Cuvânt și iubire

-V-am luat interviuri la împlinirea a 72 , apoi la 75 de ani şi acum sunteţi la …

– Dumneavoastră care sunteţi şi biograful meu cam ştiţi ce evenimente s-au petrecut de la 72 la cei 77 de ani pe care-i am astăzi , ce am mai reuşit să întreprind şi mărturisesc că nu simt o diferenţă a potenţialului meu creator.

Poate şi pentru că bunul şi atotputernicul Dumnezeu mă ajută în continuare . În 2004 am publicat lucrarea ’’Ecologizarea conştiinţei , un imperativ al societăţii contemporane ’’, iar anul acesta continuând lucrările mele în domeniul ecologiei am încredinţat prin intermediul tiparului cititorilor mei , din ce în ce mai mulţi , ’’Securitatea ecologică şi naţională a statelor în condiţiile globalizării ’’. Lucrare lansată chiar de ziua mea , unde principal amfitrion la Casa Universitarilor din Iaşi aţi fost .

– Simt o datorie de onoare să spun cititorilor că sunt nu numai un vechi interlocutor al Domniei Voastre , care vă stimează în mod deosebit , ci şi omul care cunoaşte în profunzime şi cu admiraţie atât viaţa academică şi de familie , cât şi opera ştiinţifică , toate împlinirle , bucuriile , dar şi insatisfacţiile , vicisitudinile , maliţiile şi invidiile unor exponenţi de frunte ai vechiului regim şi care v-au avut drept ţintă . Pentru c-am acceptat invitaţia dvs. la cafea , din start vă propun să jucăm amândoi cu cărţile pe masă , chiar dacă unele întrebări vă vor deranja . De acord ?

– De acord . Dacă te referi la trecutul îndepărtat , este adevărat ceea ce ai spus . Maliţia oamenilor este inerentă în viaţa asta intelectuală . În ultima perioadă primind şi calitatea de membru al Academiei de Ştiinţe de la Moscova din Rusia , dar şi obţinând titlul de Doctor Honoris Causa al unor universităţi , cum este cea de la Bălţi , Institutul Nistrean de Studii Economice şi Drept , lucrurile pot afirma că s-au schimbat . Plus c-am dus la liman câţiva doctoranzi la Academia de Ştiinţe din Chişinău , atât în Ştiinţe Politice , cât şi în Sociologie , la care puteţi adăuga colaborarea fructuoasă pe care am avut-o cu alte zone academice de la Bruxelles , de la Sofia şi în ultima vreme cu Institutul Internaţional pentru acordarea titlurilor de membri oamenilor de ştiinţe din New York din bordul căreia fac parte pentru a fi publicaţi apoi în celebrele dicţionare ’’Who’s Who’’ . La fel şi la cel de la Cambridge din Anglia . Bilanţul activităţii mele se completează fericit în această perioadă şi vârsta nu şi-a pus amprenta pe producţia şi productivitatea mea .

– Cineva v-ar putea întreba : de unde aveţi atâta energie ? O moşteniţi din familie ? Chiar nu aţi obosit ?

– Energia dată de cel Atotputernic trebuie bine cântărită de fiecare beneficiar . Vreau să vă spun că am o viaţă cumpătată înainte de toate . Şi axată pe direcţii precise . Nu mă pierd în foarte multe domenii pe baza unei experienţe din tinereţe . În ultimul timp m-am consacrat domeniului acesta al ecologiei , mai ales în calitate de vicepreşedinte al Academiei Ecologice unde aveam datoria morală şi ştiinţifică să las o urmă . De aceea în afară de cărţile menţionate , în ultimii cinci-şase ani am publicat zece volume pe teme de ecologie , ecologie şi umanism , ecologie şi cultură , ecologie şi ştiinţă-economie , ecologie şi conştiinţă , precum şi alte zece reviste ale facultăţilor de drept şi administraţie publică . Sunt în total douăzeci de tomuri , totalizând peste 3000 de pagini . Nu este un record , pentru că ultimele lucrări sunt coordonate şi am reuşit polarizarea a zeci şi zeci de specialişti din ţară şi străinătate .

– Chiar la un moment dat , mărturisesc că nici nu ştiu cum să mă adresez : domnule academician , domnule profesor , domnule scriitor , domnule analist , domnule istoric , domnule sociolog , domnule pedagog , domnule jurist , domnule ecologist , domnule savant …

– În primul rând sunt Profesorul Marinescu şi-mi place să cred că aceasta este trăsătura dominantă a vieţii mele , restul sunt titluri ştiinţifice , sigur , direct legate de cariera didactică , universitară . Din 1953 şi până în momentul de faţă zi de zi am fost la catedră . Şi nu venit pe uşa din dos , ci prin repartiţie guvernamentală pentru rezultatele obţinute din anii facultăţii , în care am fost unul dintre premianţi . Doar aşa am fost numit asistent în învăţământul de stat universitar , postură pe care am onorat-o cotidian . A trebuit să îndeplinesc şi anumite funcţii de conducere , unele efemere , de la decan , prorector , rector , care mi-au adus satisfacţii , dar şi multe insatisfacţii . În general conducerea şi muncile de manager sunt foarte dificile şi nu poţi să satisfaci pe toată lumea .

PREMIANTUL CLASEI DUCEA BILEŢELE DE DRAGOSTE ALE PROFESORILOR CĂTRE IUBITE

– Cred c-aţi anticipat întrebarea următoarea şi aţi pornit deja depănarea firului amintirilor , normal într-o discuţie de genul celei pe care o purtăm pentru viitoarea carte-interviu care vă este dedicată . Care sunt amintirile copilăriei ? Ceva-ceva ştiu , dar aştept , pentru că sunteţi profesor de drept, ca la instanţă , mărturisiri complete .

– Păi , domnule Comşa, mă consider un fiu get-beget al Galaţiului . Aici în apropierea locuinţei dumneavoastră unde ne servim cafeaua , pe strada Română – cred că Providenţa nu întâmplător a hărăzit aşa – la numărul doi , din descrierea părinţilor o casă cu mai multe locuinţe şi mai mulţi chiriaşi , a fost locul copilăriei mele până la vârsta de 2-3 ani . Abia apoi datorită faptului că tatăl meu a fost veteran de război , am fost împropietăriţi şi ne-am ridicat propria casă în cartierul Tecuci , în spatele cimitirului , pe strada General Poetaş numărul 17 . Era o casă destul de mare , cu o suprafaţă de 5-600 mp , cu şase camere şi alte cămăruţe . Şcoala am început-o la numărul 8 , doar primul an , era o şcoală cu săli de clasă foarte frumoase , cu bibliotecă , laboratoare şi un corp didactic de valoare . Învăţător l-am avut pe domnul Ciobanu , dar tot acolo predau şi alte vărfuri ale învăţătorimii gălăţene , cum sunt domnii Caşu , Bogatu …

– Pe care am avut şi eu onoarea să-l am , ca un mesaj peste timpuri .

– Învăţători care predau chiar la nivelul unui profesor . Pentru că se construiseră între timp şcolile pentru băieţi şi fete de către Mareşalul Antonescu , din clasa a doua m-am transferat la şcoala 12 din cartierul Tecuci , unde iar am avut parte de învăţători de valoare , care mă simpatizau . Eram şef de clasă , premiant , ba chiar şi şef de promoţie . Eram concentrat în timpul orelor şi poate de aceea atrăgeam atenţia în mod plăcut învăţătorilor şi profesorilor mei . Printre ei era şi învăţătorul Dima, un bărbat înalt , bine îmbrăcat , pedant , distins şi capabil , care totdeauna se folosea de mine şi de alţi colegi la fixarea cunoştiinţelor . Acum pot să-i reproşez , aşa cum am făcut şi pe vremuri , că se comporta nedrept cu un coleg , Moise , doar pentru că era evreu . Copilul avea deja anumite tare psihice şi nu era menajat , din contră , atunci când nu ştia îi punea pe alţi colegi să-l pedepsească . Se simţea izul de antisemitism . Învăţătorul însă mă iubea şi mă trimitea cu scrisori la sora soţiei preotului Constantinescu din cartier , distins paroh , un munte de om . Aşa am ajuns un intim şi în familia preotului . La fel s-a petrecut peste timp cu eminentul profesor Ioan Brezeanu , pe care l-am avut la gimnaziu în clasele II-III , care m-a rugat să-i mijlocesc corespondenţa cu viitoarea soţie , era elevă la Liceul ortodox . Fata , de o frumuseţe răpitoare , venea dintr-o familie înstărită , iar profesorul fusese orfan şi crescuse în orefelinat . Revenind la climatul din şcoală este că se făcea carte , mai ales gramatică , limba romănă , unde am avut ca profesori pe celebrul Hagiu de la Liceul Alecsandri sau colegul său aromân Gheorghe Pan-Capagea care ştia o carte deosebită . Aici a fost mirabila sămânţă . În ceea ce priveşte corectitudinea exprimării , scrierii şi elaborării unui text . Era necruţător cu noi .

– Profesorul Capagea parcă avea o editură …

– Editură , reviste pentru profesori şi elevi , dar să mergem în timp … După primele patru clase pentru că tata era în decădere financiară am vrut mai întâi să dau admitere la seminar , amplasat atunci , în anii 1940 pe strada Puşkin . N-au vrut să mă primească motivând că sunt de la oraş şi trebuia să aduc produse alimentare pentru că urma să fiu internat acolo . Neavând aceste posibilităţi a trebuit să renunţ . Dorinţa mea a fost să merg la seminar , mai ales că preotul Constantinescu m-a invitat să slujesc în altar . Eram umbra lui din clasa întâi până la liceu , însoţindu-l de Ajunul Crăciunului .

– Probabil de aici şi apropierea peste ani de Biserică .

– De aici şi dorinţa de a face seminarul . A trebui să merg la o şcoală modestă care era Gimnaziul C.A.Rosseti , devenit ulterior liceu . Norocul meu a fost că profesori de la Vasile Alecsandri predau şi acolo . Unul dintre ei era profesorul Brezeanu deja amintit .

– Care v-a devenit adevărat model .

– Intelectual , pedagogic şi uman . Mereu m-am raportat la el . Am avut şi pe distinsul profesor Ştefănescu-Bârsan care preda filozofia şi limba română . M-a impresionat şi profesorul Bulete , cred că era străin , de limba franceză . Dificultăţile s-au accentuat în familie şi am fost nevoit să dau meditaţii din anul II de liceu . Chiar recent m-am întâlnit cu unul dintre discipoli , doctorul veterinar Oancea , fratele scriitorului Nelu Oancea de la Editura Eminescu , îl meditam , ei au stat în chirie la noi , aveam camere multe , doar aşa am reuşit să rezistăm . Zilnic pentru a merge la gimnaziu parcurgeam opt kilometri din cartierul Tecuci în Piaţa Moruzi . Fiind într-o situaţie financiară precară , în timpul războiului mi s-a oferit o bursă pentru masa de prânz la Liceul Vasile Alecsandri . A fost concurs pentru câştigarea ei . Ne-am înscris doi concurenţi , celălalt fiind un coleg al meu , Ion Dumitru , care stătea tocmai la Fileşti . S-au dat întrebări din istorie şi română şi am reuşit amândoi . Juriul a fost pus într-o situaţie dificilă . Am scris episodul în ’’ Pagini Dunărene ’’. Soluţia a fost să împărţim masa de prânz . Într-o zi mergeam eu , în alta colegul meu . După un timp mergeam împreună pentru că bucătarul şi administratorul ne cunoşteau de acum .

– Aţi cunoscut vreo mare iubire la vârsta aceea adolescentină ?

– Lăsaţi-mă pentru mai târziu . ( Râde cu poftă ) Mai bine întrebaţi-mă de celelalte asperităţi pe care le-am cunoscut . Sigur , trebuia să ţin seama că vârsta tatălui înainta ….

– Fără să vreţi , ajungeaţi capul familiei .

– Tatăl era negustor în faliment . Am fost procreat la 52 de ani , fratele al doilea la 54 de ani . Ne-a ajutat foarte mult şi nea Alecu , unchiul de la Piscu , unde mergeam noi în fiecare , care avea o grădinărie foarte mare cu mijloace de irigare şi care obţinea culturi mari de zarzavaturi . Acestea erau vândute şi cu ajutorul tatălui meu care a închiriat o gheretă în actuala Piaţă Centrală . Copii Marinescu îl ajutau de cu dimineaţă , mai ales că se fura , iar mătuşa era mai tânără cu vreo 22 de ani . La fiecare sărbătoare legală veneau încărcaţi cu cadouri pentru toţi din familia noastră , lucru pe care n-am să-l uit niciodată . În fiecare vară am luat serviciu în zona Portului pentru a cumpăra cărţi de la anticariat aduse de elevii mai mari şi achitam şi o parte din haine . Fiind bursier am fost scutit de taxe . Am fost funcţionar , impiegat de birou la firma Shenckel , la serviciul hidraulic , la vamă , la o societate particulară numită Vasile Păun de import-export , patronul ultimei fiind un nobil , venea la 10-11 la serviciu , patronii fiind nişte evrei , care în perioada aceea, 1940-1944 nu aveau voie să facă afaceri .

– În acel moment Galaţiul era dominat de evrei ?

– De greci şi evrei . Erau nişte legi discriminatorii , dar au găsit formule de evitare a prevederilor legale , de genul Vasile Păun . Evreii nu aveau voie să vorbească nici măcar la telefon . Noi când plecam cu trăsurile cu genţile burduşite de bani pentru a plăti taxele vamale pentru vapoarele sosite , în loc de patronul Horner sau Goldea , îl ceream la telefon pe domnul Ionică .

– Nu vreţi să trecem şi la poveşti picante ?

– Îmi pare rău că nu te-am pedepsit mai tare când te-am avut student . Eşti o fire tare iscoditoare . Acum m-ai provocat . Am scris recent un articol despre o mare provocare în lumea contemporană . Cred că vreţi să ştiţi de unde aplecarea asta spre scris , spre gazetărie şi ziarişti . Mai multe veri când eram elev m-am angajat la un ziar numit ’’Acţiunea’’, era ziarul zilei , sufletul lui fiind unul Carabela , iar patron Mihăilescu , un tip cu pipă , îmbrăcat împărăteşte . ABC-ul gazetăriei l-am desprins însă de la domnul Carabela , avea meseria în sânge . Era unicat după 1944 . El dirija lucrurile acolo . Apoi l-au arestat şi întemniţat . ’’Acţiunea’’ era o gazetă foarte bună. Este o datorie morală să vă interesaţi de ea şi să daţi un istoric al presei gălăţene cel puţin în perioada interbelică în care au apărut ziare mari . Domnul Mihăilescu avea o vie undeva lângă Fileşti , doamna era de o frumuseţe aparte , iar în podgoria sa se dădeau chefuri straşnice la care participau ofiţeri germani .

– Unde era sediul redacţiei ?

– Pe strada Portului , unde cobora şi tramvaiul . Când te duci acum spre port . Era o redacţie mare , cu mulţi gazetari . Acolo am fost mereu angajat vara .

– Ce făceaţi ?

– Corectură şi aduceam ştiri . Cei mai buni elevi de liceu făceau atunci corectura în tipografie . Carabela nu plătea angajaţi pentru aşa ceva . Treaba şi-o făcea cu noi , elevii . Capacitatea am dat-o la Nicolae Bălcescu în Brăila . Eram refugiat la Piscu la unchiul meu înstărit . Nu mergeau trenurile , Galaţiul era incendiat şi liceele nu primeau înscrieri . Am plecat pe jos cu tatăl meu de la Piscu la Galaţi şi apoi ni s-a alăturat şi mama venită cu un tren de marfă pentru a merge la o rudă la Brăila , unde am stat o săptămână cât am dat capacitatea .

Pompiliu COMŞA

http://neamulromanesc.wordpress.com/opinii-si-atitudini