LA MULȚI ANI, MAESTRE ION MARIN ALMĂJAN!
„În pragul comunei mele natale şezum şi plânsem“
De comuna mea natală mă leagă câteva lucruri: în primul rand amintirea bunicilor şi a părinţilor mei, a altor oameni din generaţia lor. E suficient să desferec tainiţa amintirii ca să le văd obrazele, să le aud, la majoritatea, glasul, şi uneori să-mi amintesc fapte, gesturi, atitudini, o anume îndârjire în a-şi lucra pământul, a – l obliga să le dea roadele vitale pentru existenţa lor şi a copiilor lor. Acestea şi altele îi fixează în timpul nesfârşit al istoriei localităţii Dalboşeţ din fermecătoarea Ţară a Almăjului. Despre aceşti oameni, despre statura lor am cutezat să scriu în câteva din cărţile mele, cu intenţia declarată de a-i ”veşnici”, pentru ca imaginea lor să se păstrereze nealterată în vremurile ce vor veni. Aceste vremuri au şi venit, chiar mai repede decât am crezut eu.De comuna mea natală mă leagă amintirea străzilor, înfăţişarea caselor, unele făloase, după starea economică a hospodarului, altele pitice, mai nevolnice, dar nu lipsite de farmec. Iubesc dealurile şi văile, iubesc pădurea bătrână ce m-a legănat şi mi-a fost cuib în zilele în care peste Almăj şuiera ploaia de gloanţe şi de obuze la finele războiului al doilea. Mă acoperea mama cu pieptul ei, mă ţuţula bunica Bobi ca să-mi contenească plânsul şi să nu atragă vreun nepoftit , vreun răufăcător. Iubesc pădurea întrucât am haiducit în peşterile ei de verdeaţă împreună cu prietenii mei, duşi acum pe alt tărm: Petrică Juriţa, Călin Anca şi Ilie Câmpeanu, dându-ne viteze porecle, ba Fus, ba Sfârloagă, după numele celor ce “haiduceau ” atunci în pădurile Banatului, împotrivindu-se regimului. Printre lucrurile ce îmi dădeau fiori şi-mi stârneau curiozitatea până la fascinaţie se aflau trei clădiri: cea dintâi este clădirea în care se zice, ( nu ştiu dacă specialiştii au atestat acest fapt!?) ar fi fost sediul companiei întâi de grăniceri a fostului Regiment nr. 13. Îmi amintesc că am păşit o singură dată în clădire, chemat la ordine de şeful postului de miliţie, întrucât împreună cu Călina Anca şi Ion Voichescu Cornu, capul răutăţilor, am dosit un pistol cu butoiaş găsit în gardul cimitirului. Ne-a bătut Mazilu, aşa îl chema pe şef, la palmă, cu linear. Cea de a doua clădire aparţinea unui sătean despre care oamenii ziceau că se preface în pricolici.Îi ocoleam şi casa, dar îl ocoleam şi pe el. A treia casă era cea mai mică dintre toate. Avea o ferestruică de o palmă, acoperiş ţuguiat, dar pe fronton fuseseră scrise de către cel ce construise casa anul:1815.Timp neguros pentru Banat. Am înţeles din lecturi că acea casă era prototipul casei grănicereşti şi ori de câte ori treceam prin dreptul ei simţeam o emoţie. Stăteam faţă în faţă cu moşii noştri, cu viaţa lor aflată la mâna împăratului de la Viena. Mai acum câţiva ani, cineva mi-a spus că adminstraţia locală sau şcoala au încropit un mic muzeu în clădirea aceasta de patrimoniu. N-am ajuns sa-l văd. Am văzut, vai mie! zilele acestea o ruină. Casa se prăbuşise de bătrâneţe şi din cauza indiferenţei primăriei care trebuia să o salveze de la dărâmare. Se prea poate ca proprietarii să se fi împotrivit, dar exitau destule căi pentru ca această clădire să fie achiziţionată pentru valoarea ei şi pentru cinstirea strămoşilor noştri. Nu mă îndoiesc că în Dalboşeţ sunt câţiva oameni cu stare care ar fi putut să sară în ajutorul ei. Doar să se fi vrut sau să se fi înţeles că o dată pierdute aceste valori nu mai pot fi recuperate niciodată. Acum îmi vine să jelesc rostind cuvintele biblice folosite de Sfântul cărturar şi prelat Dosoftei : acolo şezum şi plânsem.
ION MARIN ALMĂJAN
Sursa: http://ionmarinalmajan.blogspot.ro/
