Antonie Plămădeală – “Exemplul Faptei”

12 Mar 2013 by admin, Comments Off on Antonie Plămădeală – “Exemplul Faptei”

Provin dintr-o parte de ţară care nu se mai află azi în rotundul alcătuirii statului românesc. M-am născut în Basarabia, localitatea Stolniceni, jud. Lăpuşna (azi raionul Hânceşti din Republica Moldova), în 17 noiembrie 1926. Acolo mi-am petrecut copilăria, alături de ceilalţi cinci fraţi ai mei, şi acolo am terminat clasele primare.

În 1937, răspunzând unui imbold lăuntric şi ascultând şi de sfatul părinţilor, m-am înscris la Seminarul teologic „Gavriil Bănulescu Bodoni“, din Chişinău. Întâmplându-se însă ca, în 1940, Basarabia să fie ocupată de trupele sovietice, cursurile Seminarului au fost suspendate, iar eu care nu apucasem să le termin (eram în anul III), m-am înscris la Şcoala Pedagogică din Chişinău. care mai rămăsese în funcţiune. Am terminat aici primul an şi m-am înscris în cel de-al doilea, când Basarabia a revenit la sânul patriei-mame şi eu m-am reînscris la Seminarul teologic din Chişinău. Dar nici acum n-am avut norocul să-mi finalizez studiile dat fiind faptul că, apropiindu-se, în 1944, linia frontului de Chişinău, m-am refugiat, cu toată familia la Işalniţa, lângă Craiova. M-am înscris, în toamna acelui an, la Seminarul „Nifon Mitropolitul“ din Bucureşti pe care l-am absolvit pe un loc fruntaş, în 1945.

Reflectând la spusa cronicarului că „nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremi“, îmi dau seama cât de zbuciumată a fost perioada copilăriei mele. Dar aşa au fost în timpurile acelea pentru toată lumea.

Din nefericire, nici anii care au urmat n-au fost mai prielnici unei vieţi liniştite şi prospere. În toamna aceluiaşi an (1945) m-am înscris la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti, audiind în paralel şi cursuri la Facultatea de Litere şi Filosofie. În ambele instituţii, se aflau la catedră, la acea dată, personalităţi de înalt prestigiu ale învăţămîntului universitar românesc. La Teologie voi aminti nume ca cele ale lui Teodor M. Popescu, Haralambie Rovenţa, Gala Galaction, I.G. Coman, Petre Vintilescu etc. iar dincolo, la Filosofie, voi aminti pe Anton Dimitriu, Mircea Florian, G. Călinescu, Tudor Vianu şi I. Zamfirescu.

Am căutat să le cinstesc memoria, să le păstrez şi să le valorific moştenirea iar eu să sporesc, pe cât posibil, zestrea moral-spirituală şi materială a Mitropoliei Transilvaniei.

Experienţa administrativă de la Buzău m-a ajutat ca îndată după instalare să mă ocup de renovarea reşedinţei mitropolitane şi de extinderea acesteia prin construirea unui corp nou de clădire, cu sală de consiliu şi expoziţie patrimoniali Am renovat şi extins schitul Păltiniş, dar cea mai mare lucrare pe care am demarat-o şi pe care mi-a ajutat Dumnezeu să o finalizez a fost cea de la Mănăstirea „Brâncoveanu“ de la Sâmbăta de Sus, unde am construit incinta, respectiv corpul de clădiri în formă de patrulater din jurul bisericuţei ctitorită de Constantin Brâncoveanu şi care se afla în câmpul liber, departe de chiliile călugărilor. În interiorul complexului de clădiri am zidit o nouă biserică, mai spaţioasă decât monumentul istoric. A urmai apoi construirea „Academiei teologice“ de la Sâmbăta, clădire cu două etaje şi mansardă în care au avut loc deja mai multe întruniri cu caracter teologic, duhovnicesc şi cultural.

Sfinţirea complexului arhitectural de la Sâmbăta s-a făcut de către patriarhul ecumenic de Constantinopol, Bartolomeu I, de către Prea Fericitul Teoctist, patriarhul României şi de către un sobor de ierarhi şi preoţi.

Despre dificultăţile şi piedicile pe care le-am avut în ampla lucrare de la Sâmbăta nu voi mai aminti acuma. Dorind doar să spun că tot ce s-a înălţat acolo este spre lauda lui Dumnezeu, spre cinstirea memoriei înaintaşilor şi spre mântuirea sufletească a credincioşilor. Acolo mi-am pregătit şi eu loc de odihnă.

Cât despre osteneala scrisului, şi spun osteneală pentru că a însemnat efectiv o preocupare de zi şi de noapte, în toţi anii de când mi-am terminat studiile, această osteneală s-a concretizat în peste 40 de volume şi în sute de studii, articole, recenzii, cronici, etc. Pe lângă lucrările şi studiile de cuprins teologic, ecumenic şi cultural-istoric, am valorificat fonduri de arhivă precum cele ale Patriarhiei, Episcopiei Buzăului şi Mitropoliei Ardealului. Aş menţiona volumele cu corespondenţa patriarhului Miron Cristea (în total 5 volume), iar în curs de tipărire se află alte volume cu corespondenţa mitropolitului Bucovinei, Visarion Puiu, mort în exil.

Am readus în actualitate chipul unor mari personalităţi ale spiritualităţii istoriei şi culturii neamului, în volume precum: „Clerici ortodocşi, ctitori de limbă şi cultură românească“, Bucureşti, 1977, „Dascăli de cuget şi simţire Românească“, Bucureşti, 1981, „Nume şi fapte din istoria culturii româneşti“, Bucureşti, 1983, „Calendar de inimă românească“, Sibiu, 1988, „Alte file de calendar de inimă românească“, Sibiu, 1988.

Am pus în lumină zestrea duhovnicească a Ortodoxiei, în volume precum: „Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă“, Sibiu, 1983, „Vocaţie şi misiune creştină în vremea noastră“, Sibiu, 1984, „Preotul în biserică, în lume şi acasă“, Sibiu, 1996.

Prestaţia omiletică şi Catehetică am concretizat-o în volume precum: „Tâlcuiri noi la texte vechi. Predici“, Sibiu, 1989 şi „Cuvinte la zile mari“, Sibiu 1989.

Dar nu este locul potrivit să redau aici o listă bibliografică şi nici nu se cade să fac eu lucrul acesta.

Pe când eram în anul III de studii a trebuit să reiau din nou calea pribegiei. Pus sub urmărire, din cauza implicării în organizaţii studenţeşti anticomuniste, a trebuit să părăsesc Bucureştiul, oprindu-mă tocmai la Baia Mare. Fiind aproape de Cluj, m-am înscris, la sfârşitul aceluiaşi an universitar (1948/1949) la Institutul Teologic Universitar de acolo, prestând examenele din sesiunea de vară şi promovând şi examenul de licenţă, cu o teză al cărui titlu era: „Importanţa antropologiei carreliene pentru o pedagogie creştină“. Îndrumătorul tezei mele a fost profesorul de Omiletică, Catehetică şi Pedagogie – Nicolae Balcă.

Odată studiile terminate, am reflectat la ceea ce voi face în viaţă. Era firesc să merg pe calea slujirii Bisericii. Şi aşa s-a şi întâmplat. Dar pe o cale mai deosebiră aş spune şi, în orice caz, mai aspră: calea călugăriei.

N-aş tăinui influenţa care s-a răsfrânt asupra mea, în adoptarea unei astfel de decizii, din partea poetului, ziaristului şi călugărului Sandu Tudor, de la Mănăstirea Antim, din Bucureşti, şi a ieromonahului şi duhovnicului Arsenie Boca, de la Mănăstirea Brâncoveanu, de la Sâmbăta de Sus. Aşa se face că în vara lui 1949 am fost hirotonit diacon, de către episcopul Andrei Mageru de la Arad, iar în septembrie 1949 am fost călugărit la Mănăstirea Prislop, jud. Hunedoara. Atunci am primit numele de Antonie, cu care voi răspunde înaintea scaunului de judecată, cel din ceruri.

Dar mi-a fost dat să fiu judecat chiar în anul călugăriei mele de către o instanţă lumească şi anume Tribunalul Militar din Bucureşti, pentru acuze de „uneltire împotriva siguranţei Statului“, sentinţă standard pentru toţi indezirabilii politici. Am primit o condamnare, în contumacie, de 7 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică.

Cum la Prislop nu mai puteam rămâne, m-am ascuns o vreme în Bucureşti, apoi în schitul Crasna din judeţul Gorj şi în Mănăstirea Slatina, judeţul Suceava. Aici am întâlnit un alt călugăr cu viaţa îmbunătăţită, întruchipare a duhului fierbinte şi a smereniei – ierom. Ilie Cleopa, Am poposit şi la Mănăstirile Râşca şi Dragomirna. La ultima, unde am îndeplinit ascultarea de a organiza şi pune în ordine arhiva, am descoperit valoroase documente din epoca lui Ştefan cel Mare, şi cea a ctitorului mănăstirii, Anastasie Crimca şi unul chiar din secolul al XIV-lea.

În august 1953 m-am învrednicit în calitate de călugăr la Dragomirna să primesc harul hirotoniei în treapta de preot, prin punerea mâinilor arhiereului Partenie Ciopron, fost episcop al Armatei. Hirotonia a avut loc la mănăstirea Slatina.

Exact peste un an, în aug. 1954, am fost reperat de organele de ordine şi arestat la Iaşi, unde participasem la vizita patriarhului Bulgariei. Am stat în penitenciarul din Iaşi, apoi în penitenciarul din Bucureşti şi în sfârşit în penitenciarul din Jilava. În 1956 am fost graţiat, primind astfel încă o „diplomă academică“, pe aceea de deţinut politic. Viaţa mea din acei ani plini de suferinţe şi de umilinţe se va reflecta în romanul „Trei ceasuri în iad“, pe care l-am publicat în 1970, la Editura Eminescu, din Bucureşti.

Redevenit, cel puţin din punct de vedere juridic, liber, m-am înscris, în 1956, la cursurile de magisteriu (cum se numea doctoratul pe atunci), la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti. Dar pe cine îi iubeşte Dumnezeu, pe acela îl şi încearcă şi iată că din nou m-a încercat şi pe mine. Înainte de finalizarea acestor studii am fost exmatriculat pentru antecedente politice şi exclus din rândurile preoţilor şi monahilor.

Postura în care am ajuns a fost aceea de şomer şi zilier. Abia în 1961 s-au mai limpezit lucrurile şi am primit „buletin de identitate“ pentru Bucureşti, unde îmi era familia şi am şi fost angajat, cu greu desigur, la o fabrică de Mase Plastice. Timp de 10 ani de zile am lucrat, respectiv am ucenicit în acea întreprindere, pentru că am pornit foarte de jos, de la îngrijitor, la transportator de materiale, la muncitor-ajutător şi în final la operator chimist.

Dacă mă gândesc bine la toţi anii de după război, călugăria mea „în civil“ a fost mai bogată în ascultări şi nevoinţe decât dacă aş fi petrecut toţi aceşti ani într-o mănăstire.

„Primăvara de la Praga“ a adus o înseninare şi în viaţa mea. Patriarhul, de pioasă memorie, Justinian Marina mi-a mijlocit posibilitatea de a-mi termina cursurile de doctorat şi m-a readus în viaţa bisericească, numindu-mă, la cerere, secretar-şef la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti. Tot patriarhul Justinian mi-a înlesnit posibilitatea de a pleca în 1968, cu o bursă de studii la „Heythrop College“, institut catolic de rang universitar, de lângă Oxford. Aici am redactat teza de doctorat cu titlul „Biserica slujitoare în gândirea occidentală, din punct de vedere ortodox“ pe care am susţinut-o în 1970, primind calificativul „magna cum laudae“. Înainte de susţinerea tezei şi acordarea titlului de doctor a trebuit să susţin alte două lucrări, spre a putea fi evaluat nivelul meu de pregătire, în vederea admiterii la susţinerea examenului final de doctorat.

Pe parcursul şederii mele în Anglia, am participat la multe întruniri ecumenice, simpozioane şi conferinţe, dar nu numai în Anglia ci şi în alte ţări precum Belgia, Franţa, Spania. De asemenea am avut prilejul să cunosc tradiţiile vieţii monastice din apusul Europei şi să împărtăşesc şi monahilor catolici tradiţiile monahismului răsăritean. Aceste întâlniri cu oameni şi tradiţii de viaţă creştină mi-au folosit şi pentru a concretiza un plan pe care mi-l făcusem, anume, de a scrie o carte despre tradiţia monastică din Biserica răsăriteană. Acest plan s-a concretizat, ceva mai târziu, prin volumul „Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă“, care a apărut la Sibiu, în 1983, având 410 pagini.

După doi ani de şedere în Anglia, având deja teza de doctorat susţinută acolo, sub îndrumarea prof. Robert Murray, patriarhul Justinian m-a rechemat în ţară, având intenţia să mă propună Sf. Sinod pentru funcţia de episcop-vicar patriarhal. Acest eveniment al promovării mele ca ierarh a avut loc în şedinţa Sf. Sinod din 25 noiembrie 1970. În decembrie am fost hirotonit arhiereu de către patriarhul Justinian şi de către mitropolitul Tit Simedrea şi episcopul vicar patriarhal Antim Nica, deşi s-au făcut încercări, din partea autorităţilor politice de a se împiedica promovarea mea, datorită antecedentelor de care am vorbit.

Pot să spun că a început o noua etapă a vieţii mele, când mă puteam dărui slujirii Bisericii lui Hristos şi să-mi împlinesc menirea, care credeam eu că mi-a fost hărăzită. Desigur că nu a fost nici pe mai departe uşor, pentru că trăiam, precum ştim cu toţii, într-un regim politic restrictiv, mai ales pentru Biserică.

Responsabilitatea care mi s-a încredinţat de către patriarhul Justinian a fost cea a Relaţiilor externe ale Bisericii, ca şi cea a Comisiei de pictura bisericească. După un an, respectiv din septembrie 1971, am fost numit şi rector al Institutului Teologic Universitar din Bucureşti, funcţie pe care am îndeplinit-o timp de doi ani. Eram şi secretarul Sfântului Sinod.

În 1972 am susţinut şi în cadrul Institutului Teologic din Bucureşti al doilea examen de doctorat, după cel din Anglia, cu teza lucrată în Anglia şi care avea titlul: „Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi în Teologia contemporană“. Conducătorul meu de doctorat la Bucureşti a fost părintele Dumitru Stăniloae.

În funcţia de conducător al Sectorului relaţiilor externe bisericeşti am reprezentat Biserica Ortodoxă Română la multe întruniri cu caracter ecumenic. Astfel, am participat la adunările generale (a V-a, a VI-a, a VII-a) ale Conferinţei Bisericilor europene. Făcând parte din comitetul de conducere a acestei Conferinţe (la a VII-a Adunare generală din Creta, 1979, am fost ales între preşedinţii organizaţiei). Începând cu 1971 am făcut parte din Comisia interortodoxă pentru pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod al Ortodoxiei. În 1972 am condus o delegaţie a B.O.R. în vizită la papa Paul al VI-lea, la Roma. Din 1975 am luat parte la toate întrunirile importante ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor, fiind ales şi aici în Comitetul central şi în Comitelui financiar ale acestui organism ecumenic. Cât priveşte domeniul relaţiilor Bisericii noastre cu Bisericile ortodoxe surori şi cu alte Biserici şi confesiuni, am făcut parte din delegaţiile patriarhale care au vizitat ţări precum Germania, Austria, Suedia, Belgia, S.U.A., Israel, Turcia, Grecia, Cipru, Kenya, Cuba, India, Norvegia, Danemarca, Franţa, Polonia, Ungaria etc. În calitate de rector al Institutului Teologic Universitar din Bucureşti am participat la mai multe întruniri şi conferinţe ale facultăţilor de Teologie din diferite ţări. precum Spania şi Grecia.

Este practic greu de a menţiona toate activităţile şi responsabilităţile cărora a trebuit a le face faţă în calitatea de conducător al Sectorului Relaţiilor Externe bisericeşti. Am oferit doar câteva exemple spre a răspunde parţial la acea posibilă întrebare, pe care o repet: „De ce?, Pentru ce?“ mi s-a acordat premiul Asociaţiei Române pentru Patrimoniu.

Desigur că toate cele menţionate au presupus eforturi şi multe griji. Apoi nu trebuie înţelese aceste responsabilităţi şi realizări neapărat ca merite personale ale subsemnatului ci ca mărturii ale activităţii şi prezenţei Bisericii noastre în contextul lumii contemporane.

În 1979 am fost ales ca episcop al Episcopiei Buzăului. Am păstorit aici până în 1982, când am ajuns mitropolit al Ardealului.

Activitatea mea la Buzău survenea după cutremurul din 1977, care a avut epicentrul în zona Vrancea. Distrugerile cauzate bisericilor şi reşedinţei episcopiile au fost enorme. Principala mea preocupare a fost înlăturarea consecinţelor cutremurului. Practic, am început o vastă lucrare de refacere şi renovare a tuturor bisericilor şi a reşedinţei şi catedralei episcopale.

În 1982 am venit la Sibiu, fiind ales Mitropolit al Ardealului. Aş putea spune că aici şi acum mi-a fost dată şansa a mă dărui trup şi suflet misiunii şi vocaţiei cu care m-a înzestrat Dumnezeu. Am devenit succesorul unor mari personalităţi ale vieţii bisericeşti transilvănene, precum mitropoliţii Andrei Şaguna, Miron Romanul, Nicolae Bălan, Nicolae Colan şi Nicolae Mladin.

Mulţi cunosc roadele ostenelilor mele şi le-au şi apreciat, acordându-mi unele titluri academice precum cel de Doctor Honoris Causa. Am primit astfel de titluri de la Facultatea de Teologie din Presow – Cehoslovacia, de la Universitatea din Oradea şi de la Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu.

Dacă am fost pus şi acum în situaţia de a vorbi totuşi despre mine, n-am făcut altceva decât să răspund provocării Dumneavoastră. Mi-aţi adresat întrebări ca acestea: Ce am făcut? Care a fost motivaţia? În ce condiţii am lucrat? De la cine am luat povaţă? etc.

Răspunsurile date s-ar dori, dacă-mi este îngăduit, să fie un imbold mai ales pentru cei tineri ca să nu se lase copleşiţi de greutăţi, care pot surveni în viaţa oamenilor, aşa cum s-a întâmplat în propria mea viaţă. Apoi aş dori să fie înţelese, tot de către tineri, ca un îndemn pe care ni l-a adresat tuturor Sfântul Apostol Pavel zicând: „Răscumpăraţi vremea căci zilele rele sunt“.

Viaţa trebuie privită cu încredere, cu curaj dar şi cu responsabilitate.

Credinţa, speranţa şi dragostea trebuie să primeze în tot ceea ce întreprindem. Fără ajutorul şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu nu putem realiza nimic important în viaţă.

Alt gând pe care aş dori să-l exprim ar fi acela că trebuie să avem mereu conştiinţa că suntem datori mereu altora cu povaţa, cu îndemnul, cu exemplul şi cu slujirea.

Primesc Premiul de excelenţă pe care mi l-aţi acordat ca pe un semn de cinstire adus Bisericii şi credincioşilor ei, cărora mi-am închinat, cu bucurie, toată viaţa mea. Fie ca bunul Dumnezeu să ne hărăzească tuturor sănătate şi speranţă de mântuire.

*

Semnul meu rămâne „Academia de la Sâmbăta“.

Rolul Academiei de la Sâmbăta de Sus este cel de culturalizare a neamului românesc. Ea este făcută absolut independent faţă de alte academii din lume. Am gândit-o să fie pentru poporul român, în primul rând, un mijloc de repunere în prim-plan a valorilor creştine. Dar am gândit-o la început ca pe un loc de organizare de conferinţe şi ceva mai mult: să fac un loc de vacanţă pentru preotesele şi preoţii de la noi. Aşadar, la început, am gândit-o ca pe o Academie limitată la nevoia de Episcopie şi la nevoia Mănăstirii Brâncoveanu. Nu i-am dat importanţa pe care se pare că o va lua sau pe care şi-a dobândit-o într-un an de zile. Însă am gândit-o ca pe o casă care să fie locuită de cei care vor să participe la congrese, la orice fel de întâlniri şi a ieşit mult mai mare şi mai importantă. Pe mine mă interesează un singur lucru şi anume ca poporul român să beneficieze de această Academie. Dacă ea îşi ia în timp şi alte roluri, asta o priveşte şi mă bucură.

Dar iniţial am gândit-o ca pe ceva necesar, aici în Transilvania. La „Academia de la Sâmbăta“ se pot organiza însă conferinţe destul de mari, de până la 150 de invitaţi. Întâlniri din care să învăţăm şi noi şi să-şi folosească conferenţiarii; dar în special am făcut-o acolo, în acel loc (cu o natură mirifică) pentru ca să le oferim un loc plăcut. Ştiţi cum este aşezată. La poalele Munţilor Făgăraş, foarte aproape de Mănăstire. Dar viaţa monahală să rămână în mănăstire. Sala de conferinţe – înafară! şi tocmai pentru aceasta, în ultima vreme, m-am gândit să-i fac în spate şi o trapeză, cu bucătărie, sală de mese şi aşa mai departe, pentru ca să capete mai multă individualitate şi mai multă specificitate. Am început lucrările şi sper ca vara viitoare să fie gata. Pentru că în felul acesta îi dau raţiunea de a fi singură, dar nu independentă, cât este Mănăstirea. Stareţul va fi stareţ şi acolo. Nu mă amestec în programele conferinţelor. Totul e să fie organizat şi să-mi garanteze cuminţenia conferenţiarilor. Dar tematica îi priveşte pe dânşii. Eu mă voi bucura că vor participa la conferinţe cât mai mulţi, care-şi vor găsi acolo liniştea de care au nevoie şi aş dori ca tematica să aibă legătură şi cu doctrina creştină. De aceea mă voi bucura că am terminat-o în 1993, când, încă, moneda avea o oarecare stabilitate. Dar de atunci încoace, s-a deteriorat aşa încât aş zice că m-a costat mai mult decât mănăstirea. Şi revin. Şi spun că am creat un loc anume, acolo lângă mănăstire, în care conferenţiarii îşi spun părerile, dar nu vor uita că sunt într-o mănăstire. Eu am vrut să se ştie acest lucru.

Şi am mai vrut şi să se studieze, să fie loc de învăţătură. Am adus multe cărţi de valoare: 100 de volume din secolul al XV-lea, peste 100 din secolul al XVI şi mult peste 100 din secolul al XVII-lea. Intenţionez să dau toată biblioteca mea la Mănăstirea de la Sâmbăta. Mai am încă două camere de cărţi de valoare şi, pe lângă ele, încă atâtea obiecte care merită să fie expuse în cele două săli mari cât întinderea mănăstirii. Mă mândresc cu această bibliotecă. Cele mai valoroase lucruri pe care le am în muzeu sunt cărţile. Şi încă vreau să mai expun ceva. Am câteva sute de scrisori ale oamenilor mari: scriitori, politicieni, le-am extras acum şi continui să le expun tot în bibliotecă, în dulapuri mici (încă 50 de dulapuri) în care să se afle aceste scrisori de mare valoare. Aşa s-au strâns scrisorile de la Nichifor Crainic, Tudor Arghezi, Dimitrie Bolintineanu, de la unii oameni de cultură. Vreau să le expun la muzeul Mănăstirii de la Sâmbăta mai ales pentru educarea tineretului, care va veni, le va vedea şi cine ştie… Poate şi dintre dânşii vor fi unii care vor avea asemenea scrisori, ce se vor aduna în timp. Sunt foarte importante, mai ales pentru tinerii care vor să ia model, cum să facă şi ei ceva ca să rămână în muzeu. Şi sunt foarte bucuros că am fost înţeles de cei de la mănăstire. Am ales şi textele care vor fi expuse. Şi poate acest muzeu va deveni în timp cel mai important muzeu pus la dispoziţia şcolilor, ei vor găsi aici modele.

Între altele, am acolo corespondenţă de-a lui Arghezi. Nu cu el, ci corespondenţa lui personală. Deşi l-am cunoscut, nu am purtat corespondenţă. Mi-aduc aminte:… eram încă student şi am fost la el acasă, a fost o întâlnire emoţionantă pentru mine. Parcă-l văd şi acum… Dar scrisorile lui şi ale celorlalţi vor deveni buni sfătuitori ai tinerilor care vor vizita muzeul. Pentru că, întotdeauna, modelul îl face pe cel ce-l vede să dorească ceva, să realizeze şi el ceva. Iar aceste modele le am eu acolo, la Mănăstirea Sâmbăta. Pe lângă cărţi am expus din tinereţele mele şi covoare de familie, icoane pe sticlă, foarte multe adunate în timp de douăzeci de ani, altele de la Bucureşti şi descopăr că nu mai am loc.

Îmi aduc aminte, când eram eu tânăr şi vizitam asemenea muzee, unde se vorbea despre scriitori mari, parcă aş fi dorit să fiu şi eu ca ei. Deocamdată, eu mă căznesc să pun la dispoziţia lor ceea ce aş fi dorit în tinereţea mea: Să văd. Şi cred că muzeul va atrage mulţi vizitatori şi printre ei să se afle şi aceia care creează lucruri ce trebuie să rămână. Sper că am reuşit!

Nu ştiu cum să vă spun, dar deocamdată lumea asta îmi apare ca un „ceva“ care se pune peste o altă lume… Lume, în care cuvântul scris are alt rol; chiar şi maşinăriile care prind cuvântul scris s-au schimbat. Mi-aduc aminte cum scriam eu. Nopţile. Cum am scris cele 40 de volume. Eu însumi, uneori fără maşina de scris. Totuşi… le-am creat. Mă întreabă unii dacă folosesc calculatorul. Nu! Nu numai, aşa cum am spus, că-mi place să scriu prima idee pe o foaie albă, ci şi din cauză că acest calculator este… ceva care vine peste mine! şi nu m-am putut obişnui cu el. Şi nici nu urmăresc să mă obişnuiesc, dar cei cu care lucrez eu au început să-l folosească aşa încât… dacă nu eu, ei se vor obişnui cu el şi eu prin ei, voi putea să mă manifest cât îmi va da Dumnezeu vreme.

Mi-am mai reamintit acum, spunând acestea, despre definiţia teologiei: „Omul este o fiinţă religioasă“… Ce rol au în viaţa omului, filozofia, celelalte ştiinţe…? Toate sunt ştiinţe potrivite şi la nivelul omului. Absolut. Omul e religios, dar pentru asta nu înseamnă că-şi limitează activitatea lui la religie. Pentru că omul religios cu adevărat, omul deştept cu adevărat, găseşte religia în toate. Nimic nu este în afara religiei. De aceea, nu sunt împotriva ştiinţelor, a filozofiei în special şi nici ele nu au ce reproşa teologiei. În ceea ce priveşte… o nouă întâlnire, un alt dialog…. alte povăţuiri…. Dacă vom mai putea! Vine un sfârşit pentru toţi. Să fie cât mai îndepărtat!? Dar eu zic altceva: Să fie când vrea Dumnezeu.

Asta îmi dă un fel de înseninare în faţa lumii de acum.

Antonie Plămădeală

(din vol. “CUVINTE PENTRU URMASI. Modele si Exempla pentru Omul Roman”, ed.Carpathia Press, 2005)

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii