Cuvânt și iubire

« Românul » a contractat năravul de-a ne atribui articole pe cari nu noi le-am scris, ci le-am reprodus din alte ziare, şi de-a polemiza apoi cu « Timpul » combătând, ca ale noastre, idei pe cari le împărtăşim poate numai în parte sau cu oarecari rezerve. Astfel se’ntîmplă şi în numărul de sâmbătă, în care vedem că polemizează cu noi pe temeiul unui articol reprodus din « Poşta », privitor la antagonismul dintre moldoveni şi munteni. Nu doar că ne-ar părea rău de-a fi scris acel articol pe care l-am reprodus. Ceea ce însă nu e al nostru, nu e, şi e o apucătură de rea credinţă de-a ne atribui în total şi direct idei pe cari nu le împărtăşim decât în parte sau indirect şi cari au nevoie sau de-o rectificare, sau de tranzi ia printr-un nou punct de vedere.
Noi, de ex., avem în privinţa aşa numitului antagonism dintre moldoveni şi munteni o părere proprie, bazată pe observaţiuni etnologice, care modifică esenţial maniera de-a privi cestiunea.

Nu există, după a noastră părere, nici o deosibire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţării Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini. Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s-au ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid care ne-au furnizat generaţia actuală de guvernanţi. Acestea sunt rămăşiţele haimanalelor de sub steagurile lui Pasvanoglu şi Ypsilant şi resturile numeroase ale cavalerilor de industrie din Fanar. Din această seminţie nouă fac parte oameni ca Giani, Carada, C.A. Rosetti, Pherekydis, Serurie ş.al. Toată spuma asta de fanarioţi novisimi, cari s-au pripăşit în ţară de 50-60 de ani încoace, formează naturalmente elementul de disoluţiune, demagogia României.

Fizic şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţii, nici patrie, nici naţionalitate hotărâtă, le vedem punându-se la discreţia străinilor şi votându-le când pe Stroussberg, când răscumpărarea, ba le vedem aliindu-se în Moldova cu evreii ca să paralizeze lupta de emancipare naţională de acolo. Aprinşi de o instinctivă ură contra tuturor elementelor istorice şi autohtone ale acestei ţări, le-am văzut introducând în toate ramurile legi străine neadaptate nici intereselor, nici naturii ei.

Aceste elemente sunt cu mult mai numeroase în Ţara Românească decât în Moldova, dar şi aci ele se află mai cu seamă în centrele şesului, nu prin oraşele de la munte, nici prin ţinuturile de acolo. Pe aceste producte de baltă moldovenii’i confundă apoi cu populaţia istorică a Ţării Româneşti, precum se află în sate în genere şi îndeosebi la Câmpulung, la Tîrgovişte, la Târgu-Jiului ş.a.m.d. Acestor producte de baltă moldovenii le zic din eroare munteni, căci nu sunt munteni. Aşadar: distinguendum est.

Ceea ce sunt pentru Moldova evreii sunt pentru Ţara Românească aceste venituri cari, prin identitatea religiei, au ştiut să se strecure printre români, să-i amăgească şi să ajungă a-i stăpâni; şi, pentru ca lucrul să le succeadă şi mai bine, au precupeţit tocmai instinctele noastre naţionale. Vedem bunăoară pe-un C.A. Rosetti, un grec, şi pe Carada, un alt grec, înfiinţând o gazetă. Ce nume-i dau? “Românul”. Ei, cari n-au fost români neam de neamul lor. De-aceea e destul ca aceşti oameni să lipsească de la guvern, fie oricine altul, şi numaidecât nu se mai simte nici o deosebire între român şi român. Dar cum o fi Carada, Giani, Cariagdi, C.A. Rosetti, Pherekydis ş.a., românul de oriunde începe a se simţi străin în ţara lui proprie şi, precum zice « Poşta », guvernul i se pare tot atât de străin ca cel unguresc ardelenilor, ca cel muscălesc basarabienilor .

E un axiom în mecanică că efectul trebuie să fie egal cu cauza. Domnia fanariotă şi scurgerea sistematică de stârpituri şi faliţi în şesul Ţării Româneşti a ţinut 121 ani. Abia la 1821 avem perspectiva că, prin o lungă reacţiune a spiritului naţional şi a puterii de asimilaţiune a solului şi a rasei, vom fi exterminat până şi urmele acelei domnii odioase. Abia atunci caracterul meschin, lipsit de onoare şi de curaj al acestor venetici se va fi adaptat caracterului inimos al naţiei româneşti şi abia strănepoţii Caradalelor vor putea fi români. Caradalele actuale, chiar să vrea, nu pot să fie români, precum din salcie, oricât ne-am sili, nu putem corci stejar. Lupta Moldovei contra numiţilor munteni nu este deci îndreptată în contra elementelor istorice ale Ţării Româneşti, ci în contra celor neistorice. E o luptă comună, la care tot neamul românesc ia parte în mod instinctiv, cucerind bucată cu bucată bunurile lui naţionale. Azi e limba, pe care aceste stârpituri o prefăcuseră într-o păsărească neînţeleasă, mâni va fi poate organizaţia socială, poimâni biserica şi şcoala, una cîte una. Totul trebuie smuls din mâna acestor oameni c-o înnăscută incapacitate de-a pricepe adevărul şi lipsiţi de posibilitatea patriotismului: totul trebuie dacizat oarecum de acuma-nainte.

Deşi poporul român e numeros, lupta lui e disproporţionat de grea, de vreme ce aceşti oameni au sprijin pe străini. Aduşi la putere de Rusia, susţinuţi azi de alianţa austro-germană, vedem pârghiile cari-i ridică aşezate în afară, pe când înlăuntru n-avem decât poporul nostru propriu, esploatat cu neomenie, sărăcit, scăzând numeric şi fără o conştiinţă limpede de ceea ce trebuie să facă.

Naţia românească n-are de gând încă să instituie, pentru regularea acestui soi de stăpânitori, ordinul Sfintei Cânepe spre a ridica la aceleaşi demnităţi pendente şi pe grecul Serurie, şi pe grecul C.A. Rosetti, şi pe bulgarul Mihălescu, şi toată seminţia dominantă.

Dar să nu desperăm. Planta creşte la noi. Ar trebui numai nişte mâni vârtoase, mocăneşti, cari să ştie s-o întrebuinţeze. Apară ele în Moldova, apară peste Olt, ca-n vremea lui Tudor, naţia le-ar primi aşternându-le flori şi covoare pe drumuri, precum i le aşternea lui Matei Basarab la intrarea în Tîrgovişte. Şi Matei Basarab, adormitul întru fericire, făcea un uz îmbelşugat de această plantă, distribuind cordoane la Caradalele din zilele lui. Aşadar, încă o dată, distinguendum est.

Avem de-o parte rasa română, cu trecutul ei, identică în toate ţările pe cari le locuieşte, popor cinstit, inimios , capabil de adevăr şi de patriotism. Avem apoi, deasupra acestui popor, o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi şi de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale şi occidentale, incapabilă de adevăr şi patriotism, rasa Caradalelor, pe care moldovenii din eroare o numesc munteni. Această teorie am espus-o în mai multe rânduri, dar “Românul” s-a ferit de-a ne răspunde.

E o cestie foarte neplăcută pentr-un guvern compus în cea mai mare parte din asemenea adunături şi pentru un partid în care, la zece nume, afli abia unul românesc. Cine va face lista funcţionarilor mai cu seamă înalţi, a pensionarilor, a deputaţilor, a arendaşilor bunurilor publice şi private, c-un cuvânt a tot ce reprezintă circulaţiunea şi reglementarea vieţii generale a ţării, va observa cu înlesnire că frânele stăpânirii reale au scăpat din mâna elementului autohton şi istoric şi au încăput pe mâni străine. Dar acest din urmă element, această formaţiune hibridă, se pretinde română? Neapărat se pretinde, căci altmintrelea n-ar avea pretext să stăpânească . Dar nu este încă şi nu are încă nici posibilitatea organică de-a fi română. Nu tăgăduim că foarte numeroase elemente s-au asimilat pe deplin cu rasa română, dar acelea sunt intrate demult, de-o sută, două, ba chiar de două sute cinzeci de ani. Însă nu acestea domină, ci imigranţi proaspeţi, cari sunt abia în generaţia a doua, a căror limbă maternă era încă străină şi cari s-au românizat, în privirea limbei, în şcoalele noastre. Limba singură nu constituie însă naţionalitatea. Calităţile morale şi intelectuale ale rasei au o însemnătate cu mult mai mare.

Dac-am încerca să determinăm exact timpul în care elementul autohton au învins pe cel imigrat, sau a fost învins de el, am zice:

La 1700 învinge elementul imigrat prin domnia fanariotă. La 1821 începe reacţiunea elementului autohton şi merge biruitoare şi asimilând, până la 1866. La 11 fevruarie 1866 învinge din nou elementul imigrat.

Există şi de-atunci o oscilaţiune, o mutare a punctului de gravitaţie, când asupra elementelor instinctiv naţionale, când asupra celor instinctiv străine, dar victoria, precum vedem, e momentan a acestor din urmă. Dar care-i semnul prin care se disting aceşti oameni neasimilaţi, de provenienţă transdanubiană, de populaţiunea de rasă? Cerem a se constata aceasta în toate punctele. Noi zicem prin sterilitate fizică şi intelectuală. Sunt intelectuali şi fizic sterpi, sunt catâri în toată privinţa. Sau nu produc copii defel sau produc stârpituri menite la o degenerare gradată şi la stingere în generaţia a treia ori a patra. Constatăm apoi la ele simptome permanente de slăbiciune intelectuală. La ei mintea e substituită prin viclenie. Viclenia e un semn de slăbiciune, căci mintea omenească veritabilă stă în raport direct cu capacitatea de-a pricepe în mod dezinteresat un adevăr. Ca slăbiciune de caracter e de citat falsitatea. Prietenoşi, lipindu-se şi măgulind pe oricine de care au trebuinţă, ei urăsc în realitate orice putere superioară, fie intelectuală, fie de caracter. Istoria lui Tudor şi a lui Cuza ar ilustra această teorie. Oameni ce linguşeau a împărtăşi ideile acestor spirite cu totul lipsite de viclenie, nu aceia cari ar fi avut curajul de-a li se opune pe faţă, îi trădează. Dacă am cerceta originea ofiţerilor de gardă de la 11 fevruarie, am afla că e străină, începând cu fiul unui făclier grec de la Botoşani şi urmărind toate numele.

Fără îndoială lupta aceasta e purtată în mod instinctiv, fără claritate de vederi, cu tendenţe elementare de atracţiune şi repulsiune . Precum celţii Irlandei, deşi anglificaţi, simt dominaţiunea anglo- saxonă ca pe-o dominaţiune străină de rasa şi înclinaţiunile lor, tot astfel poporul românesc simte instinctiv că e dominat de oameni cari se pretind numai români, fără a fi, şi cari n-au nici milă de el, nici pricepere pentru geniul lui. Geniul neamului românesc e o carte cu şapte peceţi pentru generaţia dominantă.

(Articol publicat în TIMPUL, în 29 Iulie 1881)