Andrei Vartic: „Petru Ursache, sau lupta periferiei pentru zidirea centrului unic“

8 Mar 2013 by admin, Comments Off on Andrei Vartic: „Petru Ursache, sau lupta periferiei pentru zidirea centrului unic“

Îi suntem datori profesorului ieşean Petru Ursache cu o întârziată, dar înaltă, preţuire academică. Fiindcă a re-descoperit, re-dimensionat şi re-definit, dar pentru condiţiile Globalizării, uriaşa forţă a tradiţiei româneşti. Într-o Europă în care folclorul a murit pe la 1900, inclusiv ca domeniu al cercetării, iar tradiţia nu este mai veche decât tiparul lui Gutenberg, redescoperirea vivacităţii tradiţiei româneşti, şi încă a unei tradiţii care se „manifestă acum” (Saeculum, nr. 2, 2006, p. 45) nu doar în planul distracţiei rurale sau orăşăneşti, ci şi în cel al politicului (vezi „Mihai Eminescu, Doina”, ediţie îngrijită de Magda Ursache şi Petru Ursache, Timpul, 2000), al etnosofiei, etnomoralei si etnoesteticului („Etnosofia”, Institutul European, 1998), al filocaliei (Ursache, P., Mic tratat de estetică teologică, Junimea, 1999) şi antropologiei (carte în curs de apariţie), iată o faptă academică admirabilă. Cităm din Petru Ursache despre „acum”-ul tradiţiei româneşti: „Ei se revendică de la tradiţia savantă, bazată pe scriere şi pe sistematizare ştiinţifică a cunoştinţelor: noi ne revendicăm de la oralitate şi, prin intersectare, de la experienţa cărturărească dobândită încă din evul mediu târziu, pe cale bisericească şi cronicărească”. Arătând cât de periculos este pentru cercetare, dar şi pentru noul context al manifestăriii tradiţiei româneşti „tonul laudativ, dulceag şi sentimental, ce se aude cu orice prilej, îndeosebi la emisiuni televizate”, Petru Ursache arată, mai întâi pentru „Doina” lui Eminescu, uriaşul depozit de variante populare, dar şi necontenita lor actualizare, atât prin intersecţia oralităţii cu politicul activ, necruţător, cât şi cu modalităţile de arhivare prin scris a acestui impact (vezi în „Doina” evoluţia variantelor lui Eminescu şi armonizarea lor cu „Scrisoarea a III-ea”). Deşi are în urmă un şirag uriaş de savanţi (Russo, Cogălniceanu, Densuşianu, Caracostea, Iorga, Blaga, Eliade, Noica, Mircea şi Romulus Vulcănescu, sau, mai încoace, Bernea, Herseni, Vrabie, Stahl, Fochi etc), Petru Ursachi reînvie de pe poziţiile etnologiei contemporane nu doar tradiţia cercetării oralităţii, ci tradiţia însăşi, cu accent pe monumentala ei reprezentare „acum” a Adevarului (etnosofiei), Moralei (etnomoralei) şi Frumosului (etnoesteticii).

Puterea bocetului ritual, viu încă în tot spaţiul românesc, diversitatea colindei, care din fenomen rural a devenit şi unul activ urban, profunzimea vie a proverbelor şi zicalelor (altceva decât gândurile „profesorilor” europeni) şi, mai ales, doinirea (arhivată ca „teroare a spaţiului” şi prin superbe interpretări profesionale, cum ar fi cele ale Mariei Tănase sau ale lui Grigore Leşe) pun întrebarea cu privire la acum-ul metafizicii populare româneşti, comparabilă cu metafizica cea mai savantă a lumii. Fiindcă „Mioriţa” a ieşit demult din comunităţile păstoreşti, iar „Meşterul Manole” este conştientizat ca o re-zidire sacră, permanentă, sacrificială a locului unde omul se întâlneşte cu Dumnezeu, tradiţia populară românească, prin ce miracol nu ştim, este cu certitudine altceva decât „cântecele ţesătorilor, marinarilor, de nuntă, de seceriş” ale breslelor medievale şi renascentiste din Europa. Ea este, arătă Petru Ursache, altceva şi decât metafizica contemporană, bazată pe arhivarea alfabetică a fiinţării şi pe inversarea rolului creaţiunii, care, nu mai reprezintă manifestarea catafatică a Creatorului apofatic, ci pe cea pragmatică a omului. Oralitatea românească face posibilă, astfel, şi o nouă antropologie (profesorul Ursache a şi predat unei edituri un studiu al acestui fenomen), dar şi un nou model de fiinţare spirituală în pragul intoxicării lumii cu pragmatism alfabetic şi economic. Fiindcă, în timp ce cercetarea metafizică s-a încurcat în metodologii iluzorii de cunoaştere a Lumii şi a lui Dumnezeu (accentuată în ultimii ani, mai ales la Bucureşti, prin studii ce desfiinţează vechimea manifestărilor noastre spirituale), tradiţia românească, fie şi alfabetizată, păstrează legătură cu alt tip de cunoaştere, de vechime primordială, cunoaşterea mistică. Prin bocet sau colindă, prin doinire sau joc căluşăresc, prin geometrizarea simbolurilor sau noima proverbelor, zicătorilor, sentinţelor, prin tradiţia „căsniciei sedentare” (Alecu Russo) şi „măreţia istoriei” (Al. Hâjdău), chiar prin oralitate excesivă (manifestată mai ales în teatrul străzii), prin descoperirea unor noi straturi şi substraturi ontologice în cântecul bătrânesc (de pildă, în Chira sau Doncilă, Balaurul sau Iordachi a Lupului), actuale şi în viaţa omului din Globalizare, românul, deşi acceptă şi participă la schimbare, rămâne şi pe firul comunicării directe cu Dumnezeu şi pe făgaşul cunoaşterii Lui mistice. Tradiţia românească transformă „dimensiunea românească a existenţei” (Mircea Vulcănescu) nu doar în model al unei tradiţii moarte, ci în unul viu, proiectat puternic spre viitor, nu doar pentru rosturile de mâine ale neamului românesc, ci şi pentru cele ale întregii comuniuni europene (cel puţin). Iar asta reiese din faptul că Globalizarea va subţia considerabil alfabetizarea şi va orienta preocupările ontologice ale omului tot spre vechea „artă a nemuririi” de care vorbeşte Socrate, citând sofrosinic pe „medicul lui Zalmoxis”. Îi datorăm, aşadar, profesorului Petru Ursache meritul de a fi demonstrat puterea metafizică a oralităţii româneşti, comparată şi cu alfabetizarea recentă a lumii, şi cu globalizarea ei (devenită imposibil de pronosticat în ultimii ani din cauza „nefricii de moarte” a radicalilor musulmani). „Ideea de cultură a individului din mediul tradiţiei orale, neştiutor de carte, trebuie regândită” (Etnoestetica, p. 43), fiindcă „analfabetismul (respectiv alfabetismul) reprezintă o chestiune formală: ni se indică modalitatea prin care cineva şi-a însuşit un anume tip de cultură, orală/scrisă. Analfabetismul nu înseamnă lipsă de cultură. Oralitatea, depozit uriaş de cunoştinţe, are posibilitatea, prin mecanismele ei bine puse la punct şi instituţionalizate, să asigure individului cultura de care are nevoie…”. Mai mult, am putea spune că oralitatea, prin cuprinderea ei uriaşă, are mai multe şanse de supraveţuire în cazul unor catastrofe nucleare, ecologice, biologice, cosmice etc, decât biblioteca sau calculatorul. Iar posibilităţile „puterii sufleteşti” (folosim o sintagmă curat românescă) încă nu au fost întrecute de maşină şi nici nu dau şanse omului care s-a lăsat în voia maşinii. Culturile analfabete, arata profesorul Ursache „nu au echivalent în cultura alfabetă, nici printre cititorii cu cea mai solidă lectură”. Arătând relaţiile obiective ale rupturilor timpului cu ontologiile domninate în spaţiul carpato-dunărean (definite de Mircea Eliade ca „teroare a istoriei”), Petru Ursache mai descoperă, hermeneutic, o ruptură tragică a fiinţei româneşti: cea spaţială. Atunci când aceiaşi fiinţă etnică locuieşte şi la munte, şi în zona „mioritcă” a lui Blaga, şi la câmpie, efortul ei de se ţine la un loc este unul cu adevărat tragic. Adică putem vorbi şi de o „teroare a spaţiului”, teroare a sinelui românesc, care s-a manifestat, mai ales, în polarizările formaţiunilor prestatale şi statale româneşti. Interesant este că întotdeauna, atunci când aceste polarizări puteau anihila neamul românesc, a intervenit un fenomen excepţional, afirmă Petru Ursache, care a salvat unitatea lui, şi anume, relaţia creatoare dintre Centru şi Periferie (care simpte cel mai dur „teroarea istoriei”)

Dacă pentru umanitate această relaţie este una violentă şi distructivă (vezi, de pildă, invazia armatelor lui Genghis Khan asupra Asiei şi Europei), în planul fiinţei româneşti ea este benefică. Centrul politic, ca regulă legat de munte (vezi descălecarea Basarabilor şi a Muşatinilor), are nevoie de un unic centru sacru pentru a-şi realiza menirea, şi acest Centru, adevărat axis mundi, este construit de meşterii de la Periferie (aromânul Manole, în „Meşterul Manole”, Toma Alimoş, de pe malul Nistrului, păstorul „străinel” din „Mioriţa”). Petru Ursache extinde, însă, domeniul acestor re-zidiri a Centrului sacru nu doar spre construirea unei unice mănăstiri a neamului („mânia Domnitorului şi trufia lui Manole au fost greşit interpretate”, Domnitorul nu putea să mai construiască un alt axis mundi care ar fi clătinat „responsabilitatea misonară de domn ales de divinitate să păstorească seminţia cu frică şi cutremur”, Etnoestetica, p. 276), ci şi pe cel al re-zidirii tradiţiei unice în noile condiţii ale Lumii anume de către zonele periferice ale neamului românesc. „Periferia ne apare ca forţă creatoare şi stabilă în fiinţa românească, nu distructivă şi intinerantă ca în alte culturi” (op.cit., p. 277) susţine profesorul ieşean, arătând meritul ardelenilor şi al basarabenilor în întregirea lingvistică şi mesianică a neamului românesc. A venit, astfel, timpul, ca şi şcolii basarabene, periferică prin excelenţă, reprezentată de Hâjdăi, Stamati, Donici, Russo, Stere, Vasile Stroiescu, Pan Halipa, Paul Goma, Antonie Plămădeală, Nestor Vornicescu, Eugen Coşeriu, Victor Spinei, Alexandru Gonţa, Mihai Cimpoi etc) să i se recunoască sacrificiala calitate de ziditor al centrului unic al neamului românesc.

Şi fiindcă pe 15 mai 2006 profesorul Petru Ursache, autorul unor excepţionale cărţi de etnosofie şi etnoestetică, va împlini 75 de ani, oprim aici investigaţia operei Domniei sale cu gândul la un simpozion ştiinţific „Petru Ursache şi etnosofiile lui” pe care ştiinţa fundamentală românească ar trebui să-l organizeze măcar în Iaşul cel universitar. Fiindcă prin opera lui ştiinţifică, spaţiul cultural românesc este şi centrul unei noi antropologii, bazată şi pe tradiţia primordială, şi pe realitatea necruţătoare a fiinţării acum. Fiindcă el dă noi dimensiuni spiritualităţii româneşti (de importanţa căreia a vorbit atâta Al. Hâjdău, vezi „Epistola către români”, 1859), mult mai veche decat recentul encilopedism bucureştean, nihilist şi demoralizator. Fiindcă tradiţia românească, susţine Petru Ursache, creşte viguros din rădăcinile misticului primordial, ea ni se releva acum şi prin artă profesională (Eminescu, Brâncuşi, Enescu), şi prin gura unor geniali anonimi, pentru a nu se pierde in urâciunea luptei politice şi a nesaţului globalizator frumuseţea ei europeană. şi fiindcă numai binele este cauza frumosului, spune Petru Ursache, citând pe Dionisie Pseudo-Areopagitul, să-i dăm şi lui binele pe care îl merită pentru a se înfrumuseţa tot edificiul nostru comunitar.

ANDREI VARTIC

http://luceafarul.wordpress.com/

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii