Cuvânt și iubire

Născută la Suliţa, în judeţul Hotin, în nordica Bucovină (actualmente Ucraina), Vavila Popovici este autoare a douăsprezece volume de versuri și douăsprezece de proză. Scriitoarea debutează în 1982, în revista „Ramuri”, din Craiova, iar şase ani mai târziu, în 1988, câştigă premiul Editurii Eminescu. În prezent locuieşte, în Statele Unite ale Americii.

Ultima piruetă, cartea scrisă de Vavila Popovici, este un micro-roman. La fel ca şi în „Cartea mamei”, stilul din „Ultima piruetă” este o împletire de epic şi liric. Naraţiunea nu are nimic banal, fiind presărată pe alocuri cu pasaje idilice, a căror naturaleţe poetizează epicul cărţii. Autoarea prezintă cu mult har şi originalitate viaţa rurală din Basarabia de dinainte şi de după 23 august 1939, dar şi mediul rural şi citadin din România comunistă şi post-decembristă. Ar mai trebui remarcate naturaleţea şi frumuseţea descrierilor, profunzimea simbolurilor, analiza transformărilor sufleteşti ale personajelor, prezentarea raporturilor acestora cu familia, elemente care fac din „Ultima piruetă” o carte de suflet. Romanul Vavilei Popovici este de asemenea, o reuşită monografie a satului moldovenesc, dar şi o carte despre valori şi despre credinţa în Dumnezeu, într-o lume în care totul este politizat. Titlul cărţii anunţă finalitatea tragică a întâmplărilor, precum şi faptul că fericirea este trecătoare.

Ultima piruetă – romanul unui destin

Vorbind despre romanul „Ultima piruetă”, Vavila Popovici mărturisea: „Jurnalul nu a existat. Laura a existat, întâmplările sunt în mare măsură reale. Povestea ei am aflat-o de la cei care au cunoscut-o. Felul în care am redat-o, îmi aparţine. Este povestea unei vieţi, dar şi drama poporului nostru, a celor dezrădăcinaţi; o transfigurare artistică pe care am scris-o sub imperiul inspiraţiei care a venit ca un val asupră-mi, bazat pe acele realităţi cunoscute… Am folosit ca pretext literar un jurnal lăsat prietenei de către Laura, personajul principal care îşi trăieşte ultimele zile de viaţă într-un spital. Sunt întâmplări reale, simţămintele ei au trecut prin filtrul înţelegerii şi simţirii mele. Firul întâmplărilor este derulat în scopul arătării dramei celor de sub ocupaţie, dar şi a celor refugiaţi, de teama «ciumei comuniste». Am urmărit destinul Laurei, pot spune de la naştere până la moarte, am mers pe un fir epic propus, urmărind descrierea unor întâmplări din Basarabia şi din Patria-mamă – România, atmosfera vremurilor…”

„Atunci am murit puţin…”

„Noaptea aceasta am avut un alt vis: Cerul era plumburiu şi era aproape. Mă aflam în grădina casei copilăriei mele. Nu-mi simţeam picioarele, parcă erau amorţite şi nu mă puteam mişca din loc. Am rugat pe cineva, să sape în grădină şi să scoată câteva flori, de câmp şi de grădină, să mi le aducă cu pământ cu tot. Aveam florile în mână şi mă grăbeam să le mut cât mai repede în alt loc, în altă grădină, în aşa fel ca să nu sufere rădăcinile florilor. Trebuia să le schimb locul, dar nu mă puteam deplasa…O durere cumplită mă chinuia… Dintr-o dată, am zărit o pasăre mică şi albă care cădea de undeva din norii cerului. Speriată, am vrut să strig, dar pasărea s-a aşezat pe umărul meu stâng. Atunci am simţit căldura penajului catifelat pe gâtul meu, apoi sub bărbie, nelăsându-mă să mai respir… În căderea sa din cer rămăsese o dâră de lumină ce-mi ardea privirea… Şi cred, că atunci am murit puţin… În zadar ceream clemenţă timpului… El se scurgea undeva spre infinit…”
Astfel se încheie jurnalul Laurei, eroina romanului „Ultima piruetă”, de Vavila Popovici. Laura se află pe patul de moarte, la spital, cu diagnosticul de pericardită cronică constrictivă. Este o doamnă trecută de maturitate, distinsă, cultă, misterioasă. Soţul ei, Alec, a fost cândva profesor universitar, apoi profesor într-un sat de pe lângă capitala ţării. Cei doi locuiesc într-un mare oraş din Muntenia, unde au revenit după ce el a dobândit casa părintească luată de comunişti şi dăruită unui reprezentant al noii clase din acea vreme, aparţinând „burgheziei proletariatului”. Pe patul de moarte, Laura îi oferă scriitoarei, jurnalul ei intim, sperând că aceasta se va îngriji să fie publicat. Întreaga carte se concentrează în jurul vieţii Laurei şi a lui Alec. Evenimentele trăite de cei doi soţi sunt înregistrate cu acurateţe în propriul jurnal, de Laura. Notiţele din jurnalul ei vorbesc despre drama intelectualului dintotdeauna. La fel ca în „Patul lui Procust”, romanul lui Camil Petrescu sau în „Falsificatorii de bani”, creaţia lui André Gide, în „Ultima piruetă” scriitoarea prezintă prin intermediul jurnalului Laurei, existenţa, gândurile, sentimentele personajelor care interacţionează cu aceasta. Fiecare capitol din „Ultima piruetă” are ca moto un extras dintr-un scriitor cunoscut, cum ar fi Vasile Voiculescu, Garabet Ibrăileanu, Emil Cioran, Arhip Ciobotariu etc., motouri ce amintesc din nou, de romanul lui André Gide, „Falsificatorii de bani”, sau de jurnalul de călătorie al iluministului Montesquieu. De altfel, jurnalul Laurei este tot un jurnal de călătorie – al călătoriei acesteia prin viaţă.

„Acolo, în acel rai”

În „Ultima piruetă” toposul casei devine referinţă. Dorinţa de deschidere, de găsire a idealului, de descoperire a ritmului interior, de speranţă, se leagă de acest simbol. Pentru Laura, casa este în primul rând o „imago mundi”, un loc idilic, un adevărat rai: „În spatele casei se întindea livada de meri, câţiva cireşi şi nuci. Când venea primăvara şi timpul se încălzea, crengile curgeau în văzduh şi năşteau muguri… Vara, de câte ori priveam livada, mi se părea că fructele ard pe ramuri. Erau galbene şi roşii, iar galbenul soarelui adăugat, le dădea acea strălucire a focului. Acolo, în acel rai, bunicul îmi legase un leagăn…” După ce situaţia politică se schimbă, iar sovieticii preiau controlul, casa se transformă din spaţiu sacru, vital, lăuntric, într-un spaţiu dominat de tragic: „Când mă întorceam de la şcoală, se închideau uşile fiecărei camere cu câte o cheie, astfel că rămâneam împreună cu bunicii într-o singură cameră, situată mai în interiorul casei. Bunicul punea un par în dreptul uşii de la intrare, ca să fie un obstacol în cazul forţării uşii.”
Un nou tărâm invadează, şi în consecinţă, modalitatea eroinei de a percepe lumea se schimbă, pentru că maturizarea ei se produce brusc: „Dintr-o dată totul s-a schimbat, oamenii maturi şi bătrânii erau înspăimântaţi, terorizaţi, stare ce ni se transmitea şi nouă, celor tineri; parcă ne furase cineva visele.” Conştiinţe zbuciumate evoluează într-un univers existenţial realist. Totul se află acum sub semnul destrămării ordinii bine stabilite şi al abuzurilor. Liniştea de până atunci este tulburată, casa, până acum un loc mirific, se transformă într-un spaţiu nefast. Bunicul este arestat, iar bunica trece în nefiinţă: „Rămăsesem singură în casă, în grija unei mătuşi care locuia într-o casă alături de cea a noastră”, spune Laura.

„…aveam să aflu mult mai târziu…”

Un alt moment important în roman este acela al plecării Laurei spre România, spre ţara mamă: „Nu apucasem să-i fac bunicii toate parastasele, ajutată bineînţeles de vecini și rude, că s-a şi anunţat din nou ocupaţia sovietică. Basarabia şi Bucovina de Nord deveneau din nou teritoriul sovietic. România Mare, visul de sute de ani al neamului, s-a prăbuşit din nou.” În aceste condiţii, Laura hotărăşte că venise momentul ca destinul ei să se schimbe. Perspectiva pe care o are la sosirea în capitală ne dezvăluie o experienţă specifică, guvernată de o forţă benefică, în sensul că eroina speră că din acest moment, viaţa ei se va îmbunătăţi: „O dulce ameţeală mă însoţea, după un drum atât de lung. Sufletul meu era răscolit de durere, de speranţă, de vise. Mergeam pe străzi, aveam din nou pământul sub picioare. O dată cu seva ce năvălea spre ramurile copacilor, urcau şi în mine puteri nebănuite, puteri ce zăcuseră îngropate adânc în suflet…”
„Ultima piruetă” este un roman realist, deşi are o tentă de poveste. Opoziţia dintre esenţă şi aparenţă, precum şi permanenta actualizare a trecutului, fac ca viaţa reală, precum şi percepţia lumii să fie invadate de tragic. De exemplu, episodul violului, întreruperile de sarcină, relaţia cu Alin şi apoi cea cu Sever, reluarea neaşteptată de către Laura, a legăturii cu cea care îi dăduse viaţă, îşi pun pecetea asupra perspectivei pe care aceasta o are asupra existenţei. Idila Laurei cu Sever stă sub semnul întrebării încă de la debut: „La numai un an de la revenirea mea în serviciu, directorul care mă angajase a plecat si a venit un alt director, mai tânăr şi care pusese ochii pe mine. Totul a început cu o invitaţie la un restaurant. Am acceptat, fără să ştiu prea multe despre el. Era tânăr, bărbat bine, chiar pot spune că am fost fascinată de fizicul şi comportamentul său. Eram mândră că mă invitase şeful meu! De ce s-a oprit la mine? Asta am aveam să aflu mult mai târziu…” Concluzia cu care Laura rămâne după ce se desparte de această nouă iubire este aceea că oamenii plasaţi pe o treaptă superioară a ierarhiei sociale nu îi acceptă în preajma lor decât pe cei ce le pot fi de folos.

„De ce îngăduie Dumnezeu…?”

Un loc aparte în structura romanului îl ocupă elementul religios. Laura este urmărită mereu de ideea păcatului comis, de gândul că şi-a scos din pântec doi copii. Iată de ce, credinţa în Dumnezeu şi în Maica Domnului semnifică pentru ea existenţa unui ideal spre care tinde să ajungă. Religia înseamnă pentru Laura un nou început al creaţiei fiinţei ei spirituale, dar şi puterea de a îmbunătăţi lumea, de a se ridica deasupra destinului, de a pătrunde într-un spaţiu sacru, de a-şi găsi un reper fix: „Mă rugam la Dumnezeu să-mi ierte păcatele grele şi să-mi arate un drum luminos pe care să merg măcar de acum înainte. Intram în câte o biserică şi mă rugam la icoana Maicii Domnului şi a lui Iisus, să mă ajute să pot cunoaşte numai binele în această lume.”
Discuţiile purtate de Laura cu preotul satului unde locuiesc ea şi Alec imediat după căsătorie, aduc în prim plan o lume rurală, statornică prin valorile pe care le cultivă. Credinţa este un factor modelator, iar rolul preotului, la fel ca şi al învăţătorului, este de a oferi lumină şi susţinere: „Părinte, de ce îngăduie Dumnezeu ispitele? ” l-am întrebat, gândind cu durere cât de ispitită am fost şi eu în viaţă. „Îngăduie cu scopul de a ne fortifica în lupta împotriva răului şi a ne întări în stăruinţa de bine, pentru a înainta pe calea virtuţii, spre a ne dobândi mântuirea…”

„Necredinţa îşi întinsese aripile”

Lipsa respectului pentru tradiţie este încă un element definitoriu pentru societatea în care trăieşte Laura. Crăciunul şi Paştele sunt momente cruciale în creştinism, iar faptul că evoluează într-o lume indiferentă la astfel de valori este o dramă pentru eroina din „Ultima piruetă”. Tonul ironic cu care Sever, cel pe care îl iubeşte, vorbeşte despre sărbătoarea naşterii Mântuitorului, i-l dezvăluie Laurei într-o lumină cu totul nouă, ca un om vulgar şi insensibil: „La următoarea întâlnire a încercat să-mi spună că Sărbătoarea Crăciunului este de fapt sărbătoarea copiilor, legată de bucuria zăpezii, pentru jocul cu sania şi alte jocuri cu zăpadă… Unii mai cumpărau brazi şi-i ascundeau sau îi puneau în balcon şi îi ornau de Revelion, ca să ştie toţi vecinii că nu au sărbătorit Crăciunul. Ce meschinărie!”
De o mare putere spirituală, ce revelează superioritatea Laurei şi a mediului arhaic din care provine, sunt descrierile pregătirilor ce se realizau pentru întâmpinarea Paştelui: „Datinile acolo erau respectate cu sfinţenie. Noaptea Învierii era cea mai sfântă şi minunată noapte a anului. Acum, în vremurile noastre, nimeni nu mai vorbea de venirea acestei mari şi sfinte sărbători. Necredinţa îşi întinsese aripile şi venea de undeva de la răsărit. Păcat! Tradiţia ar fi trebuit păstrată, ea făcea parte din fiinţa neamului nostru românesc.”

„Dincolo de această limită a durerii”

Ar mai trebui spus că în roman este remarcabil redată ideea de pustietate, pe care Laura o trăieşte la aflarea veşti morţii mamei. Cu toate că doreşte să o întâlnească, încercările ei de a-i face o vizită în Germania, acolo unde aceasta locuieşte, se izbesc de refuzul autorităţilor comuniste. Tristeţea, suferinţa eroinei în momentul când realizează că orice speranţă de a-şi mai revedea mama a fost spulberată, sunt zugrăvite prin analiza sentimentelor şi trăirilor profunde ale acesteia. „Scrisoarea avea un chenar negru şi o cruce neagră în dreapta foii. Tatăl meu adoptiv anunţa trecerea mamei în nefiinţă. Mă aflam în acel moment în camera mea. Am scos un ţipăt îngrozitor. Gazda s-a speriat şi a alergat la mine în cameră. Eram chircită în pat, cu scrisoarea în mână şi plângeam în hohote. Am plâns până când am leşinat. Toţi ai casei s-au strâns în jurul meu şi m-au readus la viaţă. „Mama mea, visul meu”, rosteam din când în când… Mai târziu m-am întrebat: Ce poate fi dincolo de această limită a durerii pe care am simţit-o?”
Pentru Laura, totul pare acum ciudat şi incredibil, deşi posibil. Din nou, se produce o ruptură adâncă, iar efemeritatea existenţei, faptul că fericirea este trecătoare se transformă încă o dată, într-o provocare pentru eroină. Simbolurile malefice ce prevestesc primirea anunţului mortuar se regăsesc în natură, în forţele stihiale ale acesteia şi se suprapun peste momentele neplăcute ale unor activităţi obligatorii, impuse de comunişti: „Într-un an, în această zi de defilare nori negri pluteau undeva deasupra pe cer, ridicam privirea şi mi se părea că din ei se desprind păsări negre care treceau în goană şi sfâşiau văzduhul, speranţele mele zburau şi ele – păsări albe -, se amestecau cu cele negre iar eu… Aş fi tras cu arcul să dobor păsările negre… Cum să uit acea zi? După defilare am primit o scrisoare din Germania. Nu era scrisul mamei şi o vagă presimţire m-a făcut să o deschid cu teamă.”

„Mai bine nu te întâlneam în viaţa mea!”

O altă temă prezentată de roman este aceea a căsniciei eşuate, nerealizate. Un cuplu care trăieşte calvarul absenţei comunicării, al suspiciunii, al geloziei şi al minciunii este chiar cel al părinţilor Laurei: „Îmi amintesc cum mama detesta faptele tatălui, cum nu era de acord cu evadările lui, cum îl ura din cauza purtării lui, cât despre dragoste între ei nici nu mai putea fi vorba. Îmi era milă de amândoi, căci amândoi se chinuiau. Îşi suportau în continuare, unul altuia, lipsa de sensibilitate şi adesea, chiar de judecată. Nici unul dintre ei nu era fericit.” Povestea lor de dragoste se destramă, iar accesele dramatice de mânie ale mamei Laurei culminează cu aceste vorbe, aruncate soţului: „Mai bine nu te întâlneam în viaţa mea!”
Prin contrast, cuplul format din Laura şi Alec se află în căutarea dragostei pure, absolute, unice. Amândoi sunt intelectuali, iar iubirea lor este o modalitate de a se izola de mediul social, de lumea rea şi cupidă, de cotidian. Cei doi se căsătoresc. Aparent, amândoi par a fi învinşi de societatea în care trăiesc. Revolta lor denotă inadaptarea, însă Laura şi Alec au puterea de a spune şi de a recunoaşte acest adevăr. Iată de ce, din punct de vedere moral, ei nu sunt nişte înfrânţi.

„Îmi devenise atât de drag pământul”

Remarcabilă rămâne dragostea Laurei pentru pământul pe care îşi duce zilele: „Îmi devenise atât de drag pământul, încât îl aduceam uneori în palme, îl miroseam şi îl puneam într-o glastră, ca să-l am mai aproape, în casă. Apoi răsădeam o floare, floare a cărei dezvoltare o urmăream cu mare grijă. Odată când aveam pământ în palme, Alec intră pe poartă, în curte, în casă şi surprinzându-mă, uimit oarecum de gestul meu care se repeta, îmi înălţă mâinile şi mi le sărută, aşa cum erau, cu pământul maroniu în căuşul lor.”
Gestul lui Alec, venit în continuarea gestului Laurei, vorbeşte despre şansa de a învinge trecutul şi de a aparţine prezentului prin puterea dragostei şi a valorilor morale. Alec acţionează instinctiv, iar gestul său denotă fidelitate faţă de soţie şi faţă de glie. Prin acest gest, incertitudinile şi îndoielile celor doi se risipesc, iar actul erotic în sine este spiritualizat. După o viaţă în care relaţia lor decurge bine, Laura şi Alec ajung într-un moment de cumpănă. După 1989, societatea se schimbă, iar Alec are posibilitatea să îşi redobândească ambele case – una la Buzău, cealaltă în Bucureşti – ce îi fuseseră furate de comunişti. Din acest moment, atenţia sa se canalizează numai în această direcţie. Romanul revine la toposul casei, casă care pentru Alec este „această casă”: „O să mergem, Laura, o să mergem pe urmele copilăriei tale, îţi promit! De îndată ce vom termina cu lucrările pentru această casă”, îi spune el, soţiei. Frământările sale legate de cele două case nimicesc dimensiunea vieţii domestice de până acum, îi distrug practic, familia.

„Numai El ne poate înţelege cu adevărat”

„El iubeşte casa, eu mai mult pământul”, afirmă Laura, devenită victimă a trecutului lui Alec. Ea nu va ajunge niciodată să îşi revadă pământul natal, aşa cum nu i-a fost dat să îşi mai reîntâlnească mama. Moartea ei este până la urmă, o eliberare morală. Alec în schimb, îi supravieţuieşte pentru a lua cu el tot trecutul de care îl privaseră comuniştii. Psihologic, el îşi susţine şi îşi justifică sacrificiile făcute pentru recuperarea şi renovarea caselor, astfel: „Nimeni nu-mi poate reda timpul care l-am pierdut în închisoare, acei ani frumoşi ai tinereţii! Am pierdut prietenii, lumea parcă mi-e străină! Nimeni nu-mi va putea reda viaţa furată de comunişti!”
Laura devine o a doua Ana, soţia meşterului Manole. Motivul zidului părăsit, prezent în balada „Mănăstirea Argeşului”, este reluat în „Ultima piruetă”. Casele lui Alec sunt asemenea zidurilor părăsite, iar el înţelege că pentru a le recupera, pentru a fi iarăşi stăpân pe trecut, trebuie să aducă un rod, rodul sacrificiului de sine, al jertfirii propriilor valori spirituale şi morale, în cazul de faţă, iubirea sa pentru Laura. Lipsurile, boala, neînţelegerea unui soţ pe care îl ştia altfel, îi vor grăbi acesteia sfârşitul. La fel ca şi Ana, Laura îşi acceptă destinul. Dincolo de moartea ei, mai stăruie încă trecutul, momentul când l-a întâlnit pe Alec. „Când l-am văzut prima dată, nu am avut o atracţie specială pentru el; mi s-a părut că am cunoscut o persoană ca multe altele în viaţa mea. Apoi l-am cunoscut bine şi m-am îndrăgostit de el. Îl iubesc pentru sufletul său tânăr, pentru visele lui, pentru clipele lui de veselie, pentru atenţia cu care mă înconjoară, pentru cuvintele lui frumoase pe care le aud în fiecare zi…”
Ceea ce rămâne dincolo de toate acestea, ceea ce îi supravieţuieşte Laurei este credinţa pe care a avut-o în Dumnezeu. Romanul Vavilei Popovici, „Ultima piruetă”, se încheie în mod apoteotic, cu versetele despre dragoste din capitolul 13 al primei epistole a apostolului Pavel către corinteni. Cuvintele sale au sens, pentru că Laura trăise o astfel de dragoste, până la sacrificiul suprem. „Fiecare om cu rugăciunea sa”, spune Laura, la un moment dat, după care continuă: „Numai Dumnezeu cunoaşte toate gândurile noastre. În faţa lui suntem cu adevărat sinceri, numai El ne poate înţelege cu adevărat.”

Octavian D. Curpaș