Pompiliu Comșa: Adrian Păunescu în lumea veșniciei
N-a trăit în cârca nimănui. A stârnit însă atâtea controverse câte nu încap în zeci de vieţi. Toţi însă recunosc Poetul în el. Poate dacă ar fi fost mai selectiv, calitatea operei sale ar fi învins cantitatea. A făcut bune şi rele. Un mare talent, după unii, deznobilat de caracter. Istoria va uita afinităţile sale politice şi, cu siguranţă, va rămâne doar valoarea pură. Patrioţii de serviciu dispar. Păunescu a făcut din cultură un fenomen de masă şi a căutat o viaţă liniştea pe care n-a găsit-o nici în ultima clipă. Din contră. Mulţi încă uită vorba biblică: cine n-a greşit, să arunce piatra. Au făcut politică, bună sau rea, pătimaşă sau nu, Eliade, Cioran, Goga, Malraux, Haşdeu, Iorga, Cuza, Nae Ionescu, dar în urma lor au rămas opere nepieritoare.
Acum veşnicia e mai bogată cu un suflet, iar pământul mai sărac cu un OM. Chiar cu păreri. Inegalabile poeziile sale, iar Cenaclul Flacăra unic şi totodată o oază împotriva instaurării analfabetismului. Spiritul său a făcut parte din educaţia multora. Avea degetul neobosit pe trăgaci. Restul e tăcere. A murit fără să-şi vadă visul cu ochii- reîntregirea României. A apus odată cu el ultima rază de cultură a României.
Poetule, să fii liniştit acolo, lângă Nichita. Omule, să saluţi îngerii. În plus, ia-ţi în primire în ceruri Cenaclul etern. Nu uităm c-ai iubit valorile. În cazul tău merită cu prisosinţă ce scrie pe frontispiciul Pantheonului: ’’Marilor valori, patria recunoscătoare’’. De aceea cuvintele Anei-Maria par acum mai mult decât autentice: ’’Tată, te rog, să vrei să fii puternic’’. Să te odihneşti în pace, Mare Maestru al cuvintelor.
Când mi-a murit tatăl, m-am considerat orfan. Acum sunt de două ori orfan. Poate de aceea când m-a sunat scriitorul Coriolan Păunescu să mă întrebe dacă mergem la înmormântare, am refuzat pentru că simt c-aş fi mers la propria înmormântare. Suntem mult mai săraci şi nu mai are cine să ne scrie suferinţele. De acum Păunescu, bardul naţiunii române, ne va recita din cer.
A murit un poet. Ultimul poet social român. Ultimul Mare al poeziei româneşti s-a dus. Un fost, actual şi viitor tenor al limbii şi literaturii române. S-a mai făcut un pas spre falimentul acestei naţii. Câteva zile din viaţa mea, ca şi a oricărui român, sunt ale lui, mare forţă a creaţiei. Păcat că acest popor nu ştie să-şi ocrotească şi mai ales să-şi iubească valorile vii.
Pentru mine este unul din marii români care, alături de familia sa, m-a onorat cu prietenia lui. De aceea am azi lacrimi în ochi, ca şi toată generaţia-n blugi. Omul Păunescu a servit şi a trădat în acelaşi timp poetul. Dar a fost un român adevărat. Pavarotti al poeziei româneşti. Cu moartea lui am devenit cu adevărat săraci, lipiţi pământului. A lăsat peste un milion de poezii. Pe adversarii poetului imens tocmai asta îi enerva: supravieţuirea sa în două regimuri politice, în ciuda riscului la care s-a expus în ambele.
Fostului meu patron îi era greaţă de penibilul prin care a trebuit să treacă. Punctele lui vulnerabile erau calităţile sale. Nu putea să spună orice, pentru că-i era ruşine. La ultima aniversare a zilei sale de naştere, la care am luat parte, i-a rugat pe invitaţi să nu-i aducă flori care ar avea o semnificaţie nedorită. Odată cu el a murit simbolul libertăţii de expresie.
Nu am plâns în viaţa mea decât când mi-au murit părinţii şi zilele acestea de faţă cu participanţii la Simpozionul Internaţional organizat de ieşenii de la Universitatea Apollonia, când am vorbit despre moartea şefului unui jurnalist mic, dar în acelaşi timp prieten. Erau de faţă alţi confraţi ai amândorura: Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Victor Crăciun, Mircea Chelaru, Constantin Marinescu.
România moare din ce în ce mai des. Aproape că nu mai există. În acelaşi timp Trăiască Poetul! Dacă vrem să căutăm perfecţiune nu trebuie să ne concentrăm asupra oamenilor, indiferent cine suntem, pentru că perfecţiunea nu este un atribut uman. Avea dreptate Tudor Gheorghe care, întrebat fiind de nişte pigmei, ce părere are de Păunescu, le-a spus: ’’faţă de voi, nişte valuri într-o baltă stătută, El este un Tsunami!’’
Fie ca infinita călătorie să-i fie dulce acolo unde a iubit şi a fost iubit. Un om a murit şi odată cu el o generaţie întreagă. Şi nu numai. A plecat Profesorul. Au rămas, din păcate, majoritatea analfabeţilor. De aceea mă rog la Dumnezeu. La Dumnezeul meu. Vă doresc să trăim, să-l pomenim! Dumnezeu Să-l ierte.
’’E pământul tot mai greu/ Despărţirea-i tot mai grea/Sărut mâna, tatăl meu/Sărut Mâna, mama mea!’’
Cu plecăciune,
jr. dr. POMPILIU COMŞA
Revista Nemul romanesc, on-line, arhiva
