmori înflorite.

– Apa aia limpede cât că nu-ţi consola cenuşa cataractei.

– Se lăsase o noapte de amar, probabil am râs de-aş visa.

– De te-a lovit confidenţa c-o bifă în duşmănie.

– Gelozia mi-a potolit plămânii, confidenţa m-a liberat.

– Minte limpăită de ce, cine-şi trece trecerea netoată.

– Am scrâşnit vremea cataractei rău sufocante, fum.

– Afumat de necaz încă o zi şi marmora tunelului mierie.

– Ca să vezi somn, ori să nu mă mai auzi sufocându-mă.

– Tot tu, cu altcineva ca mine, te încrucişezi răpus.

– Cât să mă întorc pe partea unde apa tulbure ne bea.

– Şi Doamne-ajută, la ce ne-am mai frichini şi cu alţii şi cu noi.

– Anumite arhitecturi în bananier ţin gol de flori.

– Târziu deschizi fluturelui aripile şi prea lin.

– M-aş întinde înapoi în aerul închis, tot mai închis.

– Ţi-a sunat nenorocul mai demult, l-auzi în ecou.

– Protecţia n-o mai ofer nu din gelozie, apa era limpede.

– Tocmai, semn că protecţie îţi ofer cum şi cu cine pot.

– Nu înţeleg aerul limpezii ape cu umbre adultere.

– Fiindcă nu există, de când există, împreunare neînşine.

– Te-aş ruga, nu te rog, să-mi laşi în pace cenuşa, ferind-o de ape mai sfinte.

– Şi-aşa toată limpezimea mă va ameţi singură, fără sfetnic.

– Am deschis fluturelui aripile să şi le închidă singur şi el.

– Verde pe pe verde şi bucla nouă a bananierului tot degeaba.

– Pentru acum, ce-o mai fi apoi şi cum o fi când n-o mai fi.

– Te feliciţi zadarnic întru sufocarea trecutului nocturn.

– Lumina zilei când te-am întâlnit ca mai ieri şi mai o dată.

– Pietrele tremurau sub umbrele de fluturi cavaleri.

– Şi eu ţi-i suflam în fumul paşnicei domnii sub un nor.

– Asta mult mai pe urmă, de ce n-oi fi închizând taraba.

– Am un fel de legământ în alb noaptea dorm, dormeam, până acum, să vedem de acum încolo, cum mă mai vizitai sufocat, somn mai încolo, mai bine, nu-ţi dau nici de veste, m-ai învăţat să nu fiu dacă încalc legământul tăcerii, nu-ntre stanele tunelului, pe-acolo ne-am lămurit, s-ar numi încă o nepoveste, m-am legat la cap cu capul, îmi faci bine şi-n apa aia limpede, cu cine erai nu sunt şi nu eşti, cu cine sunt nu eşti şi nu este, nu sunt cu nimeni, tot aşa, ce rost o fi având apa, dacă nu o invitaţie definitivă cenuşii, treaba ei cum mai curgea şi-unde mă târam-târa, mă mai risipesc în umbre de fluturi peste ochii culorilor, visate, cum m-aş sufoca în clipă, de formă, m-am oprit iar, mă opresc la aceeaşi scenă, oricâtă apă ar fi curs, peste gardul verde perspectiva bananierului mascând cariatide mute, în aparenţă, m-am cam bucurat să te văd oricum, decât să mă sufoc orb de tine, bucurându-se toate coarnele bananierului frecat de ţâţele mutelor, ne certasem, ne-am spus vorbe, că muta-mi luase minţile, nopţile, nu noaptea trecută, înger adulter, văduvo, fă, nespânzurândă, buf, fluturele, l-aş fi-ntunecat prin zgrunţurile prundului, lasă-i-te, apa luminata aşa m-a urnit, imaginează-ţi dintr-o parte gelozia, n-o disloca de sub pietre de mâncare, apa un pic băltoasă-n palmă, fluture deschis pe frumuseţe, pe unde pe neunde, de când cu groapa furnicilor de şi-au cărat-o-n tunelul crabilor, ce legăminte târâş-târâş, cătuşe caste, cruste geloase, nu te căra cu apa limpede, nu flirta-n apa limpede, nu şopti apei limpezi.

 

11

 

– Singură, singură, singur, le-am încurcat, pentru una mort, pentru una nenăscut, una mă omoară, una mă avortează, pupa-le-aş, se pupă ele-n bot ce se pupă, îşi schimbă buzele îşi fac din două limbi una, lesbos de lindini, s-a uscat florica până mai apoi când bâldâbâc în biciul învârtit în tiribombă, i-am prins picioarele, peste capete, într-o parte de cinci ori, în partea cealaltă, de patru, înapoi de trei, iar de două, o dată, uită-te că-mi spargi catarama, mai jos, roade-ţi lacătul cu coacăza, altă generaţie, încă, în rochie, niciun sari, brăcinar etern înnodat, acum, pe roată, pe foc, din scrum în fluture.

– Ţin frunza bananierului dinspre pământ, o-ngrop, nu e banyan, în aer, fulger, dracearcăn.

– Încet cu încetul, prin ceaţă lăiaţă, pe zoaie din laie, pe-ale crăcii gogoloaie, iele-n ploaie.

– Şi nici în viaţa asta n-ai rezolvat nimic, n-ai fost la percepţie, n-ai dus cancerul la sediu.

– Îmi calc furnica secretă, o mănânc, poate nu zboară din gură-n gură cu gura-mi de tunel.

– Te iei pe din afară să te răspunzi pe dinăuntru, cadă-ţi palma, sugă-ţi-se degetul.

– Cum ne mai iubim şi nici fulgii nu ne merg, păr în păr, zbârnâind piperul incolor.

– Tefere ferii, orice orgii de caramangii, nu că nu te-a, n-ai lăsat-o să moară, şi nu te-a lăsat să mori, ea chiar murise şi tu ai tras-o înapoi drept care cu dreptatea dreptăţii te-a omorât şi s-a sinucis sati.

– Cum ar fi o furnică şi n-ar mai fi, ar fi crab şi n-ar mai fi, salutare sărutare prin frunzare fără zare.

– Vă zăreaţi, nu te prosti, altfel toate prostiile astea cum te-ar mai fi prostit peste marmorea înmărmurată, încă o dată, pe-altă daltă-n altă piatră şi te-ai cocârjat şi târâş la tălpile-mi.

– Mă petrec dedesupt, poţi murmura, n-aud, te-am ştiut din auzite, răzvorbite, pe terezii, nu, aur, niciun aur, aură, ba’ncă, mustaţă pe masă cade bolta pe tuleie, tuleiele le uitasem, ce zece ani, toţi, plus tuleiele, nu te supăra, pe-aici ne repetăm, cu gelozia de dumnezeu lăsată, pe florica n-o spun, n-o spun ploii, nu-mi va mai ploua, cremene, mă sap, un fleac şi bucle de necuprins paşii din furnicrab, motive nescăpărate, genele la cutie, în fundul scrumântului, ai fi putut dansa tot bananierul lăsându-mă-n sămânţă, îmi pare o iertată neîndepărtare, şi nu te mai aud, nu murmuri prin orga de rădăcini a bunyanului, mă uit în sus înaripat de spânzurătorile-i mâlc, apă limpede îl macină întru simetria bolţii capului tăiat tăind, adiacent, cu vino vin, asemenea, repejor, zburându-mi umbra, zvelt, vere, coastă, violă, ritm, pustiu, balababuf, p-afară, poimâine, ac de zăduful înnoptării eleftrice, lira sâmbătă la os, eleisundarăvenire, n-or nor, repezindu-mă tologtolog, nu văd crabul, doar înţepătura de furnică-n crusta fostei gingii, huma humorului pictată cu ceară nemărturisit furişată-n pantof, parcă un băut în două guri, uşa-nchisă, joacă prea târziu, drepţi şi viaţă de pe urmă, în jocacă, doi, trei, patru, patru ori şase, anatema de trei ori contra trei şi invers, la tunel, în talpă,  se-nnoptase o dată, mut, toloaca ficatului ardeiat şi cu igrasii verzii şi varză de groază, mătussar roşiatic, pe ciuci, zoaie de mascară, salvare încă virgină, uitătură-uituceală de eleison, nu zic nimic sub boltă, cu sufletul necitit, răpus fumului lumânărilor nunţi.

 

12

 

– Azi-noapte a plouat, tot au mai rămas nori, umbra-le umedă.

– Florile roşiatice de nu se trec, trece florica aur albastru pe lângă ele.

– Acoperii bananierul din obişnuinţa zăpuşelii tunelului de os.

– Apusă templului cu seara frumoasă de ţi-a cântat cu ceasul.

– Aceiaşi ani şi nu mă mai târăsc ore, ‘m cere Florica inima ei.

– Când îi cântai şi înflorise, ploaia să o joace, şi-i năduşeai.

– Tot să te joc şi trist şi trist şi pe-o parte şi să te laşi să dormi talpă.

– Am zvâcnit-o până n-a mai fost chip şi acum calc pe tot.

– Ne gâdilă un foc de ani şi de-aia pe când plouă că nu talpa.

– Toată brambura dintre noi păcat să nu ne mai gâdile, ce oră?

– Cu sfertul, mai mult nimic, în descreştere, de unde catacomba.

– Ne-a ţinut, am treierat-o cât ne-a, ce nu-ţi vezi ţinutul?

– Te-aş bramburi că mai mereu, lasă ploaia, descrescătorul sfert de ploaie ţi deşert, dedeubt, cu scrum de munţi sădit ce scrum de nenorocoşi asemenea norocoşilor, norilor, mai am seara, poate asta, cum m-aş mai avea cum m-am avut şi cu tine, alias Florica, de s-ar supăra asemenea, flatez golul dintre voi cu un gâdilat tot gol, înţepându-mă ziua-n tot altă zi până la capătul ei dintâi, al lor, cum ţi-ar mai părea aur vreodată, să lăsăm, ne-am schimbat nu numai din demultul din noi, nu numai din de pe urma urmelor, din unu în nici una, şi ce dacă, bine, nu ne-am, iar atracţia, zvântă orice ploaie pe florica, atunci de ce-ţi închipui şi aminte şi altminteri, o dată aşa, o dată nici aşa nici niciodată, cam munte, un tunel de nimic, necununat, nenorocit dinadins în de noi ce n-am mai nunti, ca din lene şi lehamite nemaitinereţii, las’ că trece ş-astalaltă, zvântate mâinile de abur negru de fericire idolatră, nu, te întâlneam, te întâlneam, te întâlneam, nu te mai întâlnesc, încă nu, cum să nu, că nu plouă, că s-a zvântat florica, mai sunt zile neamintite, ploi nescrumite, măcar tagma cerşetorilor ne va da pomana la şobolani şi crabi, după oarecare obicei, vom repeta şi experienţa aia cât e scris, nu ne-am întâlnit degeaba, la fel nu ne-am şi despărţit altfel decât pentru a ne reîntâlni de nerecunoscut, Forica stă cu florile zvântate, mii de ragas, toate, nici una, cum s-o mint de-o zi mai lumină pură libertate-n fantasticul curent, de la extenuare-ncoace, o vedere de tinereţe în ceai spre bananier, cum Florico, fie şi-n slokas de la mână până mai apoi, prin transparenţă, e o prostie să vezi născut din prostii ce nu s-au văzut şi nu s-or mai vedea, s-a zvântat umbra norilor, au uitat să se târască, voba, hârba, dojeneşte-o pe Florica, nu mă hârbui pe mine, şi, şi, niciun şi, mare e tunelul, plouă-mi căpăcelul, m-a durea aş înnebuni să nu mă doară, durea-m-ar, c-am lăsat furnicile necununate, crabii nealăptaţi, printre ziduri porumbace marinăreţe, la gheaţă, nu dau de Florica, de-o deschisesem cum închisesem uşa, pe sub uşă-ncape foaia, ieşiră câţi intrară, proscrişi balauri, osia laurului, nu-mi-e, mă fac, ori m-am, n-ai de unde eşti, nu schimb niciun sfârşit pe nesfârşit, mai mult zăpezile de niciodată, de sub acoperiş, pe cenuşă, scrum cu amor, ferice gudurându-se cu buza dinspre prăpastie, cum nu ne-am fi strâns risipiţilor într-un târâş de n-are pantoful loc ori ne calcă, îl găurim să ne nască ori să-l apuce ploaia şi să-l urmăm, strop, strop, cu Florica peste noi gata-gata să-l scurtăm de bot.

 

IX

 

1

 

– Nu te speria, vreau să te fac să râzi, nu te pot atinge, nici gâdila măcar, nu-ţi zic nimic, nu te dau, eu nu te dau de-a dura că nu-ţi tace gura cum ţi-e strâmbătura, scurtătura, pipăitura, nu-ţi iau pipăitul, nu fac bancuri, nu mă ţin pentru nevastă, mă uit aşa.

– Ţi-arăt eu ţie, îndărăt că ţi-o arăt, râzi de mine spartă să mă mai sparg şi de râs, m-ai spart, furnica era de scrum, crabul de cenuşă, jun pe rom, puriu pe fals, furnici în gălbinele pampoane de ţelineală cu pisici de pe spate, cu părul lăsat pe ţâţă.

– Nori n-or mereu, nor n-o mereu, mortănelul de la mortărie tăia sfţrcurile ţâţelor muierilor, le-nşira pe sfoară, le punea sub pernă şi visa, se visa în tunel, tot pe desperecheatele, un pantof se scufunda, din nori în nori, mi-am încălecat pe-un sfârc.

– Mă numeri pe puncte, cu gheaţa şiroind înoturi pe canal de cinci bani, uite-i ochiul secerat tuberculos, osul sifilitic, sub sfârc, al fecioarei florici de la munte de furnici, râzi singur până n-oi, noi n-om mai putea, năvălit în hohot.

– Şi floarea au cosit-o furnicile de-al doilea galben, bătea soare prin scursoare cu scrisoare şi pe-atunci râzând înainte nu mai ştii dacă mă întorceam râsul în urmă, după curul tău în mătase, îţi intrase sariul între buci şi de râsul meu ce se mai descocoloşea.

– Adulterul ăla gălbejit e cu furnici, veniseş’, mai încoace, pe piatra mea galbenă, urduroasă, nu mai puteam nici să nu mai pot, născusem aurul proastei ca proasta, ţi-am jucat situaţaia, nimic de râs, lovele dă-i, că trăiam fără glumă şi lasă-te pe gândurile fătate.

– Măcar râzi de mine cum mă strâmb după tine cu anii sau înţepenesc în tunel şi mă iei la ochi ca să-mi fie ruşine, nici tâlhar, nici băut, oricum, bine, bine înţepat de furnici, de crab ciupit şi eu te-am ciupit de ziceam că te înţep şi tu nu mă ciupeai nu mă înţepai.

– Aia era situaţia, cu vremea, şi mai şi, unde te trezeai, eu nu dormeam de fel, îmi pleznea talpa capului, abia de-l mai tac pe chiriaşul de m-o fi ciupit şi el cât i-am permis după împreunate puteri, e chestie de jenă.

– Şi de şancru, am glumit cu eunucul, nu ţi-am spus, de cast şi casteist, mă şi laudam că numai dacă râd exist şi-mi cam plezneai peste botul, de nu-l mai pup, se şi răcoreşte prin coclaurii galbeni de furnică-n furnică, un crab.

– Plăntoaia bostănoasă şi mistuitul cămeşoi, şoimoiş şarmoi, asortează-te natarajeşte, ce ştie eunucu’ ce face eunuca, fiinţe de care nu râde nimeni, toată lumea se încruntă la ele, măcar şi furnicile din cocul caşului şi cleştii alakailaşului.

– Când începusem, în fine, să nu-mi mai văd capul, făcusem ochi la mute, pe-atunci altul se arăta tunelul, gata de pantof, nu m-aşteptam, aşa şi mă distrez, pe neaşteptate, cu balul trist al călugăriţei-vaca-lui-dumnezeu ce-mi plângi în nas.

– Ai vrea violă de la variolă, gură de la epidaură, m-ai suge de deşti printre cleşti, unde, ţi-am mai ras, te trezeşti să mă viereşti, te-am aşteptat, tămâie, mai cumsecade cenuşa-ţi, de ş-aia cu scrumul măciucă, porcule.

– De-atunci şi până-ascrum te-ai prins la lume, rar să te-nţepe, şi nu mi-e de impotenţa altora, de cenuşa puberă, de scrumul senil, ba bat din clăpăuge, fleaşc-pleaşc, plăcerea de-am pleoştit-o una-două.

– Te oprisei tăciune, te-a apucat cu muşuroaiele prin circ, ţine-ţi peştele-n apă, crabul furnicilor, puroiul puroinicelor că nici putoarea puterilor, muta mutelor nu ţi-ar mai râde-n nas să-i râzi la cur.

 

2

 

– Îmi e distinsă, nu cu pitulicile din ea, broboana din vârful bălăriei, altfel baragladina de-aseară ar cocoşa-o, tresar, probabil, mă întrece, parcă am iar ochi, pentru întunecimea ei din lung, la gât subţire, se duce, mai s-o urmez, nu s-o-ntorc, n-aş mai nici ocărâ-o, n-are nici ea ac de mine, gură de scrum, m-o fi fermecat, nu mai tresar, întoarcă-se peste ţestoasa ce-am tras la umbră, mă răcesc, se răceşte şi timpul, n-om muri, chit, ne-am mai putea distra, îi torn o înjurătură, se pişa pe mine salamandra, onoare, martorii onoarei, foc, sâc că nu m-ai nimerit cu dinţii, data viitoare îţi povestesc, zău acum să moară mama, îmi permit personal.

– M-ai convins ca focu’, o să-ţi treacă şi trecutul, cu cotul şi botul, pişcoturile din labe, labele, nu babele, laba nu baba, babalaba şi-un praz galbelebeliu, ţi-am prins picul şi cipicul, te-mpinsesei după mine, neagră bine, sugi hain în Ujjain, hainii din ujaini spre yakshini, nandinistrangulini dintre linii-cătălinii.

– Le arăt şi furnicile pe ud, dă-ţi în petec soarele, împingă-ţi sămânţa cu călcâiu-ntre cracii miresii, încordează-ţi strunele răbdărilor prăjite şaşiu, dă-te jos din scrum că fum, fufa-tufa te parfum neagră la zgrum şi sugrum pe drum durum.

– Nu vârî ţârî o ţâră-n ţâră cum te ţâră pâră-n mâră.

– Pârâie, nu mârâie, cârâie nu mârâi c-amândoi om pârâi.

– Tu nerod şi io sarod, saroda de la baroda, ruda surda nu da.

– Orbii corbi, surzi şi surzii, cobii bobi, bobişi urzii.

– Lăturile nu le mai pişa, sus-ziso, te-or pleşti-n act pe contract, grea cu greaca, alunelu’, da, tunelu’, toate vă zidirăţi când vă găurirăţi, crabii cu pantoful, filosoful-oful, trageţi după voi sacii de nevoi, întrerupeaţi circulaţia şi masturbaţia cu menstruaţie de toată graţia, stoarse bubele vă udă hrubele, na-vă-nare-ţi la pierzareţi, ce tunel băgaţi în el, că vă ia latura la tămbălăul tralala, daţi şi cu mandibula scheletului clavicula, descingeţi-vă de negru, de voaluri, vârfuiţi-vă pe trotuarul înfundat, cu depozitul plecaţilor, şi-al tău şi crabul, exact prin magnepantof, dus, talpa, curge balta, pierdeţi de-alături într-o uitare, ce paşi, ce muşuroaie, ce colonii, nicio vorbă, nicio urmă,  nicio a patra-a opta, uneori în amurg, şiruri-şiruri, siluete, mătăsuri picurându-vă grăunţa, cât să vă poftească pipotele crab, pe-aici, imediat, nu vă mâncaţi, mineralizatelor, ce obiceiuri, loc de ordine, seducţie de purpură, lături de-alături, pripiţi-vă, cotociţi-vă, aşa, buiece invece, târâşe, pârâşe, că v-a dat ceva altcineva de-njuga şi-njunghia cleştele şi unghia, mijlocul şi marginea, ce zideaţi, ce găureaţi, în cenuşă vă udaţi, de cărat vă deşelaţi, în aer vă crăpăceaţi, prin vârtj mai hârjâiaţi, pe pereţi vă dârdoraţi, treieraţi, îmbălaţi, carambolaţi, mai storceaţi aristocraţi, chimizaţi, mumificaţi, ce pantof le lăcrimaţi, ramazanţi, ramazonaţi, singuromante, buf rosibagabante, cu patalalmale la balamale, tambalabelembe, du-te, bă, piş pirică, fă, dă, mă, dă-mă, pă mă-ta, ta-ta-tac-to-ta, bulibuleabulembeleabulebulivulembelembe, pac, v-a-nfipt-o, piftia-n triftor, ce lală, flaimuca cu cucă, lunecaţi cioclovine, răcănime, pici furnici, rbazi crabi, cărăbănitelor, tercârpicitelor, tresărăţâţelor, probabil, codoaşelor de-o poştă şi a mantracucelor.

 

3

 

– Pocneşte, nepocnindu-se, pe-afară, o laşi să intre, ori ba.

– Intră şi se trage-n poză la oracol, înghesui-o cu o cârpă.

– Se cocoloşeşte sub talpa iadului aia de ţipă hârş.

– Puşcaşi, nu tu, ei, boboborombambanimbalabobii.

– Ţine-i din treabă cu o pleaşcă şi-o mârţoagă şi o ghilotină.

– Latele, taie din dânsele, panglici din fluture-n flaut.

– Lungeşete culoarea sufocându-se de fumul pe bani.

– Ciupeşte scena crimei cu o linguriţă de lături flegmatice.

– Învârteşte timpul, locul şi crabul printre furnici.

– Pune hârtie sub literele interzise libere a se afuma.

– Mai aranjează tunelul dinăuntru, nu pe spuma lăturilor.

– Fără labirint, furnică, dă-mi o sărutare la cap, din basm.

– Ce-ai zis de vierme nu roade, cere aer, primeşti vaer.

– Caerul scămoşându-se dă-l mai câş şi sucala.

– Sugerea muncitului prin mâncat, dumicatul duminica.

– Suge sugestiile, n-avem loc, s-a-mpuţit busuiocul singur.

– N-am jug, costume, măşti, cancanuri, nici măcar o pocnitoare.

– Pocneşte-o la fix, la mau, concentrează ţărână în udăturile dinspre pantof, sper că l-ai controlat, vezi ce cod are pe limbă, cât a lins pieptul labei, ce resturi de scrum emană, nu-l plesni, să sufere de indiferenţă, de inversul aşteptării, lasă-l baltă, vezi ce i se opune, ce pământ, ce lună, ce apărare, lumea aşteaptă pocnitoarea din tunel ca pe pâinea cea mai caldă, s-o hrănim pe hărtănite, cine intră nu mai iese, cine nu iese, nu te grăbi, greşelile, alo, unde ţi-e doza, scoate-ţi imediat ochii, scoate-te din sărite, nu te apuca de caracter, fă-mi crima şi-ţi fac felul, pe fără muzică, nu există, s-a topit, ilustrează piatra cu spinarea, repetă orice-ţi vine, ia-mi otrava din gură, fă comerţ de iele, nu te ţine, scoate greva crabilor, ce tot furnici, nici furnici, aprinde rugul din jos, zac în boltă, ce-am avut, pantoful nu era de dumnezeu, poc-poka, ui poka, ui, mi-am prins urechea, mai dă, cât cuprinzi, zero orz.

– N-ai pocnit ca lumea, oboseşti şatra, ne degradezi, am întăritoare, necăpătuieli, consolibibiluri, când te pocnesc că nu pocneşti, gata, intrăm în persoană, tună tunelul, parcă ne-am distrangula, simpatio, răsturnato, te aperi cum ţi-o apărea, numai trecut şi nici regie nu ne-ar decapita, adio la o joacă de mărgele, care ne şi pocnim şi pocnim şi n-avem nici pe ăla, nici pe aia, ce discuta între noi, s-a zis, tocmai pe tocmai.

– Pe mine nu, nu peste mine, nu în mine, n-am pereche, nu mă ai, unde mă dai, pe ce, nu văd, o dâră cu insule de apă, doar n-am putrezit de tot, oi mai fi arătând şi ceea ce nu s-a mai văzut.

– Fii pe ouă, sparge-te, tot un sânge şi o apă şi niciun pământ, n-o mai lăsa pe-aia să intre, ia.

– Eu nu mă bag, sunt gata, bau-bau, lasă-mi balsame.

– Crabul dulce-n scenă, iese florica trasă de bulbuci.

– Gălbenelele se dezbuclează într-o oglindă de venin sţngeriu.

– Namila-n râpă, mal în aripă, perpele-te-n pripă prispă.

– Pune punte de pumnale în pumnalele punctului terminus.

– Nici n-am tăiat, taie basmu-n timpul liber pe moarte.

– Mişcă din ureche, din cer, nu te mişca mai la vale.

– Înţepenind persoana s-ar putea să nu mai intre fluturi.

– Detalii fără talii, falii falite, fatalii alii.

– Aruncă lepădătura, clănţănindă pe-o bucă de ureche.

– Te-ai vârât mai sus de până peste cap, respiră.

 

4

 

– Fii frumoasă, fii frumos, să ne ia în serios cine-o să te ia.

– Lua-te-ar, că dulce mă fierbi, şi-ai fierbe tot pe lung.

– Lungit cu tălpile-nainte şi scurtată scurtă glava.

– Vlaga vulgului, tămâie, haideţi la aer, bebeilor.

– N-o-ntinde, s-a rupt suptul, sugeţi asurzirea.

– Cale bătută, atâta, ce-ai mai tăia-o, de capu-ţi.

– Am uitat tot, zău, nu mă mai aduc aminte întâlnind.

– Nu nebun, nu firoscos, să te iee ochi frumos cine-o să te lase.

– Pe spate, pe coate, pe labe, pe hoabe, pe mai hârtoape.

– Să cazi în sacâz şi sacâzul să cază la cozerie.

– Îţi râzi răzătoarea cu ziar de zăurdeli zor dezastre.

– Anini ani inzi, aninânzi, la oblânc de mânzi nechezânzi.

– Cică te ciuciule, piciule, curcile, crăcile, crucile.

– Zi în gând, să-mi închipui şi eu, eşti mai devreme, tragi hăis, nimic, nici un cea, gândeşte-te bine, nu zice ce, n-am p-al dracu’, o frec, sacâz.

– Cu frumosul, belitule, custurea despică pielea de pe stârv, mâna mineiului pe-o strună fără sacâz, spală-te de păcate, nu mai mirosi a ars, c-o ploua Dumnezeu.

– Mi-am uitat furnicile şi crabii în maţ, ia-te după zoaie, prin delte, pe sus, împăienjenindu-te o dată, de două ori, ţine bâzul şi mai distrează-te biologie cât ţi-e pofta.

– Te ţii ţap şi nu te ţine ţeapa nici în ţepoaică, ţi-ai înţepat paţachina în ţechină la ţâţână, ţine între ţine, că te-ndoaie terţine de ţintirime ţânţărime.

– N-o pasc, murgo, pe la morgă, nici spacheta nici pe gheata de la gheaţă spartă orga, n-amurg, pasc-o, gura casc-o, şi mătase-o şi damasc-o.

– De-aici ridici furnici în chici, cu arici şi crabi mai mici, te înspici în tiriplici şi carabici în terci de nici pitulici nici niciulici.

– A, te-mpingi, că te-mpingi, că nu te-mpingi şi te-mpingi, lingi şilingi şi lingi şi lingi, ningi meningi, stingi mingi în chingi de sinsingi ce-ncingi în pecingi.

– Te-aude, du-te, te sărute pe nevrute, labele cusute, sutele limbute, custuri ude, cin’ te-aude bei o bute de cusute gheare vrute te sărute pe nevrute.

– Întorci porcii de-ai mahorcii, horca-horcii, horcăi trocii, porcii-ntorci-i, mâna-torci-i, coci pritocii, corcii-storcii, ca la porcii ce întorci-i.

– La cartofi, antofi-pantofi, cenotafi atavi-pandavi, fovi alcovi, fără pantofi, la cartofi atrofi castrofi catastrofi de profi, profitori de astrolofi.

– La tunel, nunel de cel celt celuitor muncel, dorm în el de multicel, zac de fel fără scalpel şi mă-nşel în păducel că mă spânzură inel de apel.

– Tălică, păli tică de plătică, plătită cu politică şi niţică aţică sifilitică, niţică sălăţică aţicuţă clăticuţă mai ţuncuţă să s-ascuţă litră-n sticlă.

– E groasă-botroasă-grozoasă, rosul acasă, rasa-n angoasă, botniţa solzoasă, scursă şi zoioasă prin poroasă coasă.

– Vezi să crezi, să crezi ce vezi, ce nu vezi să crezi că vezi, ce nu vezi să vezi cum crezi, dacă vezi ce tot nu vezi, dacă vezi şi crezi ce crezi.

– Nu crez, nu creez, nu creierez, nu descreierez, nu încreierz, nu încreez, nu descreez, rerezezerez, zerozerorez.

– Pleoşti în ploşti, străoşti în ţoşti, te sar proşti sub cloşti pe proşti scaraoşti, piroşti, cunoşti în droşti de poşti, acoşti anoşti ţopârlănoşti.

– Pe la toacă e băltoacă, dă la moacă o toloacă, rade floacă de tărtacă, tacă learcă de olearcă, în cinzeacă prepeleacă câte-oleacă de săracă de la cracă.

– Dus te-ai dus, întors pe sus, susul sus, dusul nedus, între dus şi dusnedus peste sus cu susul sus, nu te-ai dus nedus pe sus.

– Cade ţeasta, târâi creasta, rade asta de pe coasta cu nevasta indraprasta prin prăpasta casincasta, bastabalasta, metaplasta.

 

5

 

– A căzut şi-am râs şi-a crăpat şi-am bocit şi-am luat-o cu tămâie, guranchisă, nări de voie, ce tot îmi sufli-n muşuroi, roata mai roată, pe dungă, pe creastă, linişte, tot ce nu s-aude că n-a căzut, n-a crăpat, nicio părere, tunelul dârdâie, calm, nu suflaţi nasul, nu dormiţi cei plini de viermi neadormiţi, nu cântaţi în prostie, uitaţi-vă la crab cu tot respectul cuvenit, vine cu putere şi o piatră, n-o fărâmaţi, firimituri mai apoi, nu vă mai treziţi unde vă treziţi, n-aveţi cum vă mişca dacă vă huruie crabul, de el aţi îngheţat el vă suflă scrumul spre apă, nu voi, fiţi leneşi până una alta, e o derobotizare, roboţii nu intră nici în tunel, nici în grevă, nu trageţi muta de limbă, mă ocup personal, orbul s-a liniştit, nu există lumină, îl reprezentăm, dacă e cazul, tunelul se poate bloca, proştii, ne trage crabul înapoi, n-a căzut, n-a râs, fără el nu mai e speranţă de furnici cu judecată, crima se cercetează pe alte canale, nu vă înfundaţi nasurile în deşert, cine are urechi să-şi ţină gura, dacă are, n-are, mai bine, boala nu scuză, ne îmbolnăvim papălapţii, binevoiesc să-mi exprim lepra mai apoi, după enumerarea de neînţelesei croncicomanii, mă aflu pe alee, sparg bâlciul plimbăreţilor, nu mai trece nimeni din clipa asta, neîntâlnire, nu se bea, nu se îneacă, de ce te-ai îneca din senin, nu râdeţi, seninul nu cade, nici eu, dau la apă şi la cap dacă mă supăr şi fără să mă supăraţi, stoarceţi-vă ochii şi umpleţi-vă sticlele, schimbăm betonul pe transparnţa crustei, procurăm ţeste ţestoase, luptăm pentru planul bolii, boala se aprobă, sunt bun şi mă bat pentru muribunzi împotriva dinastiilor, riturilor, făptaşilor, cu cap, ce tot cară furnicile cenuşă şi scrum toată viaţa, generaţie după incineraţie, nu, o rediscutare a tunelului, blocat mai bine, pe loc, ce fum, procurăm îngheţ, consumăm resturile de comunităţi sinucise, împinse împotrivă-ne, anumiţi fluturi belicoşi, câte-o graniţă la spinare, pe crabi numai, o hârtie pentru vizita regretatului răposat, ne înţelegem, nu mai contează nimic, declarăm tot şi, dacă e cazul, nimic, nu se mai poate, nicio furnică împotriva crabului, toate furnicile pe linie, drepţi, de-ajuns cu muşuroaiele, forfecaţi-le pe toate şi pentru o singură cârtire a unui singur ou, curăţăm şi tunelul după ce asigurăm crabii, nu e fabulă, codul nu e pentru cine aude, ne-am încurca iar în vechime, în chimere, în cheremuri de pe vremuri, a zis crabul cu zăpadă concentrată, nu m-aţi văzut, nu mai zic ce-mi vine, nu-mi vine mie, de ce mi-ar veni, m-au chemat, am chemare la crabi, nu la toţi încă, nu se poate dintr-o dată, mai sunt unele limite, la o parte, ce se întâmplă, a, nimic, de zece ani se întâlnesc două furnici, e prost, m-aş exprima în limba în care gândesc şi ce gândesc o să vă pară rău, păcat şi de unii crabi că nu mă clămpănesc, nimic, voi ucide în mine pe cei ce nu pot să moară, legaţi-vă brăcinarele de şireturile pantofului unui crab neidentificat, nu spun că eu şi pe ce canal, de unde până-n tunel, nu mai rezistă, luaţi-vă tălpăşiţa cei nedacapitaţi, doar spânzuraţi.

 

6

 

– Stau pe piatră normal, adus de vânt, prin scrum, vere, nu te zborşi la mine, zborşeşte-te la vânt, zborşit ai rămas şi n-am cum să mă zborşesc şi eu, aş îngenunchia, n-am genunchi, n-ai nas, fii dulce, pardon, ia-ţi laba, nu, inima, ha, ha, plotoaga aia de coadă, nici, bine, domnule, ori cutare, pe şleau, fără ocol, nu şleau că ba, pe muteşte orice introducere, m-am gândit, e treaba mea, rog, ba a mă-tii, uite, nu-ţi arăt, bine, pauză, foarte bine, nu că e bine, că e foarte bine, am luat aminte, de nevoie, niciun foarte bine, nu rog, spun, pe nedrept, îmi fac a doua nedreptate, aş ieşi, nu ies, tunelul blocat, ce să zic, adică un eco, nu zic, aştept să nu zic, de n-aş zice, aha, n-aş zice, da’ ai zis şi pentru că ai zis, aş zice să nu zic, asta o fi, nu asta e, ori interesant, frumos, iese cu supărare, porcărie, la ce-aş mai împuţi cocina în plus, m-ai prins, să mă dau prins, cam peste mână, nici să mă bat cu pumnu-n piept, vreo zonă zâmbită a pietrei, îmi sparge capul, tăcere, da’ cum, şucăr, exact planificat, altă limbă, oricum nu contează spusa, condamnarea există, şi eu exist, nu putem exista, aşa, întâlnindu-ne, încrucişându-ne, ori-ori, deocamdată ori pe-a dumnealui, o zi şi mai nimic, potolescu-mi pantomima, pantofimea una-una, m-am ars cu ţigara, mă mai prinde o dată, râsul s-ar nota, vocea e compromisă, nu-ţi face griji, domnu’, se prinde la mişto, şi de ce să-mi fac numai eu griji, care are grijă să mi le fac şi pentru ‘mnealui, poate să-ntreb ce să spun, să spun că nu mai spun, a câta oară, lucrurile fiind astfel lucrate, orice adaos le-ar strica, părţile, sunt parte, de exemplu, mă simt parte, între cine şi cine, bine, mă şi autoexclud, singur, întregul nu se ştie, se crede, nu mă cred, te iubesc, crede că-l urăsc, nici măcar, mă mir, nu-i intră-n cap, nu-i intră nimic oricum, am o îndoială, nu e voie, mi se pare, să nu mi se pară, declar, cu ce drept, să ne fie de bine, nu ştiu cum şi dacă se spune şi unde se spune dacă se spune aşa şi de ce şi stâng-drept-stângul, a mucles, nu acolo, acolo, de ce mă gândesc, de-aia văd două tuneluri când nici unul nu se mai ţine, da, nu mai ţine, sigur că ţine, eu cânt, nu cânt în cazemată, ce beşteală şi bulibăşeală, să fim serioşi, tocmai, să nu fim copii, exclus, eu mă ocup de altceva, se ştie, trebuie să minţim, să minţim dar ce, e un rând după, am făcut-o – am făcut-o, să nu pară că mi-am luat-o în cap, nici să-mi torn cenuşă, se raportează numai aia, nici să mă facă scrum, să mă fac praf tămâie, asta e treaba mea, pe unde scot cămaşa de furnică între cleştii crabului, n-am idee, are habar ori n-are, distracţia se anunţă, să zic frumoasă distracţie, aproximativ, se drege, are cruste, şerpi de cruste, eu ce am, n-am, de ce să am, n-am p-al dracu’, nu sunt, nu înţeleg – nici eu, chiar, poate nu sunt înţeles, poate nu înţeleg nici eu şi că de-aia sunt neînţeles, nu e dreptul meu să fiu neînţeles, cred că să înţeleg, chiar dacă, neînţeles, nici asta nu e, ce-am zis, domnu’.

 

7

 

– Auziţi cum bolboroseşte-n front, scuzăm obscenităţile la ceai, ce succes la plată dată altădată, gata, nici aşa, vrea să ne arate el, probabil, am văzut gura, nici martiri, nici mahaviri, harnaşamente ruginite, doamnelor, castelor, ce crimă, nu se face să se amestece, chiar dacă s-ar întâmpla ca domnia sa să fie ucis, vom fi obligaţi să schimbăm identitatea în caz că are vreuna, după cum pretinde, nu asta e problema, dar să fim serioşi cu identitatea, mofturi, cum i-am auzit urmaşii, de fapt îi urmăream, dacă vă interesează, toată groapa de furnici, nu puteam sta de vorbă, e-n aer orice, nu noi, nu ne putem permite, ziceam că tace, ori că face, manierele astea ne mai şi jenează, dacă nu ne ignesc, nu eu, ele, felurile astea de fleacuri, ce am aştepta de la un lăbar, ba, mai mult, preacurvar, să fiu scuzat, în grădina publică de lângă tunel, o are lungă, se laudă, s-o arate, probabil asta l-a apucat, rog, eu da, rog doamnelor să i-o cerceteze şi să i-o rupă, dau un exemplu, filmăm, tăiem scena, da’ o ţinem pentru noi, pentru cei aleşi şi pentru crabii care vor binevoi să ne scape, cu meganimitate, vreun pantof, fie şi găurit, o pantoafă, o primim cum se cuvine, o şi futem, o lăsăm pe-a ei când ne-o băgăm în ale noastre, nu e de glumă, tunelul nu mai are spaţii, nu are spaţii pentru furnici, de-o pildă, chiar dacă ele l-au operat, acum le vom opera cu tot realismul agricol, în capul împricinatului semănăm tutun, fumase, ca şi acum, nu se lasă de rele, suge draci în nasu-ne, de-aia mai epurăm mărunţimi, nu din simetrie maimuţărească, ne ardem călcâiele proprii cu focul de la crabi, crabii ne luminează, ne încalţă, ne iau căcaturile din ochi să-i privim cu amor, vă veţi freca de crusta lor cei ce veţi fi vrednici de târâşul de aur al tunelului, puteţi fi căsăpiţi, aşa vă trebuie, dacă nu v-aţi învăţat minte la timp, cum încerc să vă îndrum, măcar şi prin muştruluirea capitală a stârpiturii de faţă, nu i-a mirosit a adevărul adevărat, nu ne pare rău că după aproape o viaţă ne vedem siliţi să-i luăm ce i-a rămas, dar nu oricum, chip să nu-şi ia singur tot, să nu ne ia şi pe noi în stilul ăla de blestem, noi iubim gheaţa, să-i interzicem, bunăoară, să-şi imagineze că o tuleşte, pe orice cale, pe-acolo pe unde-or fi gheţuri, poate fură şi vreo femeie, fie nevastă-sa, nicio nevastă, ba, trageţi, ţăndări bebeluşul, nu amestecăm copiii în afacerile tunelului, evident, e altceva în acţiunea respectivă, dacă are ideea să realizeze, auziţi, starea în care sfârşeşte, nu-i lăsaţi timp şi ăsta e rostul adunării prezente, altfel avem destule urgenţe, nu ne putem ocupa de nicio altă furnică, un simbol, iar restul, masele, cunoaşteţi, n-o ma lungim, e un risc şi să nu se pişe pe el şi să realizeze că s-a pişat pe el, ca pe noi, necuviinciosul, să-şi aducă aminte mirosul de peşte şi nicidecum pe cel de crab, singurul demn de un nas care, respectându-se, se taie.

 

8

 

– Înot tot, răi corăbieri dacă vă bucuraţi că mă înec buşit de cojile voastre, şi scuipaţii mă apasă, măcar că-i scufund, agravant, obrajii să mi-i clătesc şi voi îmi scuipaţi bucile, de unde-oţi fi având atâta scuipat, oare oceanul unde m-aţi îmbrâncit a izvorât din glandele dumneavoastră, ăsta să fie motivul că încerc să nu mă înec, să vă fac inimă rea, că nu-mi fac de-o altă idee pe scurta istorie a sufocării cauzate etern de bunătatea domniilor voastre, c-aşa e lumea, daţi cu maiul şi mă-mbăiez adânc, de-aş vedea dedesubt, în leşinuri, sentinţa mi-e de învăţ, învăţ ce n-am făcut, nu m-am mai înecat până nu m-aţi înecat, pentru că, doamne fereşte, cum mi-aş fi permis eu să vă înec, furnică de tunel, cu onoare şi muci, cerşetori de scuipaţi, slăviţi fiţi cât mă scuipaţi, dup-aia, Dumnezeu cu mila şi scuipatul, că dacă face dumnezeu laba peste voi o să mă înţelegeţi mai ca lumea, înot târâş prin apa sleindu-se de-o secetă cum n-am mai simţit de când mi-aţi pocnit bolboroselile, o criză pe buric, m-au ţâştit şi nişte curve, să fie sănătoase, făceau aşa din buric, mi-am pierdut firul furnicos pe funia porcoasă, mi-am ales ştreangul, p-ormă, cu pantofu’, cu lingerea crabilor m-aţi uitat din ce pedeapsă mă botezaseţi şi m-aţi băgat la altă apă, program mai mare, ceea ce nu-mi trebuia, mi-era de-ajuns flocarniţa ălora, mă sufocaseră bine ha, ce altă viaţă, adică şi pedepsiţii, pe drept ori pe nedrept, să se bucure şi ei, să se înece aşa scuipaţi la a doua normă, vă obosiţi prea tare pentru un mort prost de altă viaţă, ce n-am fost, ce copil, ce al mamii, nimic, şi de crăpat să excelez deodată, mă şi însuşiţi, mâine-pomâine, pe-ale voastre, vă sugeţi scuipaţii la loc din hoitul meu, îmi sugeţi găvanele de tot ce vă voi fi văzut la o adică, mai şi crabi, răsfieraţi, vă ţineţi de foame ca o perfecţiune, păcat, îmi fusese frică, o să vă fie, nu mă băgam şi m-aţi şparlit, mi-aţi şparlit gâtul şi l-aţi mâncat pe lângă zid cu hoitul, până-n lături, capul mi-a rămas între voi şi mă judec înecându-mă cam împing şi vă împingeţi la distracţia înecatului, programul e vechi, răsturnat, vă răsturnaţi şi singuri, din filosofie, o uitasem, aveam acest principiu al corpului, m-aţi liberat cu crabii voştri cei salvatori, tunelul e al lor, dacă nu mă înec, altfel ocup un timp în care se mai pot întâmpla neînţelegeri, mă înec dinadins, scuip, deci, şi eu pe mine, nu vă apasă, fraţilor, îmi pare rău că mi-e ruşine, ori mi-e ruşine că nu-mi pare rău, eram în incursiile de amuzament, se mai gelozeşte omu’ şi-aşa, că de ce râdeam, ce-aveam de râs, să mă înec atunci de râs, şi să nu mai râd, adică, să mă înec, atât, ori nu mi-e clar, ploaia scuipaţilor, râd de ce mă piş pe căcatul ăsta de metaforă, v-am păcălit şi cu bolboroseala, aţi încurcat-o ca cu mărgăritarele, porcilor, din bolta asta îmi permit să mă bâţâi cât numai de râs să nu vă mai ardă şi numai mie să mi se înece ori râsul ori cheful de râs, am capul departe, mi-a plăcut să mi-l pun, din el aţi răsărit voi, pe invers, eu n-am ce-aţi zis că n-am, n-am râs de voi, voi n-aţi râs nici măcar de mine.

 

9

 

– E, te-ai mai liniştit la repetiţie, piesa nu s-a jucat însă.

– Nu se mai joacă, am încurcat-o, îmi rămâne capul cap.

– Oareşcât, ceva-ceva, o să fâsâie şi iar porneşti o repetiţie.

– Mă repet aşa, mai căpos, şi fâsâitul se infineşte crab.

– Împrumuţi amintiri de capitale şi le ţii bâzul la labă.

– D-aia mi-e frică să nu mă moi în moalele capului.

– Şi-aşa a ieşit moale piftia că te-ai fript când ţi-ai dat foc.

– De încercare, contra curentului şi m-a curentat.

– Şi scuturându-le, le-ai dat de lucru, a le fi recunoscător.

– Tot timpul, ce altceva e repetiţia singurătăţii în tunel?

– Crabii au croit-o altfel orânduirea muşuroaielor-ne.

– Mă împac în sine-mi şi cu crabi, o dată şi odată, nu te îngrijora.

– Depinde şi de ei, ori numai de ei, ce mai e o furnică în ziua de azi?

– Păi uită-te, nu mai e, iar în loc sunt dumnealor, este ce este.

– Ce nu este încă te roade, acum o să-i lauzi spre a ispăşi.

– Şi ce-o să fac după ce ispăşesc, e citită cartea-n sloi.

– N-o mai fi atâta, îţi iei seama zilelor ce s-au şters de pe faţă.

– Faţa s-a retras demult de pe faţa pământului arsă.

– Nu sunt de acord cu talentul leprei de a mânca feţele pe neales.

– Mă laşi tablou cu bunele-ţi asolamente de consolare-lare.

– Ajungi la mine cu ochii când îţi sunt în pioneze furate de crab.

– Priceput, îmi iubesc apărarea, chiar dacă nu e cazul să zic.

– Apărarea te fierbe de distracţie, să-şi omoare timpul dumitale.

– Ia-mi luat-o înainte şi-aşa-mi fac de un chilipir să mă omoare pe mine.

– Dacă nu intervine neprevăzutul altei individualităţi căscate.

– Atunci iese scandal între inşi, mi-ai luat piatra, îţi sparg capul.

– Şi maimărimile se vor împărţi înte felul unu şi felul doi.

– O să ne halească bătuţi gata, mestecaţi, ce puturoşi.

– Nu că dacă vă mâncaţi de tot unul pe celălalt sunteţi ca la început.

– Păstrăm eticheta, teatrul e teatru şi-n societatea canibală.

– Mai ales, admite vreo furtună, praf s-alege de tunel.

– De-o să-i împac şi pe ei, care va să zică s-au ajutat de hoitu-mi.

– Poţi să crăpi din senin, ori scuipat de vreun pantof grăbit.

– Oricum n-am cum înţelege moartea, dar nici pe pantof.

– Pantoful e suprem, îl vezi, nu-l ştii, nu-l recunoşti.

– Cum rămâne cu ţestele, ţeasta-mi bălăbănită prin tunel?

– Spovedania ţestei de furnică a adormit crabul cinstit.

– Cinstea se lăţise la prea mulţi crabi cât ai clipi.

– Şi, normal, furnicile s-au necinstit să-i dichsească.

– Mai pe urmă aveam cap de crab în onoarea pantofului.

– Cu scene protocolare, printre care şi sacrificări misterioase.

– Necitate mai mereu, din lipsă de timp, de alt timp.

– Memoria s-a rata din pornire, păcat că şi ouăle-n muşuroi.

– Seamănă a lumea nouă a crabilor şi aşa, e grea.

– Ţi-a tăiat craca noaptea, în loc să-ţi forţezi văzul ori sufletul.

– La repezeală, ca-nvârtejirile din bietu-ne tunel, a că nu-i story.

– Fire-ar fi fost, mai bine inventai un cotropitor necrab.

– De-asta mai e timp şi pantoful ne-ajută, de-aia s-a rătăcit.

– Merci că nu i-ai divulgat cu precizie sexul şi nici mărimea.

– O fi şi el de-un sex-două, ne mai dă şi nouă.

– Chiar acum te clatini de-o căinţă şi foarte bine faci.

– Ca să vezi pe vremea asta ne uitam ochi în ochi, ontic.

– Mai încet, tot mai încet, ştiu că o întorci din interes.

– Mă lasă şi pantoful, mă laşi şi tu, eu de ce nu m-aş lăsa?

– Din imitaţie, care de-asta te lăudai că te fereşti din senin.

– Căzusem din nori în tunel, ca şi cum, vai, mă reîncarnasem.

– Furnicile cum se cară unele pe altele ţi-era de-ajuns să le numeri.

– Nu ştiu dacă aş mai fi ajuns să număr ultimul, am început cu mine.

– Şi-a venit crabul dintâi, că pe-ăilalţi  ce să-i mai numeri.

– Mă număram tot pe mine şi-n crusta-i de mă doborâse.

– Târâşul ţi l-ai înnăscut din firea tunelului, de nu mă-nşel.

– Mă-nşeli, de ce nu mă numeri numărat de-a gata.

– Mi-o fi părând şi rău, nu-ţi mai poţi număra convulsiile.

– Le-am pierdut numărul şi m-ai ajutat de-unde am rămas.

– N-ai rămas, mi-am închipuit trei şi-un sfert.

– Acum aproape trei sferturi ca mai tot ce mai este.

– Prea destul pentru restul infinitului de furnici.

– Cât pe-un cleşte al singurului crab ce mă numărasem.

 

10

 

– Şi dacă n-am vorbit şi numai glumeam, ce, vai de capul meu, de ce nu în glumă, adevărata palavră nu mi-am nici zâmbit-o, sunt ani de când fără vedere am ţinut-o în păstrare, nepişată, bine, m-oi fi lehămeţit de oase, am o pală de nesuferit, îmi ţâşnesc.

– Ai vrea şi cu izvorul te-ai mai aneantiza până colea în sărărie, căzusei nu ştiu cum într-una şi de ce nu-ţi trezeai nici mila şi tristeţea, pluteai post-festum, mi-am dat seama de la distanţă parcă fusese chiar să fie să ne întâlnim cândva neamărâţi.

– Ne plesnisem câte-un tropic de căciulă să ne ţinem, în rest, firea, ca spiritele, puse pe societate, prin scena tunelului, se uită mutele la noi, ne-or duce vestea cu degetele covrig, pe acostate, scuipă-n capul cartoforilor şi nu mai fac deosebire de limbi, taci?

– Şi dacă tac nu înseamnă că nu gândesc la fel, de-atâta amar, n-ai ce, n-avem ce le face, prăpădenii dacă se, ne consumă, ne lasă uşori, prea uşurei şi prostovani cum că nu ne mai violăm nici între noi, de-am vrea că am putea şi din tunel un pic scăpa.

– Ce să facem şi afară, până-n gheaţă şi-napoi, aici ne-am dat tălpile, la ce-am mai fi ajuns imginativi după o vorbă grea, cearta ni se făcuse carne măcar, vie şi-ncă repetându-se pe coamele leşiei, în licărele aşteptării masturbate, mărunte lumi şi nouă ne pică pumnii-n lingură.

– Aici îţi mesteci mâncărimea, ce stai de vorbă, frumos numai locul, dacă-l mai simţi, dintâi, cu tot păcatul întânirii ăleia neverificabile, cine nu păţeşte, că şi eu, mai din timp, pe-o terasă, cu ochii albaştri în albastrul boltei, aşa mi-ai spus, unde te uiţi, cu ochii, ai mei, parcă şi ai tăi.

– Chestiile astea n-au loc, nici în amintire, printre furnicile ui poka, mi-erau sprâncene şi tot mai credeai că-mi existau ochi, ba ar fi şi plâns pentru când aveau să orbească, îşi petreceau, te pomeneşti, vederea în privelişti dinăuntru, cu ochii-ţi.

– Destul erai dărâmat, am început să ne dărâmăm de drag, într-un fum, furnicile cărau o carte devorând-o, n-am expresia lor, închide ochii, tot n-ai altceva de văzut, uită-te cum ţi se închid dintotdeauna şi niciodată n-or să ţi se mai deschidă, nici ai mei.

– Văd că începem să ne luăm în serios, mâine-poimâine şi progenituri, te-a stricat vreun dumnezeu din câţi ai lăsat în plata domnului, alb-negru, nu se făcea, îmi spune o furnică, să mă desenezi în chip de hoţ, ce-am râs, ba am lăudat tot restul, de hoţ ce mă desenasei.

– Şi unde te desenasem de te-am şters şi-am desenat în loc un hoit fără chemare, speriat de avioane, nu se înţelege nimic, jignire furnicilor, nu erai chiar hoţ nici mata, erai crab, nu te-ai înţeles, poftim acum de clămpăne în scârba obscenităţilor care te înlocuiesc la fel.

– N-o să mai datorez zidului ori cercului, îmi fac o distracţie la care să nici nu mă gândesc, să se petreacă mai vreau nemaivrând, eşti surdă de linii şi unde şi zgomote pe-un supraritm când dumnezeu s-o mai face, şi la ce, se ară, zi şi noapte înghiţite.

– Ai pălit, îţi perpeleşti ultimii ochi, nu-ţi mai ţine sictirul, la ce m-ai drăgăli pe valea goală, piatra crapă-n ajante, ar vrea ea, baia crabului, plici pe limbă, cu voce de gheaţă, de când se ţineau la beţie, pe vremea noastră ne mai ţineam gura-n tunelul padmapanizant.

– Teorii de orgii, scăfârlii în răgălii, nu, nu te provoc la limbuţii ramlilii, ştii ce nu ştii, n-o duc, las-o apranayamanaadinistita, o greşii, mă opri şi-mi spuse atât, vreau să-ţi vorbesc şi pe urmă dispăru, culesei doar un muşuroi de identităţi fotografiate

– Să-ţi sară mucii, d-aia lolăi progresul în rafale de bale, ne bagi în boale, ţin’te neică pe cea, pocneşte cu smicea, scoate limba uite-aşa, vântul când te-o urechea, peste piatră gălbinea cu amor din bidinea când mustea şi mustăcea crima din domnia ta acana.

 

11

 

– Ce fericire şi aşa, mai mult de-o grohăi poţi bombăni.

– Nu prea mă am cu cine te ai, te cam am cu cine nu te-ai avut.

– Asta e ştiută, ia gândeşte-te ce şi ce se cuvenea trăit.

– Târâit cât am trăit, nu-mi arunca picioarele-n nas.

– Mâncate, lepra la spinare, ţi-au întros leproşii curu’.

– Cereau de pomană cu amândouă bucile, nepoliticoaso!

– Că-n piele, că-ntre piele, îmi permisesem o metaforă, lepromane.

– Cu astea am terminat demult, îmi voi încerca iar norocul.

– Atmosfera aia nu făcea doi bani, te înghesuisei os în os.

– Şi-ţi închipui că fericirea asta mă ţine toată pielea, lele?

– O iluzie pe veresie, îţi mai laşi clientela fără oase.

– Cum şi dânsa m-a lăsat fără carne, nici vierme, nici semen.

– Bă, ai lăsat-o baltă pe madam Nandini, singuriu, identini.

– Nu e a mea, nici a ta, s-a-nchis să nu-şi deschdă guriţa.

– S-au dus cocoşii pe copcă, chiar citaţia ei ai ticluit-o pre o pace.

– Tot un drac şi-ţi mulţumesc de cum îţi baţi joc de nimicură.

– Măcar între polăţile corlăţilor de ne-aşterneam să ne mâncăm.

– Că tot ne-adunasem, ăia eram, de-aş mai fi, ce crezi.

– Lasă, vino mai încoace, împinge-te cumva, o idee, încerc şi eu.

– De-ntâlnit ne-am întâlnit şi-mi fugi pe pustii şi ia stai!

– Nu stau să mă tai, ieşi la vedere, în bolovanii ăia te-ai sleit.

– M-am afundat de piatră şi-a pupietrit fumul tunel, la fel.

– La fel sau de-a-ndoaselea, prea te ţii locului, le-oi întoarce.

– Pe sus, peste bolovani, că ăia nu mă sug, magnetic.

– Ştii un lucru şi dansezi un babilonian, papinian, paninian.

– Nu-s pe ob-scenă, bs-mob-mops, am uitat mobul orb.

– Morbindini la a lu’ peşte spre răgălii cu mămăligăreşte.

– Cum mă măgăriseşte, că mi-au făcut o măgară să mă ardă.

– O viaţă şi o ardere în cap de izvor, ziceam cu nataraja.

– Babiloneşte, mă ferească şi crabii de ăl carbid caraib.

– Ai sfârşit-o pe-afară, pe scară, pe sfoară, pe sfârioară, ară.

– Călcâiul nu-ţi ajunge nici în Venus şi-mi pisezi norii.

– Din groapă în groapă şi mai răsare o floricică din furnică.

– Eu tot cu crabii, în ei, din ei, răsărit înapoia mutelor.

– Le cauţi în coarne-ntre crăcane, doar miroase a futelniţă.

– Asta-n vremuri împărate, nu mă sug din sclavă neîmpins de-o scafă.

– Şi-mpingi personal prin canal canibal o fleică teleleică.

– De-ai aştepta un pic grozăvia şi-ai ejacula-o pour toujour.

– Hopa, să nu mă mai scol deloc la matale-n boloboc.

– Desanscritizează-te simbolic, când te pocnesc, ioc purush.

– Pedepsită, usturată, urzită ţeastă-n frigurile frigidităţii-ţi.

– Te traduci din lespedea ţicnită, oho, când te-ntorceai pe-o parte.

– Şi-mi erai tunel căscat la cherem, şarpe-n păuniţă.

– De cap, că nu furnică-n crab, crab în furnică, basta!

– Norma de agonie, cheri, cine-o citi pe futuporcării.

– Du-te-n brânză, ceea ce tot nu pot înţelege de ce nu te-oi înfige.

– Sufletu-mi plânge, pizdă-plânge, când cu naşterea mielului.

– Pe tăiate, coate din scarpeţi, ce-o mai fi horând horinca mana.

– Cum nu te mai strânge nimeni de coaie vorbeşti ca un procuror.

– Mi-en fire fărăporculcorpul şi-n glavă concavă palavă.

– Şi m-am mai scăpat că eşti şi-n mine, am zis ziua, mereu.

– Mi-a fost de-ajuns să mor fericit pe partea-alaltă.

– Căcat îndrăgostit şi toată medicaţia şi constipaţia şi raţia.

– Piraţii în raţii, crăcănaţi-i, descoiaţi-i, berechet de căcălău.

– Pe limba-ţi ţi limbuţii ling prepuţii că mai muţii laba puţii.

– Te-ai dat pe ce te-ai dat, ai dat-o pe ce-ai dat-o şi lungo şi lato.

– O femeie are chestie de cherestea, resteu-n ea să stea.

– Eşti frumoasă ochi ca din cur scoasă, ba şi mai frumoasă.

– Şi bine te trag în poză din metamorfoză de mostroforţoză.

– Te prijon pe cobră, pe şa, pe cal, pe şacal, vorbe-cobre.

– Scrisul e viaţă, fantezia-reîncarnare,reîncarnează-mi bucile.

– Mititele, furnicele, crabul clap, fâsâie-i clapa la cap.

– Babuţoiule, mai p-între-coa’, ce nu te mai târăşti cât să poftim.

– Poftesc şi nu mai dorm, ceea ce-mi ficţionalizează tunelul.

– Tunelul la mine, între stâlpi târâş, brr, cum mai plouă pe ovare!

– Dinţii-n aer, nu, sparge crabul, să-nveţe ce-nteţeşte.

– Poză-n poză, linişte, pe cine ce mă doare, să terminăm.

– Să vezi ce puriu, că nu ştiu şi mâine vin toate zilele.

 

12

 

– Taci şi tu pe dus cu-a neprii-leprii, ochii bonţi, pantoful pe băltoacă, un linţoliu-n praf, al câtelea, atenţie.

– Bâlciul galben al florilor, căluşeii da, strune voiai să înţelegi prin băltoacă, o strună şi lungul tunelului.

– Pe lat, pe subţirime, păcat mi-e de orbii de râs, cum tot râd, albi, întinse şi fiinţele îngerilor.

– Ar fi păcat să dai înapoi, poftim, copile, orice raritate din desime, două la dus, una acolo, vrei să spui.

– Trei, mint, la plecare, adunăm de pe drum, tot mai rar, necum căpătâiul, punctele desenate de-al cui.

– Ţi-ai râs de invitaţie de cum ai intrat, cine mai intră, numără conflict obscen şi ieftin la făină, baba.

– Că venea iarna la furnică, venea vara la crab, nu venea nimic la mine, nici tu crab, nici tu furnică.

– Grabnici în tunse turnee cu lâna ouată, serpigo şi câtă vastiditate, paraventuroasă, stătută degenerativ.

– Lepros de şapte-opt, tras în golul cărnii dintre furnică şi crab, crăpat din piele în carne şi-n abisul unei labe.

– Dzoe aruncat-nearuncat-mantrat-catapultat, în bhakti-ahimsa-vajradhanur, vai de vidya-bhangai-ganga jale.

– Val mic, martirmandir, muntegrăuntele de cântă ca adineauri de peste vad şi n-ai ce bea dacă auzi.

– Cum vorbi la râs mai mare şi-am încăleca şi-am descăleca muşte bătute pe atinsele, tangibilitate.

– Te-ai înurcat cu nesimţire în iţe şterpite, abia de-ai mai râvni să ştii că măcar alţii se târăsc.

– Mă ştii, nu mă ştiu, nu te ştiu altfel decât că mă ştii, dacă vrei încă să mă mântui făţiş.

– Iese din înţelegere, am înţeles cu pică, de la început până acum, că le-a trecut alor tăi şi gloria latrinelor.

– Am intrat împreună de unde nu mai putem ieşi nici pentru a ne oferi căcatului tras în poză sfânt.

– N-o să se mai comunice nicăieri, nici şie, ce vi s-o fi întâmplând, nici muşte ronţăind, orice.

– Când se puseseră-n mişcare, capete-ncinse, o amintire, o luptă, i-aş fi împins, împuns spre cinematograf măcar.

– Realitatea din tunel cu comporta comunismul antic tropical de-o glumă pe pălmuite, el, ea.

– Am încetat din viaţa lor, care se sfârşise definitiv de cum ne-am încrucişat totuşi ca într-o amintire.

– Minte-ţi dezbinată încă i-a ruşinat, trebuie să încerci vreun sentiment, nu să te laşi fărâmelor.

– I-am iubit în toată renunţarea din mandirul călcat de pantof, dacă nu pantoful înlocuise mandirul.

– Aici ţi-ai lăsat sufletu-n confuzie, nu vezi că nu vezi nici tunelul, nu-l auzi, nu-l exişti?

– Asta ar mai lipsi, cum n-ai apucat niciun vârf de ac din ţeapa-ne, cum aş mai fi îndrăznit?

– Uite-aşa, te dai de-un ceas ce nu e al tău, nu al morţii, neînvăţat să i se dea jertfă din senin.

– Când o să fie linişte-n tunel odată, poate liniştea aia va acoperi cu milă şi cenuşa-mi.

– Pe bună înţelegere, nu în râs şi feţe, ce feţe, nicio faţă, faţa tunelului încă ai ratat-o mut.

– Mai trec pe acolo, de zece ani, pe la trei şi un sfert mă împac, mi s-a părut nu ştiu cum.

– Sunt în lume tuneluri netrecute aşa, neadormite, că un somn îţi tulbură şi mântuitorul pantof.

– Treci la loc atunci, cu iubire, lasă-mi nefiinţa în uitare, la jocul de cărţi, de carte, la o parte.

– Şi iar o să mă tragi de găuri, cu cleşti şi furnici, preschimbându-te-n preschimbătoarea-mi parcă.

– Îmi pare rău c-am picat aşa, mă gândisem o clipă la tot timpul, mă întinsesem cât cuprinsesem.

– Neştiind nici de binele crabilor, ce gust, ce obligaţii, împrăştiat în juru-le în prostie râzând.

– Mă preodihneam, am lungit-o, zac lat când te iubesc, ce mult mai zac, o să-ţi povestesc, ori nu.

 

X

 

1

 

– Am împins firimiturile furnicii între carapacele de ţinut, altădată, grăunţe, în inima tunelului, ţăndările de crustă mi le înfigeau în piept, când aveam, m-au intesrsectat şiruri de furnici înmulţindu-mă firimituri şi împingându-mă parcă înapoi, cu foşnet, bătea vânt, m-am risipit în fugă mare, pleoştit de boltă, ricoşând în muşuroi cu praf şi fum, mi-era foame, m-ai împins.

– Facem tren peste copac, mi-ai cerut un fum, vezi aur, am închis căderea, schimbăm, iar vrei fum, bine, sus, şi cum e pe-acolo, vezi albastru, te-am auzit înseamnă, a zis cineva, pe mine n-am de ce mă auzi, ne apropiem, te uiţi, coboară, toată lumea, nu, pe gât, o, pe ochi, aur, nu, a, şi sărutul, şi e ultima oprire şi merg să-mi dau soare.

– M-am repezit pe după copacul celălalt, cu jumătate de sărut, cu tot, cu o iluzie a totului rămas dincolo, te trăgeam în mine după mine dintotdeauna, m-am stins din ordin, am încheiat un şir, niciun semn că eu eram tu, că tu mă urmai cum te târam, nimic, mă şi stinsesem, am început să te uit, apoi cu o altă aducere-aminte mişunam cum nerăbdători se foiau, poate, şi ceilalţi.

– Am o problemă cu vederea, n-am decât mătasea în valiză, te urmez, nu era acolo nicio pierdere, a, s-a rezolvat, o să-mi iau drumbunul să-mi dau soare, cum spui, tot, n-am pe nimeni, e cineva, o gazdă, e soarele, în fiecare an, valuri, un vapor, mă cunosc, aur, tot, şi sărutul, şi problema cu vederea şi nevederea.

– Te câcâi cât să luneci de pe copac, aşează-te aşa, pe aşternut, învie mucegaiul, aşterne-te la rasul firimiturilor dintre capace, cum foştenesc, le râcâi să auzi o muzică, nu vorbeşti, te uiţi, aur, te văd vedere, lung, bolta grea, tunelul mai gol, groaza tinereţii şi o ploaie schimbate pe-o privire, ce mama dracului te câcâi, doar mergi să-ţi dai soare, că nu se mai găseşte, prostii.

– Te-avusese fecioara-n grijă, prin tunel cu piatră ne-ntinată, cum mă perpeleam ca-ntr-o rugăciune, de patimi, citeam o carte, se făcuse frig, urcasem jumătate de copac, te-am repezit la fel, din invitaţie la cădere, nu din susul catacombei reamenajate şi murdărite de îmbrăţişări, ude, duceam fum de-atunci întru sărutul nostru.

– Te văd dintr-un film pe o talpă ca o palmă, stăm între continenete, pe la firimituri, de-ţi moşmondeam ştampila când m-am stins şi te-am luat la trei păzeşte că te câcâi, din laşitate, să nu auzi, să nu mă comit, să depăşesc sărutul, oprirea nu existase, chestia asta o gâfâisem altfel împingând firimiturile.

– Nu-mi convine de când m-am trezit azi să plec să te văd, să nu te mai văd, am o problemă de vedere, să mă soresc, te uiţi într-un fel, n-ai nimic, mi-ai împins mătasea, mi-ai fi îmbrăţişat-o mult mai bine, cu poveste din trenul de pe carapace, nu mă opun, tocmai asta te face să ţipi tandreţe, alungare, nu ştiu ce e aia sati, nu-ţi pot urmări ritmul firimiturilor, nu pot să te văd din cauza ochilor.

– Zici că aveai părul şi mai lung şi e atât de lung, aur, prefăcut, fum, te vezi, te tot vezi, o firimitură şi ţi-ar zdrobi mătasea de ţi-o crezi, până ţi-o vezi între carapace, ne-am strânge pe totdeauna, nu ne convine, ne trage şi altceva, împotriva târâşului dintr-o parte în alta, mai alunecăm, ne mai tragem sufletul, ne fărâmăm să ne împingem înşine, care pe care, între carapace, cum îţi mai închipui tren, crabul jos, dar cum îţi închipui că o să-ţi mai dai soare chiar la soare, de pe ce lume-oi fi, dumnezeule, că nu era să te iubesc stingându-mă, cu firimiturile, nu mai aveam habar de sentiment, măcar şi tu cu soarele iar ce-mpingeam nu mai era firimitură.

 

2

 

– Trebuie, din onoare şi datorie, s-o împing până la ultima oprire, n-are centură de castitate, centură poate că are, dumneavoastră păreţi a avea castitate, deşi lumina ar fi cazul să vă bată în faţă, parcă vă umbreşte, ori dumneavoastră, taci puţin, centura, umbriţi vâjâiala asta măruntă, ţârca-ţârca, ne mulge platitudinea dinspre ţâţele de stei, şi nu înţeleg cum de-aţi fi nepoata, după care mamă, după care tată, a vestitului crab Nandini, iar după tată, ori după mamă, a nu mai puţin vestitei furnici Nandini, am citit pe undeva, cred că o carte, alo, centura, dormi, lucruri stranii, asta era expresia unei năluci, se nălucise când alianţele ei, la miezul nopţii, o strigau cu voci de vetali.

– Tot nişte alianţe în depărtatul fum al adolescenţei mele, n-am cum mă lăuda, se plictiseşte şi centura, sunteţi tineri, pe-un capac, toţi, o să coborâm şi n-o să ne mai vedem, nu ne-am văzut, e şi-o obscuritate aici, mai densă ca a descendenţei mele muzicale, aţi auzit, nu că am în auz permanent ariile acestor strămoşi de pe capace diferite, aud şi cum mai râşnesc capacele carapacei firimiturile pe care le-mpingi acolo în timp ce o conduci pe dumneaei şi te îndrăgosteşti de mine cum crezi că mă audiezi, râşneşte.

– Suntem în aceeaşi mişcare, tempo-ul dumneavoastră, prin umbra altor vremuri,altfel ce femeie caldă, mă sustrage în sentiment, n-au decât iasomiile să fie etern verzi şi uneori mirese albe, aş vrea să vă dedic exact o frază de răspuns descendenţei voastre, însă aceasta se anulează cum şi descendenţa-vă îmi sună o umbră de lumină, am şi fata asta de dus nu ştiu unde şi firimiturile.

Am putea să ne oprim, am putea să mai auzim aceeaşi muzică, jumătate, umbrită de jumătatea cealaltă, dacă mă crezi, în descendenţa mea mă credeţi ca şi cum ar fi şi a dumneavoastră, aveţi sentimentul aceleiaşi muzici, deşi nu al aceleiaşi descendenţe, de fata aia nu mă leagă nimic, ea s-ar lega de dumneavoastră, de tine, cum te bântuie, altfel, descendenţa mea, n-ai mai descinde din tren, ai urca-n trenuri să mă revezi, ai risipi firimiturile pe cale, părăsind rânjite capacele carapacei.

– Evit, ştiţi, gafe de romantism şi mă uit aşa, vă măsor nu numai în adâncul acelei muzici ce se aude singură spre a vă lăsa mătasea unei oferte în surâs, parcă aţi surâde, aţi fi gingaşă, ştiţi, o iasomie mereu umbră, dumneavoastră, tu nicicând dornică mireasă, iar, la un timp, după alt timp, după timpuri, mă trage avalanşa firimiturilor de mine pulsate, că fata asta de s-ar răstigni fără oprelişti şi săruturi, de-o oprim, că firimiturile, chiar, puţin şi mai frumos, fără nimic, m-ar onora mai mult sentimentul, prelungit cât de cât, decât ce-are asta-ntre craci, da, n-are centură, păi dumneavoastră, păi tu, cu descendenţa aia numai muzicală, mă linştiţi şi parcă am plecat departe, departe, uitând de firimituri şi de fata asta fertilă, v-aş mai asculta cândva, de n-ar fi să ne oprim, nu, n-avem pe unde circula a întâlnire, s-o lăsăm, am de dus fata, asta, nu, de oprit, dacă şi ea s-o opri cu perversa aia de centură fărâmată-ntre firimiturile-mi.

 

3

 

– Amândoi vă uitaţi la tufele de fum şi toţi fumegam orizontal printre ele şi v-aţi uitat ce v-aţi uitat, ne-am uitat, care nu ne supusesem în genetică, firimitură de firimitură, ecologic, neoteric, apofatic, astea, nu numai astea ar fi ajunsurile mele, când ajungem, cu toată condescendenţa unei lungi călătorii, într-o campanie, cum vedeţi, nu de colo, trimit la una dintre dumneavoastră cât să vă rostesc împreună, am şi eu ochi, o firimitură vreau să-mi intre, să mă orbeasc, dar exişti o femeie frumoasă, a mică e urâtă, câştigă la urâţenie, câştigi la frumuseţe, împreună priviţi fumul ce-l priviţi, fumegăm, care eşti frumoasă, care nu eşti, nu sunt de pe aici, ne ducem unde n-am mai fost nici unul, cum am popula frumuseţea ori urâţenia cu necunoscutul înainte de a ne petrece trecerea asta fum prin fum, uneori vă confund din conversaţie, a, veniţi împreună, ne şi ducem, mai şi veniţi, ce-aş mai veni şi eu, după oricare dintre voi, nu sunt de pe aici, nici voi, veniţi împreună, acompaniate de maestrul crabilor şi furnicilor, iar e, să mă întorc într-un târziu singur la firimiturile mele, spulberate de fum, spulberat şi eu, că am auzit miraje de deşert cântându-mi de puşti de pe suflete şi-un tunel m-a strţns în coclauri, şi-un ecou m-a chemat şi-mping firimituri între capacele carapacei şi ecoul tot mă strigă, să fie, să fiu, eşti frumoasă, frumuseţea dumnetale mă onorează, iar tu eşti o minune, o minune pe lângă o frumuseţe.

– Sunt o minune că însoţesc o tânără nevastă singură, şi râd când râde, să râdă, vă zâmbeşte ea, vă râd eu, acestea ne ajută între noi, poate iese o distracţie, poate nu, a trecut fumul, te-om căuta, ţi-am spus că venim, vezi că am venit, vezi că nu lipsesc nici eu, ai spus adevărul, a fost frumos, poveştile acelor descendente parcă erau lacrimi, ori surâsuri, te-ai forţat mult, ai împins admirabile firimituri, nu existai decât printr-un fel de sentiment al împinsului, noi te-aşteptam pregătite de haz, în sinea noastră, ne închipuiam ca babele, ci poveştile tale din tren, le schimbasei, trecutul te înfumura, îţi străluceau anii, ţineai ochii în jos, asta a fost ficţiunea critică de mai apoi, a domnişoarei, nu domnişoara minune, frumuseţea e măritată, nu şi-a găsit bărbatul, de-aia am venit, să te vedem, poate să te şi ascultăm, de aici nepotrivirea, ca şi cum n-am ajuns, o luăm de la capăt, s-a făcut noapte pe pământ, pe capac, frumuseţea cască să-i pice firimituri din avalanşă, adoarme cum e, noi am putea sta de vorbă ea, i te poţi vârâ sub centură, mi-ai distra castitatea de minune urâtă, m-ai putea pocni, la nervi, c-o firimitură şi pe mine, împingându-mă, te-aş trage, între capacele carapacei, o târâm şi pe ea, nu ieşi, şi stai înăuntru, cum oi fi, între pielea frumoasei, poate fi şi pielea minunii urâte, nu confund fundul, am observat că între frumuseţe şi mine şi fum, te aranjase mijlocul, împins, nu numai împingând, mi-a plăcut c-ai spus adevărul spre a vedea frumuseţea căscând.

 

4

 

– Tacă-ţi, umbli toată noaptea la cururile noastre, nu ne laşi să dormim, să ne dărâmi, şi pe-aia de pe masă, că ce-are unde se pişă pe ea, aia, şi împărăteasa, n-am stins lumina nu de-aia, ce aia, se plânge, moare după aia, masează pe boieru’, ce umbli la aia a cocoanei, a, se face că doarme, îţi udă mâna cu păr printre osânze, fie-sa-şi masează singură aia, ieşi prin curte, pleosc, bine-ţi face, tacă-ţi, aia e, şi-o spală, să nu-ţi mai miroase, stă-n picioare, ia apa-n palmă şi şi-o vâră-n aia, şi aia a lu’ aia de te-a pocnit în laborator, la autopsie, bine-ţi trebuia, mustăceşte a curvă, marş, că cine ce împute, tot, alături a-ntors-o cu curu-n sus şi i-o da sub coadă, semi, că n-are cască, n-ai astâmpăr, n-ai somn, ce-ai pe la cururile noastre şi azi şi mâine, masează-l pe boieru’ la ceafă, sforăie, păi să sforăie, masează cracii cucoanei, oftează, păi de ce să nu ofteze, nu mai sforăie boierul, repede cu masajul, sforăie, pe cucoană, tacă-ţi, umbli toată noaptea.

– Şi dacă se trezeşte şi-mi dă peste labe, ce, bine c-am făcut-o-n pod, la capac, am fapt-o pe foi de ceapă, bă, barbă, de i-ai găurit pantofu’, nu te paricidez, mă ţin la gură, firimitură de firimitură, mi-a tăcut, foile de ceapă, explozie, iartă-mi ejacularea, foile astea de ceapă, trei lulele de firimituri, nu minţi binele, mi-ai sub burtă, vălureşte fumul prin pod, ne suge capacul, la datorie, jos, pe tablă, şi pe la cur, ca-n fleanca dintr-o noapte şi-o baie publică, ce să-ţi mai povestesc, minţi binele, faci filosofie cu curul, de fapt, pişătoarea.

– Şi mă făcuşi fericită, ce-ar zice soru-mea, îmi luaşi sifilisul dintr-un foc, băiat cuminte, surcele şi firimituri, păr pe spinare, după culcare, mu mai împinge, deranjezi carapacea, pişcă oul, te rog nu mă dezvirgina şi tu, e treaba mea, la înviere, du-te la puja, în fum, dacă ai gânduri de pe când umblai toată noaptea, stai aşa, îmi faci cearcăne, domnule, nu sunt zerozeroul nimănui, toate trăim, câte n-o să ne dezvirginezi, măgarule, te-ai înfipt, habar n-ai în ce carapace, mi-ai centurat-o, are scalpuri, nu mă mai joc, lasă-mă să-mi trag sufletul, bă, eu sunt prima, ţi-o sug de-a albina, mâine poimâine mi-o ţii minte crabului, d-ăla mi-e, mă păsărică furnica, jos mâinile, sus, drac, drăcoaică, coinac la vale, n-ai în pungă, ia de-un sifilis, ţi-ajunge cât oi trăi, păi nu cu mine, împinge firimituri şi taci, dă-i, hî, ţi-am muşcat ceafa, te muiaşi, ţi-o muşc, mi-e foame, mă-necai c-o firimitură, la o parte că mă piş, ce te uiţi, împinge, te’neci în sfârcuri, dai de miere, trântore, crăpată carapacea, pe cinstea mea, a îmbătrânit găina, cocoş, cârpa aia de creastă – la crab şi la furnică, nu mai merge, nu intră, iese, împingeţi firimiturile, nu-mi mai toci părul, afumatule, nici atât, tot ţi-o mai înviam cât să mă dezvirginezi, ai mierlit-o la ouare da’ nu te-am ouat, stearpă mă-ta, ceafa crabului, pipi de furnică, altă zeamă, puişor, un smac de miere, prostule, ambrozie, bă, dacă din cauza sifilisului nu se urinează iapa, a iepii, ţi-o înghite până-n vârful capacului, intră şi să nu mai ieşi, ca-n tunelul cu pricina, eu mă ţin virgină şi te ţin şi pe tine cu sifilisul de la mine, împinge-ţi şi firimiturile, nu mă întina, te rog, şi cu masajul ăla, nici pe ceafă, nici pe ceapă, printre foile de mi le uzi uscate, mai de-azi-noapte, pe-nviate, elefante.

 

5

 

– Şi elefantul s-a urnit din cercul bărbaţilor, a păşit în centru, către moartă, şi-a fecundat-o s-o învieze.

– Se-ntoarce la loc, iese din cerc, urechile i se pierd între frunze de bananier dezrădăcinându-se, şi jungla.

– Rădăcinile se despoaie de coajă sfâşiate de maimuţele zburând cu muntele şi iarba fiarelor, vieţii.

– Gâtuie-se păunii de prea înfoiere şi păuniţele abia tânguind o frumuseţe ce nu se mai aude.

– Şir de furnici jucate de crabi crestează dâra oblică, spiralând golurile palmierilor.

– Se-nvârtoşează lumina dimineţii seara de pară, s-ancins cercul, ne zguduim până-n tunel.

– Un vaiet de cruste plesnindu-se de lespezi netrezite, doar urnindu-se către furnici să le fecundeze.

– Vetala scapă cadavrul de pe umăr, încârligate păsările-n aer, nici mai zburătăcind, nici împerechindu-se.

– Nourii sângeră igrasii şi mucegaiuri, goliţi de moarte, spre a răsări potopul poruncit ca de un muezin.

– De-acum nu te-oi mai vedea cu ochii, nu te-oi mai auzi cu urechile, nu te-oi mai ruga, hai!

– Puşcaşii aruncă pietre muiate-n vulcani crăpaţi de-un soare şi o lună şi o vajra amuţită-n vis.

– Vis şi nu cât adevărat neadevărat mă târâsem prin furnici după furnici, împins neîmpotrivit de furnici.

– Şi firea neţinută de aura toamnei împietrind săgeata-n dhanun şi pe piatră doar ochi ochind.

– Ai cui ochi din mreaja verde, schelau în fir şi pe jos, sub burta feriguţelor troznind în fine dezinteresate.

– Un profil în înalt, o coadă pe lung, albă, reală, mirată la ochi, o vacă de o veveriţă şobolăniţă efebicidă.

– Pedeapsă-n râs de-o falcă, gheaţa tot nu s-ar topi, de altă fire, topească-se cu toate transparenţele.

– Pribege mult ecourile în dărâmăturile de nesfârşite aparenţe, ce-am mai bate, ne-am mai bate ritm pe ritm.

– Afară îţi voi povesti cum te iubeam în timp ce-mi dădeam sufletul, de-oi mai ajunge, nu cred că eşti şi tu pe-aici, n-ar merita să ne despărţim de pe lume, căutându-te pe-afară, ca din gelozie, am mai atins buba, acum s-a spart şi mă-sa, de n-ai fi tăiat calea elefantului îndreptându-se erect spre centru, nu mă opreai nici pe mine în prăpăd, ne certam de-ale gurii zilelor şi tunelelor, ne facem timp de cât mai rămăsesem nu datori de dragoste şi dobânzi, o vorbă, ceva, ca peste tot, şi încă, numai ecou din transparenţele durerii împrejmuitoare, fantazate în glumă, nu mai era glumă, o învia, dacă nu-i tăiai calea, ce curioasă fire, nu-i vom mai şti nici unul nepetrecerea, o inhibiţie a naturii dinaintea viciului tău sublim, să-ţi fie ruşine, că, nefiind ce-ai jucat, jocul s-a dat peste cap cu tot ce mişca, la trecut, treceai pe la cine-ţi venea, în ascuns, nu între ea şi el, pe-un schimb neregizat, da, nesimţit, de avataruri cu sentimentele ne la ele, de ţeste de cenuşă modelate de vânt în cercuri de elefanţi, numai cel desprins spre cea din centru, ce te şerpuiai, te ţineai locului iertată de agresiuni nenaturale, prăpădul cu noi, de ce noi cu prăpădul, poate mai şi scăpam, îţi scăpam o palmă, mă strângeai de gât, ei şi, că de-aia ai şi luat-o razna, să tai calea acelui inocent elefant, fără un fildeş, fie că i te închinai, cine te obliga să n-o faci de la distanţă, în sufletul tău de teroare şi tandreţe, adus din iertarea crabului, n-are cine te mai ierta şi-ţi pare bine, cum că aşa e lumea, lasă-te, ierta-te-aş, ierta-m-ai, nu ai iertat aşa topindu-te la inspiraţie, pentru prima oară, scăpând cartea, zgârâind carapacea cu unghiile, şiroindu-te, umbră din slavă, prin golul atingerii.

 

6

 

– Pe coastă va cădea ciclon după-amiază, s-au dat marile semnale pescarilor să stea acasă, celor de-acasă să nu moară.

– Păsările nu mai înnebunesc la gura de tunel, înfundată de madrigale, a râurilor cândva line-pline-peline.

– Bananierul îşi tremură lin elefanţii, numai rădăcini, de orunde până oriunde, din cap în creier, din creier în cutreier.

– Soarele iar, de nu l-ai vedea, şi-ţi schimbi părerea despre dimineaţa înecată noaptea trecută în fum.

– Şi supărare-nevedere, c-a plecat pe cine ciripea, crăunea, cobea, or iar nu te-oi mai vedea de-adineaurea.

– Ce se imprimă sus, de pe jos, n-are decât să trăznească la loc în matca măştii din mătasea radiografiată.

– De n-ai fi renunţat te tămâia cea adevărată din privirile cumsecade cât să nu se amurezeze nimeni.

– Ai şi amestecat vorba cu scrisul, cât să ţi se ude toate nimicurile la care ţinusei de când ne iubirăm bir.

– Pantalonii de la pârâu udă grădina, şerparul că unde eşti, verificai rădăcinile din spate, o combinaţie de tortel şi buruian.

– Smulseşi, smulseşi, vată de zahăr, aproape nu există rădăcinile, ce ţi-e şi cu fertilitatea care ne sterpise.

– Da’ praful face şi din aer o temă, mă spălai şi cu sânge din ţânţar, tot din mine, rădăcină.

– Uraganul, ba furtuna a urcat din And şi Ors în Bang, ploi, mare, în Him a nins şi mari semnale de-o amintire.

– S-arunc în apă cartea, s-ar supăra natura, cum de-mi permit să-i răspund cu mai mult o intraductibilitate.

– Te-ai gândit la altceva, să uiţi de înecul cui, ba al meu, ba al tău, dacă ajungi să arunci cartea-n nor.

– De-aici venise, plouase amprenta pe dosul măştii, extraomenesc, zadarnic alai de rădăcini.

– Să te fi prosternat numai buruianului şi încă se mai alegea o poză, ştia uraganul de unde să te smulgă.

– Şi de soare uiţi, şi de partea nopţii plăcut sufocată de-un gând că tunelul a luat foc şi se stinge.

– Ce-o să mă tângui, când mă chemi, iar eu nu mă chem, declar lacrimi unui somn, totuşi de copil, grăbeşte-te cu supraruncarea să nu mai spunem de-ale noastre, în cheie întoarsă pe-afară, cât orbii de bună voie adormiţi c-un vis prea luminat, penibil euforic şi, precum ni s-a întâmplat, o dată, de două ori, imaginativ, nu zic fabulos, ori fantastic, ori misterios, chiar şi euforia, mai mult ca orice mai zicem c-a zis ne umflă râsul, de unii singuri, ăla ici, ăla colea şi ce mai hohoteşte jurul juriului de l-ai rimat deunăzi pe-o dansatoare, până la invizibi, descruntă-te, nu te-or mai mângâia clopotele de templu încercelate la picioarele celei cu tălpi sângerii, tocmai e puja fumului roşu, ei şi, te uiţi în palme şi nu ţi le dai, deci râzi, că doar nu plângi, nu te iei la palme-n sec, nu te masturbează cât să iei o figură serioasă, nu-mi ajungi ţâţele de-acum zece ani le am la mine cu amintirile din veac, nu te speria de trup, doar râzi de niciodată până acum, aproape că mi-a plăcut când asfel păcătuişi, eu nu mi te tângui din decalajul pantalonilor care udă grădina şi-al degetelor împletite-n rădăcini de buruian, ca să-ţi dai seama de tine însuţi pe loc, iar eu însămi tot pe loc, lasă şi depărtarea, când însă clipesc, tânga are a te ajuta la udat, ori la smuls, când colo te vei ocupa cu pregătirile de cutie, de-un exemplu, tot roşie, de dans cu clopoţei, la liber, bine că nu mai ocoleşti în libertăţi de neînţeles, ai îmbătrânit de viu, nu-ţi duc grija în exclusivitate, ceva ce te-ar jigni şi m-ar scoate de mincinoasă şi te-ai repezi iar să smulgi buruian.

 

7

 

– Cu ochii s-ar face trei tuneluri, patru ochi, cum i-am închis, ţi i-am închis, iar ne-am visat, de-acolo pornisem, iar singurătăţile – una de-acum zece ani, ni s-a părut că mergem cu trenul până la uraganul care se-apropie cam la fel, din jos, nu mai avem ochi de el, în loc să mă tem că ai afla, că m-ai cunoaşte, în fine, cum nu măcredeai, abia te-aş invita era să zic la revoluţie, nici ce facem, nici ce zicem nu contează, până una alta, după toate cele ce-am înţeles o dată prin sentiment, am verificat rădăcinile special pentru a-mi dovedi ce ştiu eu ce, ca o fidelitate naturală, biciuită public pentru adulter, ori decapitată, astea la vedere pentru nevederea de la rădăcină, mai sus, nu-mi mai închpui nici piatra, vezi bine că ne împăcasem şi cu mintea cea necuminte, fals atav, o roisem numai câş, o fabulă, după îndemnu-ţi, că aia e iubirea, fără vorbă, fără asemănare, nici aşa nu mi-ai dat în monstru, mi-aveam faţa citită dinainte, ştergeam din scrisul frunţii şi te scriam pe tine, când şi când, pe-nsingurare nu-mi mai amintesc, am beştelit orice fantezii, la adio dicteuri şi picteuri şi recteuri, ţi-aduci aminte varza, te luai de rădăcinile ei, o ţuicisem în imaginaţia memoriei, nici fum înainte, iar ne apropiam, o ceartă neantifeministă, da’ nici aşa, persoana se tânguise un an, tu sau eu, tânguirile se-ncălecaseră când vreai şi mai mult nu vreai, ai văzut armăsarul alb fărâmându-se de pe trei iepe incolore, n-ai luat atitudine, ce mai vrei, am luat măturoiul şi am vrut să-l dărâm din nicovala mărunţicii, iepşoara publică, de-o apăram pe ea, pedepseam pedepsitul, n-am ţinut, o luasei la goană să-ţi lungeşti reproşurile cu scandal, o să ne împăcăm mâine-pomâine, în lipsă, că mă întorc să caut măturoiul, aşa crezi tu, te-am păcălir, pot să mă iau singur la măturoaie, te mai iau şi pe tine azi-mâine, din preaamor, prea, pe naturale, tot, măcar atât, că nimănui n-aş mai putea să-i cerşesc propriu-mi suflet decât ţie, asta să afli, să nu-mi dai nimic, nicio palmă, nicio contră, să-mi dau singur de sufletul tău la anafură, gura căscată mi se oglindise-n geamul de peste faţa-ţi, autoratul era al anafurei, de-am mistuit-o cu mult înainte de vederea-ne, ce vină să-i mai faci şi unde, de ne-o fi despărţit, uite îi împing firimiturile cum mi-am luat obiceiul, mai intră prin găuri, hăule crăpătura carapacii, m-apucă bestialitatea, apoi îmi revin, nu-mi mai aduc aminte, am fost, am nevoie de tine să-mi spui orice, vezi că sunt serios, prăbuşit în tot mai puţine firimituri, şi una am a ţi-o înapoia întru întregul negur, bine, negură, la tine, primită ca o fantezie, dacă, şi atât, dincoace de sentimentul cu natura pe-o măsea, tot ai grijă şi de dinţi, muşcă-mi-o, invitaţia nici nu te mai revoluţionează, nici măcar nu ronţăi beţele de bambus, nu le priveşti frunzele, te arunci peste boschet, din slavă, ca la un ultim bombardament, te pătrunzi întâi de frunze, multiplicată de uragan în miriade de tu, apoi brin bastonada dezrădăcinată până-n mări şi eu te prind.

 

8

 

– N-ai decât să fii serios, cum nu prea eşti dacă te laşi bolnav, zgârcindu-te la mine, de-am rămas în pană o sumă, era film înăuntru, n-am timp penal, n-am de nici unele, tu ai grijă de tine, n-avea de-ale mele, n-am nicio grijă, dacă e să n-am nimic, decât tâmpenia, să mă înşele toţi, poate tu nu, mă înşel singură, pe nimeni altcineva, poate pe tine, cu mine singură, altfel oricine-şi bate joc, de ce nu, aşa-mi trebuie, că ţi-a fost să te sacrifici de mine, luai trenul şi te plimbai, bonjoura nu-ţi rămânea mai scurtă, nici călătoria, veneai serios, sentimental, că se spărsese un geam, te pansam, te oblojeam, te magiuneam, că nu era să te las cu curu-n baltă prima oară-n viaţă, ţi-o fi noroc de curve, acu’ să-le duc eu şi nu de nas, mi-ai suflat caimacul şi mi l-ai băgat pe gât şi borăsc pe tine, că n-am pe altul, chiar dacă-ai plecat, bine că te-ai gândit şi-aşa, n-ai rămas tu cu mine, n-o să rămâi aiurea, cât te-ai mai aiuri, până când, iar atât de singur nici nu mai eşti în stare să te aiureşti, cine ţi-ar mai permite ca mine, care te ştiu că zici că mă iubeşti, vorbeşti în somn, dacă tu eşti şi dacă eu sunt aia, vine vorba, vine somnul şi el, recunoşti, m-am dat cu capul de pereţi, ca-n tunel la tine, pe uragan, şi nu ştiu, nu mai văd, nu-mi mai văd capul, cum mi l-aş sparge de cartea ai îngheţată-n nevedere, eu de colo, ai dat-o pe religie, ameninţai de mult, de copil, de nu te mai pomeneşti, da’ eu realizez nasulia, ai nevoie să fii serios, să nu mă vezi, să mă uit la tine şi să nu te scuip, că din toată depărtarea aia plânsă, cel puţin de mine, că de ce-oi fi plângând dacă nu de proastă, plâng şi de tine, de ce să nu plâng, şi-un băţ, vorba lu’ furnica, să fie acolo şi tot e bine, şi-o nuia, o buturugă, mică da’ adâncă, poftim de intră, că tot e o scofală, o euforie serioasă, măcar atunci nu te mai umflă râsul, mă umfli pe mine, lasă-mă, domnule, ia trenul şi fleurtează, cum bag seama, zboară-ţi fantezia şi scula, numa’ fă-ţi de cap înapoi, o bârfim serios, o oră, zece ani, până om uita de tot, şi că ne-am întâlnit, ne-am despărţit şi poate iar ne-am întâlnit, aici nu-s de acord, aici eşti tu, că şi dup-aia, şi după-aice, eu că nu mai ştii nimic, tu că ştii de pe acum că uite tu, adică eu, cum nici nu-ţi mai fac scandal de propria-mi disperare, în care m-ai lăsat lăsându-mă săracă şi batjocorită, ce mai, să-ţi fie şi ţie pe la nas, şi să-ţi zăreşti neputinţa până la capătul lumii, nu e frumos, nici nu se mai poate face nimic, un pic aştepta, n-am cu cine, n-am cu ce, exagerez, ai grijă de tine, poţi să mă uiţi dacă îţi închipui că nu rezist, că nu-ţi rezist, nu ştiu, ai vrea, e treaba mea, dacă mă văd îmi spun, dacă mă cunosc, dacă mă cunoşti de undeva şi află că sunt sănătoasă.

 

9

 

– M-aş ruga şi n-am astâmpăr numai pentru un cuvânt, pentru un gând, e o femeie-n urmă, mă tot dau la o parte să facă un pas mic şi să se roage-n locul meu, nu nimeresc, nu nimereşte, că mă rog pentru ea s-o laşi să se roage pentru mine, că eu am nevoie să fiu iertat, eu o iubesc şi neiertat, dar ea tot vrea să se roage, îmi închipui, mie nu-mi vine, nu nimeresc, o şi aştept demult, am uitat orice-aş putea spune şi cui, am probleme la târâre, numai înainte, câte-un milimetru, ca tulpinile munţilor de ne scurg prin ei, nu mă pot întoarce o idee în juru-mi, cum m-aş da la oparte s-o las să mă mântuie, nu îndrăznesc să mă consider ea, o iubesc ca un bărbat, tocmai, o bestie, când această fericire îmi mai era permisă şi tocmai în braţele ei, gata, însă, de ruga de-acum, asta mi-o fi greşeala, dar asta mi-era viaţa, maică, ea mă mai culegea de sub târne, îmi tăia capul, de milă, vreau să spun, că nu voia să mergem la film niciodată şi-ncă s-ar fi pus pe treabă poate într-acolo, credeam eu, mai vedea, să m-aprindă, lumânare, da, da, m-oi topi în fine şi-i voi face astfel loc să ţi se roage cum că asta a fost, a trecut, îi pare rău, spune-i la fel, că asta e, asta va fi, să nu se roage degeaba, m-aş ruga eu şi degeba, de mi-ar mai fi în fire, de mi-ar fi fost să-mi fie, cu târâtul mi se topeşte întâi aeru-n gât, aş zâzâi, m-aş face praf, nu mi-aş recunoaşte râul şi aş râde ori aş plânge ori te-aş ruga să-mi spui ce m-a apucat şi-ai tăcea, asta ar face şi ea şi-ar tăcea o rugă fie decentă, fie considerabilă, şi-ar rămâne s-o judeci până-ai judeca-o, de m-aş fi întrutotul ars, şi-o parte a ei, sati, mi s-ar fi căţărat în zvntarea fiinţei, iartă-mi bombasticismul, e numai în gând, n-am cuvinte, n-am rugă, n-o am nici pe ea, mă sug să explodeze din neunde, cum îţi anunţam, tot sperând că ea ţi se va înfăţişa judecăţii mele, adică tu mă judeci şi eu nu sunt în stare, nu-mi sunt, să mă rog de orice, am un gând, ceva, o mai sper, mi-e nici ruşine, că tot ar mai fi un semn din ce ştiu încotro îndreptare, ceva o fi c-o ador de parcă o târăsc din ce în ce mai peste mine, de nu te-ar izbi din inerţie, din gelozie, confundându-mi moartea cu vreo rivală, ce de preţ mă cred şi nici rivala, nici moartea, nici femeia aia de numai pe ea încă o iubesc nu mă abordează, te abordez eu şi nu ştiu cum, n-am maniere, cum bine bagi de seamă, gândul era tot o confuzie, până vine să se roage de tine pentru mine, nu că te rog eu pentru ea, ea mi-e tot icoană, nu că te pun pe tine să te rogi pentru mine, ţie, în locul ei, pentru mine, tot ţie, doar îţi suntem sub ochi de la început, sunt singur, mi-am uitat gândul, mi s-a-ntâmplat în ultimul timp tot aşa, cu nemiluita, n-am nimic de rugat, probabil i-aş face scandal şi ei dacă s-ar ruga savitreşte, ca să zic aşa, ori tu eşti tot femeie, o maică specială, care tot ierţi şi pe cine nu se roagă, din cauze certe, cum ar fi viaţa, era să zic viaţa trecută, nu pot zice, adevărat, viitoare, bine nu mă rog, dar cum rămân?

 

10

 

– Nu pot scrie, cu drag, pe-o marmoră, că n-o am, nu te am nici pe tine, bun-rău, ţi-aş zâria ceva pe talpă, abia de te-ai gâdila, nerecunoscându-mă, ţi-ar şi umbla mintea, cum nu te-am gâdilat în viaţa mea, nimic, nu m-am obosit, am o groază de chestii mereu pe cap, nu pe suflet, cu sufletul poate te-aş gâdila, fără să prind, să prinzi de veste, ce-am putea face, la urma urmei, ne pomenim că te-aş gâdila, ei şi, ţi-ar pica mucul, ai face gesturi de nescris, până te-ai da la mine, ia vezi, cu nazuri, cu necazuri, tu te-ai plânge, mai ales că de-atunci vei fi fost ştiind cine te gâdilase şi-ţi vei fi socotit mintea, mă, asta s-ar dărui de la sine, n-am a o mai cerşi de la fecioară, de când nici praf nici marmoră nu se scriseseră, ca să vezi cumsecădenie, care şi eu, pentru că n-am ce scrie, te gâdilai, poţi să te scuzi, cât că te-ai înrăit numai cu cerutul şi de scuze, eu n-am partea, m-ai molipsit şi, la urma urmei, când n-am fost atentă, ai îndrăznit să mă gâdili tu pe mine, o fi renăscut ofensa şi ţi se întoarce la talpă, îţi dezlipeşte crabii din crăpăturile carapacei, cum şi tu mă gâdilai spre crăpătură, sculatule, atunci să mă fi văzut, doar nu era lumină, că ne copsesem de-acum, mie nu-mi mai ardea, ce te-o fi apucat, din labe, pe ‘mneata că de prostii nu e târziu, parcă niciodată, funebru, talpa neagră, ţi-e şi jenă, habar n-ai, mă jenez eu de ce-oi mai fi zicând şi nu-mi vine să te întreb, n-am pe ce să-ţi scriu, că hârtia-mi trebuie la biserică, la ce-am zis, n-am timp, ţi-oi scrie pe cineva din muşuroiul ce mi l-ai visat fără obraz, talpă la talpă, îngleznindu-se, îngenunchindu-se, înscriindu-se, până-n marmora albă, pe tren şi pe gheaţă, să borăsc caimacul şi mai multe nu, că de-ai fi scris un tratat de masturbaţie ai fi pretins să răspund cu sfaturi de cum să-ţi produci singură cel mai bun orgasm, nu-ţi mai scriu nici de la brâu în sus, dacă e pe-aşa, nici abstract, perverşii cu perverşii, a, că nu existau, că-i sfârcuisei de pe lespezi, bine că nu de pe marmori, de cenuşă, şi-ţi scrumisei dumnezeirea în asemănarea cu ei, şi treierasei ce se găsise spre a te descoji de existenţa-ţi în ducerea-le, nu-ţi pot scrie nicio părere, tot ai întoarce-o la vale, m-ai mai şi insulta cu aluzii de porumbei, măcar alea perechi în zbor, aş, târându-se, exclusiv, salut, îmi pare bonjour, te-ai zenit la trei şi-un sfert, mă mai gândesc, îmi pare că mi-ai luat urma, poate te aştept şi dai de mine, că şi eu am dat de belea, mă obişnuisem cu tine nescris, prin aer, cum a dat cine şi-a dat, cum eu mi te-am dat, că eram la strâmtoare şi hai că m-am gândit să-ţi scriu, la sentiment, tu, la altele, nu ţi-am mai nici scris, în principiu, nimic, şi-aşa se face că mi te-ai dăruit cu tot deşertul şi uscatul, mai ai tunelul, ce iluzii claustrofobe, nu intru nici în sceis, te ilustrez pe nevizualizabil, amintirea unui crematoriu neclădit spre a nu avea unde să ne dăm foc, nici îngropaţi în tunelul ăla că ţi-a venit din marile semnale, asta cu zece ani, de exemplu, uite că s-a maturizat în plus, peste.

 

11

 

– Pe când mă târam adineauri şi parcă n-aş mai fi tot împins firimiturile către rânjetul carapacei, dar ele m-ar fi tras încotro le venea, încinse, furnicate ca de ouă, cât să nu mai înţeleg ce şi cum, m-am gândit să-ţi fac o bucurie şi să râd iar, cu jurământ că nu m-oi mărturisi, ca dintr-o ultimă presimţire în gol, de ce am râs, surpriză, uite ce surpriză că numai tu mi-ai putea-o face, mi-o faci şi gata, numai să mă trezeşti spre a-mi spune că mă apucase râsul în clipa aia, să zicem de pe urmă, unu, nu râdeam că te-am iubit, nu râdeam să te fac să mă iubeşti, doi, râdeam de ceea ce nu era, de cine era şi parcă fusese şi se întorcea, sub pălărie, mai rar sub maramă, ceea ce mă face să cred că râsesei babele din calea amintirii-mi, poate trei, n-o mai lungesc, râsul nu se lungise, nu mă lungeam nici eu, mă ghemuisem, cam pe când îţi recomandasem să te ghemuieşti, că nu ne-am părut niciodată caraghioşi, şi chiar de ne eram de râs, n-aveam timp, aveam, ne-avea, bun, ne-aveam timp, cât timp, mă durea capul, n-aveam era, se lăsase lipida, cum îi zisesei, o fi fost un reflex şi ţi l-am dedicat cu toată dragostea, nu glumeam dacă râdeam, n-aş mai fi râs dacă nu voiam să-ţi dovedesc altceva, cum că nu râdeam când ne aveam şi nu ne aveam când râdeam, ar fi simplu, firimiturile trebuie să-le împing, precum bine ştii, ai împins şi tu, măcar de foame, şi asta mai era ceva, crabii nu-mi lăsaseră decât osul capului şi ei mă rostogoleau firimiturilor, de ciudă, eu mă ţineam să vii şi să iei seama şi, cum iar n-aveai să râzi, să râd eu, să nu ştii ce râs e ăla, parcă veşnic şi nepotrivit şi gura iasomiei şi firele de buruian şi lătura lacrimii, aş fi vrut eu să râd cu lacrimi, cam cum râvnisem acum un pomelnic de trecuturi vegetale, nu rabd în crab, nu muşc furnică, îmi râd ca o iubire ne-nţeleasă, partea ţi-am invitat-o sentimental, cu umilinţa oricărui îndrăgostit căptuşit de linţoliul păcătoşit prin ştiinţă, râsul de dinainte de a nu fi râs, dintotdeauna, te-am mai bătut la cap, te-am îmbiat şi eu cu onoare te-am gâdilat de m-ai obrăzat, că eram neobrăzat, îmi place şi-aşa, crezi că eu nu ştiu că nu râd, că adio altă surpriză decât adio pe nevăzute, ar fi bine, totuşi, cum încercasem în momentul rugăciunii să râzi tu, ceea ce nu ţi se potriveşte nici dacă râd eu, pot să judec, ştii, poate că afli pe cineva râzând pe acolo pe cale, mi-o fi semănând, eventual, doar semănăm cum nu râdem şi-aşa, forţându-ne un pic altfel, cât de-o strâmbătură nevinovată şi nemaiîntreruptă, tresari jignită, te smulgi din locul de unde te smulsesei deja, aproape ai lua-o la fugă şi dai înapoi, tot în faţă cu asemănarea, lasă-ţi ochii în jos şi dai de capul meu între furnici şi crabi, rolurile s-au schimbat, firimiturile mă-mping pe mine, împinse de furnici, peste crabi, care se retrag spre locul de unde te smulsesei, nu spun că sunt de râs, nu spun să râzi, mă gândesc să râd eu, că uite, povestea mea că mergeam spre rânjetul carapacei se despovesteşte şi mă întorc la tine să ne distrăm, să uităm şi tunel şi tren, ceea ce înseamnă că oricum mi-am râs de tot ce mă avea.

 

12

 

– Printre genele verzi, mătasea oranj a resturilor noastre a ce meditaţie s-o fi strecurând în răspăr, c-a lunecat încolo, mie, încoace, ţie, mai repede, halucinaţie, prea-ncet, treci la loc, n-aştepta năluca năluca-mi, e alta, tot nu-ţi cântă, eşti liber de sunete, nu le mai împinge cu ochii închişi, rupe scrumul, înnegreşte-te până-n fundul capului la rădăcina orbitelor fixe între solzii îndatoritori ai boltei când orbeşte, nu-mi zice nici dă-te mai încolo, ţi-ar fi greu să-ţi mai înaintezi şi milimetrul, n-ai mai cânta să mi te rog, ai lua-o razna o viaţă, nici aşa, vezi bine crabii cum se mai descurcă fără artă şi furnicile şi tu, că nu ţi-oi fi eu, m-ai găsit iubire, de-asta-ţi mai arde, ţi-ai aranjat ploi de leşie tocmai din frica sentimentului, ai roit-o cu trenul, zicând că nu te înţelege, că alta aş mai face, vai de capul meu, ca o văduvă, şi-aia proastă, că nu mă cred, nu te cred, ce-mi sufli, e rândul meu, chiar şi-n locu-ţi ce-ar fi fost, soarta unui pas diafan, deci al meu, spulberat ţi-ar fi smuls talpa din neunde să ţi-o gâdil, nu obinuiesc, iubitule, nu ţi-am zis niciodată iubitule, un soi de caimac, îmi cunoşti şi această alergie printre toate alergiile posibile, uite, de dragul tău, cum ţi-am zis, înghit încă o dată caimacul borât şi să vezi dacă-l mai borăsc la loc, treaba ta, o să te apuce râsul, prea ţi-era teamă, surpriza se primeşte, am şi eu umorul umorului, zâmbesc păstăi pe tone de imaginaţii, fleacuri, cine e cu banii, vorba furnicii, mă păcăleşti până a te boteza iubit tot aşa, da’ să ştii ce eşti ultimul ultimei, s-or păcăli după noi şi iubitele, măcar şi renunţând la moşii lor, din închipuire, lăsându-i, de exemplu, să moară, mă gândesc să nu te las, destul m-ai lăsat tu, să-mi faci o surpriză, tren de tren, firimitură de firimitură, nu iubindu-le, a ta cotruţă te cată cotruţoi, ai tunel, fă-te, îţi creşte bivolul întunecat printre genele verzi, tot un crab, aşteaptă până mi se-nghite caimacul, înghite-n sec, pe ritm de acuplare, cum te trăgea aţa. virginule, ca ăl cu cartea, uraganul şi-anghiţit realismul, tu, iar romantic, ar mai fi un tangaj de clopoţei, firimiturile-alea şi-ai avea pretenţii să te târăşti în alt ritm, ba că te-ai şi-ntoarce, chipurile să mă vezi, să mă-ndemni că pe unde să te gâdil pe talpă, tot cu talpa, talpa găurită, maică-ta, tu erai crabul, din câte mi-ai dat să înţeleg când intrasei în mine şi nu mai ieşeai, aveam comisioane, pluguri şi zăpezi în sus, nu numai cruste de cenuşă râncedă, hai că nu m-ai înnebunit cu înţepeneala de care îţi era încă frică, de-apelai la ce-i vechi şi mai tânăr, te-ai fi îmbătat iar, ţară, uite-te de două ori toată veşnicia la o femeie serioasă, bagă-ţi firimiturile-alea-n cap, ce-arunci cu crabi în mine, nu le sunt curvă, mă inhibi, ocupă-te cu scăparea mea de inhibiţii, nu a lor, calule, pluă-te singur cu dinţii ăia de râs şi trage-nainte până la rânjetul carapacei, m-oi nimeri p-acolo, mă vei împroşca, imaginar, cu o sămânţă care-ai vrea să fii într-un sfârşit, cred  că şi eu, de-aia parcă te aştept, că e de dat şi nemiluita de-ai lăsa-o pe tânjală, ca proasta, prostită şi de elefantul ăla ţâcnit, pe-asta nu ţi-aş ierta-o, cu tot focul şi potopul de-ai vrut să acopere scena, acoperisem cu ruşinea unei moarte, contra patimei tale, elefantule.

 

XI

 

1

 

– Cât eşti în tunel, cât îmi eşti, eu îţi sunt crab, eu îţi sunt furnică, eu o ucid pe Mrs. Nandini, nu tu, eu îl ucid şi pe Mr. Nandini, nu ea, şi pe tine, te întrecusei cu ăla de-a zis ruşine, lui şi-a zis, plus că era de-o mână, o palmă-n familie, nu să-mbraci elefanţii-n coajă de palmier, aluzie la dezbrăcaţii de carne ori îmbrăcaţii în lepră, cât se-nţelege, taie ştiinţa, ai agăţat-o într-un ou dintr-un cui, pe mine, da, da, e târziu, ai jignit doamnele, ce-or fi, cu bambuşii, taie-i, nu te zgâi la găurile-alea, mai largi decât uretra elefantului, n-oi necinsti miriştea de bambuşi, cum ţi-ar sta-n caracter în ce ne priveşte, nu ne pricepi, pretinzi că nu vezi, atunci nu rupe, pluteşti pe greul cactusului, zvârli o corolă de ferăstraie, că eşti un triplu crab, ai vrea, şi nu ne traduce, nu ne fi nici prieten, ne-ajunge, bine că suntem din natură şi tu eşti din poală de codru verde, nu te lua de eucalipţii special îndoiţi a se face, a nu se face caz de banyan, că şi cu pantoful scârţâi, umblă multe interpretări josnice, tot eşti singur, nu mai fi deloc, te-ai uitat destul în muşuroi, bine e aprins, îl voi înroşi după ce ieşi furnică albă pentru uzul propriilor litere din pseudonim, de-aia am tăiat şi bambuşi, când adia o briză, privirea a căzut pe anume litere pe-acolo, îţi mai fâlfâie o săptămână, apoi liber, apoi la loc, invitaţia n-am trimis-o eu, nu ţi-am trimis-o ţie, şi de ce, mă rog, n-ai trimis-o înapoi, nu mă-ntreba ce te-ntreb, e o retorică pe înţelesul tău, de nu-nţelegi că nu se înţelege nimic, poate decât ce-a zis ăla, dacă nu şi mai neruşinat, ruşinat-neruşinat, da, ne-am înţeles, nimic, până una-alta a ieşit scandal, scenele se cenzurează şi de la sine, dacă e să recunoaştem ofensa, o ofensă e să ne şi iubeşti, asta ar mai lipsi, iubire de proscris şi autoproscris, dacă nu mă înşel, de ce să mă înşel, că te înşeli nu mai încape îndoială, şi-atunci, ne înşeli şi pe noi cu tone de aberaţii, nu imaginaţii, cât că şi-alea, dacă te vizitează, ţine-ţi-le şi pe-alea, ai mai fost în pădure, în păduri, te-ai mai vastizat, te-ai dat urşilor, aşa ţi-a trebuit, lasă-ne jungla-n pace, e de datoria mea să depoluez tunelul, să-l ţin poluat în legea lui, nu în pretinse metafore de unde nu vreau eu, mi-am făcut o idee din altă parte, a, lasă muntele-n pace, poate nu te repezi şi la un joc de cărţi, nu te băga la ale noastre sati, chiar le ardem în fiecare zi, şi nu mai scrie, o să ne consumăm tot timpul tăind bambuşii, mai avem şi alte treburi, pentru secţie, cele mai importante, vor veni şi de la centru, la ce ne-am lega la cap în halul ăsta, să ne râdă-n nas, ori să ne beştelească, pentru ce, pe ce canal, la rece, că nu merge, bătaia e pierdută, nu se mai călătoreşte, vei rămâne, bine, aici, în termenii indicaţi, nu ne mai jucăm, eu nu mă mai joc, tai, te tai, mă, te tai, ca pe bambusul pe care scrii, frunză verde, păi da, de asta ne arde, n-am nimic cu tine, de ce-aş avea, asta e situaţia, dacă-ţi place, aşa nu se mai poate, bagă-ţi minţile-sentimentele-n cap, mă refer în special la pantof, aia nu mai e literatură şi unde e literatură, să fim serioşi, literatura, mă străine, cu tine vorbesc, e totdeauna fluture-pe-punte-fluture-su’-punte.

 

2

 

– Nu mă căciulesc, n-aveam cui spune, mi-era dor de femeia unui hoţ, de mă desenasei, altfel singur ca saxbarbă, gata şi cu mustăţile, visul cu uşa deschizându-se a sta-n uşă pretutindeni deschizându-se, testul şi plictiseala de-astă-vară, să uităm ofense şi furnici în coşmar, cald, iad, aproape prânzul, peste himalaian, fă de poame, augustă ţuică, cum aşa zac şi mă târăsc în jocuri secrete şi bhajane tăcute şi struţul de bouganvillea ce te zgâriase, doi clopoţei galbeni, o iasomică, ochişoru-mi, bambuşii, corbul treicorbi, maimuţa mi-a-ntors curul în stilul de fasolire de-şi roade banana, turnul închis, sadhu-ul chiar nu mai vorbeşte, iar în greva vorbitului să ne şerpuim în sus, la vedere de univerde, înţesată suflare-n impresiile din colcăiala tropicului, hai pe-o interiorizare mai abstractă, fie non-idealistă, osul la muncă, cu maniere fie şi mai libere de natură, ţi-o fi sufletul plin de totdeauna de frumuseţile excedentare ale acestui mizer infinit, un relanti şi-al gesturilor, ceva, altceva, vai, intelectual, că aşa, se nimereşte, şi-n cutiuţe alte cutiuţe, posedaţii de-un mister dinăuntru aproape pe limba noastră, aproape prânzul, păi vezi că e mai bine să nu mai ştim dup-aia nimic, ce-ar fi, tot uitare, ţinere de rău, când victimă, când duşmănie, asta ar mai lipsi, chiar şi specularea unei anume iubiri, aparte, dintr-un registru forţat, la ambiţie, la supărare, cu atât mai murdărit mi-e templul curăţitorilor, mi-e de ei, strămoşii cenuşilor ce mi le spală apa sub patru-cinci streşini, am şi închis cartea, n-am deschis-o, în melodramă, niciodată, tresar de-un ideal empiric al neconvingerii pantofului, l-am înţeles şi bună ziua, nu era de pingeaua-i să mă înfiereze, nimic mai nobil, mai rămas prin lăturile catacombei, că se încolonau la film şi nu mai năduşeau o continuitate, mi-e de-a doua, bună şi fobia de sine, certurile pe netrezite, pe lozeală, pe şleau, un teatru de nedreptate prin tunel, în de noi, cu dinţi, cu încă aer, la căpătâi, te scriu, şi nori şi helicoptere, un ochi de sus, turnul închis, tunelul ne-o mai scurge cât nu ne-om mai târî, ni se bănuieşte zacerea, nu-mi mai recapitulez echipamentul, fi-mi păzitoare, consumul n-avusese sens, tocmai de-aia, sila nesilită, şi încurarea elefanţilor, de ne pierdusem cât să ne spargem capetele dacă ne-ar fi fost dat să ne mai regăsim, şi de ce să nu fie, aşa începe mereu pasul, că ne-am iubit nu ne-am iubit niciodată, ce facem atunci, în ipoteza cutare, de ne-a cutărit otova, glumeam cu anii că, oho, ce-o să ne mai doară sufletul după ce n-am mai glumi, ne-am zdrobit când guma a zdrobit frumosul, câinele, până ne-am lăsat de sentiment, am dat-o pe tângă, pe-atunci ne-am petrecut şi cărările cu-o muscă-două, de nu ne-am dat seama şi ne-am pomenit cu palme, era-n modă, prea ne demodasem, oasele ne aveau permisiune să atingă numai nimicul, purificate, tot pasiv, de măduvă, tulpini de bambus retezasem într-o percuţie cât nebunia, ce ploaie plouase în fiecare zi acum era cât pământul, ce pământ de domnişoară, chestia cu uşa din vis, să se uite în oglindă, una în care încăpem toţi, cât pământul, mă durea gâtul tăiat, cam exagerat, de-aici mi se trăsese, pariul nu-l făcusem, doar îl pierdusem, nu dintr-o dată, nu dintotdeauna, transcriu că-mi fac de optism şi de cap.

 

3

 

– Şi când eşti singur, fără tine, între nori, ai vrea, singur fără sine, nu te mai dezgâdilă nici crabul, nu te mai trage-n poză furnica, din zbor de rădăcină, nu te mai lăcomeşti să iei pumni, că te-ai îmbătat, c-ai fost rău de gură, că nu-ţi pronunţă ca lumea nici numele, ce nume, numai nume, nici, mă pleoştii, sst, mângâie crăpătura carapacei, să-ţi taie degetele, dacă le mai ai, lipite, numărând bani, nu, într-o parte şi alta, câte-un sitar în picioare, la rădăcină, câte-o cenuşă, între ele, pe o fostă iarbă, niciun scrum, poate măşti de zâne, n-auzi cum se mai cântă, care râde, care se uită la tine, care citeşte într-o carte, zbrr, pe colină, la stana cu umbra sărutată, printre tulpini cam intime, încolăcite nesfârşit unele-n jurul altora, dincoace foaia, printre foile bananierului, dreapta, verde transparenţă, ce-ai cu ea, cu ele, tandru cu ură şi-un greier pe-aici prin tunel, modestia acelui pantof găurit şi mama n-oi mai ofensa-o, care la rege, care la nevastă, fii serios, lasă-ţi lumea-n pace să te odihneşti dincoace, ai văzut, citeşti ce poezie, mă tot apropii mereu de fiecare ziua aia trişată, nu mai eşti crud, nu te mai târăşti prin somnul ars, ţi-ai confiscat confiniile, nu te boceşti să nu rămâi cu buza umflată hăt, biet yaksha pe tot anul, te-ai întoarce şi n-ai loc, te-ngrijeşte şi aia de după uşa-nchisă, n-o mai ciuguli de fum, şi ce-ai râs, mi se pare, chiar mi se pare, nu-mi aduc aminte, îmi pot imagina, ba da, pe zgomot şi fumărie afumată, de-o chestie, capete încinse, gata, la film, încă un gât, gâtul era, profil, nu oricum, ne mai şi pregăteam, se prăpădiseră rimele înainte de manuscris, aha, prin strigoi, ne împuţinasem ca proştii, nu mai existam nici furnicar, nici deandoasele, pe când prevaricasei şi bobletele, ce ţi-a venit, pedanterie subrealistă, încă n-o târâsei, te-am mai căutat într-o ediţie chiar fără manuscris, anume praf, anume întuneric niciun verde, tunelul se pervertise, dragă, probabil ne vedeam schimbaţi şi dinăuntru, cum că ăla e fericit, fie, e mult de-atunci, nu-ţi mai aduci aminte, convulsiile sigure, reproşul, pe tăiate, cu două paranteze-o sticlă, de-o sticlă, de-o numeam vin, cu toată cinstea fanteziei iertăciunilor aveam pe-aprilie şi dumneata, Dumnezeu, nu fi curios cum o să se termine şi ce, mă ţinuşi de vorbă, că a şi fost vizită scurtă, sigur, cine zise ăla fuse, pe nemaivizitate prin rapse prin apse, rapso apso, neopale, câte-o raga, la pârâu, în faţa crăpată de muzică, altă singurare, ce te mai bucuri, îţi ia inima iertare pentru nesfârşituri, nici tu nu te-apucasei, te-a apucat ploaia, mens, nici măcar, imens, nu o zi, lungă dimineaţă de pe urmă, nu mai visa de euthanasie, palpită muta dacă-ţi pasă, şah, cât ne-am fi-ntunecat, tu nu, cam galben şi tu, albiu, că de ce nu ţi-e cald, tot aşa uşa, gura tunelului, ş-ăla, capul pe târnă, ce tot nu-mi spui, la toartă, la apogeu, nu e cel mai rău nici aşa, chiar, încă o experienţă ratată, ai grijă, când nu poate fi, întoarce-te foii probabil parfumate, ciucindu-se-n gloria Orientului, asta e teorie, nici natură, nici sentiment, ne-ntâlnim mai apoi, voiam să-ţi spun ce ne-am distrat odată, oricum, la maidan cu musafiri, i-ai luat la trei păzeşte, în aparenţă, mai spre prânz e transparenţa, împinge-o a la yoga lupilor din vale, sătui de crabii mistreţi, ne-om face lup la lup în ascunsul transparenţei.

 

4

 

– Beau la apă în stilul beţivilor de vin şi bere din ţeasta tatălui lor mă uit la zile ca la picturi de-mi uit botul cel nul, iar parascarului îi adresez, bă, ce semi de capu-ţi c-ambulinezi la vespasianism, ce dacă rag din zei, cu numai gagice pe cinci, şi-au distrus genunchii din ritm, care cu poate, sublimation, labăbagabontul, de nu mai îndrăzneşti nici să miroşi urât, arde-ţi părul cu tuns revoluţionat de zestre, degetele întinse, ancher de bazalcazar, de-mi încânţi craii cu furnici îngropate râuri-râuri, pleosc, de-o mie, intră-n târnă, turuie-aşteaptă, brâu-brâu-br, lălâie linişte, alene osificare, fum-fum, niciun foc, baremi cheamă şi-un câine, doar tremend trăzneşte-un trap-galop de table, muta zi-o din gât, nu din buric de-al pietrei, ceaiul sorţii îmbătate, mai lin-pelin aşa, rade tirade la două intervale, nu deşerta tunelul la minut, pe spumă, suflă praful din mască şi bibileşte bibilica din unghie, te-mparţi la o pomană submarină, sub ce bei, loc în mare şi-n tunel, deasupra jucaţi pe dedesupturi, râdeţi într-o operă, vă ridicaţi puterea nu vă vedeţi capul de pieptănătura adormită după foame-n foc pe din trei, ce asculţi, filmul nu se dăduse pentru nimeni, se tăiase, de mi s-a tăiat şi laptele, nu-l n-o ascult, a umblat, s-a târât şi nu ştiu cum o mai duce, am păţit iar cu sentiment de puja un sânge rece şi scrumit când zidul dădea semne de pe din afară, de neînchipuit, îl împingeai cu verdele răufăcătoare, vă plictisiseţi de orice linişte a oricui şi v-aţi gândit, gata, nu în masă, pe rând, care-a sărit pe care, da’ ce v-o venit, că mă şi miram, bine, da’ nu-ţi mai vine câteodată, acolo, şi-nfigi ace în munte, să-nţepi oglinda, s-o crăpi să curgă leşie, e, da, a, nu mă mai întâlnesc nici eu cu madam Nandini, arestată, dacă aia e, râneşti cu vârful respectiv în creierii arsurii, lasă-mă să mă sting, lasă-te-n coada acului, fixează-te printre mutele parcului şi-ţi spun eu că s-ar putea să venim, din alt peisaj, pentru o clipă şi să ne uităm la dalta aia, ce e, pieptănându-ne pe la ceafă de rasă, iertaţi înainte de tocmeală, e liberată şi Nandini, cu interdicţia să nu mai calce pe gât şi să-şi vadă de crab, a, pantoful se ştie de unde zburase, sub ce khukhri, ehe, ieşea un roman de transcriere, schimbi tunelul cu lacul, gâtul cu trenul, dialogurile cu de table poate ragas, rejucai morţii să-i întâlneşti cu ucigaşii, îndulceai apa cu sânge ritual, continuai cu pretenţii de viaţă, o zi păcat, una căinţă, iar sentiment, răceală, convertire la propria sinucidere întru identitatea-iarbă de apa ce-ai băut-o parcă ieri şi ea pe tine, aşa râvneşti la mască şi morbidă ambiguitate, cu frântă aşteptare a unui nimic exagerat indecent, rămâneţi, se duce, nu împărţea nici panică, n-am timp nici să mă întorc, mi s-a dus timpul, acoperă uşa cu oglinda, transparenţa aripii de bananier cu oglinda neluminată nici de uşa-n cui, cavalerul de yaksha, furnicile ouându-se-n ascuns, cremaţiunea-n drum spre film, ajun de puja-n garnizoană, santantoshima, zdroabă de sfârc, ce-ai aştepta, ce-aştept, sacâz pară, coz fii fliară, doinextă, cal, vită sâsâită, când păştea mă şi vedea, paşti mai sorb cu moşul orb, în şal, ah, cu val valah şi beau val aluvial.

 

5

 

– Între timp n-ai căutat-o pe liberată, îi era ei interzis, direct şi indirect, de unde să ştii, ce poţi şti, crabii n-au milă, bine da’ cu furnicile nu te joci de-a crabii, te-ai trezit prea de dimineaţă, dacă tu eşti, crapă uşa şi de-afară dacă-ai tulit-o faţă la faţă cu a bananierului cenuşă, te-ai aplecat de ţi se vede, stai aşa, asta e-n realitate, facem mehta, ne cară maimuţele odraslele şi roiu’ la-nşirat sfârleze de iasomie, se lasă cu botez, te-o alege de pe tavă din oglindă, nu te enerva spargi steaua-n veştejirea coroniţei, ci şi, dă-mi poza, nu m-ai mai tras, care alb, care la zid, liberat, antinazism în nazians, savasta fără svastică de nevastă, nimic scris pe dos, dă târna cu curu-n sus şi pune capu’ jos, miriştea ce-şi aduce-aminte, umbra parului ce ochi dezlipeşte, baia, ne-am prea spălat de ieri încoace, unde-om fi fost şi până când cele rele să se spele, de nu te mai poţi cunoaşte, cam demult, răbdare, ne vom săruta-n amurg, ori pe-ai stafiei umeri, pretinşi, ţi se pare că plouă, tacă-ţi burta, prinde musca, vino-ţi în fire, veveriţa sparge gheaţa, după fabulă vine şi plâns, trece, apoi, pe când îţi tai boabele de rouă în amintire, la trei şi un sfert, frântă trasă pe sfoară cu poveste, tăiată, ceea ce, zici, de ce trişezi cu niciodatismul, te ţineai poveşti şi mai ştiam o treabă, mă lăsai să cac singură steagul, da’ cu bucile împăcate, una a mea, una a ta, celelalte prin ciclon, bă, de ce viaţă îţi baţi tu joc, întoarce-te pe orice parte te-or milui duşmanii de-o chestie, faci pe iertatul iertător, te iei nebun, nici atât, hai odată acasă, asta eu o zic, din negurile visate în scris înaintea băii chestionate a laudă acelei uitate bucurii din altă, poate, bucurie, poate ivăr, n-am decât, iluminez tătarul în satâr şi-ncă mă sug alban dintre urechea pantofului şi cleştele crabului, trecură mai zece ani şi de la botez, nu-mi mân furnicile cum mă târăsc tot mai agale, bine că n-ai apucat obiceiul să le striveşti, pe-aia liberată puteai să ai obrazul s-o descoperi, bine, era nebună, da’ doctorul de-o luase de nevastă şi nu se mai lecuise nici el şi şi ea că l-ar fi strangulat, cu ce mâini, aceleaşi, zici, din gheaţă şi din cenuşă, după uşă, înţeleg, zic, tu pe mine dacă m-ai strangula, mă opresc, de-o ameţeală sfioasă, ca a mersului, scena e nefirească, n-ai nici tu brutalitatea verosimilităţii, ne şi nimicim cu belele transfigurate babelar, parcă-ai vorbi şi tot o graţie, să fim, zici, serioşi, muşuroioşi, în tunel, în tun, bem tutun în tunel iese fum şi e răzbel, asta e nimica toată, nezisă măcar, necum nefăcută, s-a mai sfinţit o lepădare, cam la vremea aurului respectivelor confuzii dedicate, le-oi apăra, însă liberă n-are voie să se întâlnească nici cu mine nici cu tine, deci poza e de măşti şi măştilor li se vede li se văd şi oraţiile, ca focul, iar apa, la apă, de ne-am lepădat, asta e acuzaţia, acuzici, trăiam o muzică de ne plăcea ultima oară, ce mai facem acum, ce mai zici, te ţii minte, trădezi piatra pe transparenţa unei frunze de bananier, pe brânci, nu ţi se verticalizează târâşul prin nicio alunecare de teren, te-ai dus şi ani.

 

6

 

– Murise de frică de-o furnică şi-un dărab de crab, i-ai adresat, alo, umbră de cenuşă, nu amăgi linia tunelului, treci prin el ca un pantof paraşutat c-o carte, era devreme, clipe recente se decartaseră ţiuind, înţelesese cu cine trăise, tulburându-se la culme, draci de umbră, un colţ tocit de piatră, aici zace o cenuşă a cititorului, dacă ai înţeles ce te durea cât de târziu şi pe cine văd, aşa vezi, ne luarăm în beţe, ce-nseamnă, râzi, nene, plângi, fă, se dusese-n mă-sa, era dată, nici n-ar fi simţit, deodată tunelul se spulberase, se strecurase altfel decât mă târăsc în irealitatea însoţitoare şi de tine, ne-am domesticit prea de tot, un univers blegit la părăsirea păsărească, vine vorba, demult avusesem acelaşi gând ca-n ziua împietrită, piatra înzilită, nu mă bag, jaravyadhi, pe cinste şi la hartă, adică de ce să te tot mai vaieţi, vai ţie, nu, nici chistul, nici cuţitul cu chist, tu, demâncare, sforăie-n pielea goală din strigătul leoaicei şi ia foc şi-şi lasă poimâinea de devale-n durerea ierbii celei chiar neînsemnate cât suise pe coama zigzagului să pozeze bananierului văzut iarbă după cum îl purtase ce-l descărnase neînţelepţeşte şi prea din timp şi cu noroc, albii albite-n rugăciunea tălpii ce mi se tot prăbuşeşte-n cap dintr-un ungher fix-sus, că de unde şi la mine-n cap bocăne, iar dacă n-ar bocăni, aş intra la pantof, aş avea vise, m-aş speria de o linişte fără nici măcar aşteptarea răului binefăcător, ne simpatizăm, bananierul se strânge femeieşte şi nu şi-ar da drumu-n dinţii tăi, n-a mai înflorit, te repezeai în taină, ca ieri, să răsari aşa rodit, recunoscându-i florile, ce-am rătăcit-o până la piatra unde-am spart ouăle, între tine şi neînflorirea de-acum au mai pocnit două, să le fi văzut, cărni de iarbă de-o stranie elasticitate în opziţie faţă de uscăciunea focului care ar trage spre a arde toată povestea, s-ar bârfi şi despre îmbrăţişarea dinaintea pozei, ai examinat-o apoi, în locul florilor de bananier, am uitat să-ţi spun că fondul colorului aducea a ceea ce nu văzusem, cât că te-ai fixat pe persoană, jumătate, ca zgomotele-n capul meu, n-ai cum să mai ştii că o legendă se construise ca o duminică, un sfert străină, mai naivă decât orice nevedere, c-am numărat ca-ntr-o târnă sferturile, nu ziceai nimic, ba da, că da, acolo te uitai, atât, iar zisa, reconstruită din simpatia întărită-n piatră, anume pentru a face sunetele nevăzute, năzărise-n isterii diafanizate eroic, pe-un albastru al ochilor, pierdut parcă şi-n fotografie, pe-aici v-aţi complicat cu flori de bananier, n-avem ochi de ele, ba nu se au ele de ochii tăi, când murise iubirea am dat din umeri, cum să fi iertat şi ce, să renască măcar ea, când o vrea, adormită o căţea, cu capul între labele din faţă spre deşert, în urmă, focul negru, uniţi în somn, că s-au întors, că vor porni în rai, ce-am mai rotit mandal cu ochii, rotundul capului său iscase un concept străin bazarului şi filosofia spre bananier.

 

7

 

– Nu mai inventa vini, ţi-o spun la trei şi un sfert din noapte.

– Că vinile se inventează singure şi ne inventează şi pe noi.

– Nu te lăasa inventat dacă tot nu te iroseşti inventând.

– Eram împreună unde sunt singur, unde mi-e, totuşi, rămasul?

– Salut-o pentru scrisoarea nerăspunsă, uite, nici de-o străină.

– Ce-o mai fi rămânând de-acum de nimeni n-ar măcar înjura-o.

– Fie-sa nu mi-ai spus ce face, e proastă că nu-şi dă seama ce are.

– O inventa şi pe mă-sa, parcă e un pic şi cazul de când a rămas.

– N-am înţeles, le tac, discuţia cu fata de-a părăsit-o prima.

 – De-atunci a apărut zâmbetul pe care şi-l flutură şi după uşă.

– Cum că pe doctor ar fi putut să-l iubească numai ca pacientă.

– Ca să inventeze, că tot au părăsit-o şi copiii şi tatăl lor.

– Scuză-mă ei nu că nu i-am răspuns, n-am avut când.

– Mi-a şi mărturisit că nu aşteaptă răspuns, că nici ea.

– Adică nu mi-a răspuns la nerăspuns scriind că nu-i răspund.

– A şi plecat pe un câmp de luptă ce nu o interesează personal.

– Bârfe, de-acum, toate cele şi sclavele învinşilor detestate.

– Am îndoielei, doar mai consumă, intelectual, erosuri.

– Are stofă de regină, da’ e şi amărâtă, a părăsit-o şi crabul.

– Nu-i invita iar vreo vină şi stofa aia e o binecuvântare.

– I-am şi spus, vai, ce bine, ce cuvântare, aş şti-o rugăciune.

– Şi nu te-a tras de creştet, nu ţi-a azvârlit pantoful.

– Îşi făcuse rost de un corp din pădure şi s-a uitat aşa.

– Sunt mai mult de zece ani de-atunci, se pregătea părăsirea.

– Un filtru de sterilitate o împinsese târâş de-a spart muşuroiul.

– Numai isterie nu-i inventa, de ce nu i-ai spus temperatura?

– N-a luat-o la ochi, c-am luat-o de inimă cu cinci cuvinte.

– Mai ramolit cine nu începe cu temperatura, te întrebase.

– Din poză, că părăsirea o juca la rece, pe o ultimă aşteptare.

– De-aia nu mai ocoleai, uite cocoană răcoarea munţilor.

– Voia-n cifre, ori în expresie, o bănuiam că n-o interesa.

– Expresia-i aparţinea, îi scriai gradele şi la revedere.

– Vezi că şi piatra are frăgezimi, darmite aerul în discuţie.

– Cuvintee le luasei dintr-o invenţie seculară, s-o perii.

– Nu inventez, deci, nicio vină, o vină mă inventă-n aer.

– Şi gata, ţi-ai văzut visul cu ochii visului mai rotunzi ca ai ei.

– Draci, tuneluri în tuneluri, m-am hârbuit întru voluptatea-i.

– Ţi-a fost de ajutor râca, însă ţi-ai făcut de râs târna.

– Nu se poate spune întrucât şi filmul ei ne-a iuţit târâşul.

– Că nu l-a văzut nimeni, s-a dus de râpă tunelul la film.

– Dacă răspundeam întâi cu ce temperatură e în munţi, ce ieşea?

– Ochii-ţi ieşeau că ajungeau furnicile şi crabii la fimul tău.

– Mi-o puneam în cap şi mai şi că mi-a insinuat deosebirea.

– Deosebirea dintre ea şi ea o interesa, nu dintre voi.

– Oricum m-a împins să construiesc o duminică, apoi m-a bârfit.

– Din necunoaşterea temperaturii exacte în munţi şi din isterie.

– Pe-aici venea de-acasă, că nu-i şedea rău nici la temperatura aia.

– I-ai ascuns temperatura ca să-i dai de-nţeles ce-şi ascunde ea.

– N-am prea stat de vorbă nici după ce a descins în persoană.

– Atât ţi-a reproşat, bine, da’ nu mi-ai scris temperatura.

– Ce i-am scris acolo, că i-am scris, că nu înţelesese.

– De-ai corcit un bâlci s-o evoci mirându-se la temperatură.

– Se legase de ce-i oferisem în plus ca de-o măciucă.

– Prea-ţi făcusei socoteala că e pe gustul ei cititul.

– O convenţie aproape exactă, de înţeles prin temperatura din cifre.

– S-a făcut că nu înţelege măcar temperatura din scriere.

– Acum că se întâmplase, mă putea ierta de cuvinte.

– Ţi-o fi inventat, totuşi, vreo vină în materie de temperatură.

– Aproape m-am îndrăgostit cum uneltea ea printre crabi şi furnici.

– Când să ne luăm valea, a avut distincţia că de ce aşa repede.

– Credeam că m-ai auzit, că am inventat eu încă o ambiguitate.

– Astea au venit pe urmă cu nemiluita, până a rămas părăsită toată.

– Toată lumea a constatat, ea însăşi s-a întors şi parcă s-a plâns.

– Numai ţie şi de ce-oi fi având pretenţie, la ce temperatură?

– Chiar acum a plecat în munţi, dar nu-i voi mai scrie.

– I-ai lăsat, în lipsă, într-o carte, scrisă doar temperatura.

– Şi dacă nu revine cum nu m-aş simţi vinovat inventând-o?

– Ea ştie ce temperatură a lăsat şi n-o va mai citi pe a ta.

 

8

 

– I-a comparat, unuia nu-i ieşea din minte gogoloiul abstract al capului celuilalt i-l privea în transparenţă şi-şi coagula, am impresia, amiaza, de-o dormise, pe-o parte umplea ecourile peşterii cu gânduri curgătoare cât să-nece bărci de pelerini, pe cealaltă, de mai ajungea, avea o întâlnire, după capul musafirului, ce musafir, că urcau, împreună, imaginar, singurătatea unui al treilea cap, tot fără oxigen, al patrulea, muşuroiul de mulţi, până la toţi, a recurs la spaţiu şi o poveste, au depăşit păcatele tinereţii maimarelui, altul se fascinase de ceai, corpul din faţa lui nu-ncurca armonia, dar orice corp e o pierdere de vreme a sufletului, un ce caraghios, anevoie să-l muţi dintr-o bătrâneţe în alta, de-aia să ştii să te târăşti nu chiar şarpe, c-atunci mai verşi venin, pe un ban otrăvitului, sunteţi toţi, de când vă tot cheamă unul dintre voi, bolind, oricare, să-l clamoraţi oriental, de-o dimineaţă calmă, cum v-a salutat jumătate să-l ţineţi minte tot, tu, o postulaţie, nerevendicată de crabi, aşteptăm şi-apoi pornim la filmul tău, nu vom ajunge nici de data aia, da’ vom crea un subiect de-l vom plânge între noi până-l vom da-n râs, cum ar fi chiar despărţirea ta de-ai tăi şi ce te-ai mai târât într-o liotă iarăşi părăsită de două ori străin şi mai, ţi-am crestat fumul, iei asemănările convivilor înţeleşi să te enerveze nu pentru uzul lor, ci al eventualilor urmaşi, nu personali, tot străini, aparent liberi spre a se târî pe unde te-ai târât, nu te-or descoperi, nu te-or realiza, ochii albaştri, la ei, scenele până noaptea-n somn şi mai apoi, niciun acces, catacombele dinspre tunel cartografiate, aluaturile vândute, colivia neidentificată, golul de aer beatificat, pondere chioară a tătânelui tău moşioară, viermii-o mursecară, şarpele-n austeritate, te admirară carate neîncălţate, bârfa mariată cu nicio marietă, pe cale-n deal din vale, în viforă dârdoră, eşti de-o sare purie prin oase şi ascultare şi preamurire în a voastră preamărire, ai mai fi cum te nemurim, cumsecade, oare să te fi oprit, vino printre vipii, pe buca vinei, ai vreme de întors, lumea te lasă-n pace să faci explozie, ţi se aude-n voce ca o împăcare forţată, imaginezi judecata aerului, nu jpacă nimeni, nu-ţi vom povesti nici ce vrei să ne povesteşti tu şi nu ne vei, are unul o părere cum că n-a auzit de tine, ţi s-ar fi arătat gol, să-i numeri oxigenul, să te termine printr-o trezire-cezariană într-un incest prăpădit şi plin de cronică, se retrage chipurile în împărăţia ta mutată, mutele s-au topit, pe-un mal opus, peste un desen unde fusese o faţă de femeie, la o uşă de nu s-a deschis, n-ai nevoie de noi, nici de el, de tine, precum vezi, ne arde de o recunoaştere în cât eşti de străin, cât ne eşti, îţi suntem, ne suntem, vei fi avut un corp ce-l vom fi având, un suflet ce ni se-nsufleţeşte la analiza călătoriilor au fost, suntem, dăm bice, o să ne prinzi pe câte unul şi mai mulţi când te-am uitat, te-am răpus, ne-oi răpune, ne-oi uita, iar în minuta de faţă odihneşte-te.

 

9

 

– De bananier n-au loc de-acum, ce înfoiat şi necărunt, nescund, neînflorit, netăiat, niciun ciclon, de mirare, mai de mirare foile cât omul, suprafeţe încovoindu-se vag peste potop de reflexe, nici piatră, nici cenuşă, sfântul şi pământul au văzut, cine mai e, altă foaie, floare de prea bătrâne, purane de adio, te inventă bananierul, fumezi pluteşti peste fum vechi, o vorbă, a cui, niciun gând, te-ai întoarce dacă ai venit şi dacă n-ai venit, un bananier e altceva, şi de la Dumnezeu de-ar veni, tot cale lungă, prea dinastică pruncie moşului fără moşie, cu foi, aşa nuntă, săruţi frunza, din altă lume, te gândeşti la minuni şi guri căscate, la tunelul sculptat de la sine, la firul încenuşat dintr-o ţeastă, cenuşa, deşertul ţestei, minunea p-acolo, nu stau de vorbă, nicio sculptură, ţestoasa zace în tunele şi furnicile îi cară mâncare, împinse de crabi, dacă s-au încarnat pe lungul drum al sufletelor, multelor, unuia, până sub faldul risipelor îndoliate prea vast pentru o brâncă, şi totuşi anume aşteptându-i mângâierea osului, cât să se-ntindă tot şi să-l întoarcă vântul, să i se năruie de deasupra sfintele moaşte, arbore de ce viaţă, tulpina de ce nesfârşire, mă mai gândesc, n-am îmbătrânit de-atât, de-un bananier, sunt verticale de nu le desenasem, când eu aş fi fost cel ce desena, bananierului nu-i pasă de cel ce i s-a aşezat pe-o foaie parcă doarme, nici mie, ne-am împrietenit, eram de-o rădăcină, nu eram, preferam o anume tăcere nimicului şi nimicurilor, de-aia-ţi scapă cât de aproape ar fi tunelul, joacă foile bananierului şi iar s-o iei prin hora mutelor, s-au topit ş-alea, cum ţi-ai face drum printr-o dispariţie atât de deznădăjduită, află-l şi salută-l din partea noastră, de-a zis bogdaproste pentru varză, nu varza bananierului, acum posteşte, nu-i aminti de porumbei, aşteaptă în trăsură, ca în prezent pe foaia de bananier, cine ce caută acolo, parcă aici, lasă-l şi află-ne, jucăm, fata cu temperatura e chiar fata, pur şi fata, pur şi simplu, fără odihna bananierului, astea le taie nu ştiu care, întoarce-te şi ne spune dacă ne-ai spus lui, îi lăsăm moştenire spusa, ştie cui, poate să-ţi spună dacă îşi mai aduce aminte de nepoţii duhului său, unul de mânca banane-n somn pe ţestoasă, se târâse un şarpe să i le aducă şi se-mpiedicase de un cap de crab, au glumit toţi la templu, în glumă s-a şi mutat pe altă foaie, l-am urmat pe foaia veche, neverticală, gata aplecată de uscăţivu-i corp, dacă nu te înşeli, un singuratec de-o lume, prea adeverit în alta până-n oglindă, din roua bananierului, i se păruse, la film, că, da, fachirul, lasă-l, în numele sfântului, fără swami, aşteptând în trăsura de bananier neînflorit, cât cine ştie, motivul se ascunde, de unde şi o formalitate a unui mister de-o vorbă, de-un port ce nu-l povestisem doar, de parcă, pe spinarea curentului şi seara am debarcat suiş, la roua roşie, una ne aştepta Nandini c-o furnică, ne-am cam înfipt din tată-n fiu, bârfeau ele, la aceeaşi, până ne-au lăsat baltă, am râs ce-am râs, am trecut balta şi poate înainte, cu mult, ori puţin după aceea, deoarece n-am mai lustruit cu povara-ne multă dunăregangă, l-am, ţii minte că te-am chemat la ordinea sărutului din bananier.

 

10

 

– Doctorului i s-a întâmplat înzestrarea călăreţei fulgerate prin harem de i-a ajuns pacientă, dansase şi ea pe gheţa neverosimilă de pe lacul de pe zidul tunelului, noi ne-am certat, curvele, pe doctor şi uite că lui nu i-a tăiat capul până nu se însurase cu a mai nebună, a scris ăla temperatura şi a trimis-o în alţi munţi, adăugând cinci cuvinte, reţetele minciunii, o fi fost kavi, o regină matracucă a pus laba pe document şi a ei e temperatura, iar chestia aia bahută a pasat-o pasagerilor, când a coborât din trăsură să se pişe, mai s-o lase ăia târâş cu el, nu ţinea, pasagerele au ţinut transportu-n loc, că voiau şi temperatura, între timp doctorul îşi petrecea vremea între rege, a lui, a doctorului, şi crabi, prin tunel, avea un pantof special, de care au prins de veste alea după clarificarea temperaturii şi au prins tot firul şi era acum mai nebun doctorul ca a lui şi el era acum al lor mai mult ca al lui, mai dihai neruşinat da’ ţi-arunc în obraz că mai bine nu scriai, dacă asta ai făcut, te dădeam pierdut, punct, nu şi găsit de dânsele, cam aşa ni-e dat una-două, c-ai luat-o razna din sfoara lacului de sine, să ştii tu din ce sămânţă nu creşte bananier, ci un culcuş de floare pe care bag mâna-n foc că ai examinat-o paralel cu măiestrul corp al ăluia, ne-am fi putut înţelege, cât că intrasei la secret, între capacele carapacei, priveai cu boală spre misionari să nu te recunoască de-al lor, patronul crăpa de sănătate, cum ţi s-ar mai fi dus, că de venit n-a mai venit pe motivul temperaturii, ca lecuitor al respectivului, femeile îi crăpau de sănătate, era şi cazul, erau sănătatea lui cum i se crăpau după eterne rituri, cazul nebunei de nu-l vei inventa însuţi, vezi că n-o chema Nandini, poate după generaţii, se subţiase ca de secetă, îi vibrau degetele, ţi-a scos ochii din nimica toată, încercându-ţi reflexele, ai continuat să i le controlezi şi mult mai târziu, când nu mai erai doctor şi nici nu se mai ştie ce mai erai, dacă mai erai, că ea a ştiut temperatura aia, imediat ce se uşurase şi dăduse bice, într-un timp ai luat-o pe jos să o ajungi, cam în cerc, ai calculat boli cereşti, sufereai de tine, nu te-ai îndârjit din vechea-ţi înzestrare, pe drum te-ai distrat cu muzică şi năpârci, urechile-ţi fâlfâiau la schimbarea asurzitoare a sezoanelor, s-ar fi bătut şi timpanele-ţi, probabil te-ai rătăcit mai ceva decât te credeai în stare şi vei fi trecut ca umbra pe lângă ea, de nu se mai recunoştea nici pe sine, un pai, o hărtăniseră juzii, cum că ţi-a făcut felul nelăsându-se vindecată anume spre a-ţi transmite ţie suferinţa, nu te-nvăţasei, o preferai încă pe ea, o iubeai, rareori te-ai lăsat îmbolnăvit de celelalte cadâne, şi numai în somn, la poruncă, în subconştient, pe-o eliberare amarnic repudiată, niciun cerc, un înainte şi-un înapoi, unde ajunsei şi unde te-ai mai fi întors.

 

11

 

– Te-aş acuza cu tot dragul, dar mi-ar plăcea să te şi aud de-o mantra, ori să dai detalii asupra elefantiazisului doctorului prefăcut în bananier, pe care nu l-am văzut, pe care nu l-am prea văzut şi-ai fost văzut şi nu aşa, târându-te prin tunel, pe-o frunză, o mantră-ţi mai lipsea, din nume ţi s-ar potrivi, întru nepotrivirea de niciodată, altfel, jos pălăria, am auzit şi de-o carte, ai citit-o ori numai ai scris-o, nu de-asta avem acum, n-avem timp, ne ocupăm de dumneavoastră în calitatea noastră de crabi, nu că ne-ai fi insultat, eşti la fel de serios ca noi, nu noi am încurcat temperatura păcătoasei ăleia ce-a luat-o de la capăt cu nebuniile şi să spargă tunelul cu scandalul din familie, ţi-aduci aminte cum se gândeşte la noi în tunel, te-aş vedea, tot de la capăt, nu o carieră, lăsăm şi cazul doctorului, cam deocheat, nu e de datoria mea să-ţi arăt politeţe, nici nu voi profera vreo sentinţă care să te amărască până a te umfla râsul, nu excelezi în râs, să fim cinstiţi, aşa se face că şi tu te-ai îndrăgostit de nebuna noastră până la confuzie, cu ce te deosebeai de doctor, de exemplu ştim cu toţii ce vă apropia, iar în ultimele cercetări, după eliberarea subţiricii de ne are, ai fost citat, contextul te defavorizează, pierzi odată cu greutatea ei, şi-a făcut adepţi, ţi-ai făcut harakiri din carieră, ai păcătuit în două săbii, nu te reducem la tăcerea dintre voi, pusă la cale poetic, poetul se destramastra, că n-ai poetizat parcă din râcă, l-ai dublat cu gelozie în libertăţile-i iertate din alte considerente de noi şi hulite de o lume, în sinceritate, pe scurt, la începuturi, te-ai târât peste o femeie care ne avea, cu tălpile înainte te-ai târât, nu ne interesează, ea înainta cu tălpile ei roşii către tine şi împreună aţi deschis o cărare prin pădure, ori pe unde v-a venit, a fost sex, criminal, înţelegi, aţi jucat o piesă, n-aveai soră, aveai, n-a suferit aceeaşi insultă, a suferit, piesa aţi rejucat-o pentru sora aia, unde e, ţi-ar putea fi de ajutor, amărâta, ne-a avut, ai ei am fost, vezi şi tu ce politică, te-ai dăruit onoarei de a uita şi a-ţi aduce aminte tragedii etc., nu, dragă, ia-te după începuturi înapoi, ce te credeai, ce ne credeai, nici nu-ţi pusesei problema, te-ai pasionat alandala şi firele profunzimii ţi le-ai legat cu şiretul pantofului, unul, cât să te spănzuri, nenorocitul de scarpete de ţine loc de templu în tunel n-are-are şiret, tu ai, eşti perechea pantofului  înzestrat şi cu două şireturi, ca doctorul cu nebuna, te ţineau amândoi în stimă, nu e treaba noastră, dar nici numai treaba voastră, am vrut numai să te punem în temă, tema ta, până mâine, de atunci încolo, gândeşte-te, se poate întâmpla orice, ne poţi face binele de a prohibi tu, de ce, voi protesta, protestează să-ţi urmez exemplul împotrivă-ţi de mâine încolo, nu zici nimic, nu zic nimic, sistemul ăsta ne-a mai umilit, să fii sănătos, nici nu ne bănuieşti, suntem aici, tu unde te porţi, vobeşte, suflă-ne un cancan mai de Doamne-ajută, că suntem de-a dreptul jenaţi de tapajul furnicilor, te socotesc un crab, iar dacă te-ai dat la una dintre ele, apropae jigniţi vrem să te apărăm în deşert acuzându-ne cu tot dragul de soră-ta.

 

12

 

– Greşită invitaţia, inteligibil conflictul, achitat.

– Insistă pe vreo perversiune ceva, dezonoare decât achitare.

– E o intreprindere nu numai pe cont propriu şi nu numai contra tuturor.

– Contra contului propriu, în apărarea frumuseţii târâşilor.

– Frumos îi şedea, din faeton, aplecându-se morbid să se vadă.

– Chiar se vedea, el însuşi n-are habar de sine altfel.

– Nu reiese din tunelul reprezentat nicio coerenţă scurtă.

– Ciococostârc, îşi crăune-nghesuiala-n nerieşire, ce să.

– Să tacă fără înţeles, tot aşa, oricum va lua o condamnare de nimic.

– Poate trece la mâna cealaltă, nebătătorită, mastrubată.

– Nu e nici prostia, măcar, transfigurată ca o prostime.

– Nu face pe prostul nici pe prostimea, a experimentat.

– Pare o gălăgie de potâriche, nu-i mai reţin nici fabulele.

– Dacă află, dacă rescrie piatra şi ţi-o aruncă-n cap?

– Mi-l sparge şi-aşa şi-aşa, şi-aşa-mi trebuie, că mă târăsc.

– Te târăşti surd, asurzit, te-ai dărâmat să te achiţi benevol.

– Într-un colţ al inimii, pe vremuri invitam şi eu masacre.

– P-aici s-a părăsit mai tot de genul crimei pasionale.

– Nandini provine dintr-o societate, dacă e pe-aşa.

– Aşa şi tunelul e la o aruncătură de piatră.

– Mai sunt vulgarizări ale unor realităţi, minor.

– Lipsa hărţii îl absolvă de a nu fi urmărit spaţii.

– Face şi exces, ca să nu mai vorbim de treburile tunelului.

– Nu se amestecă nici în ele, nu i-a dus la film.

– Vrei să spui la un film tăiat, că s-au tăiat ei.

– Asta e floare la ureche, imaginează-ţi publicul.

– N-are cum, opera e scrisă moartă, publicul nu se bagă.

– Ai creat un precedent de imaginaţie negativă.

– S-ajute la uitarea intenţiilor de dinainte de boală.

– Şi boala s-a reconsiderat ca o mană cerească.

– Una e după boală, alta e după moarte, vrei să insinuezi.

– Una e înaintea alteia, dar crabii lui nu fac discriminări.

– Crabii n-au funcţionalitate nici măcar morbidă.

– Mişcarea lor e stopată deliberat, ca a întregii viziuni.

– Preferam o isterie naturalistă get-beget, vandabilă.

– Aţi putea să vă exprimaţi în consecinţă în vreun comitet.

– M-aş comite în plus şi n-am idee decât de Nandini.

– Întoarceţi contextul spre senzaţionalism, chiar politică.

– Ar suferi pe nevinovate, cum dumnezeu, chiar aşa.

– Încă-l găsiţi cuminte în refuzul de a pedepsi.

– Adevărul e că nu înţeleg nimic şi m-aş pedepsi şi pe mine.

– Şi nu pentru că n-aţi înţeles, ci, neînţelegând aţi dat la cap.

– Asta e-n stil, ce porcărie să te apuci să faci stil în ziua de azi.

– Câtuşi de puţin, morala e asumată, sexul extirpat.

– Măcar şi din acest punct de vedere e-n urma colorului.

– Îl înregistraţi la fapte diverse nesenzaţionale, ţigăneşte.

– Ăla era chiar tâmpit, normal că l-a tăiat la gât.

– Chiar condamnarea l-a aruncat împotrivă-şi, ca gen.

– Genul încă nu clar, depinde de norocul din groapă.

– Groapa e perechi-perechi şi-ar provoca umbra.

– S-ar putea sinucide, s-a mai întâmplat, nu-l pot omorî.

– Nandini e încă suspectă, s-ar putea verifica vina ei.

– Într-un caz s-ar dubla, omorându-l şi pe ăsta.

– Neomorându-l, nu l-a omorât nici pe celălalt.

– Nandini mi-e mai indiferentă ca el viu sau mort.

– Nandini este singura care există pe bănuiala crimei.

– Nandini nu există pentru că a omorât în lac.

– Nandini chiar nu există dacă-l omoară şi pe el.

– Nandini nu există şi tot nu pot comuta acuzaţia ei să fie a lui.

– Cam împleteicit, oricum voiaţi să fiţi coautor cândva.

– Dintr-o greşită invitaţie, aproape conflict, ne achitasem.

– Pantoful vă aparţine, supravegheaţi absolut tunelul.

– Chestia n-a rămas la persoana pantofului, dimpotrivă.

– De formă, în varianta singuratică, singura existentă.

– De-am deschis o dată anume s-o dau crabilor.

– De reconstituit nu e nimic, nici tunelul sufocat.

– Ne vedem de treburi mai serios reproduse, la obiect.

– Subiectul îşi poate rezerva dreptul nedreptăţitului.

 

XII

 

1

 

– Fastul mi-l închipuiam şi eu, ca tot bagabontu’, o farfurie, trebuia să mi-o închipui, pentru că era acoperită de capul meu, trebuia să mi-l închipui, pentru că era acoperit de o furnică mare.

– Şi iar scandal că furnica nu mai era acoperită, iar crabul calfakir, şi ce e scris pe banyan, tu ia capul, tu farfuria, luaţi vinovatul, ce facem cu nebuna dacă începe să cânte din altă lume?

– Se întunecă de prânz, ridicatu-v-aţi, foarte greşit, c-o să vă cureţe, toarnă, frânghii de cenuşă putrede, tăiaţi-le pe creştet, daţi-vă de pomană, plouaţi-vă a răcori-vă-ţi, pe uitate, de voi, că tunelul se botează şi va lepăda, lepădaţi-vă sănătoşi, să ne fie.

– Pentru azi ca niciodată şi ca totdeauna mi-e frig, în schimb, tot ce curge e rece, îmi îngheaţă cenuşa până mai încolo, peste forma corpului, ia mai râdeţi de tot omul în ragapsalmodiomede, ce te-mpingi, nu sta de vorbă, n-ai niciun haz, nicio scăpare.

– Nu nimeresc jocul, de-aia ispăşesc, nu v-aţi lăsat de prostii prea vechi, prea noi şi voi, eu mă ofer şi reînregistrat de visul bătăuş al uşilor bătute, nu-mi pot inventaria ştirbiturile, cartea, diferenţele dintre ambiţie, cât mai costă din plată.

– Nu eşti de aici, afară ori înăuntru, frumos îţi mai stă, mi se moaie inima de clipa ta, n-ai voie să mai vezi filmul, te cunoşti cât ţi-ar fi plăcut, ca-ntr-o oglindă fără lumină, uitându-te, spintecându-te boala stelelor din măruntaie, te-am cumpărat cu târnă.

– Păi sigur, niciun bocet, să vă mai descărcaţi şi nervii, v-aţi modernizat şi ce mai lăsaţi în muşuroi, la oase, ce ritualuri să ne-mprumutaţi, că şi vai de capul vostru, ne cunoaştem de undeva, după pantof, mintea noastră nu e de pe urmă, ca noi cu voi.

– Iar n-o nimerii, am chiar încurcat-o, n-am habar de joc, probabil am băut, mi-oi fi ieşind în cale şi după, n-ai decât, mi-e de lumea asta de mă aţineam s-o pomenesc şi poate să mă cerşesc prin deşert, ba nu, prin ploaie, nici prin tunelul intenţionat, auzi, ca o greşeală moştenită.

– Hereditate, păi cum, dictate, da’ mai terminda, termiditate, crabiditate, le-am adulmecat prin praful din norii de praf, încă mai tuşesc să-mi scuip zece ani şi mai mulţi nu, ca de atunci în urmă şi m-aş crede, ce mai, suntem ocupaţi.

– Nu trăncăni-n fronton prin apa de la rădăcină, te fluieră vântul şi nu la moară, nici în tunelul din locul gâtului, cât te mânca un crab din gol şi te-ai recăpătat din plin de la furnică, inimă de aur, ce te făceai de nu ploua şi n-o lua şi ea nu te cărăuşa.

– V-am bănuit prefăcuţi de pe pat, de le ziceţi paturi, din hrănitoarea-mi piatră, stana de sub umbrele de bambus, de tot potopite, cum va pica, vreodată să nu vă pară rău, dar că nu v-aş fi bănuit.

– Aşteptarea ta e-n lingură, a mea m-a dat gata şi s-a ales praful de noi, înghite-n sec, te blagoslovisem cu pantoful, n-a mers, te-ai dus pe copcă la primele mărunte libertăţi, închipuite şi mai bolnav, şi mai sănătos decât călare şi pe jos.

– Ai şchiopătat târându-te imaginar, acum cere-ţi scuze la masca zvântându-se cât n-o pălmuise frunza bananierului, te laşi pe-o parte, cum te-ai fi întors din somn pe deşteptare, ţi-e frică de ce n-ai fost la film, că adică, ai trăit degeaba, nu te-ai turnat.

– Chestiile astea sunt de mic interes şi n-aveţi decât să şi bociţi raderea dumneavoastră, priviţi în toată lumea, ce vedeţi dacă tot nu mai aveţi ochi să vedeţi, nu vă mai căuta nimeni, că n-are şi poate nici de unde, v-am smuls cumva spre a vă forţa să renaşteţi şi să ne vedem cu bine tălpile.

 

2

 

– Încep să vină peste o oră, i-am invitat acum zece ani, n-aveam să ne spunem din ce avusesem atunci pe buze, eram certaţi de-o viaţă, cu mănuşi, cu gheaţă, las un semn între ce nu a fost şi încă nu este, ne-ncercuim şi niciun cerc nu ne mai învârtească, nicio talangă nu ne mai deştepte, am înghiţit, aştept şi efectul, o copie, tot un drac, mă impresionează uşa deschisă, mi se-ntâmplă cam cum se luminează după ploaie prin uşă, dar eu sunt înăuntru, zac în mine, dau să mă târăsc, s-or pune în mişcare caii verzi, renunţ, iar renunţând am tot impresia aia şi mai trec, poate şi tu îţi mai aduci aminte de invitaţie, n-am comunicat-o din sfiiciune, nu te uita că m-am schimbat violent încât sunt în stare să aştept să deschizi uşa, e deschisă, neinvitată, ori tocmai de-aia, am renunţat şi la gânduri, la gândul tău chiar, până nu de mult îmi făcea plăcere să te acuz că m-ai omorât, nu ucis, omorât, nici omorât, din sfiiciune, ţi-ai întors ochii, ţi i-ai păstrat la vederea drumului înainte, vreau să zic vederea de drum, mă luasei la cozile ochilor, totuşi, te construiesc să mă aştepţi în avâtarea bocetului, cum era să nu regretăm singurul dor de a vedea filmul, ne-a costa cel puţin despărţirea, nomadizarea, se discută, cred şi eu, se exploatează, puisem mai mult de-o groază, taie, ce nervi anevoie, m-ai spart, şi mai încolo că asta e, piatră de piatră, îţi spun drept că m-am îndoit şi de tine, mă rupsesem, zăceam de sus în jos, după relief, dansam în cap, nori fără fulger, dacă eşti de acord, peste o oră şi jumătate ne-am duce într-o vizită la doamna Nandini, suferă, nu bine că nu suferă cum suferă, că suferă cum nu suferă, n-am idee de nesuferinţă, o să iasă circ şi cu întâlnirea-n cerc, de-ar fi iluzie şi nu e nici de-aia, când băteau ideile din palme, la stadion, ai zis, ba prin uşă, nu, că prin ferestre, nicio scară, în sus ori jos, depindem, cum se râmă, cum se dărâmă, nu mă mai pisa, intrăm la apă, ai vrea, apă dulce, eşti limpede şi te-a mai apucat şi-o tuse, ţi-ar plăcea caracatiţa, confuzia dintre furnici, n-aveam nicio prejudecată, nicio judecată, poate te aşteptam să vii când or începe să vină, cum nu te-am invitat decât acum zece ani şi numai pe tine, numai aceia vor veni neinvitaţi, iar tu vei fi uitat şi de ei, mă faci gelos de le închid uşa în nas, tu ce te faci, poate e duminică, anii călătoriei negre, scuză-mă, iar, mă recunoşti, abuzez şi-aşa, în genul sfiiciunii, masculin poţi zice nu zici, bine, numai tu eşti sfiicioasă şi nu mă bagi nici în pizda mamii, cenuşă, mi-am înghiţit calamburul, mai liberează-mă dacă poţi, e o gură de belie, cobori în gura beliei, ce faci în momentul de faţă, ce tot faci aici şi-mi rupi de la gură colacul, nu te întreb, ţi-aduci aminte că nu te întreb nimic, pentru că nu-mi răspunzi, nici nu ştiu ce faci cu întrebările de-ţi închipui că ar trebui să te întreb, de exemplu, niciun exemplu, chiar, unde eşti în clipa asta, unde te afli, dacă ştii să-ţi înghiţi sfiiciunea răspunde-mi unde mă aflu, m-aş afla şi-atunci am sta noi de vorbă, nu-n singurătate, nici în libertate, în uşă, dacă, iar dacă, nu ţi-e cu supărare, cum ţi-a fost când în loc să-mi răspunzi mi-ai dat de înţeles că încep să vină peste o oră.

 

3

 

Nu te las să vorbeşti, ai avut vreme, vremea ta a trecut, nu te mai lega la cap degeaba, erai odată când nu erai, nu-ţi mai aduci aminte, nimeni, nu tu, şi tu, ţi-am desluşit unele zbuciume, fireşti, domnule, le decapitaţi, spânzuraţi de teapa singuraticilor matale, spânzuraţi de teapă, ţi-aş zice iar vreo două, dacă nu te-am fi rupt zece anii ăia, da’ aşa, că nu puteai întoarce şi nu te întorceai, te întorceai şi nu puteai întoarce, dinadins, mai aveai şi un sfert, măcar atunci te debarasai de caraghioslâcul de concepţie despre caraghioslâcul corporal, ce suflet ai pus pe cale, o nimica toată, te concentrai asupra fluturelui şi-ncă isprăveai un porumbel, o iau şi eu ca tine şi nu razna, te prefaci, o să-ţi pară rău, o să regreţi, o să-ţi dai seama, într-una, şi minte tot n-o să te-nveţi, vei termina şi cu tine tot caraghios, o ţin pe-asta, m-ai molipsit o sumă, îţi calc pe coadă, dacă ai lăsat vreo urmă, căram crabul când eu, când furnica mică, ne-au scos pe nas că te-aşteptau ei pe tine de zece ani, nu tu pe ei, şi nici ca tine, nici ca ei, ce dracu’, de-au năvălit, dragă, frumos, în absenţa-ţi, ta-ta, şi-astă vară la Crăciun, să mă pricepi, că eu nu bat câmpii, ne-au luat la bătaie, aici am pus cod, c-aia furnică era la veveriţa dintr-o coadă, n-am plâns nicio filosofie, nu mă plâng, î, ce mi-a pocnit, un căcat, nu-ţi descriu situaţia, am tăria asta de caracter, faţă-verso îţi regăseşti iubirile, bă, alea te-au lăbit până-n gât, de n-ai mai ajuns la film, că te duci, că faci mobilizare că te plouă furnici şi păienjeni în acoperiş, c-alegi piatra de-o tărie, că sare-n aer tot şi viaţa voastră-ntreagă, într-o conştiinţă, asta o pui de la tine, că te visezi ori te gândeşti pe un mal, pe cine să ajuţi când se dărâmă, dacă mai zboară fluturii, mai de Doamne-ajută câte-un tantric, în spâmzurătoarea tămâiată, dar e Paşte, gunoieşti candid har şi-l pustieşti, îl pungeşti să-l faci de dus, de-ntors, umflând guşa cu amintiri imaginare ori păcătoase şi-n singurătate, ce te mai târăşti spre coadă, muţi simetric de-a-ndoaselea spre început, ca şi cum vrei să te mai naşti o dată murind a doua oară, ce te-ntristează-atunci, de te-ai opri, de încă te rupi, firimituri, şi te-mpingi, fum, şi bananierul ăla, bine, erau şi acum de zece ori zece, de, erau şi banyani, mulţumeşte doamnei, că linişte, pruncie, asta ai iertat-o post-scriptum, cum ţi-e norocu’, crabule, tot răul spre furnică, nu-ţi înţeleg nefiinţa, îţi cam rumegi mama şi surorile şi pe mine, poate că bine faci, să ai dare feciorelnică, urată, da’ nici singur nu ţi-ai ajuns, cât mai rămăsesei şi pe unde, că nu reiese nici geometric, de-am schiţat nimica toată şi abia mental, cum te zdrobeşti şi personal ca-n halucinaţia firimiturii caste şi pace, un crab pentru fiecare, ca să nu zici că nu am habar de micile-ţi cumpliţenii, ţi-aş zice câteva, da’ şi-aşa mă ţii minte, nu că aşa ţi-am cobit, vorbeam, că tot nu mă lăsai, n-aveam loc nici să mă târăsc, prea intimi iar şi mizeria-mi jignea trecute avataruri, te cam fandaxeai şi cârâiai din crustă, câteodată m-am amuzat şi te-am luat, nu-ţi face griji sentimentale nici cu foaia bananierului, doarme-o cum îţi vine, dacă chiar te ţin curelele.

 

4

 

– Nici acoperiş, nici temelii licitate, între, îţi pică măseaua şi intri, Nandini ţi-a aruncat o privire, umbră de piatră nezidită, tăiată în urcuş, la dus, vă tot duceţi, de ce nu vă întoarceţi niciodată, sunt zece ani, aţi sclerozat catacombe nemaivinovate, treziţi-vă, ia-i privirea-n serios, cât că e târziu bine, ţine-o pentru trezire întru crab, nu râde ca proasta-n bazar, n-ai fason de furnică, ţi se deosebesc ouăle, s-ar putea să fi fost crab, te-a-mpins privirea ăleia spre crăpătura carapacei, te-ai amestecat cu duhul şi limbile soacrei, şi-n tunelurile goale de măduvă dinăuntrul bambuşilor te mai înţepi, ţeapă străjuia uşa de-o băteai, chiar adineauri, în întunericul liniştii ţi s-a năzărit, dinspre stană, un ecou ipocrit de libertate, nu prea merită să fii crab, scrie o furnică, ţi-ai dat foc în privirea brunei şi-ţi mai rodeai şi măseaua, un fel de revedere, i-ai înghiţit din văz, se rezolvă aşa problema foamei, din ochi, şi să nu te vezi cu anii, să nu te mai vezi, clar, niciodată, uită-te-aici, pene şi nene, pradă din veac nemişcătoare, era dimineaţă, plecaţi la film, în fine, nici n-aţi apucat să intraţi, să ieşiţi din tunel, lucrează şi peşterile, desenează, vrei să fitileşti că de îndată ce am pătruns ne-am găsit un pluton de autoexecuţie şi redegradare, pedeapsă orgiilor voastre, nu ploua, nu se mira nimeni că nu fusesem în stare să murim, din moment ce amintirile se prohibiseră de la sine, ba curve, ba puradele, cum ai bate câmpii de zece săptămâni târâş cu zece anii de la tulpină la rădăcină cam printre cracii miresii, când măcar te mai şi rostogoleai în speranţa colţilor, crabilor, să-i furnici ca la mama lor, cârpă cârnă şi botoasă ca maimuţa, orişicâtuşi de cât, te-ai întins şi ăilalţi tot să-ţi caute stana topită, de-ngheţase, prin coclaurele parcă fără apă, după potop pierdurăm şi firul înnămolit al duratei, că te-a bătut un deget de sus, te-au învăţat corbii, balaurii, veveriţele, nu s-ar mai mişca, ar trece, iar capătul dimpotrivă tot nu s-ar mişca, te-ai întoarce pe unde te-ai târât, niciun semn, care va să zică mai încet, tot mai încet, te-ai păstrat pe din afară, la vederea rupturilor, taie cărţile perechi cu sabia de la carte, ţi-ai sprijinit libelule de nori şi le faci teoria că nu eşti libelulă, ba le jigneşti şi că nu zbori, că nu halucinezi trecuta furtună, zâmbeşti, faci ochi, n-ai natură, şi vrei să-ţi faci rost, că e compromisă, că o isprăveşti, i-ai da-n scris, că de-ai trăi s-o întâlneşti pe undeva prin tunel, de când s-a spart, aşa am auzit, m-ai spart, era pe limba ta în singurătatea scheletului, de-l speculai la talcioc drept schelet al singurătăţii, nu prea te-ai prins la mişcare, nici că nu te mişcai, întoarce-te, nimic, nu şade frumos, nici ţipenie şi-ţi pare bine şi-aşa, puţin obraz, unde ţi-e grijajena, ca să-ţi placă, după ce mai ieşi din al câtelea ou, ştiu ele furnicile ce ştiu, linişteşte-te, grâul se va muia firesc, zâmbeşte, nu tu, ca să vezi şi să fii atât de bun, nu te uita, să te dai mai încolo.

 

5

 

Te-ai şucărit şi-ai trage de-o parte, ca chestie, că de.

Ţi iar m-ai invitat să mă-ntorc şi m-ai împinge, mă gâdil.

Semn bun, apucă-te de pictură, ia-te de cap, cap.

Principii şi principi, palmieri s-apropie, împietriţi la coajă, sus.

Eşti la mijloc, traseul te înconjoară pe-afară, de nerecunoscut.

– Şi negrilă ăsta nestorcoşit da’ târând lanţ şi limbă roşie de-a doua.

– Limba-l târăşte pe el, el târăşte lanţul, e liber, lib.

– Parcă nu-l fugăresc cu crab şi furnică să-i pocnesc lanţul.

– Schimbi stilul la spartul bazarului în amurg murg.

– Şi pe mama, fi-va-i pe limbă între apă şi mal moale.

– Taci atunci că se potriveşte de trei ori timpul cu bâta.

– Tocmai că nu prindeau nici vacile să-mpungă-mpinse.

– Şi-ai scos limba de cât le blestemasei fără ruşine.

– Ce ruşine când mai ne înecasem şi se târau peste noi?

– Că nu lucra, din motive de viaţă, dar să vă fi luat seama.

– După aia mi-am calculat luatul când ce să mai blestem.

– Şi societatea voastră înfundându-se în mal s-a pregătit.

– Nu vrei să spui asta, pădurea se îndepărtase ca palmierii.

– Aproape-aproape, cu burta la gură, ne pierde ocazia.

– M-aş sfii da’ nu acuma, am ghinionul fugitului negrilă.

– Abia te-aştepţi, te calci, te vizitezi, nimeni, pe căutate.

– Mai devreme, că pe urmă am căutat la nori, nimic, tot o apă.

– Şi, da, yaksha se revoltase împotriva bătrânilor, nu-ţi mai venea la socoteală.

– Între cer şi între pământ, nici tunel, nici şarpe să ne-ncapă.

– Făcusei frăţie de centru, de cu noapte, nu ţi-era pe la mas.

– Să-mi cadă şi mie acoperişul martirilor în ceafă, tot nu contez.

– Aşa te poţi săruta şi ajunge, şi întinde şi întoarce, toarce.

– M-ar feri crabul, mânca-l-aş, din scoică-n ţestoasă.

– Ai ratat şi avataruri animale, dacă nu te-aş fi animalizat.

– De-aia mai trag nădejde şi nu numai de-o viaţă, că e gata.

– Exagerezi şi cu deosebirea dintre sfârşit şi început.

– Veacul n-o să mai înceapă, noi dacă l-om sfârşi.

– N-o lua aşa, că e păcat de isterie, cât că-n singurătate.

– Mie nu mi-aş mai zgâria obrazul cu o pudoare depăşită.

– Obscur, ghicesc de-o sastiseală premeditată cras.

– Din miloagă simetrie, mi-ai reproşa, e o pasă.

– Tot pase şi niciun pas mic, cât m-am spetit.

– Gologanul de symbolon nu face-un ban dincoace.

– Golanul de bibiluri nici atât şi cuminte şi gol.

– Nu ţi-a ieşit nici ţie, n-ai luat-o, mai guliai înăuntru.

– Se lasă greu şi pantoful, chiar aşa îngăurit de miroase.

– Cum s-a nimerit de-a greşit tunelul, că picior, nici talpă.

– Nici urmă, corectează-te-n harul bleg de te bălăceşte.

– Aş mai da-ndărăt ca racul şi tot mi-e frică de furnică.

– Să crezi că vei repeta, în arcul grinzii, încântul.

– Măcar amintirile să nu te fi ratat şi mai singure.

– Trece şi-asta, măcar ţie să-ţi datorezi nicio brânză.

– Cu bananierul eram serios, dar cum să mă apropii?

– Încet, dezrostindu-te, te adunai din filmaşii roşii.

– Mai târziu peste două trei ţeste, multe nemuriri curând.

– Baliverne, zău, cât mi-am mai răcit şi urechile.

– A pocnit un drac de era să zic era să zici viaţă.

– Pune data, ora, crabul, cât după furtună.

– Şi pe urmă-mi scoţi pe nas că aia nu e, nu era viaţă.

– Fac şi eu ce pot, te recunosc uneori şi vin, fii pe pace.

– De-aia şi ţopăi pe dinăuntru, postesc şi de vise.

– Harţiul te-ar aranja ca-n obscenităţile de miere.

– Şi serenade de dulce impotenţă, nu, harţi horaţian, cara.

– Caraba crabului, nu te mai fasoli de jumătăţi.

– Tot nu s-ar fi ales nimic de prafu-mi în ochi mai orbi.

– Te mândrea vreo mafie şi ne cinsteam trinacru.

– E pe masă, în schiţă, banyanul pârâit, mă hlizeam.

– Nu mişca de te-ascultă cu patima libernecazului.

– Numai de intenţii nu mă cauţi, nici de parise.

– Să nu mai poţi fi nici măcar amărât, aia labăbălăbarie.

– Mă uit la lumen iar, rar, noptaticei blândeţi.

– De-un conac, pân’ faci rost de sunete caraghioase.

– În locul ăla de unde-mi vine sufletul, îmi imaginez un corp.

 

6

 

– N-o să mă las, chiar dacă se dă filmul, de data asta, de-am târât însuşi tunelul, tunându-l din muntele mare-n cel dulce, de-o poftă de deşert, ne udasem zăceam o zoaie cu firimituri de capete de cenuşă, nu sar în aer, cu umeri, cu vreun dulap de sprijin, cu gesturi mateine, îmi dau cu părerea, ca ultimul, ce-o fi fost în capul meu să-mi ţin clanul în eternitatea aia găunoasă, c-o amprentă pe niciun linţoliu, m-am certat cu furnicile, nu cu crabii, nu-mi pasă, nu-ncep nimic iar, tot la film, trecem la o altă castă, dacă mai e nevoie de trecut, economie de ghemuit, târâş cu carapacea, adăpostul la adăpost, pe unde-om lua-o, n-om lua, că nu ne-or înţepa ţânţarii dengue, poate nu filmăm, ne dăm premii, deschidem rana să ni se nască un fiu, îl lăsăm pe el de pază şi odihnă în tunel, cât i-ar părea de nesfârşit, creşte, creşte-n scade şi-n cascade, dă-ne Doamne, ce să nu ne târâm că ne şi compune barbă albă ăla de-a luat-o şi el de la capăt, două bărbi albe, cerşim tot ce ne trebuie, filmul ni-l oferim, am auzit străinătate, potcă mare, că vise, că iluzii, că halucinaţii, chiar tunel, ia să vedem măcar aşa, pe zid, nu la zid, nu în zid, îmi închipui ce mă văd, m-aleg, în orice chip, când toarnă una apa chiar de pişă pe mine, salamandră, mă sacrific pentru bandă, că n-ai ajunge singur faţă-n faţă cu filmul, dacă e pe-aşa, să mă strige furnica, o cale să mă strige, nu e nicio furnică, e mare, marea furnicii, dansăm, ne-a luat minţile imaginea noastră neînchipuită, vibrată, zidită, totuşi, ce să-i faci, tot prin doruri de oglinzi, hai şi tu, haidem toţi, falimet filmaşilor, ne şucărim, greva cerşetorilor, cine mai joacă, ne jucăm numai în de noi, scene bunele, de-am sărăcit de răi, în cur cu slava şi felia, vindem ce nu cerşim, din lepră ne facem pingele la gaura pantofului de filmare şi care n-a crăpat şi se mai târăşte poate să iasă, să intre, se naşte, moare, ne-am aranjat şi cu curvele, căci ele au pe vino-ncoace la film, de cai verzi pe pereţi ne cremaţiona pe voi, că de iepe nu ne ardea, ba a mamii, nu mai avea poporul încredere, râdere, păi cum, de-aici încep eu, toţi după mine, pe film, pe dalbă flămânzire, că ne-am vorbit şi ne-am tăcut şi celelalte, alea contează, păi dacă furnicile-şi aduc aminte că au fost crabi şi crabii că au fost furnici, asta ce-nseamnă, ştiu eu, la liber, la film, mai aşa, până când, să treacă şi veţi măsura, întâi de lat suntem rotunzi, din acest unghi subiectiv, un fel de voci chemate de la oase, instrumente la mine, aşa lumea, ochi mari, şi orbii, roi şi roi, robi şi corobi, pe cer, pe cerb, mă-ntreb ce-aş spune în consecinţă şi în recompensă, unii absentează din viaţă, din mizeria noastră cea de toate filmele şi trebuie să întrerupem filmarea, vizionarea şi celelalte, care ele contează, să nu renaştem din greşeală, din pipi, uitaţi-vă, nu aşa, peste ochi, de-al treilea, că de-aia de ne dărâmăm, ne dăm foc şi ne trimitem cenuşa la filmare, că s-ar putea să pierdem culoare.

 

7

 

Când avem timp şi ne avem bine, nu ne-avem nicicum.

Ne despărţim şi noi ca oricare, la ce-am fi stat împreună?

La ce ne-am şi rărit de nu ne venea la îndemână să ieşim.

Să intrăm, singur, n-ai decât să-ţi declari simpatie.

Exact cu închipuirea ta, singură-n singur, nimic.

Te interesează puteai rămâne cu mine, ori să nu te laşi fără mine.

– Te-ai gândit altfel şi m-am gândit şi eu tot altfel.

– De ce-aşteptai şi mai singur erai, n-am nicio idee.

– Te-ai împinge o idee mai încoace în tot patul apatic.

– Asta da, creştineşte, poţi să simţi şi-o ciupitură.

– Mai mult de când eram împreună, decât o furnică.

– Pe-acolo, a fost un gest din senin, nepus la masă.

– Mi-am scos şi eu dedesubturile, am fason de muson.

– Şi vezi că se lungi între normal şi moral.

– Normoral, mda, şi-o zăpadă demult pictată.

– Mâna aia ninge altfel, zăpada iar de-o simpatie.

– Simbadă, zindabadă, zimdinţată, sărutmânată.

– Cum s-a inspirat la iuţeală, de-o singurătate vacantă.

– S-o ning personal cum îmi ţine companie, mi-e frig.

– Te afli în starea de agregare a pomelnicului viitor.

– Singurilor, gură mare, nu al singurilor vii, ăilalţi.

– Fiecare e singur şi dacă mai e şi viu moare singur.

– Şi singur şi viu şi singur şi mort, neretoric, neoteric.

– Ai mai pomenit, experimentai pure abstracţii în crustă.

– Ocoleam singurătatea cenuşii cu scrumul singurătăţii mele.

– Pe urmă mi-a fost dor, din foc în mormânt, de sinele dor.

– Întors eram fără sine, şi doar mă dusesem eu.

– Părticica asta, din nerăbdarea oboselii de a nu sfârşi.

– Nu-mi dau seama, sunt prea singur să mai am impresia sfârşitului.

– Măcar aum zece ani, zece săptămâni n-aveai nevoie.

– N-aveam interes să privesc nici înainte nici înapoi.

– În golul de singurătate aproape te-ai dat peste cap.

-Aşa să fi fost, unde puteam să ajung târâş-grăbiş?

– Nu la început, că era îndepărtat prin tehnică inconştientă.

– Inconştienţă cât de tehnică, mă autoflagelam separat.

– Separat şi de rupturile singurătăţii, de mă rupsesei.

– Ne rupsesem în parte, ce te-aş mai rupe acum de cracă.

– Tărie, pic-pic, şi-ai pica în nord, rece, să-ţi citesc.

– Ce-aş auzi aş istorisi crabilor ascultători de furnici.

– Am înghiţit, ceva resturi de plasticitate, mă temeam de cocoloşi.

– Cocoloşindu-mă azi şi mâine am cocoloşit chipuri calde.

– Închipuindu-ţi că le face vreo plăcere le-ai masturbat.

– Asta ar fi o nobleţe, pe plată, cu blazon şi dobândă.

– Ţi-era-n obicei să iei la goană pe cine rechemai.

– Cu deosebire între palmier şi bananier, fă-i castel.

– Jos palmierul, sus bananierul, tot palmierul.

– Palmier cu două capete unul de bananier, plus.

– Banyanul jos, sus palmierul, sus bananierul ca mai sus.

– Un banyan cu două, trei capete, de rădăcini, de palmier, de bananier.

– M-am pierdut, aş putea fi tu, banyanul, palmierul, bananierul.

– Le-ai ţinut lor minte ordinea şi ţie nicio lumânare.

– Se frânsese la jumătate, lemnul fumega, aia stinsă.

– Avea un haz ceara aia albă fără niciun rost, absolut.

– Numai în ea mi se topeau şi mie ochii până-am ajuns la banyan.

– Ba ori bu, te bubabumbăcesc când te prind înapoi.

– Ce şi aştept, ca să n-o mai dau după ordine herdine.

– Chestia e de context abstras, contras, stroflocit.

– Dalba liotă s-a supărat pe lăsaţii de viaţă morţi.

– Câţi pe zi, câte zile pe câţi, numai de când eşti singur, un cimitir.

– Chiparoşi şi singuri, unde-i punem, zic între palmibanbun.

– Nu se zice bunanier, de ţi-a mâncat din floarea mov.

– Mi-am mâncat-o din perfecţiunea viciului de-a fi fost singur.

– A fi fost, ia, dacă-ţi mai convine, în schimbul cărţii.

– Nedecartate, că n-am ochi de uşă, de târâşul pe sub ea.

– Te-o fi liberat, da’ niciun neliber să nu fie amnistiat la ecou.

– Ego probabil se aude eco, da’ ecoul, săracu’, şi eu…

 

8

 

– Mă târăsc să mă întorc şi tunelul s-a ferit, a dat în feerie, te-apropii de la zece metri, prin singurătatea somptuoasă, c-un zâmbet pe faţa luminoasă, părul strâns în conci, rochie lungă, paşi aristocratici, ochii-n acelaşi surâs, faţă-n faţă, parcă mă-ntorceam şi o taină.

– Ce să ne mai tăinim că ne vedem din calculul durerii despreunate, în vis şi ăla, despăgubitor cât să ne mute aceeaşi boală, ţie-n târâş, mie-n muşuroaie, îmi luasem o faţă cât să ţi se pară schimbat şi tunelul de la fort ori dinspre mare ori altul.

– Bomba din acoperişult tunelului martirilor îşi păstrează încă niscai reci ecouri prin ceaţa avionului împuşcat, coborâsei dintr-un zbor altfel, numai tu, şi-n vis s-ar fi cuvenit o amitire a vămilor, singura realitate din ochii tăi de-o lume se înduioşa.

– Ia şi te desentimentalizează, apucă-te, de exemplu, să urli, şi sfâşie-mi rochia, alert la doliu-i din modă, poate am pulpele calde, poate sunt în călduri, ţi-oi sparge capul când mi-ai face felul, dar nu te uita, cine s-o uita tot cu ochii mei va miji vreo scuză.

– Cum că mă târăsc şi descopăr un pantof şi mă înfrigur, îl deschid să plutesc spre gheaţa tălpii, să ne întreţinem prin ea, ca-ntr-un premiu, că ne călcăm iar şi floarea mov nu te-a tăiat, n-ai sculptat-o ca pe rod, cum s-or fi pipăind evoluţiile funerare şi roditoare ale florii mov nu e nicio culoare în clipa astei revelaţii, nici vorbă la talpă, o mântuire de prisos, ceva să-ţi inspire o iluzie de dar, neprimit, imposibil de pomănit, şi încerc să-ţi dau de înţeles că, bine, n-ai decât să-mi dărui mie zgârietura mărăcinilor de bouganvillea.

– Pentru că nu te-am iertat, dintru început, nu mi-o iert, ce cauţi singură în singurătatea ireală a tunelului văzându-şi de ajunare şi puja hâţânându-se de aerul din vecie vizitat de scena mamei cu demonul fărâmat la picioare tuns scurt.

– Mi-ai şi pus capul de idoliţă ce i l-ai zgâriat pe zid şi-ai jurat să mi-l arăţi că-mi seamăna, observă că nu numai culori dar şi zgârieturi s-au dus în plata Domnului, demonului, şi doar geometrii supradimensionate ne păgânizează decorul.

– Tu inspiri o victimă târându-se să-ţi inspire o recunoaştere tristă, îţi înţeleg stinghereala surâsului, paloarea-ţi mă furase cât să mă întorc, perpelindu-mă după o etichetă a întâmpinării molcomului zbor.

– Nici nu zburasem, înţelegerea o rumegasei până s-au retezat, ajutat de fiinţe decorative, conforturi agonice, renunţări la lumini colorate, la veşti din nori şi de pe pământ, te înghesuisei în coclauri vizi pentru a-mi face loc numai mie.

– Că numai tu încapi mignonă, în picioare, peste părerea de mine, cum, atunci, faţă la faţă, mi-ar plăcea să fie adevărat şi visul de ajungere, din stop, ăla nemairegretat, şi el de-o neculoare, pe vremuri, talpă la talpă, ne sfinţeam la cracii miresii.

– Pare-mi-se tot singur, după încrucişări de paşi în aer liber, la o alegere tot mai împătimită, de-ai tăcut zece ani şi-o torni la gogoşi în incertul prezent de m-ai convocat să joc finalul melodramei, lasă-mă, dar, să-ţi  dau din lumea asta spaţiul vast.

– Şi nu e cald, nici gheaţă, sexul ţi l-aş vrea dilatat, foarea mov, necoloră a bananierului, autofecundându-se prin rod, nu mă pot târî pe prea albele-ţi pulpe şi sanscrite, am încheietori de nimic, îmi depăşeşti visul şi fără groază mă onorezi.

– Timpul se va mai schimba, se va înroşi, şi tu îmi vei dilata sexul creştineşte, târâş-grăbiş, de la deal la vale, întâi voi avea aerul că-ţi voi plesni o palmă şi te drăcui, pe urmă ce să mai zic, floare de bananier te-o rodi plângând.

 

9

 

– Sosirea ei a prevenit ce se minţise din gargara zodiacului, da’ cine să te liniştească, nici crabul, când ţi-a anunţat, pe tipar, să se producă dovadă şi geometrie, că te-a ajuns te-a rezolvat, te însoţeşte, aşa, lucrurile s-au aranjat în încă un infinit de iluzorie bunătate şi aşteptare învrednicită, chiar o masturbantă neverosimilitate a vieţilor de rând, decolorate şi de bună voie, nu numai de muşuroiul pornit de la film, de unde se întinseseră mai dihai, atât că era luni, cât şi să gâdile antiadministraţia, c-aveam şi noi, nu scăpam, ne târam tot timpul în de noi, altfel contam în anume rapoarte, foarte sus, de n-am auzit cât ne scuipam vânt, e şi ruşinea de ruşine, darmite consumul tunelului, reminiscenţa eternei neputinţe de a te întoarce ori de a face un pas, amăgirea organizată cu ipocrizie, că bananierii erau de furnici albe, i-am retzat să-i suim în palmierii suiţi în banyanii fluturând rădăcini de crabi, tot cu un zbor al ei, de s-a prezentat, pe acelaşi loc, eloxat, ba încă, de s-au lipit la zid într-o roată de simetrie bananieri de furnici albe mai drepţi, o neoclarvizionare, la film, le-om smulge, ne stricăm natura virală, dezinformată, nouăsprezece în loc de douăzeci, mai nimic din o sută şaizeci şi nouă, cine numără nu trăieşte, cine nu trăieşte et caetera, da’ bine-a făcut, aşa-mi trebuia, că m-am făcut fericit o clipă, de-o aşteptasem cât îmi fusese veacul, bârfele că ne simţeam altfel imaginaţia, mai terre-a-tere, că fondurile cosmice ne costă duminicile, că ăla n-a fost în tunel şi ne încântă pantofăreasa, se vor reprograma şi-alea, ne încheiem acum tărăşenia, nici chiar aldămaşul, că ne râde amltashul, prin foile lui am văzut bananierul cum prin cercul mutelor ne-am împotmolit târâşul să jucăm şi noi cărţi, de ne-am pus la cale să ajungem o dată şi o dată la film, ideea e tâmpită, n-are nici în clin nici în mânecă, de niciodată, cu hălăduirea-ne întru o nimcnicie aparent schiloadă, lepra nu ne decora mai prejos ostoirea de amor, n-aveam voie să ieşim, e drept, cât că ne vindecasem, un pic şi prin amor, ne crescuseră aripi, dragă, în locul cărnii mâncate de boala carnivoră, nu de furnici, alea nici n-ar mai avea ce ciupi, târna există, şi capul, şi cenuşa, zău că nu era mai minciună ca o poezie cum ne târâm noi şi să ne pişăm pe aproapele dispărut, orbul se pişa şi tu ejaculai la miezul nopţii că n-ai văzut niciodată orb pişându-se iar toată femeia a balansat postul nostru în ecologie, de zisesem de poantă crabi la masculin şi furnici la feminin, că nici atât nu ne distingeam, măcar ăia şi alea n-aveau, pentru că n-aveau ambiţia să meargă la film, n-aveau de ce să nu joace giurgina cât o lopăiam din ţeastă-n ţeapă, să nu zic din epopee-n epopee, secretul nostru este că învăţasem cum e de bine fără cap fiind numai cap, fără corp, de suflet n-am putut scăpa şi ne-a mai şi vizitat madama asta Nandini pe rând şi în masă, c-o fi, c-o păţi, că de-a sărutat o gagică şi-atât, că ea nu ne-a sărutat, că era lege marţială şi că, zicea nenea, ea însăşi era moartea, baliverne, ce-a mai plâns că n-am implicat-o în obscenităţile alea luate la ochi de tăietori, nu numai de filme, profesam ştreangul, n-aveam acces, nu iese, iar dacă aţi avut ocazia să vă spânzuraţi într-un bananier, v-aţi trezit bine-merci.

 

10

 

–  Curbura traseului, să strâmbi din nas, vădeşte adevărul că numai în tunel te poţi târî, absolutiza, nesfânt, până una alta, ne-am fript sufletul, vechea ortoboeirie ne trage clopotul, nu c-am avea acelaşi dumnezeu, pe ce, nu c-am mai da iluzia slăvitei turme prin păstoraşu-i, ia-o pe-aici, dacă nici tunelul, nici piatra nu ţi s-au vădit, târăşte-te-n gol, gol de sine, umbra se va geometriza, la o clipă, o să-ţi apară surâzând dracul ăla de muiere, îngera din carte, după viteji, lasă străcodoşul, dă-i bice, nu-ţi permiteai dreptul iluziei respective, te vindeai de ambalaj, ca o influenţă, nu, trebuie s-o prinzi şi s-o arăţi, s-o pedepseşti, n-o s-o doară, nu există decât în realizarea ta, faci zarvă, nu era fecioară, nevastă-ta, la reîncarnare, moi cronicile-n venin de viperă şi, pe cont propriu, original, performezi fecundarea-i cu fierul roşu ca un crab fiert, nenicule, n-abuza de limbaj, rece, ţepeşte, nu există, îndulceşte negaţiunea, ajungi prea înapoi, rupe-ţi de la gură doctrina singurătăţii răzbunătoare, vampiric anacronism, a surcelelor aprinzându-se unul de la altul, una de la alta, labă, târâş, pune-i poalele-n cap, pădurile şi n-au o rochie atât de adâncă, foile de bananier şi nu le dormeai pe burtă, te întinsesei pe spate, ca bunicul caprei, doi cu disimetrii, târâşul te scoate borât din statul plastic, din plasticităţile statice, aici te puteai repezi-într-o scenă de dubiu nou, mai inutil ca boala, că te îmblânzea, la ce bun ori, dacă-ai auzit, politica-muzica, nu-ţi place, n-ai priceput ce-ai iubit, adică de unde până unde şi cum, te ia dracu’ şi de păcat în sus, vino şi dovedeşte-te cu demnitate de crab, întins cât tropicul şi astralizat fără credit, mai morânceşte-ţi pleoapele, de le mai porţi, prin scama norilor, de se mai lasă, tot e ceva, şi dacă dă Dumnezeu, e altceva, mereu altceva, de-o distracţie, foarte just a-i fi refuzat spaţiul, tot prostii prin tot spaţiul, când vremea a trecut şi nu te lasă nici pe iele nici sub ele, că puţin a rămas şi puţinul te răstoarnă tot, ce să mai întorci personal, pe ce brânci să joace filmul cu uşile închise pe din afară de lacătele realizatorilor tăi, slăveşte-i cu o băşină şi ţi-ai făcut planul, iar ei te vor lua la întrebări de amănunt, pe aceeaşi limbă, abţine-te să mai adaugi zile, bagă-ţi viaţa minţilor în cap, să te doară e de buton, parcă te duci la femei migrenoase şi asta, cum cu paşi nici ţi se apropie, iar tu, tămâie, studiază mai sus, c-o păzeşti boier de sărăcia premiată aşa, c-o priveşti cât cuprinzi, de unde apare, din hala geometriei, până dispare atingându-te, acupresându-se, să n-o, nu te mai doară, păi ce, că fii serios, că ne vede, şi e aranjamentul durerii ei de cap, asta nu-ţi place şi sari la floarea mov, vă cunoaşteţi de undeva, vedenie, prinde-o şi vezi-o, că nu te mai jucasei, din vremea cealaltă, tot o clipită, să-ţi baţi părinţii, pe ce umăr, sora, stricatule-claritate experimentală numai în tunel, până la os, o specie părelnică, de-aia efemer sublimă, rămân cu fluturele-n aer, măr de libelule, ce-mi trebuie mie să mă întâlnesc cu tine şi să nu-ţi simt nici şoldul lunecând în sensul opus, că ne spulberăm la atingere, ne-am nuclearizat într-un hal fără ah, n-am jenă, şi nu mi-l permiţi pentru nimic.

 

11

 

– Mai bine nimic decât amara reculegere întru sfârâiala jertfei, fanfară, lacrimă, ordinul nu e al mortului înviat, ordine de ne târâm în ea nu avea habar de pantomima-conştiinţă, cum visezi şi-odată te-mpingi prin abur, de-o poveste pe pipăite, te caţări pe talpă să faci semne disperate că eşti perfect pregătit, contrazis şi sufocat din gene, îţi place, murind, genetica, nu strică viitorului, ca să nu-l uiţi, să fie de sufletul cui n-o să fie, de-aia nu veni scrisoare, să nu se işte ceva, careva, să-ţi lege brâncile-n scris, dezlegându-te la suflet printre rotogoale fumate nemaisanscrit, cum am anunţat divorţul şi c-o tacla talaka, nu te explica, e-acelaşi mit de nevoie, chiar fii pe pace, ajunge-ţi, că n-o să te ajungi, înmulţind exemple foarte urâte, c-atunci de ce te-ai mai târât o viaţă, dacă nu de şmecher şi cerşetor şi îndrăgostit, sictir zise căpitanul între gheţuri, un fel de cazzo, aici ai aruncat cu mucii-n fasole, te fasoleşti din spiritul unităţii unui matrapazlâc bătător de ochelari, ochelari de cur, bine ţi-a şi civilizat zis, nu iese, nici în izmene, nici altminteri, că tu eşti optimist şi tesmăcuieşti la talpa luciferică, hai noroc, mă jigneşti, şi nu-ţi spun, nu-ţi fac onoarea, nu-ţi fac nimic, nici n-aş avea încotro, aici n-au loc de neadevărurile-ţi despre adevărurile-mi, care-or fi alea, păi or fi de zece ani, să zicem, la mână, dacă-mi tai mâna, cu ce să iau plata, că mâna ailaltă mi-a trecut la o veselie, ştii, s-a spulberat ca nimic între cracii miresei, voisem să mă asigur că sunt moral în intenţiile bestialităţii subsemnatului, am şi povestit că ăla cu târna mă teroriza şi am lăsat-o baltă pe soru-sa, îndrăgostindu-mă de curva din şedinţă, de-am ridicat-o la tăiere şi tocmai curgea apa respectivă pe chelia ţestoasei, de-am făcut legătura cu coperişul, gaura din talpă, situaţia se simplifică pe zi ce trece, aproape nu mai există regulă de trei, niciun triunghi nu mai are haz, mă refer la leac, îmi dai ce-ţi dai, da, da, periferia refuzului meu ţi-e propriul prinos, te văd uneori în locul meu, nu te invidiez nici atunci, mi-ai compromis natura, dar nu mai am nevoie nici de credinţă, nu te cred, nu mă cred, mă târăsc spre crăpătura carapacei, să-nvăţ, să mă-nvăţ râs, îmi sperii discursul mental, îţi dau cuvântul meu de tăcere, formularistica am prezentat-o printre regnuri de te-am îndrăgit mai ceva decât discuţia asta fără iertăciuni, se făcuse târziu de mai ‘nainte, primii bananieri de furnici albe tresăltau laborios, ca orice început, nici ecou, de-acu’ îmi tai generaţia în silă pe-o ruină carnală, pe-o reîmbătrânire ştirbă, dă-te mai aşa, un timp îmi voi repeta veacul de veac şi apoi, dacă te târăşti cum mi-am târât, nu sufletul, te-njur, că de, mi-am tot petrecut cu curvele şi te-am neglijat ca prin cer, şi iar îmi pierd şirul în confuzia asta becisnică de se închipuie la infinit când vreau să povestesc contrariul, fie o natură aşa cum e, fie un sentiment, fie nemintea dintre dumnealor, nu mi-o fi nici mie uşor în cărare, ţanţoş peregrinându-mi nesăltăreaţă mandakranta, cât m-a ţinut şi cu aia, o aventură solitară, neînregistrabilă, tocmai pierdusem gustul filmului şi mi-am trişat o vie împărăţia ta, ca să perseverez în confuzie, să mă reîncăpăţânez pe-o revizie capitală-n creierii verzi ai munceilor cât pe-aici să mi se-aştearnă bananieri.

 

12

 

– Voiam să vin chiar azi, ori când terminam de venit să-ţi spun că am venit, că am sfârşit, ştii, am tot planurile alea, da’ unu’ parcă nu-l mai am, nu că s-a plinit, poate vremea, precis c-o să mă inviţi, ca pentru a-i da o idee, trebuie s-o traduc în causerie, ceea ce tot nu se poartă, voi dechide uşa dintâi şi mă târăsc până la poartă, m-am uitat pe sub uşă şi-n lumina dimineţii tropicale, filmând de jos în sus, am zăbovit pe luciul roşietic al frunţii umbrind culoarea târnei, repede tot nervos, de-o faţă ritmată optimismului contrasemnat, ca să nu ieşim la pepeni, noi, avocaţii himalaieni de divorţuri, dacă n-ai recunoaşte scrisul, e-n altă limbă, ştiu că vremea ne-a păscut, c-un cerc aproape, ne-a ţipat strugurarul de-a surzit visata, nu insist, ce mai, mi-ai arăta că cine e sus, adică a fost şi-n vremea noastră, de-a mea îmi caut alte cuvinte, gata, de exemplu, şi ce urmează îţi vei traduce singur, ca şi cum chiar urmează, hai, domnu’, de-aseară zâmbeam la două veacuri că sporovăiai la două războaie şi, lasă, lume păcătuiam şi-n tunel, ţi-am spus că nu-ţi spun, ai râs la pomană, te-ai strâmbat, s-o mărturisim pe-a dreaptă, şi nicio iertare, cred că nici nu vin, ca să cred ceva, aş da de altă întâmpinătoare, a, m-am refugiat iar la furnici, mă trag în sus, ca şi cum m-aş târî cu puterea tinereţii, avem scandal, ne mâncăm fiindcă nici nu ne cunoaştem ca lumea, iubirea e tot un ou, l-am servit la mutare, n-am parte, consideră vegetalul, pe-acolo reuşeau metamorfozele, martorele-mi sunt de altă părere, le bârfim şi separat, însingurarea emoţiilor ne-o ajuta nu-n muncă, nu de suflet, ci şi, la-ncântec iar, până mâine poimâine, de-acum zece ani până acum zece săptămâni, trecutul se suge, mi-a crescut oul de l-am înghiţit şi mă înghite în acest moment de onoare problematică, de nerecomandat, câtă vreme nu-nţelegem bum-ul de deasupra tunelului, vine prin creştet, se mănâncă pe gură, sunt vinovat interior, totuşi, cu dialog, totuşi, vinovat, totuşi, dialog şi nu-mi vei spune decât ce-ţi voi spune şi la despărţire vei arăta în sus, gura, mestecă şi vinul bun, cu simetrii în orice naivitate, dacă nu te-ai supăra aşa te-aş decreta, mă supăr de nesupărare, că nesimţit mă târăsc şi nu mai ajung nici la cercul mutelor, c-am luat-o-n marş, cu liota, s-atacăm filmul, tu-l vezi serile şi asta ar atrage importanta dumitale povestire, m-aş ruşina fără ruşine, am face şi puţină politică, am mormăi-o închipuindu-ne ţipând, pe urmă socialul şi, hop, că mai ce, ce zice, cine zice, mă-nţelegi, nu e niciun roman, p-acolo, un timp, v-aş fi putut descrie împărăţia cu documente, tu şi eu, nu, nu vin, ori îmi imaginez că n-am venit, chiar dacă vin, la ce să vin şi la ce să-mi imaginez că vin ori că n-am venit, ehe, veneam acum zece ani încoace, nu-mi cunoşteam destinaţia, de destin, nu-mi păsa, şi destinatara venea, cum am spus, dinspre un izvor şi eu dinspre palmieri, că din coaja unuia tunelul m-a înconjurat şi cum m-a înconjurat în anumite gânduri de nedeclarat, cât că abia de-i ziceam, de unde vii şi tu femeie, că eu mă duc într-acolo, şi te-am mai văzut şi, doamne, de te-oi mai vedea, mereu amuţeam, orbeam, de-o nostalgie tâmpită că n-o s-o mai văd de bine ce n-o vedeam, o revedeam.

 

Delhi, 15 august – 11 octombrie 1983

Academia Internaţională „Mihai Eminescu”, Bucureşti, 2001, ISBN 973-99497-1-1

Material primit de la prof.dr.George Anca