Violeta Lăcătuşu: “visul metaforei virgine” al poetei Maria Rugină
CARTEA NEROSTIRII
de Maria Rugină
Impresii de cititor
Rezultat al unei inteligenţe pătrunzătoare şi informate în domeniile existenţiale cele mai delicate, cartea poetei Maria Rugină propune un ambiţios excurs în universul interior şi exterior printr-o poezie plină de forţă, varietatea ideatică împletindu-se armonios cu un lirism bine dozat.
Tonul sentenţios al majorităţii poeziilor, valoarea paremiologică a unor versuri sunt completate de deschiderea, mai rar întâlnită, spre universul suprasensibil, pe care poeta încearcă să-l surprindă cu prisos de imaginaţie şi intuiţie.
Evantaiul registrelor lirice este însă destul de larg, emoţia poetică fiind copleşitoare în poezii precum Nebine în sine (care începe cu splendidul vers “Mă doare persoana a treia din lucruri”) sau Lumină de mătase – recviem pentru fiinţa iubită.
Inedită este şi prelucrarea poetică a unor mituri, îmbibată, de cele mai multe ori, cu subtilă ironie (“Ai să dai samă, Doamnă…”). În poezia El şi ea, între cuvânt şi tăcere este persiflat momentul genezei, criticându-se cu insolenţa specifică creaturii, creaţia divină. Intuiţia că “experimentul” va relua forma iniţială a “neperechii”, maschează, de fapt, dorinţa tainică de eradicare a suferinţei, de găsire a echilibrului mult visat.
Pe un alt registru, de imn dedicat bucuriei de a fi om , poezia Spre lumea lumilor lumii dă glas, cu un patetism bine temperat, visului de infinit, setei de cunoaştere a bănuitelor lumi, dorului de eliberare a frumosului din noi. Ca orice poet, talentata Maria Rugină are nostalgia armoniei ce ar trebui să domnească în pluridimensionalitatea acestui univers, spre care ea îndreaptă ochii inimii.
Tonul moralizator din primele strofe ale poeziei Bate şi… se transformă apoi într-un imbold dat firii umane, autoarea cerându-i semenului demnitatea şi orgoliul spre a “cere dreptate” . Poezia nu este doar un îndemn al unui stăpân de idei, ci un reflex al iubirii adânci pentru cei în slujba cărora îşi pune sufletul şi mintea şi imaginaţia şi truda şi întreaga fiinţă.
Uneori, ideea poetică s-ar dori întrupată într-un vers mai amplu, ritmul trohaic, foarte dinamic, (potrivit, spre exemplu în poezia Apa cunoşterii ) secţionându-i, pe alocuri, plutirea diafană ce vine să inunde sufletul: “Ia din veşnicie / Clipa de sublim, / Fă-ţi din ea icoană, / Uită ce nu ştim” (Întoarcerea).
Sintagme inedite dovedesc puterea de invenţie mereu izvorândă a poetei: “clonele îngereşti”, “stalagmita suferinţei”, “sâmburele energetic”, “miezul marelui pojar”, alături de strofe de o mare frumuseţe: “Cel mai departe vezi pe întuneric,/ Noaptea, când stelele se coc, / Iar floarea-ncearcă să atingă / Buzele vieţii, afară din boboc.” (Încearcă!)
Introducerea unor aforisme “omologate”, ludicul ţesut din echilibristica ideii şi din jocul amuzant de cuvinte, ironia incisivă, prelucrarea inedită a unor mituri, dovedesc factura modernă a acestor poezii, apartenenţa lor la postmodernism.
O carte de certă valoare se deschide azi cititorului dornic de “visul metaforei virgine”.
Violeta Lăcătuşu
