Emilia Ţuţuianu – Scriitorul canadian de origine română Adrian Erbiceanu
Scriitorul Adrian Erbiceanu, un colaborator de marcă al revistei romaşcane Melidonium, va lansa luni, 27 mai 2013, volumul Tinereţe fără bătrâneţe la Biblioteca Metropolitană Bucureşti şi probabil la sfârşitul lunii şi la Suceava.
Adrian Erbiceanu a vizitat de câteva ori oraşul Roman, locurile unde a trăit o frumoasă copilărie: „Am coborât din tren, în gara oraşului Roman, cu o uşoară reţinere. O senzaţie de cunoscut, ca o umbră trecută prin sita vremii, îmi dirija paşii. Trecuseră ceva mai mult treizeci de ani de când, într-o vară fierbinte, părăsisem oraşul. Am luat-o încet pe strada care se deschidea în spatele gării. Casele, multe dintre ele încă pe vechile lor fundaţii, păreau că sprijină timpul… Între toamna anului ’41 şi vara anului ’47 locuisem la bunici, pe o strada care, dacă îmi aduc bine aminte, se numea Mavrichi. Acum, pe picior de plecare spre alte tărâmuri, fără a şti dacă există drum de întoarcere, doream să revăd, măcar pentru o singură dată, locurile pe unde copilărisem….” Pro memoriam, revista Melidonium, 2013.
Ca unul ce nu nu îşi poate uita originile, s-a întors de fiecare dată spre rădăcinile fiinţei sale, scriind versuri spre a mângâia clipa ce doare:
Dor
Jos la răscruce, gata de ducă
Ce mă mai ţine, mă tot hurducă.
Dorul atârnă frunză săracă,
Dragostea vine, dragostea pleacă…
Prind, ca din palme, să se răsfire
Cioburi păstrate în amintire…
Ca o minciună consolatoare,
Vremea mă ninge, clipa mă doare…
sau consemnând atât în paginile revistei Melidonium, cât şi în reviste din ţară şi diaspora, aspecte mai puţin cunoscute din viaţa domniei sale.
Cu deosebită recunoştinţă şi preţuire suntem alături de Adrian Erbiceanu …
Ne-ar fi onorat prezenţa domniei sale, cu o lansare de carte şi la Roman, de dragul copilăriei petrecute aici…timpul va rezolva poate şi aceasă dorinţă …
Date biografice: născut pe 6 ianuarie 1941 în Bucureşti, România. Este absolvent al Liceului Militar Dimitrie Cantemir – Breaza şi al Şcolii Militare de Ofiţeri – Piteşti şi absolvent al Institutului Pedagogic din Bucureşti, Facultatea de Filologie, Limba şi literatura română, 1970.
Activitatea literară: colaborează la revistele: Transilvania – Sibiu, Convorbiri Literare – Iaşi, Melidonium – Roman , Târnava – Târgu-Mureş, Bucovina Literară – Suceava, Sfera Online, Gazeta de Transilvania – Braşov, Argeşul – Piteşti, Atheneum – Vancouver, Intermundus Media, Agero – Germania, Poezia – Iaşi, ca şi la publicaţii româneşti din Montreal. Adrian Erbiceanu este membru fondator şi preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec.
Debut literar: a debutat în anul 2003, la Editura Tribuna din Sibiu, cu volumul de versuri – Confesiuni pentru două generaţii.
Publică, începând cu 2003, volumele:
Divina Tragedie, Editura Tribuna, Sibiu, 2004;
De la Anna la Caiafa, Editura Ardealul, Sibiu, 2007;
La fontaine de ce siècle, Editura ASLRQ, Montréal, 2009, poezii în limba franceză
Printre silabe, Editura Singur, 2011;
Tinereţe fără bătrâneţe, Editura Anamarol, Bucureşti, 2013, povestire în versuri după basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte de Petre Ispirescu
Inclus în: Antologia Voices of contemporary Romanian poets, selection and English version by Dan Brudașcu, Sedan Publishing House – Cluj, 2007; Antologia ASLRQ, Montréal, 2009; Antologia revistei SINGUR, 2010; Dicţionarul scriitorilor romani de azi, Iaşi, 2011; Istoria literaturii scriitorilor români postrevoluționari (1989 – 2010), Ed. Socrate,Craiova, 2011; şi alt articol cu :Confesiuni pentru două generaţii.
Atâtea
Atâtea ape pier şi nu se-ntorc
Să vadă pieptul muntelui cum storc,
Mocnind în zbucium – aprigă chemare –
Ca-n primul tremur – prima sărutare;
Atâtea frunze cad, codrul rărindu-l
Să-l bată ploaia, vântul hăulindu-l,
Că mă topesc în ochiul lui tomnatic,
Atât de trist şi-atât de singuratic;
Atâtea ceasuri bat stârnind minutul
Ca-n mine să-ntrevăd necunoscutul,
Încât mă leagă parcă un blestem
Să ies în noapte, veşnic să te chem.
Atâtea ape mor pe căi de ape…
Atâtea frunze cad tot mai aproape…
Atâtea ceasuri bat la căpătâi…
Doar tu rămâi ca-n clipa cea dintâi.
*
Balet
Baletul lebedelor negre
Tresaltă-n gol adânc şi sacru.
Mi-s roşii ochii de-ntuneric
Şi limba simte-n gură acru…
Le simt culcuşul pe aproape,
Le-aud bătaia de aripe,
Şi-aş da orice din ochi să-mi piară
Întunecimea tristei clipe.
Fantasmagoric joc, funebru!…
Cum poate omul să se-mbete?!
Simt şi te-aud, te vreau lumină,
De taina ta mi-e veşnic sete.
Sărutului îi port arsura,
Ochii – clipit stelar de salbe –
Ca Zorii ce aprind în Noapte
Baletul lebedelor albe…
*
Când te-am văzut
Când te-am văzut urcai pe scări spirale
Ţinându-te cu mâinile-amândouă.
Un vânt sufla-n tangaje triviale
Făcându-mi vechea pestilenţă, nouă.
C-un simţ arid, avid cerşeam să plouă,
Conturul ud – abise sculpturale –
Clipa s-o facă, despicată-n două,
Să-nţepenească-n lumi imateriale.
Stârneai un vânt cu tonuri de furtună,
Predominant, adus la exaltare
De muta, implacabila chemare…
La baza scării, gânduri când se-adună,
Privirea ta căzu, inoportună :
La ce te-aştepţi ? Nimic nu-i nou sub soare!
*
E-o linişte
E-o linişte; o linişte precară,
Un vânt încarcerat între culise,
Un semn de veşnicie, vrând s-apară
Când ai să laşi ferestrele deschise.
E-o ordine; o ordine în toate,
Un Solitar în drum spre împlinire,
Un semn evocator de voluptate
Când celelalte nu duc nicăire.
E-o vorbă; vorbă pusă pe hârtie,
Un nor cu nor dând semn că se-mpreună,
Un semn prevestitor de erezie
Când vremea coaptă cade în furtună.
E-o linişte; o linişte obscură,
Un gând mocnit, înţepenit în guşă,
Un semn că am atins o cotitură
Când am bătut, cu mâna grea, la uşă.
*
Iubirea
Iubirea e ca fata ce sfioasă
În umbră știe pasul să-şi reţină,
Imperturbabilă, tendenţioasă,
Sub revărsarea nudă de lumină.
Din tainice adâncuri suie pură,
Transfigurare de culori spectrale –
O cupa rece să o duci la gură,
Vibrant urcuși de simţuri ancestrale.
Şi-o sorbi adânc, supremă împlinire
A umbrei ce se dăltuie femeie
C-un meşteşug sortit, în tăinuire,
Să ardă şi perpetuu să scânteie…
Iubirea e ca apa care vine
Cu cât mai multă, cu atât mai iute,
Lăsând în urmă umbre şi lumine
De începuturi încă ne-ncepute.
*
Miraj
Atuncea, când te aşteptam la poartă,
Ca într-un vis, cu sufletul la gură,
Zadarnic încercam clipita moartă,
Debalansată, să mi-o fac măsură.
Un foc erai, dezlănţuit de soartă,
Zăgăzuind o inimă-n arsură,
Atuncea, când te aşteptam la poartă,
Ca într-un vis, cu sufletul la gură.
Miraj pierdut pe-o insulă deşartă,
Alienat de-atâta-ncordătură,
Eu, treaz, visam lumina să ne-mpartă
Şi să ne reunească în natură.
Atuncea, când te aşteptam la poartă.
*
Plutesc
Plutesc, prin gând, ca-ntre vecii de apă:
Deasupra cerul gol şi legământul
De-a nu lăsa uitat aşezământul
Schimbat pe-un vis ce dă ca să înceapă;
În jos – abia întrezărit – pământul,
Și pe pământ o umbră care sapă
Fără să știe că săpând se-ngroapă,
C-așa îi e sortit deznodământul.
Cu-atâtea amintiri desperecheate,
Ce bat insidioase din aripe,
Îmi pare zborul o eternitate
Ce-abia începe să se înfiripe,
Nu înmulțit prin sciziparitate,
Ci din lumina fiecărei clipe…
vol. De la Anna la Caiafa
*
Ca lacătul
Ca lacătul ce nu se mai descuie
când ai nevoie şi-l înfrunţi febril,
în braţe te strângeam ca pe-o statuie
care ardea în simţul meu tactil.
Atâtea ţi-aş fi spus, dar ce cuvinte
puteam găsi – nevrând să mă divulg –
iscam tornade-n juru-mi, să ţii minte,
din mreaja îndoielii să te smulg.
Şi timpurile, ca-ntr-o odisee,
mi-au fluturat prin păr, m-au fulguit,
iar tu-mi eşti vis întăinuit sub cheie…
Cum să te pierd acum când te-am găsit?!
*
Eram acolo
Eram acolo şi eram departe,
Scrâşnind, când vechea poartă s-a închis
În veşnicia care ne desparte
De-atunci, din pragul ultimului vis.
Vorbele tale mai răsună încă
Cu sens abscons, pieziş prin nefiresc,
Încât pierdut în valea lor adâncă
Încerc zadarnic să mă regăsesc.
Auzul meu refuză să dezlege
Spre înţeles cuvântul salvator
Că poama vorbei tale o culege
Tăcerea grea în care mă-nfăşor
În nefireasca lume de cuvinte
Căreia rob m-a dat – stereotip –
Erorilor şi-aducerii aminte:
Fără speranţă nu există chip.
*
La poarta înserării
Din adâncimi – pe ape dispersate
Ce-şi cată vad să-ncalce alt hotar –
Călăuzit de-un simţământ primar,
Sui treptele-ntrebării ferecate.
La poarta înserării gândul bate.
Incertitudini – trepte de altar –
Grăbite se preling pe minutar:
Nimicnicie şi…eternitate!
Aşa adun corvoadă la corvoadă,
Inscripţii – tăinuind aspru consemn –
Vizibile, când n-aş vrea să se vadă.
Nu-i frică să mă-mpingă, nici îndemn;
Doar ghemul care singur se deznoadă,
Să-mi lase mie, şi pe toate, semn.
*
Reflecţie târzie
“Cu ochi de somn aş reciti o carte”
Constanţa Buzea
Curg toamnele cum vinu-n oale sparte,
Cu izul lor de fum înăbuşit…
Antecedent de nedestăinuit
În ascensiunea care ne împarte.
Cad zilele prin ele încleştate,
Victime într-un plan prestabilit,
Dovadă clară că ne-am zălogit
Şi că plutim în contiguitate.
Visând, miraculoase, noi puteri,
Ne ţinem strâns, cu mâna, să ne ardă,
Prin reflectări, dorinţele de ieri.
Şi rătăciţi în golul ce-l croim,
Ne-nvăluie lumina revanşardă,
Punând un punct la cartea ce-o citim.
*
Ritm
Inima mă-ndeamnă: Spune-i!,
N-o lăsa, crepusculară,
Val spumat pe creasta dunei –
Răzleţire solitară,
Umbră trasă prin lumină,
Cupă încă nebăută,
Pată fără vreo pricină,
Piatră arsă, iarbă mută…
Gândul, pod între zăvoare,
– Vâlvătaie pârguită –
Nu-şi găseşte dezlegare.
Agonie şi…Ispită!
Dănţuie pe vârful strunei
Strigătul, cerşind răsplată;
Inima mă-ndeamnă: Spune-i!
Gândul tace: Niciodată!
*
Şi mă visez
“Când vrei să scapi de sabia uitării,
Citeşte-ţi visul întrupat aseară…”
Adrian Munteanu
Învăluit în lumea mea de vise,
Un nou Aeneas rătăcind pe mare,
Furtună sunt de căi zămislitoare
Izbind în toate porţile închise.
Dar cui ce-i pasă dacă am crezare?
Sunt şi-n Itaca drumuri interzise,
Ce mă petrec prin legile nescrise,
Cum vis prin vis, pe-un fir în destrămare.
Că rătăcesc de-o viaţă pe o urmă –
Inegalabil trasă pe cadran,
De Adevărul care-n mine scurmă…
Şi mă visez. Şi-n visul meu profan
Mă clatin suspendat. Dacă se curmă,
Charon mă trece apa… pe un ban…
*
Sunt umbra ta
Sunt umbra ta… şi te urmez de când
Lumina te-a scăldat întâia oară
Cu-aceeaşi certitudine precară,
De salt între “acum” şi…”pe curând”.
Sunt umbra ta şi te urmez spre seară
Dar umbrele nasc umbre strecurând
Dorul prin dor… şi ne topim arzând –
Îngemănate lumânări de ceară.
Sunt umbra ta şi te urmez supus,
Cu fiecare răsărit de soare,
Până şi-n golul umbrei interpus
Ca un sigiliu sec, de încifrare
A tainei tale care m-a sedus
Să-nşirui lumea : urme pe-o cărare…
