Constantin Frosin: „Reflecţii la Centenarul Eliade“

12 Mar 2013 by admin, Comments Off on Constantin Frosin: „Reflecţii la Centenarul Eliade“

„Opinia presei literare nu poate interesa pe cine a scris cu sânge din sângele lui, cu suflet din sufletul lui. Opinia presei literare, cafenelei – poate ucide şi poate învia talente, talentişoare, talentuţe. Atât ! În faţa unei opere, a unei personalităţi, care-şi găseşte reazem şi forţa în sine – conspiraţia se sfarmă firesc.” 

(În Cuvântul, an IV (1927), octombrie 12, nr. 893, pp. 1 – 2)

      Mircea Eliade a fost, într-adevăr, şeful spiritual al generaţiei sale. S-a constituit într-un adevărat mentor al ei, un guru blând şi eficace, infuzând congenerilor săi  dragostea de viaţă, dar şi dragostea faţă de valorile neamului din care s-au născut acestea. I-a îndemnat să  iubească viaţa, dar o viaţă împlinită spiritual, inclusiv prin recursul la filosofie: „Va trebuie să facem filosofie eficace: Să ne gândim cum ajungem la ea, purtând moştenirea neamului, creierul şi sufletul fiindu-ne vehicule prin care străbat în lume valorile universale.” (in „Gândirea”, an VIII (1928), iunie-iulie, nr. 6-7, pp. 299-301). 

      Ca un adevărat mentor spiritual, Eliade se îngrijeşte de formarea generaţiei sale, inculcându-i discret, dar convingător, preceptele de bază fără de care românimea şi-ar pierde românitatea:” (…) iată ţarina ce aşteaptă sămânţa sufletului nostru, iată sfânta matrice în care vor rodi năzuinţele, dorurile, elanurile noastre. Peste o personalitate crivăţul nu trece. (…) Suntem datori să vieţuim o intensă  viaţă  spirituală, consumantă, neodihnită, fără rezerve, integrală. Iar aceasta nu se împlineşte decât cu infinite şi continui renunţări.” (in „Cuvântul”, an IV (1928), ianuarie 2, nr. 973, p. 3).    

      De aici până  la a pleda cauza specificului  românesc atât în viaţă, cât şi în cultură şi literatură, nu mai era decât un pas: „Realismul şi autenticitatea vieţii româneşti contemporane – pe care romancierii au început s-o oglindească în operele lor recente – prezintă un farmec cu desăvârşire inedit şi stăruitor. Se scrie mai bine, mai dens şi mai autentic româneşte.” (in „Cuvântul”, an X (1933), iunie 15, nr. 2922, p. 1).

      Săptămânalului naţionaliştilor, care pretinde că Mircea Eliade „s-a convertit la  românism”, scriitorul îi răspunde că el nu s-a dezis niciodată de românism::”Este drept, am suferit pentru el de câteva ori, când studenţii români creştini au zădărnicit o conferinţă de la „Fundaţie” şi am citit cum au fost expulzaţi doi mari savanţi: Moses Gaster şi Lazăr Şăineanu.” (in „Cuvântul”, an X (1933), septembrie 22, nr. 3021, p. 1).

      Că Eliade pledează pentru limba română în literatura beletristică, reiese clar şi din următorul fragment ales din articolul „Cum se scrie”, publicat în „Vremea”: „Dacă am putea arde întotdeauna cu aceeaşi sinceritate şi aceeaşi plenitudine. Să simţi cum fiecare rând îţi smulge din viaţa ta, îţi soarbe sângele, îţi mistuie creierii. Să simţi cum scrisul îţi stoarce întreaga substanţă a vieţii tale. Numai aşa merită să scrii.” (in „Vremea”, an VI (1933), noiembrie 5, nr. 312, pp. 6 – 7). Întrebarea noastră ar fi pur retorică, sau pasibilă de o interpretare nu tocmai pozitivă, privitoare la limba de exprimare. Este de domeniul evidenţei că numai în limba ta poţi arde, numai ea te poate stoarce, numai în ea poţi dovedi sinceritate şi resimţi plenitudinea. În nicio altă limbă astfel de trăiri, chiar de sunt exaltate de opinia unui trăirist sadea, nu pot fi atinse. Conştient de acest aspect extrem de important pentru un scriitor, Eliade ţine să împărtăşească şi altora acest punct de vedere, căci tentaţiile schimbării limbii sunt nenumărate, dovada cea mai elocventă fiind cazul Emil Cioran.

      Omul de ştiinţă Eliade vrea să-şi pună  descoperirile în slujba neamului său: „Simţul acesta nou al simbolului poate conduce suflarea românească pe drumuri care nici nu se pot bănui…” (in „Credinţa”, an II (1934), ianuarie 31, nr. 47, p. 3). Ca un bun cetăţean, nu-i aşa, căci una din laturile educaţiei pe care Eliade o face tinerilor, este cea civică: „(…) vreau să vă amintesc că ceea ce lipseşte cetăţeanului român, este tocmai această mândrie că este cetăţean.” (in „Credinţa”, an II (1934), februarie 3, nr. 50).

      Este uluitoare această implicare a lui Eliade în toate detaliile, aceleaşi care, până la urmă, definesc şi alcătuiesc întregul; astfel, nu ezită să se implice, într-un articol cu nume răsunător „Compromiterea românismului”, până şi în probleme legate de activitatea parlamentară, care, făcută anapoda, poate aduce prejudicii majore statului şi naţiei: ”Trăim cel mai bicisnic climat intelectual din câte a cunoscut România. Dacă la Cameră se face demagogie şi diversiuni – ar trebui ca cel puţin unii dintre noi să fim sinceri şi să nu confundăm lucruri care nu trebuiesc confundate.” (in „Vremea”, an VII (1934), martie 11, nr. 329, p. 3).  

      Ce educaţie ar putea fi aceea care nu se sprijină pe carte, şi cât de benefice ar putea fi efectele ei în lipsa condensării experienţelor de viaţă ale unui neam sub forma clasicei cărţi de învăţătură ? pare a se întreba Eliade, continuând: „Nu înţeleg deloc panica asta generală în faţa avalanşei de cărţi româneşti, nimeni nu se gândeşte că rolul celor mai multe dintre ele este să  alcătuiască  huma viitoarei literaturi româneşti. Humă absolut necesară, căci pe piatră nu poate creşte niciodată nimic.” (in „Viaţa literară”, an IX, (1934), decembrie 25, nr, 165, p. 1).

      Este incredibil cu câtă frecvenţă apar în scrierile de orice fel ale lui Eliade cuvintele român, românesc, românitate, românism ! Precum la fel de incredibil este câte meniri, funcţii îşi asumă Eliade dorind să îndrepte tot răul din această ţară. Astfel, într-o anchetă a ziarului „Vremea” dedicată Crizei românismului, Eliade nu se poate ţine deoparte şi intervine extrem de tranşant, limpezind lucrurile, repunându-le pe făgaşul lor firesc: „Românismul nu se discută, el se afirmă pe toate planurile vieţii.” (in „Vremea”, an VIII (1935), februarie 10, nr. 375, p. 3). 

      Consecvenţa principiilor şi luărilor de poziţie eliadiene se verifică  în acelaşi an 1935, luna următoare – aprilie, când el aduce deja argumente solide în favoarea românismului, într-un articol intitulat „Renaşterea Românească”: „Viaţa literară şi artistică românească se află, mai ales de câţiva ani, într-o uimitoare ascensiune. Nu numai că  se scrie bine, dar se scrie şi mult.” (in „Vremea”, an VIII (1935), aprilie 14,  nr. 385, p. 7).

      Stăpân pe situaţie, Eliade aprofundează această idee, folosind, pentru a fi şi mai convingător, încurajarea şi stimulentul: „Nu suntem intransigenţi, pentru că nu ne simţim inferiori… Cine vrea să se asimileze, e binevenit. Cine nu, e liber să-şi păstreze nevoile şi neamul.” (in „Vremea”, an VIII (1935), mai 5, nr. 386, p. 3). Rezultă de aici o anumită superioritate, care trebuie transmisă şi celorlalţi, desigur prin voci cât mai autorizate, care să aibă ceva de spus lumii: „ (…) Ar trebui cunoscute şi popularizate în străinătate marile nume ale poporului nostru: Rebreanu, Blaga, H. Papadat-Bengescu, Brâncuşi şi Enescu.” (in „Vremea”, an VIII (1935), iunie 2, nr. 390, p. 3). Iată-l deci pe Eliade căutând soluţii pentru ieşirea din impasul Istoriei, din criza pe care o traversăm împinşi de alţii, într-o distribuţie haotică a acelui dute-vino de la cauză la efect. 

      Deja se poate vorbi, prefigurează Eliade, de o cultură românească, o realitate românească bine stabilită şi definită: „Cultura românească prezintă un avantaj unic faţă de celelalte culturi europene: clasicii literaturii româneşti sunt accesibili oricui, pe tot cuprinsul ţării…” Lucrurile acestea se ştiau deja, nu constituiau o noutate, important era, însă, că Eliade reamintea neamului său aceste lucruri într-un moment în care se făcea auzit, chiar dacă în surdină, un cor al detractorilor, întreţinut şi de pesimismul şi fatalismul valah pe care-l acuzase şi Cioran.

      Într-un sfânt efort de restaurare a demnităţii româneşti, Eliade atrage atenţia asupra faptului că spiritul autentic este prezent numai la nivelul a două clase: ţărani şi intelectuali: „Ce înseamnă asimilarea culturilor universale, lupta cu influenţele străine, aventurile în toate geografiile spiritului şi în toate etapele istoriei – decât lupta pentru apărarea spiritualităţii româneşti împotriva ispitelor şi formulelor străine ?” (in „Vremea”, an VIII (1935), septembrie 1, nr. 403, p. 3).

      Şi care ar putea fi motivaţia acestei fereli împotriva ispitelor străine ? Nimic altceva decât dragostea de ţară: „Trebuie să iubeşti România cu frenezie, s-o iubeşti şi să crezi în ea, împotriva tuturor evidenţelor, ca să poţi uita gradul de descompunere în care am ajuns.” (in „Vremea”, an VIII (1935), octombrie 13, nr. 409, p. 9).

      Care este, însă, reacţia lui Eliade faţă de cei care încalcă acest consens şi cad pradă ispitelor străine ? Indignării fireşti îi succede o adevărată imprecaţie, de tipul:

      „Este un act de trădare faţă de spiritualitatea şi misiunea istorică a României moderne.” – cu referire directă la cei care preferă să folosească limba franceză în scrierile lor (in „Vremea”, an IX (1936), ianuarie 26, nr. 422, p. 11). Deşi în 1960, într-o scrisoare de felicitare adresată lui Vintilă Horia, avea să emită altă părere: „Recunosc că ai avut dreptate scriindu-ţi cartea în franţuzeşte. Numai aşa i-ai putut deschide drumul mondial pe care-l merită. Aveam diverse idei curioase asupra instrumentelor de expresie, dar încep să cred că m-am înşelat. (…) Prin Dta, literatura română va redobândi prestigiul mondial pe care l-a avut cândva prin Panait Istrati. Îmi leg o seamă de speranţe de această reintrare a spiritului românesc în literatura universală.”  

      Salvarea noastră viitoare constă în scriitorii de mâine: „Scriitorul de mâine va trebui să găsească demnitatea şi severitatea artei sale… va trebui să pătrundă tehnicle şi secretele întregii cunoaşteri umane. Liberat de tirania publicului, liberat de superficialitatea cererii şi ofertei, stăpân pe arta lui, conştient de marea lui misiune – scriitorul de mâine va fi din nou un „Maestru”. Neamul românesc va putea intra în eternitate pe calea regală  a creaţiilor specifice româneşti, dar cu valenţe universale.” (in „Viaţa literară”, an XI (1937), aprilie 25, mai 5, nr. 11).

      Publicistica lui Eliade pare să fie programatic axată, în continuitatea şi previzibila ei evoluţie; e de ajuns să vedem că ideile se înfiripă, capătă consistenţă şi conving tot mai mult de la un număr la altul al revistelor în care publică Eliade. În aceeaşi „Vremea”, în care a adus câteva mari bătălii pentru izbânda valorilor spiritului în cultura română, Eliade face trecerea de la specific la universal, de la particular la general, demonstrând – dacă mai era nevoie, am fi noi tentaţi să spunem azi, că specificul debuşează întotdeauna, dacă este cultivat cu seriozitate, având în vedere legăturile cu celelalte ramuri conexe, întru universal: „Ancorată prin însăşi fiinţa ei în spiritualitate, o naţiune nu poate avea decât un singur destin: să creeze valori spirituale, să impună celorlalte popoare „universalismul” ei. În ierarhia spirituală, ca şi în celelalte ierarhii, un universalism nu se face prin sinteza tuturor virtuţilor, printr-un amalgam cât mai complet de valori, ci dimpotrivă, „universalismul” se dobândeşte prin adâncirea, până la epuizare, a specificului, a localului, a particularului.” (in „Vremea”, an X (1937), de Paşti, nr. 486,  p. 3).

      În acelaşi an – 1937, avea să elucideze deplin problematica universalizării specificului, altfel spus, a generalizării, la scară planetară, a individualului etnico-naţional, vorbind despre Lucian Blaga: „ (…) Lucian Blaga este atât de român în tot ceea ce creează, încât a fost silit să născocească termeni noi ca să-şi poată formula precis românitatea gândirii sale. Ce splendidă verificare a adevărului că geniul specific românesc nu se poate realiza pe deplin decât în universal, că duhul românesc nu trebuie înţărcuit de teama ca nu cumva să se altereze, să se influenţeze, ci poate fi lăsat să cunoască, să-şi asimileze şi să lupte cu oricâte culturi, cu oricâte spiritualităţi.” (in „Viaţa literară”, an XI (1937), septembrie, nr. 12, p. 1).    

 Nu putem bănui ce resurse de patriotism avea Eliade, ce anume îl modelase atât de perfect pe tiparele românismului, de la care nu admitea să se abată, decât pentru a bifurca în universal, dar este, după părerea noastră, un caz exemplar de operă imnică închinată României şi românismului. Nu opera literară propriu-zisă, nici cea savantă, ci fragmentar, în diversele articole, studii sau interviuri publicate în publicistica vremii sau în volum reuşeşte Eliade să-şi satisfacă  setea de românism şi românitate, ostoindu-şi doar astfel dorul  de universalitate, căreia simţea că îi aparţine plenar, laolaltă cu poporul său. Probabil că Eliade a fost unul din puţinele  cazuri de diplomaţi care au reuşit efectiv să facă ceva pentru ţara lor, având în vedere întinsa lui cultură, poziţia de frunte ocupată în intelectualitatea vremii şi propensiunile lui pentru o operă literară scrisă  doar în limba română.

      Ca un adevărat diplomat se exprimă  Eliade în privinţa locului şi rolului culturii româneşti peste hotare: „Este inadmisibil ca o ţară cu atâtea frumuseţi naturale cum e România, să fie totuşi atât de puţin vizitată. Este inadmisibil ca o literatură atât de bogată  şi interesantă ca literatura română modernă, să nu fie încă tradusă şi lansată peste hotare.” (in „La post”, an I (1937), noiembrie 12, nr. 1, p. 2). O dovadă în plus nu numai a dragostei şi ataşamentului scriitorului faţă de România, dar şi o subtilă direcţie de urmat în planul demersurilor diplomatice ale României. Interesantă ni se pare şi intervenţia lui Eliade în politica tursimului românesc, componentă esenţială, alături de înalta spiritualitate a acestui popor, cu care noi putem ocupa un loc mult mai în faţă în ierarhia valorică a statelor lumii, sau cel puţin ale Europei. Din acest punct de vedere, contribuţia lui Mircea Eliade la cunoaşterea, ba chiar recunoaşterea meritelor acestui popor, este majoră, şi acest lucru nu trebuie trecut cu vederea, mai ales atunci când asistăm stupefiaţi la atacarea tuturor marilor valori pe care românitatea le-a dat lumii în acest secol, sub diverse motive, principalul motiv fiind acela că a încercat să propulseze o aşa-zis ţară mică, cu o cultură  minoră – aşa cum le place ţaţelor Occidentului să ne considere, în vârful ierarhiei spirituale a neamurilor lumii în secolul încheietor de mileniu. Multe alte state, mai mici şi cu o cultură  cvasi-inexistentă, aspiră să ocupe un loc cât mai bun „în fruntea bucatelor”, să fie „fruncea” Europei şi a lumii, iar pentru asta îşi fac săgeţi din orice fel de lemn – chiar şi din propria limbă de lemn ! Detractorii lui Eliade uită de vorbe înţelepte, precum: „păcatele tinereţii” sau, cum spune francezul: „si jeunesse savait, si vieillesse pouvait”. Când, însă, ţii cu tot dinadinsul să-l desfiinţezi pe Eliade, iar poporului din care se trage să-i iei cu forţa bunul renume pe care opera eliadiană i l-a procurat, îl poţi acuza de orice: de fascism, de anti-semitism, de pornografie şi câte alte vini închipuite i se vor mai găsi oare lui Eliade de aici încolo ?!

          Şi cum să nu se supere unii de aiurea (sau chiar de pe aici, sic!), când Eliade îi calcă pe urme lui Eminescu, alt fascist şi antisemit, nu-i aşa, care trebuie şi el desfiinţat şi scos din Panteonul literaturilor lumii, unde înghesuiala este atât de mare, încât, din când în când, musai mai trebuie scos cineva, ca să mai încapă şi alţii…: „De mai multe ori am mărturisit credinţa noastră că  o adevărată şi românească trăire totală a vieţii creştine – ar putea crea un om nou, adică  un tip de umanitate europeană. România, fructificând mesajul creştin, ar putea realiza nu numai o nouă formă istorică, ci şi un tip de umanitate.” (in „Cuvântul”, an XV (1938), aprilie 4, nr. 3193, p. 2). Blasfemie, nu-i aşa ? Numai pentru asta şi ar fi trebuit, probabil, crucificat ! Ceea ce s-a şi întâmplat, păstrând proporţiile şi la alte nivele de receptare şi denigrare…

      Revenind la dorinţa lui Eliade de a face cultură  în toate sensurile cuvântului, nu putem să nu-l cităm din nou, cu certitudinea că se va înţelege că toate aceste citate, care unora s-ar putea să li se pară chiar prea abundente, nu fac decât să ne susţină  în ideea noastră că Eliade ar fi putut, ba chiar nu ar fi ştiut să scrie literatură decât în limba română, pentru care s-a bătut la propriu şi la figurat, consecinţele suportându-le acum, chiar şi după  moarte. Deşi românii geţi(chiar şi daco-geţi !)begeţi spun: Despre morţi numai de bine. Poate e valabil doar pentru oamenii de rând, nu şi pentru personalităţile de prim rang, care pot, cu şurinţă, răsturna ordinea valorică  a lumii. Rostul culturii nu constă  doar în impunerea unor valori de către un stat altor state, ci în însăşi salvgardarea fiinţei naţionale a unui popor: „Trăim, astăzi, o epocă de teroare istorică şi un neam supravieţuieşte în măsura în care-şi mobilizează toate rezervele lui spirituale. O cultură este, însă şi ea, expresia acestor rezerve spirituale ale neamului. Valorile universale pe care le creează echivalează cu tot atâtea bătălii câştigate în istorie…” (in „Îndreptar”, an I (1951), nr. 12, p. 1 şi 3). 

      Erijându-se, treptat, într-un adevărat propagandist cultural, în sensul bun al cuvântului, Eliade oferă interpretări extrem de juste ale fenomenului cultural, mai ales în condiţiiile date de la noi, din acele vremuri tulburi: „Numai dacă generalitatea autorilor se impune pe plan internaţional, cultura neamului  respectiv e valorificată drept o cultură specifică şi creatoare. Avem dreptul să  credem că  adevăratele noastre valori rămase în ţară vor pătrunde şi mai uşor, atunci când vor redobândi libertatea să scrie şi să publice în limbi străine şi că  vom izbuti atunci să creiem fenomenul spiritual românesc pe plan internaţional.” (in „Buletinul Bibliotecii Române”, Freiburg, anul I (1953), nr. 1, pp. 167 – 170). În ciuda diferenţelor clare de orientare şi de perspectivă asupra literaturii şi a limbii de exprimare, dintre Cioran şi Eliade, în  acest fragment Eliade îşi protejează confratele şi prietenul Cioran de blamul eventual al istoriei ce va să  vină, arătând cât se poate de clar că  o cultură  nu e făcută  de cinci sau zece oameni, ci de sute şii mii de scriitori, cărturari, oameni de ştiinţă etc. Iată deci cum Eliade nu face operă  de Mare Inchizitor, ci se arată neaşteptat de tolerant, chiar şi cu cei cu care nu s-a înţeles întotdeauna foarte bine în privinţa unor chestiuni esenţiale, dacă nu chiar vitale. O spune atât de frumos, în 1959: „ (…) toate operele cu adevărat universale reprezintă  geniul specific al unui popor.” (in „România”, 1959, iunie-iulie, nr. 38 – 39, pp. 1-2). Deci şi opera lui Cioran, universalizată prin traducerile în numeroase limbi de circulaţie din mai multe continente, contribuie la creionarea chipului cultural românesc. 

      Acest om, care deşi visa să fie poet, n-a scris niciodată o poezie în viaţa lui, şi care considera că cea mai frumoaă faptă pe care a făcut-o în viaţă, este aceea de a se fi născut, situându-se, prin aceasta, clar la antipodul lui Cioran, conştientizează rolul şi importanţa eforturilor sale în favoarea culturii româneşti, chiar dacă unii o consideră  o cultură mică: „Ca român, şi mai ales ca român care crede într-un mare destin al românismului – cred că  orice încercare de a privi problemele mari ale lumii şi felul în care se reflectă în anumite religii – poate face cinste oricărei culturi cât de mici.” (in „Rampa”, XIX (1936, iunie 8, nr. 5519, pp. 1 – 3).   

      Dar cel mai sincer şi mai curat, înălţător imn pe care Mircea Eliade îl dedică românismului  şi românităţii se află  în scrisoarea către Vittorio Macchioro, datată 15 martie 1931: „Suntem înclinaţi de la natură către un creştinism cosmic. Simţim că totul pe lume este fermecat de dragostea pentru ţara noastră, că totul poate fi botezat şi copacii sunt fraţii noştri. Avem minunate cântece populare despre fratternitatea dintre om – românn – şi dealuri, păduri, animale – şi această frăţie nu există  decât prin puterea noastră, ci prin harul lui Dumnezeu. (…) Există  un minunat proverb care spune: „Suntem creştini precum arborii sunt arbori şi păsările păsări. Adică suntem creştini pentru că suntem oameni. În româneşte, cuvântul „creştin” este identic cu acela de”om.” 

      Rămâne, în mintea cititorului acestor câteva gânduri, întrebarea dacă nu cumva Eliade a trebuit să străbată toate religiile lumii pentru a şi-o descoperi pe a sa proprie, dacă nu cumva a scris acea monumentală  „Istorie a Religiilor şi Credinţelor” pentru a-şi clarifica anumite chestiuni legate de destinul  neamului său nu numai în istorie, ci şi în raporturile sale cu divinitatea. Mai mult, s-ar putea spune că concluziile la care ajunge Eliade sunt nu numai neaşteptate prin bătaia lor, prin efectul lor asupra imaginii noastre în lume, dar chiar dacă deranjează probabil anumite spirite mai puţin dispuse să cedeze chiar şi în faţa evidenţei. Ceea ce explică, cel puţin parţial, virulenţa atacurilor îndreptate împotriva lui Eliade şi care se pare că nu au niciun suport moral, nicio bază cât de cât… teoretică. Pur şi simplu, toate valorile românilor trebuie rase, căci au  ţâşnnit dintr-o cultură mică, a unei ţări cu destin minor… 

      Cu riscul de a ne abate de la subiect, ne exprimăm uimirea şi indignarea în faţa acestor încercări disperate ale unor oameni care nu sunt în stare să clădească nici unu la sută din opera eliadiană, dar care se înverşunează să-l desfiinţeze pe motive mai degrabă discutabile. Cum va fi oare posibil să ne integrăm acestei Europe, adică, de exemplu, Uniunii Europene, sau în diverse pacte militare, când reprezentanţi de seamă ai acestor state se fac port-stindardul unor astfel de atacuri neloiale la adresa marelui român care este Mircea Eliade ?  Cum de acceptă oare Laureaţii Premiului Nobel pentru Pace sumele puse la dispoziţie de Academia din Oslo, rezultate din comercializarea… dinamitei ? Cum de nu le este teamă  că vor fi condamnaţi de istorie ?! Gluma are, desigur, şi ea limite, dar ar însemna oare ca Elveţia să dispară de pe hartă şi să-şi închidă băncile pentru simplul motiv că o mână de bancheri a profitat de pe urma dobânzilor banilor luaţi cu japca de la evrei ?!

      Revenind la ce ne doare, vom spune că, paradoxal, Eliade îi vorbise cu mai multă  deschidere şi căldură lui Vittorio Macchioro decât îşi poate permite să-i scrie unei  oficialităţi româneşti, atunci când i se adresează  justificându-şi eforturile făcute pentru apariţia revistei „Zalmoxis”: „Ştiinţa românească şi implicit geniul creator al poporului românesc din toate timpurile – geniu care se manifestă atât în comorile folclorice, cât şi în unitatea etnografic religioasă a vechii Dacii. Nădăjduiesc ca această arhivă (…) să  ajungă cel mai bun instrument de lucru al savanţilor streini pentru cunoaşterea realităţilor  spirituale româneşti.” Data înscrisului este aprilie 1939. 

      Eliade resimte acut necesitatea de a oferi străinătăţii instrumente de lucru corespunzătoare, care să  permită revelarea adevăratei feţe a României, a culturii şi spiritualităţii ei. Ne întrebăm care ar fi fost astăzi starea culturii române, dacă  Eliade ar fi devenit Ministru al Culturii, sau măcar ambasador într-o mare ţară, precum SUA, Franţa ori Anglia ? Probabil, considerăm noi, că statul nostru ar fi fost altfel tratat astăzi, am fi fost de mult curtaţi şi invitaţi să intrăm în NATO sau în UE. N-a fost să fie, doar atât ne rămâne de spus, a lehamite, cioranian vorbind…

      Eliade se bucură, aproape ca un copil, la fiecare izbândă, mai ales atunci când miza a fost România. Poate că, de fapt, acestea sunt adevăratele şi singurele lui bucurii în exil, sau în perioadele cât s-a aflat departe de ţară.  Iată  ce scrie familiei, din Portugalia: „Duminica trecută am ţinut prima comunicare din folclorul roomânesc. Sunt  mândru că sunt primul român căruia i s-a făcut această cinste. Cartea mea portugheză despre istoria românilor apare mâine. E o mare bucurie pentru mine că, în sfârşit, există şi în limba portugheză  o carte asupra României şi istoriei neamului românesc.” (Scrisoarea este datată 8 aprilie 1943).

      Aceleiaşi familii îi va dezvălui, într-o scrisoare datată  20 mai 1943: „Eu, însă, nu lucrez să mă  aprecieze cei din ţară  – ci ca să fac cunoscută România în străinătate. Aceasta am izbutit cu vârf şi îndesat (…).” Iată deci că, în cazul lui Eliade, a fost posibilă trecerea de la profetism la misionarism. Eliade pare că se află permanent în misiune, că are de apărat valoarea cea mai de preţ a acestui popor român – cultura şi spiritul lui aparte, care îi conferă  un reconfortant sentiment de mândrie naţională, de mândrie românească, care nu-l părăseşte niciodată.

      Unui amic scriitor, încercând să pareze loviturile nedrepte ale detractorilor, îi mărturiseşte un alt aspect demn de luat în seamă: „Pe mine, „scriitor român”, mă interesează un singur lucru: ca literatura pe care am scris-o în libertate, în ţară până în 1940 şi în Occident după 1945, să circule şi să  fie produsă accesibilă  tinerelor generaţii, crescute exclusiv cu proza şi poezia produsă în conformitate cu normativele ocupantului.” Interesantă este data acestei  epistole: 17 octombrie 1970 ! „Ocupantul” era regimul de sorginte străină, stalinistă, care instaurase teroarea şi anumite normative, care aveau să  ducă  la pierderea libertăţii „ocupaţilor”. Conştient de minciuna şi teatrul absurd jucat de rinocerii roşii, Eliade avertizează asupra coruperii conştiinţelor cu acele repere fabricate la comanda  regimului, împotriva efectelor dezastruoase produse în conştiinţele tinere, neputându-se lupta decât cu opere veritabile, cu literatură adevărată, ca cea scrisă de el în libertate. Altfel spus, lipsa libertăţii de exprimare atrage după sine imposibilitatea literaturii, sau, şi mai rău, aduce cu sine o pseudo-literatură  extrem de primejdioasă, împotriva efectelor căreia trebuie luptat pe orice cale, fie ea şi aceea a întoarcerii la literatura anilor sus-menţionaţi, la acea lectură document, prin recursul la sursă.  

      De fapt, toată viaţa lui Eliade este un soi de ilustrare a Mitului veşnicei reîntoarceri, scriitorul întorcându-se în permanenţă la izvoarele sale, la marile mituri ale neamului său, căci simte că numai de aici îşi va putea extrage seva de care are atâta nevoie pentru a-şi continua Opera: o operă clădită  pe autenticul,  specificul şi sentimentul românesc al fiinţei, al vieţii. Iată  ce-i declara lui Dan ZAMFIRESCU, în 1975: „În pofida aparenţelor, aparţin culturii româneşti. De aceea, într-o zi (…) bibliotecile mele din Paris şi Chicag, cele 5000 pagini ale Jurnalului, manuscrisele lucrărilor neterminate, toate hârtiile şi întreaga corespondenţă (…) vor lua drumul Bibliotecii Academiei Române.” 

      Într-o altă scrisoare (datată 20 mai 1976) către acelaşi Dan ZAMFIRESCU (pe care am avut onoarea să-l cunosc, graţie bunului amic comun Constantin Crişan (fie-i ţărâna uşoară!), Eliade ne confirmă una din ipotezele formulate cu câteva pagini mai înainte: „În concepţia mea, Histoire aparţine universului românesc, prin simplul fapt că  a fost încercată pentru întâia oară – şi probabil, ultima –  de un român. De altfel, numai cineva crescut în tensiunile şi problematica culturii rommâneşti, ar fi putut fi ispitit în chip creator de un asemenea proiect.”

      O altă  afirmaţie paradoxală  a lui Eliade: „ (…) de abia în exil am  început să scriu bine româneşte”, făcută lui Nicolae Florescu în aprilie 1984, reflectă o stare de lucruri aparent nefirească, care ar presupune că Eliade s-a însingurat, s-a rupt de vuietul lumii – în care se afla cu toate ale sale – pentru a scrie în limba română. Explicaţia pe care o dăm noi acestei noi situări în afara centrului, constă în măsura cu care Eliade a ştiut să-şi cinstească  limba maternă, de fapt, limba  care l-a născut, omagiul lui pentru limba pe care, altfel, încetând s-o mai vorbească şi s-o mai scrie, ar fi riscat s-o uite, sau măcar s-o neglijeze, ceea ce nu i se părea nici drept, nici posibil. Scrierea în limba română era, de fapt, unul din momentele de intimitate, de regăsire a scriitorului cu originea, cu propriile izvoare, la care simţea permanent nevoia să se adape: reîntâlnirea cu spiritul şi cultura poporului său.

 Nu ne vom ocupa de cei care s-au străduit să-l demitizeze pe Mircea Eliade, de acei detractori meschini, dar buni lătrători în slujba unui regim şi a unei propagande idioate, nici de aşa-zisele lor argumente. Nu vom întina în niciun fel amintirea Marelui Eliade, nici valoarea de adevăr a unor critici sau comentatori de bună-credinţă, care au văzut exact ceea ce trebuia să vadă în el, în ciuda acelor vremuri tulburi. Eliade însuşi afişa o mare indiferenţă  în faţa înverşunării partizane şi părtinitoare împotriva lui  a unor tipi puşi, chiar plătiţi probabil pentru asta, să facă  operă de cerberi înarmaţi cu furcile caudine ale minciunii şi grosolăniei. Au fost şi nume mari, pe care nu ţinem să le menţionăm aici, care s-au murdărit mai mult pe ele decât pe Eliade, dar acceptăm, cel puţin parţial, faptul că uneori oamenii cad sub vremi… 

      Nu putem însă să nu arătăm ce au gândit şi au afirmat marile nume ale criticii, literaturii din ţară sau de aiurea, care, prin opiniile lor mai mult decât avizate, vor sprijini ideile noastre din acest studiu ce ambiţionează, în ciuda modestiei mijloacelor noastre, să arate lumii şi, mai ales, acestui neam al nostru, ce valori cu renume de unicat au dat românii universalităţii. Avem nevoie mai mult decât oricând de astfel de exemple, chiar modele de urmat, pentru refacerea grabnică a spiritualităţii  româneşti, grav deteriorată de evenimentele ultimilor ani.  

      Într-o ordine pur aleatorie, fără a încerca stabilirea unor false ierarhii între exegeţii Operei eliadiene, mai exact, în ordinea în care apar în volumul al doilea al Bibliografiei  lui Mircea Handoca, vom arăta ce ecouri a avut literatura lui Mircea Eliade, scrisă exclusiv în limba română, sau românismul lui înflăcărat asupra contemporanilor săi de aici sau de aiurea, fie ei români sau străini. 

      Primul care a surprins cu mare exactitate cadrele mobile între care se mişca Mircea Eliade, primul într-o anumită  ordine cronologică, iar nu de altă natură, a fost Ion Biberi, în lucrarea Etudes sur la littérature roumaine contemporaine, ed. Corymbe, Paris, 1937. Într-o franceză impecabilă, în acel volum publicat la o editură  prestigioasă în epocă, Ion Biberi afirmă: „L’oeuvre de Mircea Eliade se trouve donc entre la tendance universaliste, si l’on peut dire, et le souffle autochtone. L’écrivain est solidement implanté dans le sol de la vie roumaine et, à  quelques exceptions près,  il transporte dans ses écrits les échos d’une conscience saturée de l’atmosphère de la vie roumaine, mais familiarisé, en même temps, avec les problèmes de la grande culture européenne. Ainsi situé, Mircea Eliade nous offre la plus authentique personnalité littéraire de notre génération.” (op. cit., pp.. 173 – 176).

      Ne surprinde agreabil acuitatea observaţiei şi profunzimea analizei lui Ion Biberi, care-l revendică  elegant pe Mircea Eliade culturii române, recunoscând, cât se poate de onest, că el aparţine, de fapt, marii culturi europene şi universale. Este, de asemeni, uluitor şi plăcut să vedem cu câtă  hotărâre criticul parizian  – illo tempore  – vorbeşte despre românismul eliadian, atunci când afirmă că  scrierile sale sunt saturate de o atmosferă specific românească. Meritul, deci valoarea acestei remarci este cu atât mai mare, cu cât se are în vedere impactul pe care această lucrare avea să-l aibă  asupra cititorilor, avizaţi sau nu, din Franţa, sau de limbă franceză.

      Tot la o editură franceză (şi când te gândeşti că Eliade îşi propusese, ba chiar ne propunea ! să ne eliberăm de sub tutela librăriei franceze…), apare volumul lui Bazil Munteanu: Panorama de la Littérature Roumaine Contemporaine, éd. Du Sagitaire, Paris, 1938), în care se spune en toutes lettres, ca să se audă cât mai clar, nu-i aşa, că scriitorul, dornic chiar să evadeze din literatură, ne-a oferit epopeea, destul de tulbure, a personalităţii sale în plină evoluţie: „Une âme qui, ayant fait table rase des vérités acquises, s’efforce d’élever sur ces ruines sa propre vérité. C’est l’homme seul parti à la découverte de soi et de ses raisons d’être. (…) Son témoignage vaut pour toute une jeunesse qui est déjà un peu celle d’hier.” (op. cit., pp. 254 – 256). E vorba, desigur, de tinereţea congenerilor lui Mircea Eliade, de visele şi eşecurile lor, dar şi de vasta frescă, cu valoare documentară, nu numai sentimentală, pe care Eliade a făcut-o epocii respective, epocă situată în spaţiul românesc, vorbind deci de români de acceaşi eternă  spiritualitate românească.  

      O altă dovadă a ataşamentului ieşit din comun al lui Eliade faţă de tot ce e românesc, ca şi el, este şi faptul că el amestecă, aşa cum remarca S. Ovid. Crohmălniceanu în lucrarea: Literatura română între cele două războaie mondiale, „motive magice autohtone cu practici oculte indiene.”

      Cel mai frumos omagiu adus lui Mircea Eliade ni se pare, însă, cuvântul rostit de Marcel Lobet cu ocazia primirii lui Mircea Eliade la Académie de Langue et de Littérature Française de Bruxelles, publicat în Bulletin de l’Académie Royale de Langue et Littérature Française, Tome LIV, no. 1, pp. 5 – 28: „Vous avez su concilier  la fidelité à vos origines, et l’appel de l’universalité. C’est un exemple que devraient suivre ceux qui se replient sur un nationalisme aussi étroit et farouche, en se fermant aux générosités de l’esprit sans frontières. Ce qui est admirable, c’est que le savant, le penseur et le mythologue ait pu mener de front une oeuvre scientifique d’une extrême complexité et, d’autre part, une expérience romanesque dont le lecteur français ne mesure toujours pas la haute signification/…/ Votre oeuvre romanesque offre deux aspects également touchants: tantôt ce sont des fresques de l’inquiétude éternelle, tantôt des récits fantastiques mettant en  jeu les symboles et les rites obscurs qui nous viennent du fond des âges.” Este uluitor câte resurse găsesc străinii pentru a ne recunoaşte meritele, şi cât de puţini sunt românii înşişi dispuşi să recunoască meritele unui alt român, voind parcă să ilustreze şi să apere, de o manieră nefericită însă, acel dicton sentenţă, conform căruia: Nimeni nu-i profet în ţara lui. Practic, la lectura acestor rânduri, am rămas interzis (nu doar mândru că sunt român !), văzând cât de bine ne cunosc şi cât de exact ne pot aprecia străinii, punându-i în dificultate, ba chiar la stâlpul infamiei pe acei români din ţară, care au ţinut să  facă praf opera lui Eliade, ca şi pe omul Eliade.

      Ne consolăm, însă, cu gândul că au fost destui români care au înţeles că Mircea Eliade a fost obsedat de România, nu numai de destinul ei în lume, dar şi de limba ei, precum Virgil Ierunca, al cărui articol dedicat lui Eliade în numărul omagial al revistei „Limite” (1986) se intitula chiar aşa: „Mircea Eliade şi obsesia României”, sau un alt mare intelectual român, Cicerone Poghirc, pe care am avut onoarea să-l cunoaştem în timpul studenţiei noastre la Universitatea Bucureştii, dar şi în 1977 la Universitatea din Galaţi, când a însoţit o delegaţie oficială. Studiul acestuia din urmă, pare mai convingător: „Mircea Eliade – ctitor de cultură românească”. Credem, într-adevăr, că acesta este cuvântul care i se potriveşte cel mai bine lui Mircea Eliade, spunând aproape totul  despre universalismul şi gigantismul  întreprinderii eliadiene.

      Dacă acest entuziasm faţă de opera eliadiană ar fi doar reacţia firească a românilor, s-ar putea crede că este un gest izolat, neconfirmat de străinătate. Faptul, însă, că nume mari, precum Pierre Chaunu, se declară fascinaţi de-a dreptul de beletristica lui Eliade şi fulgeraţi de ştiinţa lui, demonstrează cu prisosinţă contrariul: „Je reste fasciné par les belles pages de Mircea Eliade”, sau: „La science fulgurante de Mircea Eliade qui surplombe…” ambele aprecieri fiind incluse în volumul Pour l’Histoire, éd. Librairie Académique Perrin, 1984, p. 147 et 177.  

      Un alt nume de referinţă  din cultura acestui secol,  Georges Gusdorf, declară  răspicat: competenţele sale în domeniul fenomenologiei religiei au fost consolidate de opera a trei mari specialişti în domeniu, printre care se numără şi Mircea Eliade. Nu se poate să nu fim flataţi de o astfel de apreciere, mai ales când ea vine din partea unui nume la fel de mare ca cel al lui Mircea Eliade !

      Nici cei din ţară, ruşinaţi parcă de faptul că primele ecouri – mai mult decât favorabile, la adresa lui Mircea Eliade, au apărut în străinătate, nu s-au lăsat mai prejos. Un recent mare dispărut, Alexandru Elian, în revista „Vlăstarul” din mai-iunie 1928, afirmă: „Mircea Eliade, în literatura ideologică de după război, e, fără putinţă de tăgadă, cel mai distins reprezentant al tineretului nostru gânditor. A adus cu sine, pe lângă mărturisirile sbuciumurilor sufleteşti, o netăgăduită frăgezime sufletească în scris, unită cu un entuziasm şi o erudiţie rare.” Găsim, având în vedere anul acestei afirmaţii, că ea nu se limita să constate, ci emitea chiar aprecieri cu valoare de premoniţie, că ele aparţin unui vizionar, ceea ce emitentul lor avea să şi devină (pp.4 – 5).

      Cu doar doi ani mai târziu, în 1930, Mihail Polihroniade afirma despre Isabel şi apele diavolului, că: „ (…) este prima operă autentică a generaţiei tinere şi pentru că aduce în lumea literară românească un suflu nou.” (in „Vremea”, III (1930), aprilie 10, nr. 109, p. 5).

      Cu competenţa-i strivitoare, Perpessicius confirmă şi el valoarea romanului respectiv, dar explicitează, la modul discret subtil, cărui fapt i se datorează: în primul rând, limbii române, se subînţelege, căci într-o altă limbă „această dramă spirituală, împletită din culmi şi prăpăstii, din gând ceresc şi terestru, din extaz şi senzualitate, o fuziune de contradicţii şi atitudini paradoxale, subordonate unei mari lucidităţi critice” (in „Cuvântul”, an VI (1930), nr. 1893, pp. 1 – 2) nu ar fi fost posibilă. Afirmaţia lui Perpessicius, deşi nu mai avea nevoie să fie demonstrată, ni se pare extrem de pertinentă din punctul de vedere al traducătorului dublat de un scriitor de expresie franceză, conştient că  orice limbă străină îşi impune propriile ei constrângeri, îngrădind dramatic şi dureros libertatea de exprimare a  autorului care scrie în acea limbă fără a fi vorbitor nativ al acelei limbi.

      O altă lucrare care a stârnit reacţii neaşteptat de pozitive, a fost Maitrey, despre care Mihail Sebastian, care o consideră „cea mai frumoasă şi mai tristă carte pe care am citit-o”, de o „derutantă simplicitate”, afirmă: „ (…) istoria literară românească va păstra cartea aceasta pentru nenumărate argumente de ordin artistic” („România Literară”, II (1933), mai 6, nr. 64, p. 1), iar Perpessicius spune atât de elevat că „a sporit cu unul seria miturilor erotice ale umanităţii” (în „Cuvântul”, IX (1933), mai 14, nr. 2890, pp. 1 – 2).  

      Despre o altă carte, Întoarcerea din Rai, un alt mare nume scump nouă, Constantin Noica, avea să declare că: „E o risipă de gânduri, probleme, momente epice, teme, tipi şi lucruri, cum mi se pare că n-am mai întâlnit în literatura noastră” (in „Convorbiri literare”, 1934, februarie).

      Dan Petraşincu consideră că Mircea Eliade: „ (…) crede în valori, în neoclasicism şi specific românesc” (in „Litere”, II, (1934), aprilie 8 – 15, nr. 8, p. 1), iar Petre Comarnescu, în articolul intitulat „Mircea Eliade, romancier al exasperării”, declară romanele lui Eliade „Contribuţii de aur” (…) în zgura culturii noastre.” (in „Vremea”, VII (1934), aprilie 22, nr. 334, p. 4).

      Un nume mai puţin cunoscut (dar din partea unor personaje relativ obscure, aprecierile de genul acesta devin simptomatice pentru receptarea corectă a unei opere sau unui scriitor), e vorba de Scarlat Preajbă, care declară în 1936, în publicaţia „Ţara noastră”, că „Scrisul lui Mircea Eliade va rămâne în posteritate” (XIV, ianuarie 16, nr. 781, p. 2).

      Într-o frază ce pare cel puţin expediată, căci firescul ei decurgea – pentru cel care a făcut-o – Eugen Ionescu, din aceea că era de domeniul evidenţei, acesta declarând ritos că: „ (…) Mircea Eliade, spre tristeţea lui, este blestemat să rămână literat.” (in „Ideea românească”, an I (1935), iunie-august, nr. 2 – 4, pp. 148 – 149). De ce blestemat, asta este o altă  poveste, şi ar putea ascunde, eventual, ulterioarele neînţelegeri dintre cei doi, in nuce, pare-se în epocă.  

      Cu parcimonia-i recunoscută, George Călinescu acceptă, după un interval destul de important de tăcere vinovată, să-i recunoască, în sfârşit, meritele lui Mircea Eliade şi în domeniul literaturii, admiţând că el este: „ (…) un stăpânitor al talentului celui mai viguros, de la care putem aştepta capodopere…” (in „Adevărul literar şi artistic”, XIV (1935), decembrie  15, nr, 784, pp. 9 – 10).

      Ceva mai generos, vorbind despre Huliganii, Mihail Sebastian declară că: „ (…) în d. Mircea Eliade, societatea românească actuală îşi găseşte romancierul capabil să-i exprime toate aspectele” (in „Rampa”, XVIII (1935), decembrie 21, nr. 538, pp. 1 – 4). 

      Despre aceeaşi carte, care a stârnit cele mai numeroase reacţii, dar s-a bucurat şi de cele mai elogioase ecouri critice, Pericle Martinescu considera că: „Cu această carte, Mircea Eliade a intrat în categoria scriitorilor mari universali.” (in „Reporter”, Bucureşti, 1935, decembrie 25, p. 2). Că este aşa, sau că ulterior s-ar fi dovedit că ar fi altfel, important este că aşa îl simţeau contemporanii, destul de avizaţi, de cele mai multe ori, pentru a nu greşi esenţial.

      Nu putem să nu profităm de ocazie şi să nu ne întrebăm iar – pentru a câta oară ? – de ce se înverşunează unii contemporani să-l desfiinţeze ca om, scriitor, chiar şi ca istoric al religiilor, – oameni care nu întotdeauna au statura morală  şi intelectuală nici a celui pus în discuţie, nici a celor care, la momentul respectiv, i-au apreciat opera, fie ea literară sau ştiinţifică, chiar la modul laudativ.

      (Suntem tentaţi să punem această propensiune spre divagaţie pe seama influenţei exercitate de opera celui de care ne ocupăm în aceste pagini… Oricum, considerăm că nu poţi scrie despre un autor,  decât încercând să-i calci pe urme, în ideea, dar, mai ales, speranţa de a-l întâlni – cel puţin ideatico-spiritual – la un moment dat…).

      În „Gazeta” din 1937, aprilie 14, nr. 930, p. 2), se specifică, cât se poate de clar că, în opera lui Mircea Eliade, „găsim o pregnantă atmosferă românească”.

      În corul celor care  l-au recunoscut pe Mircea Eliade, l-am descoperit cu încântare, deşi cu oarecare intrigare, şi pe… Emil Cioran, care, referindu-se la Yoga, notează: „Mircea Eliade este singurul orientalist român. Ce înseamnă asta ? Că într-o ţară întreagă, există un singur om  care poate circula şi în cealaltă jumătate a culturii române.” (in „Vremea”, 1 (1937), iunie 20, nr. 492, p. 9). Suficient, nu-i aşa, pentru ca înainte de a pune punctul final carierei sale de om care a circulat liber în ambele jumătăţi ale culturii umane, să-i ceară soţiei Cristinel, volumul lui Cioran: „Exercices d’admiration”, topindu-se de admiraţie… Extatică pierdere în noapte, discretă ieşire din lumină…

      Dacă Maestrul Cicerone POGHIRC l-a declarat atât de superb ctitor de cultură  românească, în publicaţia „Buna Vestire” din 1937, iulie 7, la  pagina 2, Mircea Eliade este declarat „ziditor. Un Meşter Manole al marilor destine.” Aceeaşi revistă, în numărul ei 182 din octombrie 1937, apreciază, la pagina 2: „În fenomenul spiritualităţii româneşti, Mircea Eliade e el însuşi un fenomen. Am sentimentul că peste zece ani, el va fi considerat o indiscutabilă valoare europeană.”

      Aşa cum remarca şi Constantin Fântâneru în „Universul literar” din 9 dcecembrie 1939 (nr. 49), o altă incontestabilă  dovadă a românismului lui Eliade e şi faptul că el consideră că „fenomenul originar al culturii româneşti îl constituie structura sa folclorică.” (Facem menţiunea că toate sublinierile prin bold sau italice ne aparţin şi spun mai multe decât am putea noi spune prin cuvinte, sau, altfel spus, contribuie la economia acestui articol).

      Românul Eliade nu se mulţuumeşte, însă, să  vibreze delicat la scurte descrieri ale Bucureştilor, de exemplu, ci face chiar operă  de propagandă culturală, mai elegant şi modern spus, de promotion valorilor românităţii, aşa cum se poate deduce şi din recenzia pe care P. Petru Ionescu o face lucrării lui Mircea Eliade „Os Romenos. Latinos de Oriente”: „Dl. Mircea Eliade a oferit publicului portughez o carte mică şi substanţială, în care a trasat energic şi simplu liniile generale ale istoriei noastre politice, alături de o concluziune privind profilul spiritual al poporului român.” (in „Revista Fundaţiilor Regale”, X (1943), nr. 8, pp. 462 – 463).

      Vorbind despre Mitul veşnicei reîntoarceri, Eugenio d’Ors apreciază, de la înălţimea staturii sale uriaşe, că această lucrare este „O carte de aur… E atât de mare bogăţia ideilor pe care le conţine această  carte, atât de mare noutatea ei, (…) încât, odată terminat textul, nu poţi să nu te întorci la el…” (in „Arriba”, Madrid, 1949, sept. 28).   

      Un alt nume mare care şi-a pus amprenta pe cultura secolului XX: Benedetto Croce, vorbind despre aceeaşi lucrare, se confesează: „Mi converrebbe lodare la molteplice e scelta erudizione dell’autore e la lucidita della sua tratazione.” (in: „Il Messagero”, 1949, oct. 16).

      Pare incredibil, dar un Giovanni Cavicchioli, referindu-se tot la Mitul…, îl aşează pe Mircea Eliade înaintea lui Jung: „Între descoperirile lui Eliade şi Jung, cele ale lui Eliade sunt chiar mai importante.” (in „Valori”, Bologna, 11 (1951), Jan.-Feb., nr. 1, pp. 10 – 21). Scurt, perecutant şi la obiect, dar cât de semnificativ este acest elogiu…

      Revenind la lucrările literare, descoperim neaşteptate elogii privitooare la stilul sau valoarea operelor. Forstz Vera, referindu-se la „Forêt interdite”, apreciază „la vivacité de la fresque historique dont il offre la peinture.” Şi adaugă: „Le style est d’une pureté et d’un goût parfaits.” (in „Le Soir”, Bruxelles, 1956, 28 martie).

      Robert Kanters se dovedeşte a fi atât un bun cunoscător al operei eliadeşti, cât şi un rafinat comentator: „Dans ces 650 grandes pages de texte serré, un monde grouille comme dans les grands romans du siècle dernier. (…) Mais cette liberté de construction ne change pas l’essentiel, c’est-à-dire la variété et l’épaisseur du roman. Il y a là une richesse d’évocation qui ne peut pas ne pas faire penser aux grands romanciers russes,  par exemple. Peu ou pas de discussions théoriques, mais tout un tableau d’époque.” (in „La Tour Saint-Jacques”, Paris, 1956, mars-avril, nr. 3, pp. 85 – 88).

      Surprinşi de neaşteptatele elogii aduse operei lui Eliade, am fi tentaţi să le luăm drept cazuri izolate sau exagerări, în schimb, nu este deloc aşa. Astfel, Henri Holstein, vorbind despre aceeaşi Forêt Interdite, conchide: „Philosophe et historien des religions, Mircea Eliade est aussi en Roumanie un romancier célèbre. La traduction de ce roman aux vastes proportions nous permet d’apprécier cet aspect de son auteur et de son talent…” (in „Etudes”, 1956, mai).

      Un alt nume celebru, André Thérive, îl compară cu un alt mare romancier, nu mai puţin celebru: „Le philosophe roumain bien connu se révèle ici un grand romancier, à qui il n’est pas défendu de trouver une puissance balzacienne, en même temps que des tendances à l’idéologie, comme se présentent certains auteurs allemands, par exemple Thomas Mann,” (in „Rivarol”, Paris, 29 novembre). 

      Într-un articol intitulat „Mircea Eliade et la chronique souterraine de l’humanité”, Marcel Lobet vrea să ne convingă – şi reuşeşte – că: „(…) on discerne peu à peu la démarche d’un penseur de haut vol qui dépasse la littérature non par l’érudition, mais par la remise en question de notre univers mental. L’histoire des religions et l’ethnologie sont pour l’écrivain roumain des zones de libération, des terres franches ou les idées sont plus vivantes que les personnages, de la fiction romanesque. (…) Obéissant à l’appel des sources, il veut faire oeuvre de témoin.” (in „Revue générale”, 1975, avril, pp. 41 – 46).

      Georges Balandier, în celebra revistă „Les Nouvelles Littéraires”, semnează articolul „Mircea Eliade – Chroniqueur de l’humanité”, în care ne surprinde, plăcut, desigur, cu următoarea frază: „Une vie aussi exceptionnelle s’exprime dans une oeuvre qui ne l’est pas moins.” (in nr. 2642 din 5 iulie 1978, p. 10).

      Este momentul în care Eugen SIMION face o necesară punere la punct, de fapt, o clarificare a lucrurilor: „Relevând succesele mitice ale omului, Eliade aduce în sprijinul omului din societatea tehnocratică – om reificat, angoasat, neîncrezător în valorile tradiţionale, „terorizat de istorie”, imaginea  întăritoare a începuturilor.” (in „Luceafărul”, XXII (1979), ianuarie 6, nr. 1 (871), p. 6). 

      Interesantă este şi părerea Irinei Coroiu cu referire la piesa Ifigenia a lui Mircea Eliade: „ (…) alegând pentru experimentul său dramatic „mitul jertfei creatoare”, a procedat la disocieri ale motivului antic, la aglutinări ale legendelor româneşti, reuşind o piesă personală, cu echivalenţe universale  şi analogii contemporane actuale.” (in „Luceafărul”, XXV (1982), martie, nr. 10 (1035), p. 4). 

      O altă apreciere care ne-a încălzit sufletul de român, este cea a lui André Clavel, în articolul intitulat : „La face cachée de Mircea Eliade”: „S’il est l’un des plus grands érudits de ce temps, ce spécialiste de l’histoire des religions est aussi un romancier merveilleux. Pour présenter Mircea Eliade, les mots manquent toujours (am avut acceaşi senzaţie, când am început prezenta redactare: dintr-o dată, atât de familiarul şi îndrăgitul Mircea Eliade ne scăpa analizei, se refuza comentariului nostru, pledoariei noastre pentru literatura sa de limbă  română, mult mai apreciată şi gustată, pare-se, decât cea scrisă de Cioran, de exemplu, în limba franceză. Sau, în cazul nostru precis (al lui Constantin FROSIN), inconştientul, cel care ne-a împins probabil să  scriem literatură  în limba franceză, încerca să ne obstrucţioneze, să ne obstacoleze demersurile pro Eliade care i se vor fi părut contra Cioran şi, indirect, a noastră ca scriitor de expresie franceză ?!). Voyez plutot: romancier de haut vol, Eliade est en même temps, un des plus grands érudits de notre époque. (…) on a toujours l’impression qu’il détient la clé de l’empyrée.” (in „Gazette de Lausanne”, Samedi Littéraire, 1982, avril 10, N. B. World View, in „Sunday Telegraph”, London, 1982, aprilie 11).

      Într-un articol intitulat „Eu cred în viitorul culturii româneşti” (care reia cuvintele lui Eliade însuşi), Cornelius Dima-Drăgan ne reaminteşte tuturor, atât nouă, care deja ştiam asta, cât şi străinătăţii care îşi va fi făcut, probabil, la un moment dat, iluzia că Mircea Eliade şi-a abandonat ţara şi limba, asemeni altor români, precum colegul şi prietenul Cioran: „Cultura şi patria românească nu sunt pentru Eliade simple detalii biografice, ci realităţi majore, cărora el le aparţine structural.” (in”Unirea”, 1984, martie, nr. 2, pp. 1- 14).

      Virgil Ierunca, în celebrul număr din „Cahier de l’Herne” dedicat lui Mircea Eliade (profit de ocazie pentru a-l omagia aici şi pe marele editor Constantin Tacou, pe care am avut onoarea să-l cunoaştem la Paris şi care ne-a poftit, în chip de mare cinstire şi prietenie, să şedem în scaunul în care obicinuia să şadă însuşi marele Mircea Eliade – ce emoţii am avut, Doamne, indescriptibile !), ne reaminteşte nouă, românilor, că Eliade n-a încetat o clipă  să aparţină  culturii româneşti, că nu ne-a părăsit nicicând, iar Occidentului îi revelează, dacă mai era nevoie – dacă nu cumva el înţelesese demult acest adevăr, că: „Cette attitude paradoxale du chrétien qui accepte l’Histoire et la nie en même temps, espérant le salut hors d’elle et même contre elle”, sera doublée chez Mircea Eliade d’une nostalgie de la solution archaïque et d’une hantise du passé de son propre pays, à ce point accablé et surchargé d’histoire (…).” (op. cit., p. 319).

      Acelaşi Ierunca relaţionează în mod neaşteptat literatura şi opera ştiinţifică  a lui Mircea Eliade, într-o formulă  care statuează clar locul central ocupat de România în opera eliadiană: „Si cette Roumanie dans  laquelle se passe l’action de la plupart des récits est plus réelle que la réalité, transparente jusqu’à l’évanescence, c’est qu’elle  est devenue un espace peuplé de signes, qu’elle appartient à une géographie imaginaire.” (op. cit., p. 325).

      Reluându-l pe Eliade însuşi din „Caete de dor” nr. 9: „Montrer que l’homme moderne, comme l’homme des sociétés archaïques, ne peut exister sans mythes, donc sans récits exemplaires.” (p. 19), acelaşi Ierunca ne reaminteşte de reîntoarcerea la trecut, la izvoarele mitului, întoarcere care nu mai este posibilă  decât în limba miturilor din care ne-a zămislit contemporaneitatea, care nu poate fi alta decât limba maternă, în cazul lui Eliade, deci, limba română.

      Vorbind despre aparenta banalitate a stilului operei eliadiene, Virgil Ierunca ne pune în gardă asupra capcanei pe care ne-ar putea-o întinde o astfel de banalitate: „Elle cache, elle aussi, un signe. S’il n’en était pas ainsi, pourquoi cette prose sans style serait-elle aussi difficilement traduisible ? Pourquoi sa limpidité, sa transparence, ses métaphores successives, demeureraient-elles prisonnières du cercle magique d’une seule langue: le roumain ?” (op. cit., p. 326). 

      Dacă  Mircea Eliade a avut sau nu dreptate în lucrările sale ştiinţifice, atât de plenar completate de opera sa literară, ne-o spune cât se poate de răspicat Jacques Masui în acelaşi număr din „Cahiers de l’Herne” dedicat scriitorului nostru: „Et lorsque Heidegger, impuissant à formuler une Métapysique, estime, comme on l’écrivait récemment, qu’il n’y a de salut pour la philosophie occidentale, qu’à la condition de renouer avec la pensée présocratique, cela signifie clairement que nous devons retourner humblement aux sources de l’ontologie traditionnelle si nous voulons reprendre possession de notre être intégral et refaire une culture.” (op. cit., p. 362). 

      Înainte de a trece la concluzii, să-i mai dăm o dată cuvântul lui Mircea Eliade, pentru a-l lăsa pe el să-şi motiveze decizia eroică şi nu tocmai benefică pentru el ca scriitor, ne referim desigur, la ecourile în lumea largă despre arta sa, de a scrie literatură numai şi numai în limba română.

      În articolul „Renaşterea românească”, Eliade se arată entuziasmat de turnura pe care a luat-o literatura română, ceea ce putea avea darul de a-l decide să n-o părăsească pentru o alta, mai ispititoare: „Într-adevăr, viaţa literară şi artistică românească se află, mai ales de câţiva ani, într-o uimitoare ascensiune. Nu numai că se scrie bine; se scrie şi mult. (…) Scriitorul mare nu se mai găseşte izolat, nu mai predomină  cu geniul lui o epocă  neînţelegătoare. Orişice geniu literar este primit de public: Arghezi, Barbu, Blaga, ca să nu mai vorbim de Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu (…). Cred că peste câţiva ani, epoca aceasta pe care o  trăim acum, va fi socotită o reală Renaştere literară românească.” (in „Profetism Românesc”, vol. 2, pp. 79 – 80).

      Desigur, un scriitor adevărat are nevoie de un astfel de climat de renaştere, de înflorire a artelor şi a scrisului pentru a putea scrie. Orice scriitor, cât de mediocru, aşa cum voia să pară Eliade, oricât de diletant sau in nuce, nu putea refuza şansa de a sta  alături de poeţi ca Arghezi sau Barbu, cu prozatori ca Rebreanu sau Camil Petrescu. Şi apoi, o perioadă de efervescenţă spirituală, echivalentă cu o renaştere, este mai mult decât benefică atât  pentru climatul pe care-l oferă, cât şi pentru receptarea de care se bucură operele apărute într-un astfel de climat scriitoricesc. Nu în ultimul rând, trebuie să ne reamintim că Mircea Eliade voia să devină cineva şi/sau mai ales, ca scriitor, să ajungă deci un mare scriitor. Iar un moment de renaştere la propriu şi la figurat, ce ar putea fi denumit chiar ca Renaştere  românească, nu putea fi ratat  de un scriitor dornic de afirmare, dar conştient şi de efectele – în planul scrierii – al spiritului  de emulaţie creatoare specific epocii.   

      Un alt motiv pentru care Mircea Eliade nu a acceptat să scrie literatură în nicio altă  limbă decât română, este dezvăluit, destul de discret, e adevărat, în articolul lui „Realităţi româneşti” din 16 iunie 1935: „Cultura românească prezintă  un avantaj unic faţă de celelalte culturi europene: clasicii literaturii româneşti sunt accesibili oricui, pe tot cuprinsul ţării. Orice ţăran se desfată ascultând (dacă nu ştie să citească)  pe Creangă. Orice ţăran. Lucrul acesta nu-l veţi mai întâlni nicăieri în Europa. Nu e vorba numai de continuitatea lingvistică pe care o putem observa între literatura vorbită  şi cea scrisă  – dar şi de conţinutul artistic şi intelectual. Amintiţi-vă că La Fontaine nu poate fi înţeles pe tot cuprinsul Franţei. Amintiţi-vă, de asemenea, că literatura italiană cultă (…) este inaccesibilă  în totalitatea ei maselor populare, prin acel caracter aulic, umanist, care îi e specific (…). Din acest punct de  vedere, literatura românească nu are de ce să se teamă: continuitatea – de la folclor la Lucian Blaga – se verifică şi ca lexic, şi ca tematică.” (op. cit., p. 98). 

      Nu numai literatura română nu avea motive să  se teamă  de neînţelegerea maselor, ci Eliade însuşi, care nu-şi propusese să facă din literatură principala lui preocupare, şi nici nu făcea eforturi deosebite pentru a atrage atenţia asupra stilului. Într-un astfel de ambient spiritual-artistic, micile lui imperfecţiuni, voite sau nu – în ceea ce priveşte acest aspect, nu suntem convinşi că Eliade urmărea programatic să scrie o literatură  mediocră, o astfel de pretenţie putând servi cel mult ca scuză în cazul unei eventuale nereuşite. Ceea ce s-a şi întâmplat, iar măsura de precauţie luată de Eliade se pare că a prins, căci mulţi interpreţi ai operei sale cred că el şi-a dorit într-adevăr să scrie mediocru.   

      Ideea pe care vrem noi, însă să  o scoatem în evidenţă, este adevăratul motiv, după  părerea noastră, pentru care  Mircea Eliade nu şi-a schimbat limba literară cu o alta: aşa cum singur spune, şi ne lasă să deducem: dacă ar fi scris în franceză, n-ar fi fost înţeles nici măcar de francezi, având în vedere, de exemplu, slaba receptare a lui La Fontaine pe tot cuprinsul Franţei. La fel s-ar fi înttâmplat dacă ar fi scris, de exemplu, în limba italiană, în întregul ei literatura scrisă în această limbă nefiind receptată, nici înţeleasă de masele populare. Ori, nu îndrăznim să afirmăm că Eliade făcea parte din acei scriitori care ar fi scris pentru mase, ci că, prin mase, Eliade înţelegea un mare număr de cititori – visul oricărui mare scriitor fiind să fie citit de cât mai mulţi oameni. Iar o mulţime de oameni formează o masă…

      În  articolul „România în eternitate”, Eliade ne oferă alte motive pentru care, ca un bun patriot, considerând, ca scriitor, că patria sa este limba română, nu s-a îndurat, nici încumetat să renunţe la limba sa, româna: „Naţionalismul  nu e numai marea iubire pentru morţii şi pământul nostru, ci este, mai ales, setea de eternitate a României. Nu iubeşti numai tot ce a fost al strămoşilor tăi şi ce este încă al tău – ci vrei ca acest tot să fie în eternitate, să rămână peste şi dincolo de istorie. Îţi iubeşti ţara şi neamul, pentru că  ştii că numai aşa vei putea rămâne şi tu, aici în istorie, legat şi păstrat de pământ.” (op. cit., p. 127).

      Iar la pagina 1287, continuă: „Există o sete de eternitate în fiecare om, sete pentru neamul  şi ţara lui. Dar există şi o altfel de eternitate: un salt dincolo de istorie, prin care o ţară şi un neam intră şi rămâne în eternitate. Un salt pe care l-au făcut vechea Grecie, Italia, Franţa, Anglia, Germania, Rusia. (…) Poate fi o mai vastă şi mai legitimă mândrie a unui neam decât saltul acesta dincolo de istorie, intrarea aceasta în eternitate printr-o mare creaţie spirituală, care poartă cu ea toate virtuţile rasei ?”

      În deşertul creat de disoluţia valorilor, de degenerescenţa omenescului, Mircea Eliade este cel  mai însetat român, purtat de veşnicul miraj numit România, singurul centru spre care-şi doreşte să  înainteze, în voia speranţei şi a luminii.


Prof. univ. dr. CONSTANTIN FROSIN

http://luceafarul.wordpress.com/, NR. 9/2011

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii