Mihai Rădulescu: Răvașe tăinuite
Mihai Radulescu fost deținut politic
Răvașe tăinuite
MOTTO:
Viaţă săracă
De timpuriu.
Duhul să tacă
Slobod să-ţi scriu.
M-am bejenit.
Uităte-n soare:
Cine nu-l are
Nu-i împlinit.
Vezi, mai e dorul:
Tu stai acasă,
Eu dorm în codru –
Peşte în leasă.
Şi te iubesc.
Fă-ţi crucea plină
Maicii Senină
Să te-ntâlnesc.
I
Scrisoarea lui
“Cartea-i scrisă-n foi de fum
Că mi-e greu de-atâta drum,
Scrisă cu cerneli de ploaie
Că de dor mă mai ogoaie,
Cu penele cucului
Şi sfârşirea duhului.
Scris ţi-am scris să-ţi dau de veste,
Sărutându-te, aceste:
Sunt fugit cu soarele,
Părăsit ogoarele.
Temniţa şi teama mea
Mi-au lăsat prin plete nea.
Munţii şi cu văile
Mi-au sleit puterile.
Mai sunt încă hăituit.
Haiducia-i foc cumplit.
Dacă tot gândeşti la mine,
Ţine, puică, numai bine,
Ţine şi norocul meu,
Traiul să nu-ţi fie greu.”
Mâna-şi trece peste barbă.
Lasă-n ea un fir de iarbă.
Pune cartea-n buzunar.
Se mângâie tot mai rar.
Se opreşte. O sprânceană
Tremură mai jos de rană.
Colţul gurii încreţit.
Ochiul cată aburit.
Ia în dinţi o frunză rece.
Mâna-n barbă iar petrece.
Pleacă-ncet pe drum în jos.
Vede trunchiul găunos.
Îngenunchie-n noroi.
Strânge-o mână de trifoi.
Înfăşoară cartea-n el.
O strecoară uşurel
Sub o scoarţă de copac.
Şi îşi taie drum de rac
Îndărăt prin verzi frunzare
Străbătute lin de soare.
Scrisoarea de răspuns.
“Amorţesc în aşternut,
Fără horă, nici sărut.
Stau catrinţe gălbioare
Colbăite-n nemişcare.
Valurile din privire
Nu mai ştiu de oglindire.
Gândurile, dorurile
Îmi sugrumă orele.
Dar nu pot pleca spre tine …
Iacă, mama-n casă vine.
Te sărut şi numa’ bine.”
II
Scrisoarea lui
“Cerurile, stelele,
Gândurile, visele,
Jos, mai jos, mai jos mă pleacă,
Pe sub frunză, pe sub cracă,
Pe sub crucea mâinilor,
La inima câinilor.
Lupii suri şi lebede,
Stâncile de cremene,
Nu dau pâine, nici secară.
Viaţa mea nu e uşoară.
Şi, te rog, te rog, copilă,
Să mă ţii mereu în milă.
Te-aş vrea ici, cu mine, -n munte,
Că vin ploile mărunte
Şi n-am braţe să mă plângă.
Îmi doresc să fiu cu voi,
Să m-adăpostiţi de ploi.
Dar nu pot. Să vii la mine.
Dacă nu tu, cine vine?
Corbii şi cu ciorile
Şi spânzurătorile.”
Scrisoarea de răspuns
“Dor îţi scriu din Dealu’ Mare
Roţile rotite-n drumuri
Şi hulubele prin fumuri.
Dor îţi scriu şi eu, supusă.
Azi la douăzeci de ani
Adunatu-sa un an.
Stau cu maica şi cu satu’
Şi cu gândul tău, săracu’.
Stau cu coptul şi prăjala,
Cu necazul şi sfiala.
Şi mă arde nepăsarea
Ce e-n toţi şi-n toată zarea.
Totuşi sunt de-aicea toată.
Câinii-câini mai niciodată
De coteţ nu fug departe.
Noi avem aceleaşi soarte.
Omu-i om cum apa-i apă.
Dară dorul tot mă sapă.
Îţi trimit o floare-albastră
Să-ţi grăiască şi de casă.”
III
Scrisoarea lui
“Doar pe tine te mai am:
Eu altar şi tu sfânt hram.
Vino … Nu mai ştiu decât
Că mi-e dor şi mi-e urât.
Coborâtu-m-aş în sat
Dar mi-e teamă că-i păcat
Şi de bunul Dumnezeu
Şi de biet norocul meu.
Nu eşti câine să rămâi
Strâns legat de căpătâi,
Ci eşti inimă de soare.
Inima nicicând nu moare.
Şi eşti inimă de lună.
Şi eşti dreaptă şi eşti bună.
Eşti icoană, aur dulce…
Dorul meu să mi te culce.”
Scrisoarea de răspuns
“Subsoara zorilor
Din răscrucea orelor
Mă pândea de peste geam
Când la tine mă gândeam.
Nu-mi grăi de întâlnire
Că mi-e teamă de pieire.
Când n-ai casă şi n-ai masă,
Din iubire ce-o să iasă?
Focul iute-al paielor
Şi banii gunoaielor
Şi copilul dracului
Din patul săracului;
Că fugarul e fugar,
Fără mir şi fără har.
Şi mă uită, suflete.
De chipul meu, rupe-te.
Nu vezi? Viaţa ne desparte.
Te iubesc eu pân-la moarte.”
IV
Scrisoarea lui
“Tac şi tac şi nu mai scriu.
Dar nici cerul pământiu,
Nici ţâţele norilor,
Nici zeama sudorilor
Nu mă lasă. Ca s-o poarte,
O să leg această carte
Între coarne vacii tale.
Muced stau mai jos de soare.
Amorţite-n legănare,
Frunzele cu margini roase
Mi-s sucite şi întoarse,
Gata să coboare-n vale.
Eu am mii de rădăcini.
Nici nu-mi pleacă, nici nu-mi vine
Urma inimii din mine.
Toate bune şi doar bine.”
Scrisoare de răspuns
“Iată ultimul răspuns:
Drumul tău mi-e nepătruns.
Ciorbă lungă, rădăcini,
Hrană sunt de ţintirim.
Din şopârle şi lăcuste
Nu-mi fac haine, nu-mi fac fuste.
Fuga, mintea rătăcită,
Răsuflarea înăcrită,
Spaima, groaza, nebunia:
Astea-ţi sunt gospodăria.
Lasă. Nu mă chinui.
Bucurie-n orice zi.”
V
Ultima scrisoare
“Frunza verde a-nvelit
Un nimic de la iubit:
Îţi trimit în dar
Stângul inelar.”
Şi de-atunci şi până azi
Doarme-n sticla de rachiu
Degetul lui alburiu,
Albăstrui ca fumul zării
Pe la gâtul retezării
Şi cu pielea strânsă-n creste,
Doarme-n lada ei de zestre.
3 VIII- 16 X 56
Probabil una dintre ultimele scrieri înainte de arestarea din 4 XI 56.
Dacă acest poem ar fi fost găsit la percheziţie, condamnarea mea desigur ar fi fost influenţată şi de conţinutul lui.
Mihai Radulescu
