Miron Scorobete: “Eu vin din preistorie”
“Eu vin din preistorie. O spun nu metaforic ci definind riguros o realitate palpabila, asupra careia am meditat cu gravitate, fiind vorba nu doar de destinul meu personal ci de mersul acestei lumi in care ne e dat sa traim.
In vederile lui Blaga, pozitie pe care mi-o insusesc, preistoria si istoria nu sunt doua etape succesive, una incepand cand se termina cealalta, ci ele coexista; preistoria precede istoria dar continua sa existe in paralel cu istoria, ea fiind un fel de substanta din care istoria se intrupeaza. Dar acest lucru poate fi constatat chiar daca pornim de la acceptia comuna a termenilor. Se considera ca hotar despartitor al celor doua aparitia scrisului. Preistoria nu a incetat sa existe si istoria nu a aparut instantaneu, pe tot globul, odata cu aparitia undeva, intr’un punct al acestuia, a scrierii. Iata, de pilda, in satul meu, un esantion al satului romanesc in general, preistoria s’a prelungit pana la al doilea razboi mondial. Invatatorul meu, Dumnezeu sa-l rasplateasca dupa meritele sale si dupa jertfelnicia sa spre aprinderea in suflete a luminii!, a fost primul dascal in acel sat. Potrivit asadar regulii general acceptate, in vreme ce consatenii mei, primii din siragul generatiilor perindate acolo, invatau sa scrie, ieseau din preistorie si intrau in istorie (“ieseau” e un fel de a spune, pentru ca, asa cum intelegea Blaga, ei continuau sa poarte in ei si cu ei foarte multa preistorie de care nu se debarasau automat odata cu asezarea lor in bancile scolii). Eu la treisprezece ani am fost “dat la scoli”, am parasit pentru totdeauna satul si m’am integrat altei lumi. Atunci am incaltat pentru prima data in viata mea bocanci, care nu erau de fapt ai mei ci, cam rupti, ai fratelui meu mai mare. Tot atunci, deprins cu lampa de petrol, ba, in criza de petrol a razboiului, luminandu-ne de la focul de lemne, am ramas uluit cand am vazut ca actionand un buton din perete se aprinde lumina in tavan. Banalitati, desigur, evocate azi, care insa pentru mine nu erau deloc banalitati ci experiente cruciale (de care sa te crucesti), uimitoare si dramatice – iesirea din preistorie si intrarea in istorie. Primitivismul rustic!, se va spune. Ce, sa regretam acum lampa cu gaz si focul de lemne?… Dar stati putin! Nu e vorba aici nici de regret si nici de jubilatie, ci de judecarea la rece a unor stari de fapt exceptionale, a unei intersectii colosale, unice, fara precedent, a cursului existentei. Acel “primitivism rustic” era lumea asa cum fusese ea de la obarsii, fara nici o modificare esentiala vreme de mii si mii de ani nu numai in ce priveste civilizatia materiala ci si ca structura sufleteasca. Noi, inainte si in timpul razboiului mondial, traiam in aceeasi lume cu razboiul Troiei. O lume care dispare sub ochii nostri. Se creeaza alta in care insa, cel putin eu, ma simt strain. Contemporanii, deocamdata, frapati de cascada schimbarilor, nu sunt dezmeticiti si nu-si dau inca seama de ce se petrece. Le-as dori din tot sufletul ca ei si cei ce vor veni dupa noi sa nu se simta straini in noua lume care se incheaga, dar tare ma tem ca odata se va intampla, iar aceasta va insemna un dezastru cosmic.
De ce le spun toate acestea intr’un chestionar literar? Pentru ca in aproape tot ce am scris am luat amprentele acelei lumi revolute (exceptie fac prozele science-fiction in care am parodiat reflexe ilare ale lumii noi in curs de constituire). Constatam insa, cu ingrijorare, ca odata cu lumea care disparea si pe care eu o reflectam in scrierile mele, se sfarseau si cunoscatorii acelei lumi, componentii ei, cei care comunicau cu ea, virtualii mei cititori adica. Era ca si cum literatura mea ar fi fost scrisa intr’o limba a carei vorbitori se imputinau de la o zi la alta, ea devenind curand uitata. Si atunci eu pentru cine scriu?, l-am intrebat deloc retoric, profund preocupat de aflarea unei noime a acelei activitati care e rostul vietii mele, pe fratele meu Relu, confidentul meu literar de odinioara, asa cum imi sunt acum Lucica si copiii nostri, Mihai si Luminita. Pentru cei de azi, neinteresati de ce scriu eu si ma tem ca neinteresati de tot ce se scrie, dezobisnuindu-se sa citeasca, sigur nu. Ma tem ca nici pentru cei de maine, iar pe cei de poimaine imi e foarte dificil sa mi-i inchipui. Dar intrebarea cred ca nici nu trebuie pusa, sau, daca e pusa, e sigur ca odata si odata isi va afla un raspuns. Autorul tablitelor de la Tartaria si-a pus aceasta intrebare? Si daca si-ar fi pus-o, dupa sase mii de ani eu i-as putea raspunde: Nu ai scris in zadar. In Dacia edenica ti s’a descifrat inflacaratul mesaj!…
Te salut peste timp, drag cititor al meu necunoscut, dar cu a carui inima inima mea transferata in scris bate in acelasi ritm!”
MIRON SCOROBETE
http://luceafarul.wordpress.com/
