Părintele Staniloae: “Biblia și sufletul românesc”

29 Mar 2013 by m.gurza, Comments Off on Părintele Staniloae: “Biblia și sufletul românesc”

“Cele dintâi traduceri din Sfânta Scriptură în româneşte datează dinainte de 1450. Deci părţi din Sfânta Carte au început să fie citite în limba română cam din acelaşi timp în care au început să îmbrace haina naţională cele mai multe neamuri europene. În Apus, traducerile acestea s-au făcut din opoziţie faţă de Biserica catolică de către diferiţi reformatori. La noi s-au făcut chiar de reprezentanţii Bisericii, de preoţi şi, mai târziu, de episcopi, atunci când, închegându-se o viaţă română mai liniştită, oamenii au putut să se gândească la o astâmpărare mai din plin a setei lor religioase. Biserica ortodoxă n-a luat în trecutul ei atitudine potrivnică traducerii Sf. Scripturi în graiurile naţionale. Dacă la noi nu s-au tradus totuşi părţi din ea, înainte de ce au făcut acest lucru în Apus reprezentanţii curentelor adversare Bisericii catolice, faptul se datoreşte nu opoziţiei Bisericii, ci împrejurărilor vitrege ale vieţii strămoşilor noştri, strâmtoraţi şi înghesuiţi de năvălirile atâtor popoare, opriţi atâta vreme să se adune, să se organizeze, să se reculeagă.

Aceasta nu însemnează însă că poporul nostru nu cunoştea înainte în general cuprinsul Sf. Scripturi, care e una cu cuprinsul creştinismului. Credincioşii îşi făceau rugăciunile în româneşte, iar preotul le tălmăcea Evanghelia în graiul lor, cum scrie un preot sas pe la 1546 („Românii nu citesc Epistolele Sf. Pavel şi Evanghelia în limba lor, ci într-o limbă străină (slavonă) pe care n-o înţeleg mirenii, ci le-o explică preotul lor”). Fără să fi fost astfel formal tradusă, Sfânta Scriptură circula în rezumate şi în fragmente orale, modelând în duh creştin sufletul românesc, susţinând unitatea lui şi dându-i elementele unei spiritualităţi pe care şi-o amplifica mai departe prin cugetarea proprie.

Astfel, Biblia a format temelia spiritualităţii româneşti, baza culturii noastre, chiar într-un timp în care textul ei nu era scris în româneşte. Căci textul acesta, fie literal, fie rezumativ, era fixat în uzul lingvistic. La noi s-a petrecut acelaşi fenomen care s-a petrecut la începutul creştinismului cu textul unor Evanghelii: el circula în fraze şi povestiri orale aproape stereotipe, ca Sfântă Tradiţie, ca o repetare a predicilor apostolilor, înainte de a-l aşterne în scris unul sau altul dintre evanghelişti. Precum creştinismul în general n-a început să existe numai din momentul în care acest text s-a fixat în scris, ci deodată cu predica apostolilor despre viaţa şi opera lui Iisus Hristos, aşa şi creştinismul românesc şi spiritualitatea creştină a neamului nostru – deci baza culturii lui – n-a aşteptat transpunerea în scris a textului românesc al Scripturii, ci s-a alimentat începând cu veacuri înainte din textul românesc nescris al ei.

Parcă în istoria poporului nostru Providenţa a voit să ilustreze că un neam este creştin nu prin textul scris al Scripturii, ci prin propovăduirea lui, nu printr-o carte pe care o poţi lua cu tine într-o izolare anarhică, ci prin ascultarea adevărului, care există mai înainte de a se fixa în carte şi independent de ea, din gură de om viu, de la o societate de care eşti, aşadar, dependent şi căreia trebuie să-i fii mulţumitor că ţi-a ocazionat aflarea lui; de la o societate care a primit şi ea acest adevăr de la rândurile mai vechi de oameni; şi nu de la oricare societate, ci de la una care e organizată în aşa fel că poate păstra şi comunica un adevăr nescris în aceeaşi formă precisă cum a ieşit din gura apostolilor; de la o societate care ştie că are datoria de-a nu schimba nimic din adevărul apostolic şi are şi o ceată de oameni încredinţaţi tocmai cu paza şi cu transmiterea exactă a acestui adevăr. Poporul nostru a fost, aşadar, creştin – şi încă ce creştin! – prin Biserică, adică nu prin textul scris al Bibliei, ci prin textul ei curgând viu, dar acelaşi, printre oamenii legaţi prin credinţa în Hristos întreolaltă şi cu toţi ascendenţii până la apostoli.

Se pune fals alternativa: e bine sau nu să cunoască poporul Scriptura? Nu există popor creştin, temeinic creştin, care să nu fi avut şi să nu aibă la baza vieţii lui Evanghelia.

Şi nimeni nu poate fi potrivnic unei temeinice pătrunderi a Evangheliei în sufletul poporului. Se poate pune însă destul de serios întrebarea: cum e mai bine? Să alimentezi poporul cu textul scris al Evangheliei, sau cu textul nescris? Şi cred ferm că puterea şi roadele propovăduirii nescrise a Evangheliei este superioară. Chiar dacă se dă şi textul scris, dacă nu se face paralel şi o propovăduire intensivă a Evangheliei, care să copleşească contactul credinciosului cu Evanghelia scrisă, aceasta poate rămânea literă care nu-l înviorează sau îl poate duce la anarhie. (Chiar protestanţii şi sectarii care răspândesc cu zel textul scris al Scripturii, fac, în acelaşi timp, cea mai intensivă propovăduire orală).

Dar şi alternativa referitoare la textul scris sau oral al Scripturii, nu se mai poate pune azi decât teoretic. Practic nu se mai pune, pentru că chiar să vrea autoritatea bisericească să nu mai circule Biblia scrisă, astăzi, în epoca exuberantă a tiparului, oprirea ei n-ar mai avea nici o eficacitate. De altfel, Biserica ortodoxă niciodată n-a oprit citirea Scripturii de către popor. Dar dacă-i aşa, cu atât mai mult se cere propovăduirea orală a Scripturii. Chiar trebuie să existe un raport drept proporţional între citirea Scripturii de către popor şi între propovăduirea ei orală de către Biserică, în speţă de către preot. Unde se citeşte Scriptura mai mult, întrebările sunt şi ele mai multe, setea religioasă e mai mare, neliniştea metafizică e mai acută şi de aceea şi pericolul rătăcirilor e mai iminent, ameninţând continuu. Viaţa religioasă acolo e mai vibrantă, dar tocmai de aceea mai puţin asigurată de surprize neplăcute. Numai statica nu produce surprize. De aceea, propovăduitorul trebuie să crească paralel cu cititorul Scripturii în religiozitate vibrantă şi în găsirea răspunsurilor la toate întrebările care se nasc. Propriu-zis trebuie să fie continuu într-o poziţie avansată faţă de credincios.

Propovăduirea Sfintei Scripturii de către Biserică este superioară – de aceea ea trebuie să se facă totdeauna, fie că se citeşte sau nu Scriptura, şi ea poate fi şi suficientă, pe când citirea Scripturii nu e suficientă pentru viaţa religioasă – întâi pentru că numai ea trezeşte cu adevărat sufletul la viaţă creştină şi al doilea pentru că numai ea – făcută de Biserică, accentuez – prezintă nu numai textul Scripturii, ci şi interpretarea lui cea justă, cea moştenită în Biserică de la sfinţii apostoli. Propovăduirea Scripturii de către Biserică acumulează în ea şi Sf. Tradiţie, întreg adevărul creştin nealterat. Numai această propovăduire, când e vie, fereşte de rătăciri şi ţine poporul strâns lângă Biserică.

Poporul nostru a avut în tot trecutul său – chiar înainte de traducerile scrise – Sf. Scriptură în viaţa sa. Este o afirmaţie insolentă aceea care se aude azi uneori că poporul român a trebuit să aştepte pe agenţii sectelor şi curentelor religioase de stil american ca să ia cunoştinţă de Sf. Scriptură.

Mai mult, poporul nostru a avut adevăratul înţeles al Scripturii, înţelesul moştenit prin succesiune neîntreruptă de la apostoli, care au cunoscut mai bine şi în întregime gândurile şi propovăduirea Domnului şi le-au predat, pe lângă ceea ce s-a fixat din ele în scris, urmaşilor lor şi aşa în continuare, ca lumină lămuritoare, ca şi comentariu sigur al părţilor scrise.

Poporul nostru a fost în adevăr, nu aceşti mărginiţi aroganţi care pretind, certându-se şi întreolaltă, că cunosc mai bine pe Domnul – pe baza textului biblic – decât apostolii care au trăit în preajma Lui.

Dar, în adevărul acesta întreg şi deci în creştinismul cuviincios şi cu bună rânduială, nu-l putem ţine astăzi decât intensificând propovăduirea orală.

Biblia a jucat un rol uriaş, rolul primordial în formarea spirituală a poporului român, de la începuturile lui, nu numai din 1688, de când o avem întreagă tipărită în româneşte.

Dar de atunci a început să joace unul şi mai mare. Şi va juca unul tot mai mare, fără întrerupere, în toată istoria viitoare a neamului nostru. Căci Scriptura, o dată gustată de un popor, întreţine în sufletul lui o sete continuu neastâmpărată de-a cunoaşte pe Domnul, de-a se apropia de El prin cunoaşterea Lui, prin cunoaşterea voii Lui. Iar propovăduirea Bisericii trebuie să ţină pas cu această pururea nedeplin satisfăcută şi pururea în creştere sete spirituală.”

Părintele Staniloae

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii