“Smerenia e cel mai mare dar de la Dumnezeu, izvorul celorlalte. Să aveți smerenie. Și jetfelnicie. Iar de ai supărat pe cineva, să-ți pară rău și să te împaci cu el.” (Adrian Făgețeanu)

Acum, când mirosul toamnei ne face mai nostalgici, gândurile și dorința de a vedea locuri dragi, mi-a îndreptat pașii spre Sfânta Mănăstirea Lainici.

“Fata moșului cea cuminte”, cum îmi spunea părintele Adrian în ultima sa scrisoare, a simțit nevoia de a poposi lânga crucea sa din incinta mănăstirii.

M-am întrebat adesea cum arăta locul, urma celui care mă învățase să fiu altfel. Poate nu fusesem chiar așa de cuminte. Fiind o fire mai vulcanică, mă atenționase să stau cuminte să nu încerc să fac pe “Ioana d’Arc”, “să nu bravez” în anumite probleme religioase sensibile.

Prin aceste gânduri, nu bravez,  bun părinte. Am simțit doar nevoia de a scrie…

Am regăsit mormântul modest, așa cum fusese și părintele. Flori înflorite ce îmi aminteau de dulcea  Bucovina. Probabil așa își dorise.

Împrejur, pietre măricele de râu. În partea dreaptă, unele dintre ele date la o parte. Le-am pus la loc cu smerenie având un sentiment confuz. Urme de pași sau urme de ghivece pe locul de veci a părintelui?

Adusesem și noi două flori și le-am așezat pe locul gol, lângă Sfânta Cruce. Aproape de gard un alt ghiveci înflorit. Mă întrebam ce soartă vor avea florile mele? Știam că dimineața voi afla răspunsul…

Am zăbovit cu lacrimi în ochi lângă “moșul” meu. Știam că de undeva de Sus mă privește la fel de blajin și mărinimos. Când îl văzusem ultima dată, chipul său se transformase, având o aură deosebită… Am știut atunci, că, ne-am câștigat încă un “rugător în ceruri”.

Am privit candela arzând, lumânările ce ardeau liniștit.

Îmi lipsește Părintele Adrian… dar, îi simt prezența.

Îmi spusese cu ani în urmă că își aștepta locul lângă ceilalți frați din cimitirul schitului. Parcă încă îi mai aud vocea fermă: “Dupa ce voi pleca,  să facă ce vor cu mine” .

I-am perceput “locul” tacut, invesmantat intr-un tricolor…am inteles…

Un singur lucru m-a bucurat, micuța noastră candelă încă mai ardea.

La plecare am primit în dar două cărți…Daruri duhovnicesti.

Cei care l-au cunoscut pe Adrian Ieromonahul, înțeleg mai bine situația…Prigonit pe pamant, înălțat la Cer…

Dumnezeu să-l odihnească printre Drepții Săi !

Părintele Adrian Făgețeanu pentru noi rămâne  un mare stâlp al Ortodoxiei, un iubitor de neam, un Mărturisitor, un adevărat Ostaș a Lui Hristos.

Bucuria acestui pelerinaj a fost imensă. Am putut rosti o rugăciune, mi-am simțit aproape “moșul”.

La întoarcere, în drum spre Timișoara, ne-am oprit la Sfânta Mănăstire Prislop, ducând ruga noastră și Parintelui  Arsenie Boca, Sfântul Ardealului.

Mariana Gurza 

16. 09. 2012

***

   Rugăciune

            de Sandu Tudor

Înfloritoare, Doamne,

sufletul meu,

cum înfloresc salcâmii şi

mălinii,

înapoiază-mi credinţa în dar,

cum întorci zborul păsărilor

călătoare.

Munceşte-ntreagă suferinţa

mea,

cum în trupul morţilor

rodeşte plugul,

apoi înalţă gândul pierdut,

fluture în floarea cerului de in,

şi pregăteşte-mi sfârşit

înseninat,

ca asfinţitul blajin de azi.

 

Vorba din vis

             de Parintele Sandu Tudor

 

Atipesc, la ceasul de hodina,

florile si fiarele ‘mpreuna.

Linul suflu fara de lumina

prin tulpini si trupuri se ingana.

 

Somnul lor usor se ‘nfrigureaza,

tresarit se tese ‘n picotire.

Intre gene si pe frunze teama treaza

joaca insomnarea lor subtire.

 

Singura faptura omeneasca,

fiindca e cuvantatoare gura,

chiar din adormirea ei trupeasca

face talc de mare ghicitura.

 

Bate visu ‘n inima de om

ca o apa de pe lumea ceealalta.

Din adanc oglinzile de somn

se ridica spre vedenie inalta.

 

Vezi launtric par ‘ca in afara

fata lumii cea nebanuita,

bucuria cea de-a-doua-oara

peste noapte ochilor ivita.

 

Cresc minuni si nu te mai uimesti.

crezi ca sunt acele ce n ‘au fost,

si pornit de-avant vrei sa graiesti

un cuvant sonor cu-anume rost.

 

Gura insa-ti sta de rece piatra,

din trup stins se sbate proorocul;

dar, lumina ‘n cenuseata ‘n vatra.

cugetul zbucnin ‘naripa focul.

 

Si-ti rostesti tu vorba, fara sunet,

fara de ajutorinta gurii.

In ecou launtric ca de tunet

trec prin tine semnele scripturii.

 

 

 Am auzit cantecul pasarii unice

                (ultima poezie a lui Sandu Tudor)

               

Dimineata, la ceasul rugaciunii,

când pe ramuri sta înca proaspata roua,

am auzit lânga mine cântecul pasarii unice.

Iata! se înalta asa de minunat, asa de limpede,

si rasuna în atâta ecou încât pare ca lumea,

marea si larga Lume, toata îl asculta,

firea toata îl aude si îi raspunde,

îl aude si-l însoteste pâna sus de tot,

la Dumnezeu.

Privesc, pe mladita unei ramuri,

într-o picatura limpede de roua

si ascult cântecul de lumina al pasarii.

 

În linistea lunga a clipei acesteia atât de înalte,

fara voie îmi închipui bucuria cereasca;

fara de voie o descopar acum,

în pacea starii de rugaciune la care ma aflu

si care ma stapâneste deplin.

 

O descopar nu ca o oprire si înecare în simtire,

nu ca o pierdere a uitarii de sine în extaz,

ci ca o ascutime de înteles trait, limpede si curat,

ca o necurmata si nemarginita suire, tot mai

apropiata,

tot mai crescuta – la inima cea tainica si sfânta

a Domnului.