Pompiliu Comşa: „Dans de Voroneţ“
„Dans de Voroneţ“
strigă-mă, mamă!
Mamă, strigă-mă pe numele mic
ori de câte ori supă semnele tale
mi-e teamă de albastrul cerului
sau de albeaţa unei ninsori timpurii
strigă-mă pe numele mic, Mamă,
ori de câte ori mi-e teamă
de culorile pământului
sau, pur şi simplu, mi-e teamă
de mâinile mele, de gura mea
nestăpânită de nici o sărutare,
de ochii mei ce privesc într-acolo
unde privirile se caută temătoare
strigă-mă pe numele mic, Mamă,
ori de câte ori după semnele tale
mi-e teamă de culorile pământului
sau mi-e teamă de mine
linişte
tac oamenii cu râsul pe buze
nu le vine să râdă deloc
astăzi era horă în sat şi nimeni
nu e pe câmpul mirosind a tutun
oamenii tac, din cer a căzut rănită o stea
era lacrima mamei
mi-ai luat păpuşile
mi-ai luat toate păpuşile
păpuşa de luni
cu suflet de cârpă
păpuşa de marţi
cu gânduri de viaţă
în colţul privirii
mi-ai luat-o şi pe cea
de miercuri cu cozi
de cânepă şi pe cea de joi
şi pe cea de…
mi le-ai luat pe toate
am rămas copil
fără jucării, bătrân
şi obosit în gânduri
mi-ai trimis în schimb
păpuşa fără trup
cea făcută din vise
dar eu regret
păpuşile mele de cârpă
am fost copil vreodată?
când tata a murit
într-un tranşeu inamic
ochit de o mână străină
casa întreagă stătea
pe umerii mei despuiaţi
am fost copil vreodată,
căci ştiu că mi-am purtat zilele
pe umerii mei despuiaţi
a fost, iubito, a fost
iubito,
când stăteam pe talpa casei
timpul era numai
cuiburi de voiajori albi
era cald, iubito, cald,
însetatul privea lung spre Labiş
tata cu porumb pe retină
ne dăduse încuviinţare
a fost, iubito, totul
vreodat’ de-ai să mai stai
cu capu-n poala mamei
să nu mai vii cu mâna goală
la moartea calului de lemn
ci să-ţi aduci măcar copilăria
a fost, iubito, totul,
a fost
totem dragostei
cât te iubesc fecioară din seminţe
şi până-n rodul de viaţă
aşa de mult, încât la
turla bisericii Toma-Cosma
mă închin cu strigăte de dragoste
primeşte-mă azi cântec ţie
să fiu sau ochilor tăi
năier al depărtării
trubadur de anotimpuri
prelinse-n veşnica iarnă
cât te iubesc fecioară din seminţe
şi până-n rodul de viaţă
aşa de mult, încât la
turla bisericii Toma-Cosma
mă închin cu strigăte de dragoste
mai cred
iubito
hai să ne jucăm
de-a Ildigo şi de-a Attila
maestru ne e robul rozei
trubadur plin de dureri
de ce
te sperii, ştii doar, jocul
nu poate şi nu e adevărat
nu-i joc cu flăcări şi cu sânge
chiar de Attila eşti azi tu
râzi
mereu râzi de chipul meu
sabia-ţi luceşte-n portbagaj
chiar de adorm şi dorm cu tine
mai cred că iubirea-mi e dreaptă
rugăciune
Tatăl nostru care eşti în ceruri
coboară, dacă eşti, pe pământ
şi fă ca dragostea pură
să ne învăluie doar pe noi
şi mută-ne-n coliba visată
pe Cursa Bunei Speranţe
şi ne izbăveşte de păcate
amin
oh, Doamne
oh, Doamne, ce bine e cu tine
călare pe albii armăsari,
tu nu poţi fii un mine
caii tăi au alură de măgari
ce bine, ce bine,
cântec obidit îngân,
că-s trei boabe la ciorchine
şi frumosul e un spân
ce bine, ce bine,
că-s o stea din înălţime
sunt sătul şi ghiftuit
de dorinţe şi aşteptare
sunt iubit şi izgonit
ars de peşti şi de vapoare
oh, Doamne, ce bine e cu tine
naşterea ursitoarei
hei, Doamne, în răsărit de soare
năştea din nou o ursitoare
noaptea de zi încet se rupe
sub logodna aceasta albă
ridicată-n flori de dalbă
legănată-n scrum şi cupe
suntem în matinala oră
noi doi, bărbat lângă femeie
mireasma de colibă ne e cheie
iar viaţa dulce ne e soră
hei, Doamne, în răsărit de soare
azi noapte a născut o ursitoare
POMPILIU COMŞA
Revista Ecoul
