Pavel Panduru: „Semnificaţia costumului naţional românesc“
Noi, românii trebuie să avem o imagine clară a trecutului, a felului cum trăia, cum arăta neamul nostru inainte vreme.E o datorie sfântă a noastră să descifrăm corect mesajul strămoşesc formulat de-a lungul veacurilor evidenţiindu-i trăsăturile definitorii ca setea de a descoperi frumosul, de a-l făuri si de a-l cultiva cu ajutorul virtuţiilor primordiale – dragostea de glie, vitejia, aspiraţia de libertate si neastampărul creaţiei. În procesul creaţiei un loc de frunte îl ocupă meştesugul confecţionării hainelor , o ocupaţie a femeilor .Purtate de oameni in văzul tuturor , ele atrag atenţia prin măiestrie şi diversitate , fiind mărci de recunoaştere a membrilor comunităţii si mijloace de apreciere a vârstei, a stării sociale.Hainele – îmbrăcămintea – a apărut odată cu omul.
După neascultarea de porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui si a răului, Adam si Eva îşi dau seama că sunt goi (dezbrăcaţi), devin conştienţi de greşeala şi de starea lor in decădere. Acum apare ruşinea, frica de Dumnezeu pentru neascultare şi rusinea pentru goliciunea lor. Măsura pe care au luat-o a fost să-şi coase laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut cingători, învelitori (şorturi) pentru a-şi acoperi parţial, cât se putea acoperi cu o cingătoare, organele sexuale (goliciunea), ceea ce nu era suficient.
Dumnezeu le-a făcut tunici – haine de piele – ,,însaşi pielea corpului pe care a tesut-o omului la izgonirea din Rai ”. Tunica este o haină lungă, cămaşa, o îmbrăcăminte care se poartă direct pe piele şi acopera tot trupul. Deci amândoi aveau îmbrăcăminte pentru a le acoperi cât mai complet corpul.
Aşadar, cu omul apare si conştiinţa de sine a acestuia, ca şi dorinţa de relevare a universului, de contemplare a existenţei. În acest sens “apare cultura ca act al creaţiei omului, ea este însăşi esenţa omului, iar semnificaţia metafizică a culturii (port, folclor, dans, muzică) ţine de destinul creator al omului”. Deci, ,,omul este om doar dacă creaza ceva” (Lucian Blaga).
Structurile de autoritate si reprezentare în creaţia lui Dumnezeu sunt: Dumnezeu, Hristos, bărbatul (soţul), femeia (soţia).Şi bărbatul si femeia reprezentau pe altcineva.Bărbatul pe Hristos si femeia pe barbat (soţ) (Geneza). Femeia este slava (gloria) bărbatului, partea strălucitoare a bărbatului.Aceasta trebuie să se vadă in felul în care se roaga, munceşte şi se îmbracă.
La început bărbaţii şi femeile aveau aceleaşi piese ale imbrăcaminţii – tunica – un fel de cămaşă lungă aproape ca o rochie si mantauă care ajunge până la glezne si acoperă tot corpul peste care era cingătoarea – un brâu din piele, funie ori ţesătura.Brâul este deci simbol al păcatului si al căinţei.
De-a lungul istoriei, îmbrăcămintea a evoluat, înmulţindu-se piesele componente şi devine costum.
În spaţiul mioritic costumul popular românesc îşi găseşte rădăcinile in portul strămoşilor noştrii traci, geţi şi daci fiind supus unei continuie evoluţii, dar şi-a păstrat nealterate caracteristicile esenţiale:unitatea si continuitatea sa.
Pornind de la realizările artistice făcute cu materii prime produse in gospodăriile ţăranilor, portul popular românesc a dovedit bogata maiestrie ţăranului român, atât in ornarea ţesăturilor şi a broderiilor cât şi in obţinerea culorilor vegetale.Portul popular se diferenţiază in funcţie de anotimp, ocazii festive, vârstă şi sex, adaptându-se ocupaţiilor specifice fiecărei zone.
Femeia, cu pricepere şi măiestrie artistică, a facut hainele din tot sufletul ei, nemuritor fireşte. A cusut fiecare frunză, floare, figură. Avea în memorie fiecare etapă a lucrăturii – de la lână brută la fir, la ţesătură. Fiecare împunsătura de ac trecuse prin zâmbetul, lacrima, dragostea ei. Cusătura descrie chiar ţinta finală – lumea fără dor. Hainele acestea erau adevărate arme spirituale, asigurând protecţia purtătorului faţă de demoni.
Prin îmbrăcarea acestor haine numite populare, ale intregii populaţii, omul se îmbraca cu intregul univers (lume) ,,eu traiesc în lume, dar si intreaga lume e in mine”.Deci portul popular reprezintă o recapitulare simbolică a intregii mitologii si cosmogonii de inceput.
Folclorul era integrat in vechime intr-un context socio-cultural care cuprindea toate faptele de viaţă din lumea satului.Omul muncea si sărbatorea in colectiv şi in acord cu lumea.
Tainele meştesugului de a confecţiona îmbrăcămintea – nu se învăţau din cărţi – ci de la femeile satului.Se transmiteau din generaţie in generaţie – de la mamă la fiică.Fetele nu se măritau până nu ştiau să toarcă si să ţeasă.
În timpul lucrului, femeile spuneau o rugăciune ortodoxă pentru comunicare cu divinitatea: ,,Cămara Ta Mântuitorule, o văd impodobită.Şi îmbrăcăminte nu am ca să intru intr-insa.Luminează-mi haina – taina sufletului meu! Si mă mântuieşte, Mântuitorul meu”.Aşadar – costumul popular era taina sufletului femeii – slava a intregii familii.
Portul românesc, ca trăsături generale are aceeaşi asemănare pe tot cuprinsul ţării, având desigur deosebiri de amănunte, cu schimbări de formă, croială, ornamentaţie şi cromatică.Aceasta unitate ii dă caracter de popular si naţional.
Costumul naţional românesc – izvorât din sufletul ţăranului român are ca primă semnificaţie:
1.Semnificaţia goliciunii – adică îmbrăcămintea are rolul de a acoperi corpul uman – ca o cerinţă divină – şi apoi a-l apăra de intemperiile vremii, de aceea variază în funcţie de anotimp, fiind mai groasă iarna (ţesături de lână si blană) şi cât mai uşoară vara (cânepă, in, bumbac). Ţesătura din cânepă ţine de cald iarna şi răcoare vara.
2.Semnificaţia socială – hainele exprimă starea socială a celui care le poartă faţă de ceilalti. Diferenta este data de ornamentatie, cromatica si punctul de cusatura. Unele haine indicau profesiile – exemplu ciobanii, lucratorii la padure, muncile agricole – cand costumul este simplu – fata de cel purtat la sarbatori ori la nunta. Brâul – cingătoarea – avea rol de a ţine strâns abdomenul si rinichii. El inseamna insa si abnegatie si curatenie sufletească, precum si puterea de a invinge caderea spre ispita si alte rele. Costumul popular indica si vârsta purtătorului.
3.Semnificatii magico-religoase. Costumul national românesc, prin lucrătură, ornamentatie şi decoratiile de pe haine, avea ca scop de a-i apăra pe cei care le poartă de fiinţele malefice, duhurile rele, dar si de a le aduce noroc si sănatate – avand caracter apotropaic si in acelasi timp afrodisiac.
Deci, putem spune ca in portul popular românesc se îmbină utilul cu frumosul, realizând echilibrul necesar intre suflet si trup, fară ca importanta unuia sa fie exacerbată in detrimentul celuilalt, iar românul crestin si ortodox, creatorul si purtătorul acestor haine, avea mereu in gând afirmatia Apostolului Pavel: ,,trupul vostru este templu al Duhului Sfânt”.
Costumul popular, creatie a ţărăncii noastre, ca parte a Sfintei Traditii, este martor al existentei noastre si vorbeste de sfintenia locurilor si a oamenilor ce locuiesc in aceste spaţii – rămâne ca un talisman al românismului de azi. El este pilon al identitaţii noastre românesti. Este legitimaţia noastră aici. Este o măsură pentru români ce vin din transcendent.
Prof. PAVEL PANDURU
http://arhivaneamulromanesc.wordpress.com/opinii/pavel-panduru
