Constantin P. Popescu: Medicament de suflet părintesc
„Gânduri ciobite”, Hedir Al-Chalabi și Petru Don, ed. Mirador, 2012
Această carte de „Gânduri ciobite” a ajuns la mine într-o toamnă, în noiembrie, o lună a tristeților lungi. Un timp al ploilor cenușii, când gândurile se adună pentru a căpăta o altfel de viață. Gânduri și rânduri, dar nu ciobite, ci dimpotrivă, alcătuind un corp comun. Am primit poate astfel un răspuns căutat, pentru că autorii acestei mici colecții de epistole mi-au prilejuit o lectură plăcută. Un sentiment pe care românii l-au numit cu un cuvânt simplu, intraductibil – dor – este călăuza principală a acestui dialog poetic în proză, semănând cu filele unui calendar. Scrisori între tată și fiică, pod peste distanțe, motiv de ascultare interioară și tezaurizare a micilor comori adunate peste timp, clipă de clipă.
Cei doi autori, Hedir Al-Chalabi și Petre Don, oferă un dar (Don) potrivit unei lecturi pe o scenă, în lumina unor reflectoare simple, reliefând numai ochii celor doi protagoniști. Și spectatorul să primească aceste cioburi de gânduri pentru a le întregi, pentru a se bucura și pentru a deveni mai bun. Citez: Întinde-mi piciorul pe-o scândură de lemn și unge-mă cu șoapte, proptește-mi cotul de umărul tău uscățiv să nu mai stau cu gâtul aplecat. Simți agonia? Spinii ne-astupă treptat toți porii, respirăm arșiță, cuburile de gheață se topesc… expir cenușă (pag. 28). Din poezia veche a lumii se desprind frânturi singular trăite de cei doi, dar împreunându-se armonic, asemenea frunzelor aceluiași copac al toamnei tăcute pe cărări. Desfă-mi vraja de viață, nu mai servesc nimic, coase-mi aripile și lasă-mă să zbor, tată încătușat (pag. 30), mărturisește fiica. Frământări ce clocotesc se lasă dezvăluite cititorului, părtaș al unui zbucium descris astfel: Străpuns de ochii clevetitori, nenorocit de realitate, mă-ntreb dacă soarele-i mort. Privești dimineața pustie ce-ți prevestește sfârșitul. Fug spre amurg, nimeni nu cântă, e doar o iluzie a liniștii. / Frumusețea plânge, aura a fost încătușată, trădată fără sens. Speranța a fost uitată, râsul a devenit ursuz, paradisul nu se mai află în mijlocul mascaradei, verile s-au întunecat. (pag. 43). Către cititor se ridică pe această cale întrebări grele: Îți poți ierta condiția? Te-nghite inchiziția. Fugi de realitate, relaxează-te sub umbrelă, levitează, ascultă răgetul sălbatic, închină-te liniștii, uită-ți condiția, găsește-ți lumina (pag. 49). Un răspuns? Căutând răspuns, viitorul n-are soartă, încearcă traiul fără regrete. Plânsetele simțite-n ceafă îți vor oferi viziuni… viziunea lacrimilor noastre (pag. 51). Un dialog cu adevărat inițiatic, plin de contradicții amintind de Cioran: Nu confunda lumina cu flăcările…. / Nu lăsa lumina să iasă din tine! Cu dragoste vor fi torturați, cu înțelepciune vor fi hrăniți, de căldură vor fi posedați. Vei fi renegat și disprețuit, vei fi blestemat, dar rabdă! Iadul îl vor face Rai, vor suferi în Lumină, acolo unde eu te voi aștepta cât va fi nevoie! (pag.55). Și toamna cu ploi triste se face simțită din nou: Am rămas cu mine însămi în întunecata tăcere, căutând sunetul pe care să îl dăruiesc (pag. 56), amintită printre file în imaginile alb-negru, neclare, dar culese parcă anume pentru a provoca imaginația.
De ce luminează licuricii? este partea a doua a cărții, un fel de profetică spovedanie-testament al unui tată: libertatea este o stare, nu un fapt, cătușele sunt doar semnalul unui gungurit de hulub căruia orice tembel îi poate răsuci gâtul… / Molecula e o materie în devenire, așa cum gândul bun este o placentă a existenței pipăibile. Celula e locul unde ia ființă gândul ce va deveni faptă (pag. 73). Tatăl își urmează cioburile de gând către fiică: Ai grijă, Hedir, susurul meu de izvor, omul nu este măsura lucrurilor, el este chiar lucrul lui Dumnezeu… / Hedir, odată m-ai întrebat dacă licuricii ard. Nu ard!, ți-am spus. Atunci ce luminează ei? M-ai încuiat, deoarece nu știu nici eu de ce luminează licuricii și nici la școală n-am învățat. Așa cum nu știm de ce sughite omul, de ce cască, de ce oftează și de ce râde!? Și de ce plânge… / Trece omul prin școli și nu știe de ce râde și de ce plânge. Și de ce luminează licuricii. Puah! (pag. 78-79). Descoperim mai departe că tatăl ar putea fi locuitorul unei case pe care Gibran nu o numește ospiciu, deși pot fi găsiți acolo unii poeți clarvăzători al lumii. Există, chiar și acolo prieteni nevăzuți, necuvântători vorbind, sau neînțeleși de cei din jur, dar aievea pentru cel ce știe a privi cu inimă curată. Un final emoționant dezvăluie inexistența scrisorilor fiicei, deși tatăl știe cum mi-ai scrie dacă mi-ai scrie (pag. 110). Un exercițiu de imaginație călăuzit de legământul nescris dintre cei doi (vezi pag. 57), dar tipărit cât se poate de clar în „Gânduri ciobite”.
Din cioburile de gânduri ale dragostei dintre tată și fiică se ivesc sclipiri care poartă sufletul cititorului pe calea întortocheată, adesea atât de necunoscută a dragostei. Mici sunt filele cărții, dar gândurile îi sunt curate și uneori de o tristă și poetică profunzime. Se recomandă a fi citite cu inima, în caz de necesitate vitală.
