“Viaţa şi lucrarea Părintelui Arsenie Boca”

17 Jul 2013 by admin, Comments Off on “Viaţa şi lucrarea Părintelui Arsenie Boca”

Părintele Arsenie Boca s-a născut la 29 septembrie 1910, la Vaţa de Sus, lângă Brad, judeţul Hunedoara. Părinţii săi, Iosif şi Cristina, i-au pus la botez numele Zian.1

Şcoala primară şi liceul

Zian Boca face şcoala primară în satul natal (4 clase) şi apoi intră la Liceul Naţional Ortodox „Avram Iancu” din Brad, al cincilea liceu românesc din Transilvania, după cele de la Blaj, Beiuş, Braşov şi Năsăud, ctitorie a Mitropolitului Andrei Şaguna, pe care-l absolvă în 1929.2

Coleg de bancă l-a avut pe viitorul preot Petru Boldor (ce semna cu pseudonimul D’or Uragan), autorul amplului poem Horia redivivus (poem care îl face pe Nichifor Crainic să exclame: „Onomatopee! În toată literatura universală nu cunosc o metaforă de o asemenea amploare”), şi autorul poeziei Sfântul, închinată Părintelui Arsenie.

Mărturiile colegului de bancă, cuprinse într-un caiet (jurnal) ascuns cândva de Romulus Neag (absolvent şi el al liceului mai sus amintit), îl înfăţişează pe Zian ca „Excepţional de înzestrat, de-o voinţă extraordinară, o memorie formidabilă, o putere de muncă şi o tenacitate ieşite din comun”.

„Manifestă încă de acum deschiderea spre universalitate; de o curiozitate intelectuală remarcabilă, totul îl interesează. Întocmai cum un fluviu adună în albia sa afluenţii dintr-un întreg bazin hidrografic, se varsă în mare, de aici se pulverizează în cosmos şi din nou se revarsă pe pământ sub forma ploii roditoare, refăcând «circuitul elementelor», el asimilează informaţii din toate domeniile cunoaşterii, pe care le trece prin filtrul personalităţii sale şi le transfigurează într un mod de existenţă, prevestindu l pe teologul erudit şi duhovnicul deschis spre sufletul omului, ridicând braţe de energie spre tainele universului”.3

Liceul Naţional Ortodox din Brad, cu un corp didactic de elită, format la universităţile din ţară sau de la Viena, cu profesori mireni şi teologi, îşi pune profund amprenta asupra receptivităţii intelectuale şi sensibilităţii sufleteşti a tânărului Zian Boca, liderul recunoscut şi respectat de profesori şi colegi.

„«Statură pozitivistă», excelează la matematică, fizică, chimie, biologie, are preocupări care depăşesc nivelul programelor şcolare în domeniul artelor: desen, caligrafie, muzică. Munceşte suplimentar la desen şi pictură cu profesorul Körmendy, cântă la flaut, multiplică partituri pentru profesorul de muzică Gheorghe Pârvu.

De la această vârstă, este extrem de interiorizat, solitar. Spre sfârşitul clasei a VII-a, le-a făcut colegilor mărturisirea că la orele de desen şi pictură i s-a descoperit ideea potrivit căreia «omul nu este numai carne, sânge şi oase, ci există şi altceva. Inspiraţia nu ţine de materie, de raţiune». Se prefigurează de acum teologul din viziunea lui Nichifor Crainic preocupat să aducă teologia în arena largă a vieţii intelectuale care să îmbrăţişeze o misiune spirituală totalitară, universalitatea manifestărilor omeneşti, aşa cum Ieromonahul Arsenie Boca va confirma mai târziu în opera sa de valoare universală Cărarea Împărăţiei: «… precum urmărim o armonie între facultăţile sufleteşti, tot aşa trebuie să urmărim o armonie şi între cunoştinţele din cât mai multe domenii, precum şi o sinteză a acestora cu viaţa. Multă ştiinţă apropie pe om de Dumnezeu, puţină ştiinţă îl îndepărtează şi de ştiinţă şi de Dumnezeu. Iar omul atâta preţuieşte câtă apropiere de Dumnezeu şi-a câştigat în sine. Dumnezeu i-a dat o valoare mare, însă trebuie şi el să şi-o câştige» (Cărarea Împăraţiei, p. 210)”.4

În două momente deosebite se ştie că Părintele Arsenie a revenit la liceul din Brad: revederea cu colegii după 50 de ani de la absolvire şi cu ocazia celebrării centenarului celui de al cincilea liceu românesc din Transilvania, în 1969.5

 

Gorunul lui Zian

În afara matricolelor şcolare, alte documente care să ateste trecerea prin liceul brădean a lui Zian Boca s-au pierdut, rămâne însă peste timp o mărturie vie pe care Părintele Boldor o evocă cu emoţie:

„Era în primăvara anului 1929, de 10 mai, după o serbare în piaţa oraşului, când promoţia de absolvenţi din acest an, în frunte cu dirigintele, profesorul Candin Ciocan, se deplasează în curtea liceului pentru a sădi un stejar, ca un simbol al biruinţei, intrat în tradiţia poporului român. Mă pregăteam să iau puietul, când dirigintele mă opreşte: «Nu Boldor, ci Boca Zian plantează pomul». M-am uitat cu ciudă la diriginte şi cu aceeaşi ciudă mi-am înfipt degetele în rădăcinile puietului. Zian ţinea şi scutura puietul să se taseze pământul, eu îl presam, apoi fiecare coleg stropeşte cu stropitoarea la rădăcină, după care l-am legat de tutore. Cu toţii atunci am hotărât ca stejarul plantat să poarte numele Gorunul lui Zian, şeful promoţiei de absolvenţi a liceului. El s a dezvoltat frumos, ca un simbol al vigorii, al trăiniciei, al frumuseţii, al înălţimii idealului spiritual-moral pe care educatorii noştri ni le-au insuflat, ca să facă din noi caractere tari, puternice, personalităţi proeminente în slujba patriei şi neamului”.6

Institutul Teologic

Cu zestrea intelectuală şi spirituală dobândită la Brad, se înscrie la Institutul Teologic din Sibiu (1929-1933) unde este „extrem de sârguincios şi studios”, încât între colegi are aureola unui „Sfânt”.

Cu toate că au şezut pe aceeaşi bancă, vreme de patru ani, pe când făceau studiile de Teologie la Sibiu, Părintele Teodor Bodogae mărturiseşte despre Părintele Arsenie că n-a ajuns să-i poată cunoaşte toate adâncurile sufletului. Totuşi, Părintele Teodor Bodogae, în textul de pomenire pe care îl publică în „Telegraful Român”, la scurtă vreme de la mutarea la cele veşnice a Părintelui Arsenie, socoteşte concludente următoarele aspecte ale personalităţii colegului său7:

„Poate că faptul că nu s-a prea bucurat în tinereţe de căldura unei vieţi familiale explică firea sa puţin sociabilă, retrasă, introvertită. Vacanţele le petrecea adeseori la o rudenie a sa. Ne a impresionat tăria de voinţă cu care răbda frigul, fiind îmbrăcat adeseori în îmbrăcăminte redusă. Tot astfel abţinerea de la bucate mai grele, renunţând regulat la «porţia» de carne din Institut.

Nu l-a pasionat prea mult studiul limbilor străine. Cunoştea totuşi foarte bine limba franceză şi citea cu aviditate studii de psihologie, de caracteriologie, de grafologie, căutând să se adâncească în descifrarea tainiţelor sufletului. A iubit de mic desenul, sculptura şi mai ales pictura. Îmi amintesc şi acum de uşurinţa cu care interpreta la flaut compoziţii destul de pretenţioase. Toate acestea erau tot atâtea dovezi care ne ajutau să întrevedem în el pe pictorul şi pe duhovnicul de mai târziu, care căuta să redea în compoziţii clare şi în analize psihologice destule adâncuri ale sufletului omenesc.

Se ştie că în această privinţă fostul Mitropolit Nicolae Bălan l-a trimis cu bursă la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, unde a făcut studii deosebite cu profesorul Costin Petrescu. În acest context maestrul Costin Petrescu i-a încredinţat pictarea la Ateneul Român a scenei privitoare la Mihai Viteazul. Cine vrea să se convingă că în urma acestor studii Părintele Arsenie n-a pus în fresca de pe pereţii bisericilor la care a pictat doar scene şi compoziţii creştine remarcabile, ci a sesizat, în linii şi culori, adevăruri vii şi luminoase ale vieţii harice, cum puţine s au realizat la noi, acela n-are decât să cerceteze pictura bisericească din Drăgănescu (Ilfov) ca să nu mai vorbim de tot atâtea lucrări de coloristică şi de modelaj cunoscute atât la Sâmbăta, cât şi la Prislop. Nu trebuie uitate nici coperţile minunate ale primelor patru volume ale Filocaliei şi ale Vieţii în Hristos.

În sfârşit, la «mişcarea» de reînnoire religioasă de la Mănăstirea Sâmbăta, prin care s-a încercat din totdeauna mai ales depistarea patimilor omeneşti şi vindecarea lor prin lucrarea de înduhovnicire creştină, Părintele Arsenie şi-a adus o contribuţie deosebită, care nu trebuie uitată, chiar dacă în metodologia ei au mai rămas multe aspecte de îndreptat.

Pentru toată strădania de bine, Dumnezeu să-l odihnească cu aleşii Săi.”8

„Extrem de rezervat, reţinut, şi solitar”, continuă să studieze în particular pictura într-o cămăruţă rezervată în calitate de infirmier al Institutului.

La intervenţia profesorului Nicolae Popovici, proaspăt reîntors de la studii în străinătate, Părintele Arsenie (Boca Zian), după absolvirea Institutului Teologic (1933), este trimis cu bursă la Institutul de Belle-Arte din Bucureşti. Aici urmează cursuri de medicină (în special cele de anatomie, ale Profesorului Rainer Francisc – cf. Pr. Nicolae Streza), participă cu interes la prelegerile de mistică ale lui Nichifor Crainic, şi frecventează şi alte cursuri în domeniul culturii şi artei.9

Ucenicia la Muntele Athos

La puţină vreme după terminarea Institutului de Belle-Arte, urmează o scurtă perioadă de ucenicie în monahism la Sfântul Munte Athos, când ar fi refăcut, după spusele unora, total sau parţial, „călătoria Sfântului Apostol Pavel din Grecia”.

Mitropolitul Nicolae Bălan, care o restaurat Mănăstirea de la Sâmbăta, mănăstire Voievodală zidită de Constantin Brâncoveanu, dar dărâmată şi rămasă în ruină până în 1928, când s-a îngrijit de restaurarea bisericii şi de reînfiinţarea Mănăstirii, voia să aibă acolo numai absolvenţi de Teologie. Cu gândul acesta a pornit. Aşa că „Mănăstirea a început cu trei oameni mari” (Arhimandritul Teofil Părăian), cu trei candidaţi la călugărie, cu trei absolvenţi de Teologie, şi anume cu: Părintele Arsenie, cu Părintele Nicolae Mladin, care a ajuns profesor la Teologie prin purtarea de grijă a Mitropolitului Nicolae Bălan, iar din 1940 cu Părintele Serafim, care venea de la studii din Grecia.

Dar Mitropolitul Nicolae Bălan îşi dădea seama că începe cu oameni nepregătiţi în altă mănăstire şi atunci i-a trimis la Sfântul Munte. Părintele Arsenie a stat acolo trei luni, din 1939 din martie începând, iar Părintele Serafim a rămas acolo 6 luni şi un an şcolar la Atena la Teologie.

Se spune despre Părintele Arsenie că la Sfântul Munte Athos a căutat să fie sub ascultarea unui părinte aspru, care să-l povăţuiască cu autoritate. Şi se spune că ar fi ajuns la un duhovnic10 care i-ar fi zis de la început: „Măi, tu nu eşti în stare de nimic! Nici la măturat nu eşti bun!”. Şi Părintele Arsenie s-a gândit atunci: „Aici e de mine, la ăsta stau!”. (cf. Arhimandritul Teofil Părăian)

Sigur este că, la reîntoarcerea în ţară, aduce câteva manuscrise ale Filocaliei pentru fostul său profesor de la Sibiu, Părintele Dumitru Stăniloae, cu care colaborează la realizarea în limba română a acestei monumentale lucrări.11

Ctitor de frunte al Filocaliei româneşti

Fiecare cititor poate afla din prefeţele primelor 4 volume ale Filocaliei româneşti (nu cele editate de Editura Harisma, unde, în mod surprinzător, prefeţele primelor ediţii nu apar şi deci nici menţionarea demersurilor Părintelui Arsenie) contribuţia însemnată a Părintelui Arsenie la traducerea Filocaliei, prin care Părintele Stăniloae, aşa cum zicea Părintele Arhimandrit Serafim Popescu de la Sâmbăta de Sus, „a adus cerul ortodox pe pământul românesc”.

Contribuţia Părintelui Arsenie a fost mare şi aceasta s-a concretizat asfel: Dânsul a adus cu sine de la Sfântul Munte Athos copii de pe manuscrise mai vechi şi a insistat apoi pe lângă Părintele Stăniloae pentru traducerea Filocaliei; Părintele Arsenie a scris după dictatul Părintelui Stăniloae; a realizat coperta Filocaliei; a susţinut lucrarea de tipărire prin numărul mare de abonamente pe care le-a procurat. De aceea, pe bună dreptate, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae l-a numit „Ctitor de frunte al Filocaliei româneşti”.

Reproducem aici două fragmente din prefeţele volumelor 1 şi 2 ale Filocaliei, pentru a sublinia mai bine eforturile Părintelui Arsenie la această lucrare extrem de importantă pentru spiritualitatea ortodoxă:

„La unele scrieri am folosit şi copii de pe manuscrise româneşti mai vechi, de la Athos, aduse de P.C. Sa (Părintele Serafim Popescu) şi de Părintele Arsenie. (…)

Un cald cuvânt de mulţumire trebuie să aduc P.C. Părinte Ieromonah Arsenie, de la Mănăstirea Brâncoveanu, bunul meu student de odinioară, care mi-a rămas mereu aproape. P.C. Sa a binevoit să scrie după dictatul meu cea mai mare parte din traducere, la prima ei redactare. În afară de aceasta, prin prezenţa aproape necontenită şi prin stăruinţa ce-a pus-o pe lângă mine de-a face această traducere, mi-a alimentat curajul în mod considerabil ca să pot duce până la capăt o muncă atât de ostenitoare, pe care altfel nu cred că aş fi săvârşit-o. Tot P.C. Sa a executat şi coperta.”12

„Ajutorul hotărâtor la tipărirea acestui volum l-a dat însă iarăşi bunul meu fost student, Părintele Ieromonah Arsenie de la Mănăstirea Brâncoveanu. Datorită abonamentelor masive ce le-a procurat P.C. Sa, am putut face faţă unor greutăţi ce se ridicau ca munţii în calea tipăririi acestui volum. P.C. Sa poate fi numit pe drept cuvânt ctitor de frunte al Filocaliei româneşti. După imboldul ce mi l-a dat necontenit la traducerea acestei opere, acum susţine cu putere neslăbită lucrarea de tipărire. Dacă Dumnezeu va ajuta să apară întreaga operă în româneşte, acest act va rămânea legat într-o mare măsură de numele P.C. Sale şi de mişcarea religioasă pe care a trezit-o în jurul Mănăstirii de la Sâmbăta de Sus, pe cele mai autentice baze ale tradiţiei ortodoxe şi cu mijloacele celei mai curate duhovnicii, ale învăţăturii stăruitoare şi ale dragostei de suflete.”13

Intrarea în monahism la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus

Zian Boca s-a închinoviat la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus în iunie 1939,14 fiind deja diacon celib (probabil hirotonit în 29 septembrie 1935, cf. Părintele Veniamin Tohăneanu).

După aproape un an de zile, în 3 mai 1940, are loc tunderea în monahism la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, primind acum numele de Arsenie. Evenimentul este consemnat şi de „Revista Teologică” din 1940, editată la Sibiu.

„Pelerinajul de la Mănăstirea Brâncoveanu a întrunit la rugăciunea de obşte şi în acest an, în Vinerea din Săptămâna Luminată (deci de praznicul Izvorului Tămăduirii n.n.), cler şi popor din tot jurul. Î.P.S. Mitropolit Nicolae şi P.S. Episcop Nicolae Colan al Clujului, au slujit Sfânta Liturghie şi au cuvântat închinătorilor.

Cu acest prilej – se spune mai departe – s-a săvârşit impresionanta slujbă a tunderii în monahism a Părintelui Ierodiacon Arsenie Boca. Despre nevoinţele şi virtuţile acestui prim cetăţean al restauratei ctitorii voevodale de la Sâmbăta de Sus, vorbim altundeva.”15

Tot aici mai aflăm următoarele:

„Cu prilejul îndătinatului pelerinaj anual de la Sfânta Mănăstire Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, a fost tuns în monahism tânărul diacon Zian V. Boca, luând numele de Arsenie.

Cuviosul Ierodiacon Arsenie Boca este absolvent al Academiei noastre Teologice «Andreiane». Remarcat încă de pe băncile şcolii pentru deosebitele-i înclinări spre viaţa monastică, a fost trimis de Î.P.S. Mitropolit Nicolae al Ardealului la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, pentru a şi perfecţiona marele său talent de pictor, iar apoi la Sfântul Munte Athos şi la Atena. Întors în ţară, şi-a petrecut viaţa la Sfânta Mănăstire Brâncoveanu, departe de forfota lumii, alternând rugăciunea cu studiul picturii bisericeşti. E un caracter integru şi un monah de aspră tărie duhovnicească.

Vechiul şi statornicul gând al Î.P.S. nostru Mitropolit Nicolae de a alcătui o trupă de călugări luminaţi, prin aceste intrări în cinul monahal, este pornit pe calea înfăptuirii”.16

Şi presa vremii ţine să vorbească despre „mişcătoarea şi emoţionanta tundere în monahism” a unuia din „luminaţii absolvenţi ai Academiei Andreiane”:

„Duhul lui Brâncoveanu se va fi bucurat împreună cu îngerii din ceruri că în această zi mare, «Vinerea» din Săptămâna Învierii Domnului, «Isvorul tămăduirii», poporul român ortodox venit pe timp ploios, ca să-şi întâmpine ierarhul care îi poartă bucuriile şi necazurile în sufletul său de mare român şi de mare creştin, a simţit încă o dată cum se revarsă peste el binefacerile cerului la rugăciunile şi binecuvântările pe care cei doi ierarhi, Î.P.Sf. Mitropolit Nicolae, şi P.S. Nicolae Colan al Clujului înconjuraţi de sobor de preoţi, le îndreptau către Cel Atotputernic.

În adevăr, săvârşirea sfintei liturghii a fost pentru toţi cei ce veniseră la Sâmbăta de Sus, prilej de bucurii care au făcut să stoarcă lacrimi din ochi. Vreau să vorbesc de mişcătoarea şi emoţionanta tundere în monahism pe seama acestei ctitorii voevodale, a unuia din mulţii şi luminaţii absolvenţi ai «Academiei Andreiane», părintele diacon Boca, diplomat al Şcoalei de Belle-Arte din Bucureşti. Moţ după locul de naştere, crescut şi îndrumat în studiul teologiei, tânărul monah a înţeles să dea ascultare gândurilor marelui Ierarh al Bisericii noastre, consacrându-şi viaţa lui Hristos prin studiul picturii bisericeşti, pe care s-o desfăşoare acolo în liniştea munţilor pe care Brâncoveanu îi alesese ca loc de retragere şi de rugăciune.

Iată de ce, cred că duhul lui Brâncoveanu a tresăltat de bucurie văzându-şi opera reînviată şi împodobită în chip atât de minunat de Mitropolitul Ardealului din România Mare, care se pare că a fost înscris în planul Providenţei să reia şi să afirme în chipul cel mai solemn testamentul Voevodului martir împotriva tuturor gândurilor celor rele atât dinlăuntrul, cât şi din afara hotarelor ţării noastre.”17

Preot-duhovnic la Mănăstirea Brâncoveanu

În 10 aprilie 1942 Părintele Arsenie a fost hirotonit preot.18

„În Vinerea Izvorului Tămăduirii din acest an (1942 n.n.) a avut loc la Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus obişnuitul pelerinaj.

Pelerinii, veniţi în număr destul de mare, faţă de timpurile grele ce le străbatem şi de vremea ploioasă, au avut mari bucurii duhovniceşti.

S-a slujit Sfânta Liturghie atât la altarul mănăstirii, cât şi în aerul liber. Î.P.S. Sa a hirotonit cu acest prilej pe Cuviosul prodiacon Arsenie Boca întru ieromonah, iar pe tânărul, absolvent de Teologie, Vasile Şortan întru diacon pentru trebuinţele mănăstirii.

Predica înălţătoare şi duioasă a Î.P.S. Sale a stors lacrimi pelerinilor.

A urmat sfinţirea apei la fântâna tămăduitoare şi un Sfânt Maslu cu mare sobor de preoţi.

Mănăstirea lui Constantin Brâncoveanu a reînviat în toată puterea duhovnicească. Peste Ţara Oltului suflă cu putere duhul lui Dumnezeu prin mijlocirea mănăstirii reînviate din mormântul în care o aşezaseră adversarii neamului şi ai credinţei drepte”.19

Curentul spiritual de la Sâmbăta sau
„Filocalia pentru toţi”

„În anii de ctitorie la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, se remarcă în chip strălucitor ca «pictor de suflete după modelul Domnului nostru Iisus Hristos» (Nichifor Crainic). Se reînvie acum o tradiţie a marilor pelerinaje la locurile sfinte. La acea «bulboană spirituală uriaşă», mulţimile nu mai contenesc, cum exclamă cu admiraţie Nichifor Crainic: «Ce vreme înălţătoare când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir».”20

După numai un an de la hirotonia întru preot a Părintelui Arsenie, deci în 1943, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae mărturisea, cu sufletul plin de bucurie, despre lucrarea duhovnicească cu totul deosebită a fostului său elev, „încrestând”, cum zice chiar dânsul, „faptele care ilustrează modul în care trebuie să se lucreze în zilele noastre şi care pot influenţa astfel asupra altora, preoţi şi credincioşi”.

„De mult ne simţeam datori să scriem în această foaie despre lucrarea duhovnicească ce se săvârşeşte zi de zi la Mănăstirea Brâncoveanu, cu largi şi adânci efecte în viaţa poporului nostru.

Într-o foaie ca a noastră, nu se dau numai îndemnuri pentru ceea ce ar trebui să se facă în scopul întăririi credinţei, ci se încrestează faptele care ilustrează modul în care trebuie să se lucreze în zilele noastre şi care pot influenţa astfel asupra altora, preoţi şi credincioşi.

Cu atât mai mult eram datori să vorbim despre o lucrare de proporţiile celei de la Sâmbăta de Sus, care taie azi brazdă adâncă în viaţa sufletească a unor întinse cercuri de credincioşi.

Am evitat totuşi până acum să scriem, mai ales pentru că simţeam că mişcarea de la Mănăstirea Brâncoveanu e ceva care se situează deasupra întâmplărilor în jurul cărora se pot face exerciţii gazetăreşti; ea trebuie să continue a se desfăşura dincolo de zgomotul şi de curiozitatea întreţinute în jurul unor realităţi umflate de gazete, ca lucrurile sfinte şi mari, ca creşterea grâului, ca viaţa intimă a familiei, ca respiraţia continuă, ca rugăciunea zilnică.21

Dar precum se opreşte omul măcar câteodată din galopul atenţiei spre atâtea lucruri neesenţiale şi zgomotoase, privind într-o meditaţie serioasă la ceea ce e cu adevărat plin de valoare pentru exitenţa sa, tot aşa era necesar să aducem vorba cândva despre ceea ce se petrece la Mănăstirea Brâncoveanu, ca să nu merităm bănuiala de cine ştie ce păcat.

O facem deci cu riscul de a supăra pe Părintele Arsenie, ostenitorul smerit de la Sâmbăta, care consideră vorba bună care i se spune ca cel mai mare rău ce i se poate face.

Gândul Î.P.S. Mitropolit Nicolae de-a iniţia prin restaurarea mănăstirii martire a lui Constantin Brâncoveanu nu numai reînfiinţarea monahismului din Transilvania, ci, cu voia lui Dumnezeu, o refacere generală a duhului călugăresc ortodox, atât de scăzut în ultimele timpuri, a început să-şi arate rodul cel mai promiţător.

Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus nu e loc pitoresc de excursii şi de distracţii înrămate în chenare arhaice, ci mediu de zguduiri sufleteşti înnoitoare, de întâlniri serioase ale sufletelor cu vocea lui Dumnezeu care le obligă la o viaţă scoasă din mocirla inconştienţei şi plăcerilor uşoare.

Pe pajiştile mănăstirii şi prin încăperile ei se află zilnic 200-300 de fiinţe omeneşti îngenuncheate pe sub streaşinile ei în rugăciune şi scrutându-şi trecutul de păcate a căror povară nu o mai pot suporta.

Mulţi dintre ei, veniţi de la sute de kilometri, stau acolo câte 2 până la 5 săptămâni, hrănindu se numai cu pâine şi apă, dar simţindu-se atât de bine şi de întremaţi, încât nu le-ar mai veni să plece, iar dacă pleacă se întorc la scurte intervale.

Cine îi urmăreşte dimineaţa în timpul predicilor Părintelui Arsenie, trecând rând pe rând din starea de încântare pentru frumuseţile duhovniceşti care le sunt dezvăluite, la hohotele de plâns pentru păcatele lor, nu mai poate fi în mod continuu omul care a fost.

Dar ceea ce te covârşeşte lângă aceşti oameni este încordarea cu care aşteaptă să le vină rândul la mărturisirea păcatelor, când fiecare ştie că Părintele va sta numai cu el 4-5 ore în convorbire intimă purificându i toate măruntaiele sufletului şi toate colţurile trecutului de petele chinuitoare ale păcatului. Te înduioşează să-i auzi sărmanii alergând în întâmpinarea Părintelui cu strigătul: «Părinte, dar de mine când vezi, că nu mai pot purta povara pe mine».

În ce constă taina acestor impresionante efecte ale lucrării Părintelui Arsenie şi care sunt elementele programului său de lucru?

Fără îndoială că mijlocul prin care lucrează Dumnezeu în suflete este cuvântul pe care îl rostim în numele Lui. Dar cuvântul are o eficacitate deplină numai când are acoperirea aurului care este viaţa celui ce-l rosteşte. Atunci e un cuvânt ce se rupe dintr-o fiinţă care a devenit rug al credinţei şi mută focul la auzitori. Despre viaţa Părintelui Arsenie nu e necesar să vorbim, căci asprimea ei e cunoscută şi nu vrem să-l supărăm lăudându-l.

Cuvântul său porneşte din neclintirea de stâncă a celui ce nu se târguieşte şi nu se clatină ca trestia bătută de vânt, ci e întreg aşa cum îi este vorba: curat, opus oricărei patimi şi oricărui gând de mândrie.

Programul Părintelui Arsenie? Prin ceea ce a făcut din sine şi prin ceea ce propovăduieşte, este o vie restaurare a celui mai autentic duh ortodox. La noi credeau mulţi că tradiţia răsăriteană, cu duhul ei de înfrânare, e prin definiţie ceva pasiv, lipsit de forţă. Cine vrea să vadă gâlgâitul vieţii celei mai cuceritoare şi forţa cea mai copleşitoare, n-are decât să meargă la Sâmbăta de Sus.

Predica de la Sâmbăta de Sus are ca obiect principal combaterea păcatului prin trezirea gândului la prezenţa vie a lui Hristos. De aceea treapta în care culminează pregătirea pelerinului este mărturisirea. Te minunează acuta sensibilitate faţă de povara insuportabilă a păcatului ce se trezeşte în oameni la Sâmbăta.

Părintele Arsenie arată cât de mult se poate înflăcăra prin trăire tot tezaurul dogmaticei şi al disciplinei răsăritene. Hristos lucrează numai prin Sfintele Taine şi în Biserică. Fiecare credincios e obligat să rămână între semenii săi, rugându-se pentru ei, crezând pentru ei, fiind răspunzător pentru ei. Orice individualism sau mândrie dornică de afişaj, de nuanţă sectară este lovit în cap. Smerenia şi puritatea vieţii sunt condiţiile sau mai bine zis condiţia neapărată a mântuirii.

Ne este imposibil să redăm măcar schematic toate laturile propovăduirii de la Sâmbăta de Sus.

Ţinem doar să mai accentuăm importanţa naţională pe care o are lucrarea de acolo. Peste neamul nostru s-a abătut ca un adevărat flagel obişnuinţa avorturilor. Nimic nu poate zăgăzui revărsarea lui. Statul ca entitate impersonală îl combate. Dar organele personale ale lui îl practică şi îl promovează. Numai o zguduire religioasă a conştiinţelor poate ajuta aici. Părintele Arsenie a identificat aici o mare racilă şi a pus fierul roşu pe ea. Se cunosc deja numeroase cazuri de familii care, trezite la conştiinţa acestui păcat, s-au recules cu hotărâre. E de aşteptat ca această trezire să treacă de la om la om şi să putem înregistra nu peste mult efecte remarcabile.

În orice caz mişcarea de înnoire, de radicalizare a vieţii creştine în sensul restaurării ei sănătoase, chiar de va fi reprezentată numai prin elemente puţine în satele noastre, va exercita o influenţă binefăcătoare asupra unor cercuri cât se poate de largi.”22

Atras de mişcarea de la Sâmbăta, Petru Boldor (colegul de bancă de la Liceul din Brad) petrecea aici trei săptămâni, când l-a auzit pe Părintele Stăniloae afirmând cu admiraţie: „Părintele Arsenie e un fenomen unic în istoria monahismului românesc”.23

Prin urmare, reţinem „importanţa naţională” pe care o avea lucrarea de acolo şi faptul, pe care trebuie să-l recunoaştem şi noi astăzi, că „Ne este imposibil să redăm măcar schematic toate laturile propovăduirii de la Sâmbăta de Sus” (Părintele Dumitru Stăniloae).

În anii aceia de profundă efervescenţă spirituală, de trăire în duhul Sfinţilor Părinţi, în lăcaşul de închinăciune de la Sâmbăta de Sus, Părintele zideşte în sufletul miilor de oameni care caută aici răspuns la marile întrebări existenţiale. Într-o scrisoare trimisă fostului său coleg de bancă de la liceul din Brad (Petru Boldor), Părintele Arsenie se destăinuie: „M-am înhămat la carul unui ideal cam greu: Transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu şi frate al Fiului Său mai mare. Însă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieţi”.24

Mănăstirea Sâmbăta, o altă „Filocalie”

„Spaţiul din jurul bisericii era o veritabilă lucrare de artă, cu mici izvoraşe, podeţe ca într-o lume de basm, mici bazine de apă cristalină de munte, lăsând să se întrevadă reflexe diamantine de roci alese ca pietre semipreţioase, totul înconjurat de boschete înflorite şi pajişti ireale prin frăgezimea lor.”25

Părintele Arsenie nu se străduia numai cu cuvântul rostit să împodobească sufletele credincioşilor cu virtuţi şi să-i facă pe aceştia sensibili la armonie şi frumos, ci şi împrejurimile mănăstirii, pe care dânsul, ca un artist, le-a aranjat şi îngrijit în aşa fel încât totul să arate ca un colţişor de rai (fotografiile din acea vreme sunt foarte grăitoare în acest sens), mărturiseau în chip tăcut despre misiunea doxologică şi iconografică a omului, prin aceasta Părintele arătând că îndemnul „Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este” înseamnă şi: „Fiţi frumoşi, precum şi Tatăl vostru Cel din ceruri este frumos”.26

Legătura Părintelui Arsenie cu rezistenţa anticomunistă din munţi

Între rezistenţa anticomunistă care exista în Munţii Făgăraşului şi Părintele Arsenie Boca, în acea perioadă duhovnic la Sâmbăta, s-a spus şi se mai spune că a fost o legătură, şi anume că Părintele i-a ajutat „direct” pe luptătorii din munţi, „moral şi material”. Aşa mărturisesc supravieţuitorii rezistenţei anticomuniste, care, în 1995, au ridicat în faţa Mănăstirii Sâmbăta o cruce-monument „în memoria celor ce s-au jertfit în luptele cu comunismul ateu” şi pe care monument, la „loc de cinste”, au trecut numele Părintelui Arsenie Boca, din următoarele motive: „În calitate de stareţ al Mănăstirii Brâncoveanu, a ţinut ca nimeni altul flacăra credinţei, împotriva comunismului ateu, aducând lumea lângă altarele lui Hristos. Am evaluat această rezistenţă ca fiind mai importantă decât lupta politică sau armată anticomunistă; Părintele Arsenie Boca i-a ajutat direct pe luptătorii din Rezistenţa făgărăşeană, în anii 1945-1948, moral şi material; Cu sprijinul său s-au ţinut aici, în anul 1947, consfătuirile ce au dus la o unitate de luptă a tuturor forţelor anticomuniste din ţară; Pentru atitudinea sa anticomunistă, Părintele Arsenie a fost alungat, arestat în mai 1948, torturat de Securitate şi condamnat la închisoare şi Canal, peste tot fiind un exemplu de demnitate şi un sprijin pentru fraţii săi de suferinţă. A fost ţinut apoi cât mai departe de Sâmbăta, până la moarte, umilit şi izolat, dar permanent căutat de năpăstuiţii din regiune, cărora le dădea sfaturi şi îmbărbătare. Pentru toate acestea am socotit că Părintele Arsenie Boca a fost omul cu cel mai mare aport în lupta anticomunistă. Şi, ca un semn de înaltă preţuire, i-am trecut numele pe crucea ridicată la mănăstirea unde a fost atâţia ani stareţ. Fie-i pomenirea neîntinată!”.27

Despre legătura Părintelui Arsenie cu rezistenţa din munţi, în afară de supravieţuitorii rezistenţei anticomuniste făgărăşene sau de alţi foşti deţinuţi politici28 ne vorbeşte chiar Mitropolitul Ardealului, Î.P.S. Părinte Antonie Plămădeală.

„De rezistenţa din munţi se vorbea şi în ziare, deci nu era un lucru de care să nu se ştie. Se ştia că există grupuri de ofiţeri, se ştia de grupul din părţile Timişoarei, de grupul din Carpaţii Meridionali. Eu ştiam chiar mai mult decât atât. Am avut relaţii cu Părintele Arsenie Boca, la acea vreme stareţ la Mănăstirea Brâncoveanu, care era mentor spiritual al întregii Transilvanii şi chiar dincolo de hotarele munţilor. Veneam şi-mi petreceam vacanţele aici. (…)

Student la Bucureşti fiind am auzit de mişcarea de la Sâmbăta, dar nu numai eu, ci mulţi alţii. Cu banii pe care am putut să-i economisim din bursă, am venit într-o primă vacanţă la Sâmbăta. (…) După ce am făcut o primă vacanţă aici, după ce am avut o primă discuţie cu Părintele Arsenie aici, el a pus cumva ochii pe mine. Deşi aici veneau studenţi de la Cluj şi din alte părţi, eu am devenit preferatul lui. (…)

În felul ăsta, el a căpătat în mine o încredere deosebită, atât de mare, încât ieşeam numai eu cu el uneori, la plimbare pe lac. O dată a avut îndrăzneală, dar şi-a mărturisit şi încrederea în mine, încredere pe care eu nu am călcat-o niciodată, că ne-am întâlnit acolo cu cei din munţi, cărora el le umplea sacii cu mâncare. Asta deja vă poate spune ceva!

Cel care a ridicat de curând troiţa aceasta din faţa Mănăstirii Brâncoveanu în memoria celor care au murit în rezistenţa din munţi ştie foarte bine aceste lucruri. Delegaţi de-ai lor, îmbrăcaţi în ciobani, veneau aici în mănăstire şi Părintele Arsenie le umplea desagele cu pâine, cu slănină şi cu de toate. La multe din acestea am fost şi eu martor. Nu se poate spune, cum a spus un anumit părinte, care a şters numele Părintelui Arsenie de pe această cruce, că înseamnă că l-am politizat pe Părintele Arsenie. Nu este adevărat! Eu ştiu lucrurile aşa cum s-au petrecut şi nu înseamnă că l politizez pe Arsenie şi că îl scot din rândul sfinţilor aşa cum încearcă el să o facă… El apăra atunci o cauză sfântă, care era a libertăţii şi a credinţei şi îi ajuta pe cei din munţi, indiferent de ce culoare politică erau ei.

Deci, eu am fost martor cum Părintele Arsenie le transmitea şi le dădea traistele acestea pline cu alimente pentru cei din munţi. Eu am fost martor, de mai multe ori, la convorbirile Părintelui Arsenie cu Nicolae Pătraşcu, cel care a fost după Codreanu şi după Sima, conducătorii Mişcării Legionare din România, şi cel care a făcut pactul cu Teohari Georgescu în legătură cu încadrarea legionarilor în noua societate. Sigur, era un pact de formă, pe care nu l-au respectat şi pentru care Pătraşcu a fost după aceea arestat şi a şi murit în închisoare, dar eu am asistat la convorbirile lui Pătraşcu cu Părintele Arsenie Boca. Eu am asistat la convorbirile pe malul lacului ale Părintelui Arsenie cu cei paraşutaţi prin anii aceia din Germania, care venau să organizeze rezistenţa românească. Cred că printre ei era şi Vică Negulescu, cel care a scris, de curând, o carte şi nu spune că Părintele Arsenie era legionar cumva. Nu! El o făcea în numele credinţei creştine şi în numele datoriei lui îi ajuta pe cei persecutaţi.”29

Cu toate acestea însă, „toţi cei ce au participat la acele cursuri de spiritualitate creştină din anii 1946-1948, care alcătuiesc Cărarea Împărăţiei, ştiu foarte bine că Părintele n-a îndrumat pe nimeni la rezistenţă şi nesupunere, ci tuturora le-au spus că n-au căderea şi puterea să împiedice ce trebuie să vină, îmbiindu-le trăirea cu toată sinceritatea a idealului creştin, sintetizat în Predica de pe Munte, pe care l-a mărturisit până în ultimele ceasuri ale vieţii. Deci Dumnezeu este Cel care rânduieşte ce trebuie să vină asupra oamenilor, în funcţie de purtările lor, de ascultarea lor de Dumnezeu, şi de încreştinarea vieţii lor cea de toate zilele”.30

Este foarte potrivit să menţionăm aici mărturia realistă a Părintelui Arhimandrit Teofil Părăian şi să luăm aminte la ea:

„Părintele Arsenie spune undeva, într-o predică de-a lui, este undeva scris, că antisemitismul nu ţine de creştinism, că creştinul nu-i voie şi nu poate să fie antisemit. Pe monumentul de la Sâmbăta scrie: «Mamă ţară, ei pentru tine au murit». Şi este scris (era) numele Părintelui: «Ieromonah Arsenie Boca». Ori Părintele nu a murit pentru ţară. Părintele poate că o fi avut o legătură cu vreunul dintre ei, dar nu avea nici un rost. Adică partizanii, în momentul în care au ajuns în munţi, nu au mai putut face nimic pentru ţară, pentru binele ţării, cu credinţă religioasă. De ce? Pentru că ei, din momentul în care s-au retras în munţi, nu au mai făcut altceva decât să-şi păzească pielea. Au rezistat cât au rezistat, dar, se ştie, unii dintre ei au fost prinşi, iar alţii au murit în luptele cu Securitatea.”

Chilia din munte

„Cât de frumoase sunt pe munţi picioarele trimisului care vesteşte pacea, a solului de veste bună, care dă de ştire mântuirea …” (Isaia 52, 7).

Părintele Arsenie a avut mereu în vedere nevoinţele ascetice şi aceasta începând încă de timpuriu, de când era student, încât între colegi era considerat un „sfânt”.

„Dintr-o autentică dorinţă de trăire spirituală, fără îndoială şi cu multă sinceritate, a început să ducă o viaţă foarte ascetică. Pleca dimineaţa la pădure, având cu el o scândurică subţire pe care îngenunchea la rugăciune şi medita îndelung.”31

Prin urmare Părintele Arsenie avea deja o pregătire ascetică când s-a aşezat la mănăstire. Şi atunci, dorinţa construirii unei chilii în inima muntelui şi dorinţa retragerii ne pare firească.

După constatările la faţa locului ale Părintelui Boldor, la izvorul văii Sâmbăta, pe o muchie de „cleanţ”, cu un povârniş aproape vertical, terasează stânca. În interiorul masivului, „scobeşte” o deschizătură cu înălţimea 1.65-1.75 m şi lăţimea de 0.80 m, pe care o lărgeşte în interior, cu intenţia de a realiza o chilie în „inima” muntelui. Ivindu-se fisuri în stâncă, construieşte o schelă suspendată în faţă, spre cursul văii, şi „atacă” frontal muntele printr-o deschidere boltită de circa 2 m, înaintează cam 1 m, după care lucrarea se opreşte.32

„Părintele Arsenie a fixat un loc socotit de retragere, care până la urmă nu a fost de retragere, nici pentru el şi nici pentru altcineva, pentru că e în apropiere o cabană turistică. Nu Părintele a săpat singur chilia, aşa cum se crede. Părintele a lucrat cu oameni. (Părintele dacă a vrut să facă o treabă găsea totdeauna priză la oameni. Oamenii veneau şi îl ajutau. Dacă găsea la râu o piatră mare care se potrivea undeva la mănăstire, imediat aranja cu cineva să aducă piatra cu un car cu bivoli.)

Chilia e un început, un hol din care urma să se desfacă o cameră în stânga. A renunţat pentru că a constatat că se infiltrează apă. Şi atunci, a renunţat şi din motivul acesta, a renunţat şi pentru că el a plecat, şi s-a renunţat şi pentru că erau partizani pe munte şi să nu se facă o legătură între Părintele şi partizani.” (Arhimandritul Teofil Părăian)

(Nu ştim dacă Părintele Arsenie ar fi vrut să se retragă acolo cu totul sau numai în anumite perioade, însă suntem convinşi că dacă s-ar fi retras, nu o făcea de dragul senzaţionalului sau ca să se pregătească pentru vreo datorie oarecare, ci ar fi făcut-o cu convingerea, dragostea şi dorinţa pe care au avut-o şi alţi oameni cu viaţă îmbunătăţită care „au fugit de lume” din dorinţa, care-i mistuia, de a rămâne singuri cu Dumnezeu.)

Dar, în cele din urmă, şi cu Părintele Arsenie s-a întâmplat ca şi cu alţi părinţi duhovniceşti: Dumnezeu a primit iubirea lor şi i-a trimis înapoi în lumea din care doreau să se retragă ca tămăduitori ai ei.

„Chiar dacă nu i-ar fi trimis înapoi, fuga lor ar fi fost la fel de creatoare şi ar fi avut o însemnătate uriaşă pentru societate; fiindcă monahul ajută lumea nu prin cele pe care le spune sau face, ci prin însăşi existenţa sa, prin stare de rugăciune neîncetată care se identifică cu sinea lor cea mai lăuntrică. Dacă Antonie cel Mare şi Sfântul Serafim de Sarov n-ar fi făcut nimic altceva decât să se roage în pustia în care se găseau, ar fi fost la fel de mari făcători de bine pentru semenii lor. Dar Dumnezeu i-a menit din veci să slujească celorlalţi într-un mod mai direct. Această slujire directă şi văzută era însă o consecinţă esenţială a slujirii nevăzute pe care o aduceau prin rugăciunea lor.”33

Chilia Părintelui a rămas până astăzi un loc de pelerinaj unde credincioşii se roagă, pun o floare sau aprind o lumânare.

Ultimul mare praznic sărbătorit de Părintele Arsenie la Sâmbăta

Acesta a fost de Izvorul Tămăduirii (7 mai) din anul 1948, şi, după spusele unui martor, a fost cel mai înălţător dintre toate praznicele la care participase până atunci la Sâmbăta. Mişcarea religioasă de aici avea deja anvergură naţională.

„Am fost şi în anul acesta în pelerinaj la Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus din jud. Făgăraş. Cu toate că sunt un vechi cercetător al mănăstirii, prăznuirea de acum m-a covârşit cu desăvârşire.

Timpul era nehotărât, pe alocuri plouase şi-n alte părţi se pregătea de ploaie. Vineri, în ziua praznicului, a început ploaia din zori la mănăstire, o ploaie măruntă şi deasă, stăruitoare. Cu toate că ploaia era binevenită pentru pământul însetat, fiind o binecuvântare de la Dumnezeu, ne săgeta totuşi inima, întrucât ea avea să împiedice pe credincioşii pelerini din satele vecine de a veni la praznic. Şi ploaia a ţinut până către ora 8. Atunci, ca prin minune, norii s-au risipit şi raze aurii de soare şi lumină au înveselit făptura gingaşă a mănăstirii.

Câteva sute de închinători veniseră din ajun, iar acum au început să curgă miile din toate părţile. Veneau cu căruţe pe drumul cel mare pietruit, şiruri, şiruri. Veneau apoi cete, cete, pe jos, bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, fete şi copii. Tineretul din Drăguş, Vişti, Arpaşe, Sâmbete, Lisa şi alte sate, în hainele de sărbătoare, măiestrit cusute şi împodobite în cele mai felurite şi mai plăcute culori. Închinătorii cei mai îndepărtaţi au fost cei din părţile Braşovului, ale Branului, ale Târnavelor, cu excepţia unor oaspeţi distinşi şi studenţi de la Bucureşti.

Liturghia arhierească

La ora 9.30 clopotele mănăstirii au început să sune într-un dangăt prelung şi într-o armonie cerească. Două zeci şi patru de preoţi în odăjdii de mare sărbătoare au ieşit întru întâmpinarea Î.P.S. Sale Nicolae, Mitropolitul Ardealului, care venea ca în fiecare an să slujească la altarul ridicat în mijlocul pădurii de fag. Miile de închinători îşi arătau bucuria şi mulţumirea sufletească şi îngenuncheau cu evlavie în faţa înaltului păstor, primindu-i binecuvântarea.

În tot decursul Sfintei Liturghii, alte şi alte cete de închinători soseau, astfel încât la ceasul predicii am putea spune că se aflau în jurul altarului cam 10.000 de suflete. Întreg acest popor păstra cea mai adâncă reculegere şi urmărea cu evlavie desfăşurarea Sfintei Liturghii. Răspunsurile liturgice le-a dat şi în anul acesta corul din Făgăraş, sub foarte iscusita conducere a D-lui Prof. Roşeală, iar troparul Învierii, Hristos a Înviat, răsuna ca un strigăt de biruinţă din miile de piepturi ale închinătorilor.

Predicarea Evangheliei

Vatra Mănăstirii de la Sâmbăta a ajuns astăzi un puternic amvon de propovăduire. Obişnuit, pelerinii vin la Mănăstire pentru a se împărtăşi cu Sfintele Taine şi pentru a asculta cuvânt de învăţătură şi zidire sufletească. Aceste daruri li se împărtăşesc în toată vremea. Mănăstirea de la Sâmbăta în această privinţă corespunde pe deplin cerinţelor vremii de astăzi: ea este o şcoală de luminare a poporului, de deşteptare din somnul păcatelor, de orientare la o viaţă curată şi de folos oamenilor şi plăcută lui Dumnezeu. Nu numai la marile praznice, ci duminică de duminică şi sărbătoare de sărbătoare, slujitorii mănăstirii, ieromonahi cuvioşi ca: Arsenie, Mihail, Serafim, ierodiaconul Nicolae, toţi licenţiaţi şi doctori în Teologie, ţin sus predicarea cuvântului Evangheliei, dând cu putere învăţătură poporului. Ba unii din părinţii mănăstirii au ţinut cicluri întregi de predici, pentru tot poporul în general şi pentru studenţi şi tineret în special. (Aici se face referire la Părintele Arsenie, care, se ştie, organiza acele „vacanţe spirituale” la care participau cu mult interes tineri şi studenţi din Bucureşti şi din alte centre universitare.) În felul acesta predicarea Evangheliei la mănăstire e socotită ca ceva de sine înţeles şi aşteptată cu sete de închinători.

În ziua praznicului, rostirea cuvântului fu începută de către Î.P.S. Sa Mitropolitul nostru Nicolae. Mulţimea s-a strâns şi mai mult în jurul altarului. Era în faţa noastră o mare de capete, mii de perechi de ochi atârnau de figura senină, impunătoare, brăzdată de cei 66 de ani, dar plină de părintească iubire, a Î.P.S. Sale Nicolae, Mitropolitul nostru. Predica Î.P.S. Sale curgea natural, ca o apă limpede din izvorul său. A mânecat de la cuvintele Mântuitorului: «De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea» (Ioan 7, 37), punând în faţa ascultătorilor icoana vie, plină de lumină şi putere dumneziască a Mântuitorului Hristos. Mulţimea asculta mişcată şi sorbea cu nesaţiu din cuvintele vieţii.

Au urmat apoi la rând alţi 8 predicatori, protopopi, preoţi şi diaconi: Părintele Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, a vorbit cu adâncime despre Hristos, fântâna vieţii şi a nemuririi. Părintele consilier Nanu din Sibiu, cu străfulgerări de lumină, a mărturisit despre realitatea Învierii lui Hristos şi despre datoria noastră de a învia cu El. Protopopul Făgăraşului, Traian Ciocănelea, a zugrăvit icoana duioasă a unei cete de femei, în frunte cu o bătrână de 70 de ani, care au ţinut să facă pe jos, refuzând de a se urca în camion, pelerinajul la mănăstire. Părinţii ieromonahi: Arsenie, Serafim şi Mihail au vorbit despre marile daruri ale mănăstirii şi despre trebuinţa înnoirii sufleteşti a închinătorilor.

Părintele Mladin a evocat în cuvinte de foc mucenicia pentru Hristos a celor credincioşi, arătând că ctitorii de la Sâmbăta fac parte din ceata mucenicilor credinţei lui Hristos.

În încheiere, Părintele consilier Secaş din Sibiu a lăudat râvna închinătorilor, mai ales a femeilor, a căror râvnă este deosebită. A îndemnat apoi pe ascultători să-şi păstreze credinţa şi să împlinească cu sfinţenie datinile strămoşeşti. În fine, a adus mulţumiri tuturora pentru osteneala ce şi-au dat venind în pelerinaj.

Cele nouă predici, prin frumuseţea şi puterea lor, au înviorat pe ascultători, lucrând adânc în sufletul fiecăruia.

Fântâna cea frumoasă

Ca şi altă dată s-a făcut sfinţirea apei la fântâna de lângă altarul bisericii şi Taina Sfântului Maslu pentru bolnavi. Lucrul deosebit al acestui an a fost sfinţirea fântânii, botezată «cea frumoasă» din partea Î.P.S. Sale. Această fântână, clădită în mijlocul grădinii de pomi este o nouă înfăptuire după desenele şi planurile Părintelui Arsenie. Este o lucrare de mare artă. Numele primit la Botez şi l-a dobândit pe bună dreptate”.34

Fireşte că regimul comunist nu putea tolera aşa ceva şi era de aşteptat ca în cele din urmă să reacţioneze. Avalanşa poporului şi a tineretului spre Mănăstirea Brâncoveanu i-a speriat. Se bănuia că acolo unde este o aşa de mare adunare de oameni trebuie să fie neapărat şi instigaţie. Şi cine altcineva putea fi spionat şi arestat decât „instigatorul”, care devenea incomod şi care, în mentalitatea lor, putea ajunge oricând periculos având în vedere popularitatea pe care a are.35

Otilia Rădulescu Aroneasa mărturiseşte că l-a reîntâlnit pe Părintele Arsenie în vara anului 1948 la Securitatea din Braşov, unde a fost dusă şi dânsa pentru cercetări.

„Din spusele gardianului Raicu, un om în vârstă, care (după posibilităţile lui) m-a ajutat foarte mult, ocrotindu-mă, Părintele Arsenie era închis în subsolul clădirii. Datorită însă entuziasmului enoriaşilor din Schei care aduceau zilnic, în grupuri compacte, mâncare la poartă, sau poate altor interese, în ultima săptămână a lunii iulie, Părintele era scos la soare timp de o oră pe zi, pe o terasă a clădirii. La terasa aceasta aveam şi noi acces. Eu şi prietena mea Ita Tâmpănaru, eram «cazate» într-un birou gol şi la amiază, când era ceva mai multă linişte, puteam ieşi la aer. Părintele Arsenie era îmbrăcat în alb şi părea detaşat de tot ce-l înconjura. Din când în când se uita însă la noi, cu o privire pătrunzătoare. Puţinele cuvinte pe care ni le adresa erau pline de înţelepciune şi încurajare.(…) De altfel era ştiut că Părintele Arsenie, arestat ca legionar, nu era văzut cu ochi buni de guvern şi, poate, nici de mai marii Ierarhiei Bisericeşti.

Totuşi, harul său le impunea respect şi teamă.”36

Aceasta era starea lucrurilor când Părintele Arsenie a plecat la Prislop.37

Chemat la treapta arhieriei

Într-o cuvântare rostită (liber) la 5 iunie 1998 în aula Palatului Patriarhiei, cu prilejul comemorării a 50 de ani de la întronizarea Patriarhului Justinian, Î.P.S. Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului Feleacului şi Clujului, îşi aduce aminte că Patriarhul Justinian se gândea să-l cheme pe Părintele Arsenie la treapta arhieriei.

„În această ordine de idei, surprinzătoare a fost aplecarea lui Justinian, fost preot de mir, nu numai pentru viaţa monahală, ci şi pentru marile curente duhovniceşti. Primul dintre acestea, ca amploare, a fost cel creat de Părintele Arsenie Boca, pe atunci în Mănăstirea Sâmbăta de Sus, a cărui puternică influenţă spirituală cuprinsese, practic, întreaga ţară. Ştiu cu siguranţă că Patriarhul se gândea să-l cheme la treapta arhieriei, dar, precum se cunoaşte, Arsenie a fost arestat, dus în lagăre de muncă forţată şi apoi, practic, obligat să rămână inactiv.”38

Stareţ şi duhovnic la Prislop

„La 25 noiembrie 1948, mitropolitul de atunci al Ardealului, Dr. Nicolae Bălan (1929 1955), a adus personal la Prislop pe Ieromonahul Arsenie Boca, licenţiat în Teologie de la Sibiu şi absolvent al Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti, până atunci stareţ al reînviatei ctitorii brâncoveneşti de la Sâmbăta de Sus, care, cu două veacuri în urmă, avusese aceeaşi soartă ca şi Prislopul, fiind distrusă cu tunurile din ordinul generalului Bukow. Au fost de faţă noul vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, preotul Traian Belaşcu, cel care, cu câteva săptămâni în urmă, a condus acţiunea de revenire a preoţilor şi credincioşilor uniţi la sânul Bisericii strămoşeşti, arhidiaconul Ioan Circov de la catedrala mitropolitană din Sibiu şi preotul Traian Faur din Silvaşu de Sus. Mănăstirea era într-o stare jalnică, părăsită de ultimii trei vieţuitori uniţi – cu pereţii tuturor clădirilor plini de igrasie şi ameninţaţi cu dărâmarea, cu porţiuni mari din terenul aflat în preajma clădirilor duse de torentele pârâului Silvuţ, cu acoperişurile clădirilor mâncate de rugină, cu o gospodărie anexă foarte săracă şi neîngrijită.”39

„Poate că a fost o soluţie pe vremea aceea, pentru că Părintele începuse să fie prigonit şi urmărit de Securitate. Dar a avut loc şi un eveniment care s-a numit atuncea «revenirea greco catolicilor în sânul Bisericii Ortodoxe». Şi Părintele Arsenie poate că trebuia să plece de la Sâmbăta, să nu mai fie în atenţia mulţimii şi în atenţia Securităţii. În urma acestui eveniment al «revenirii», Mănăstirea de la Prislop, care a fost de fapt iniţial ortodoxă, dar a devenit greco-catolică, a fost părăsită de călugării greco-catolici. Erau câţiva şi au plecat şi a rămas mănăstirea goală. Şi Mitropolitul Nicolae Bălan trebuia să se îngrijească de reactivarea Mănăstirii, mai ales că bunurile fostei Biserici Greco-catolice au trecut în patrimoniul Bisericii Ortodoxe. Şi Mitropolitul l-a dus pe Părintele Arsenie să organizeze Mănăstirea de la Prislop. Acesta este motivul ştiut al mutării.

Părintele Arsenie, după ce s-a aşezat acolo, a avut şi el motivele lui ca să nu se mai întoarcă la Sâmbăta. În 1954 a fost o rebeliune la noi la Mănăstire. Ceva de neînchipuit: călugări să se răzvrătească! S-au răzvrătit împotriva Mitropolitului Nicolae Bălan care a restaurat mănăstirea, care i-a făcut călugări, care i-a hirotonit. A fost un preot şi 4 monahi. Şi părintele acela care a fost conducătorul acestei rebeliuni a fost sancţionat de Mitropolit, la fel ca şi ceilalţi patru. Preotul a fost caterisit şi exclus din monahism şi ceilalţi au fost excluşi din monahism. Şi atunci, părintele acela, înainte de a fi depus din treaptă a zis: «Părintele Arsenie nu a fost bun – l-a dat afară. Părintele Mihail nu a fost bun – un părinte care s-a mutat la o altă mănăstire; Eu nu-s bun. Cine-i bun?!». Şi atunci, un părinte de la Sibiu, Părintele Ieronim Grovu, care a fost conducătorul lucrărilor de restaurare de la Mănăstirea de la Sâmbăta, fiind el pe atunci consilier la Mitropolie la secţia economică, avea nişte scrisori. A scos din arhiva Mitropoliei nişte scrisori ale Părintelui Arsenie adresate Mitropolitului, scrise de la Prislop, şi nişte scrisori adresate Părintelui Ieronim Grovu – pe acestea le avea acasă, nu erau în arhiva Mitropoliei – şi astea le-a adus la Mănăstire şi le-a predat Părintelui Serafim să le citească obştii şi să se ştie de ce Părintele Arsenie nu a mai venit la Mănăstire, respectiv să se ştie că Mitropolitul l-a chemat pe Părintele Arsenie înapoi la Sâmbăta. Între timp ce s-a întâmplat: Mănăstirea Prislop a ajuns în Eparhia Aradului, deci Mitropolitul l-a chemat pe Părintele Arsenie, nemaifiind în Eparhia lui, l-a chemat la Sâmbăta. «Părinte Arsenie, hai la Sâmbăta, că eşti din eparhia mea, nu rămâne la Arad.» Şi Părintele Arsenie l-a rugat pe Mitropolit să îl lase în continuare la Prislop ca să consolideze relaţia între ortodocşi şi foştii greco-catolici şi Părintelui Grovu i-a scris, rugându-l să intervină la Mitropolit să îl lase la Prislop. Şi cu acest prilej Părintele Arsenie i-a scris Părintelui Grovu că «Oamenii sunt tot oameni». Adică cât s-a străduit el să realizeze ceva pentru ei (pentru cei de la Sâmbăta), însă oamenii au rămas tot oameni, nu i-a schimbat cu nimic. Asta era amărăciunea Părintelui.” (Arhimandritul Teofil Părăian)

Dar şi aici, cum vom vedea, Părintele a fost căutat de Securitate. Mutarea, aşa cum s-ar putea crede, nu a fost şi nici nu putea fi o rezolvare a acestei probleme.

Deci, Părintele Arsenie, îndrumat de Mitrolopitul Nicolae Bălan, a plecat la Mănăstirea Prislop unde a fost numit stareţ apoi duhovnic, loc unde îşi va pune iarăşi pecetea de ziditor de suflete şi ziditor de aşezăminte. Este cunoscut faptul că Părintele Arsenie a lucrat constant la Prislop, prin implicarea personală în restaurarea mănăstirii şi în toate celelalte munci de aici: tencuiala pentru pregătirea frescei, ridicarea schelei pentru pictura cu care dorea chiar dânsul să împodobească biserica, icoanele de pe tâmpla altarului, sculptarea iconostaselor şi a stranelor – în general lucrarea întregului mobilier liturgic, restaurarea bisericii şi a clădirilor anexe, la care a adăugat altele noi, amenajarea şi decorarea întregii curţi, un adevărat parc natural (ce ne aduce aminte de cel de la Sâmbăta), străjuit de o clopotniţă pe stâncă, gândită şi zidită tot de Părintele Arsenie.40

Primul hram la Prislop a fost în data de 8 mai 1949, de pomenirea Sfântului Ioan Evanghelistul şi a constituit „prima mare bucurie ortodoxă a mănăstirii, după două veacuri de năpăstuiri”.41

La 14 septembrie 1949, ziua Înălţării Sfintei Cruci, Vlădica Andrei a săvârşit, în curtea mănăstirii, prima liturghie arhierească ortodoxă. Cu acest prilej, Părintele stareţ Arsenie a fost hirotesit protosinghel. În cadrul aceleiaşi slujbe au fost tunşi în monahism: Stelian Manolache, cu numele de Dometie, şi Leonida Plămădeală42, care a primit numele de Antonie.43

În curând au fost hirotoniţi tot de Episcopul Andrei, unul ca ieromonah, celălalt ca ierodiacon. Cei doi tineri monahi însă n-au rămas mult timp la Prislop.44

Activitatea Părintelui Arsenie ca stareţ se încheie în 1950, pentru că între timp Prislopul devenise mănăstire de maici cu viaţă de obşte. În aprilie 1950, la decizia episcopului Andrei, au rămas primele 6 surori, care au fost închinoviate aici în luna mai 1950, punând începutul vieţii de obşte. Dintre acestea, sora Julieta Constantinescu, licenţiată în Teologie şi cu diplomă de absolvire a Facultăţii de Filozofie din Bucureşti, a fost tunsă în monahism la 6 august, de praznicul Schimbării la Faţă, primind numele de Zamfira, în amintirea celei de a doua ctitoră a mănăstirii. În 1951 Monahia Zamfira a fost numită stareţă a mănăstirii. Părintele Protosinghel Arsenie Boca a rămas în continuare la Prislop ca preot-duhovnic, ajutat pentru o vreme şi de Ieromonahul Dometie Manolache.45 Deci mănăstirea devenise între timp de maici, iar stareţa lor era acuma Monahia Zamfira Constantinescu.46

Aşa cum am amintit puţin mai sus, Părintele Arsenie a fost în continuare urmărit de Securitate. Oamenii autorităţii de stat îl „ridică” pe Părintele Arsenie pentru anchetă în noaptea de 15 spre 16 ianuarie 1951. Într-o scrisoare din 26.01.1951, Părintele Dometie scria către Episcopia Ortodoxă Română a Aradului:

„…la ora 5 dimineaţa, părintele Arsenie Boca, stareţul astei mănăstiri, a fost ridicat de un grup de 10 oameni din partea autorităţii. Nu ni s-a prezentat nici un ordin. Procedeul a fost brutal. Au intrat în chiliile surorilor, vorbind necuviincios. Toate acestea, fără nici o motivare.”47

Într-o altă scrisoare, scrisă tot în data de 26.01.1951, Părintele Dometie împreună cu maicile Prislopului solicită sprijinul ierarhului Aradului, pentru stareţul lor. Aşa cum am zis, Părintele Arsenie s-a întors la Prislop după un an, adică în 1952, de Buna Vestire. Ajuns acasă, îi scrie episcopului Andrei al Aradului următoarele:

„De Buna Vestire, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns acasă, la Prislop: sănătos, mult folosit şi tot atâta de senin.

Bucuria n-are multe vorbe, de aceea, dimpreună cu obştea, V-o împărtăşim aşa cum e: cu recunoştinţă şi smerită metanie, pentru că faceţi parte, în toate privinţele, din motivele ei.

Am aflat că după Paşti veniţi la noi. Vă aşteptăm, aşa cum vechii creştini îşi aşteptau Părinţii. Dar, pe lângă motivul străvechi, mai e şi unul local, mai nou: îndeplinirea ultimelor forme în conducerea obştei de aci, – ceea ce-mi va asigura şi mie răgazul preocupării şi de ceilalţi talanţi ce i am, cu care încă n-am lucrat nimic pentru Iisus.

Al Prea Sfinţiei Voastre fiu duhovnicesc, Arsenie. Prislop, 3.04.1952.”48

Se ştie că în această perioadă Părintele Arsenie a fost dus la Canal unde a stat 9 luni de zile. În cartea Viforniţa cea mare a lui Dimitrie Bejan49 aflăm că Părintele Arsenie a fost dus, înainte de a fi la Canal50, şi la Ocnele Mari. Nu spune însă în ce an.

Părintele Arsenie a rămas duhovnic al Mănăstirii Prislop până în 1959, când, prin actul Episcopiei Aradului nr. 2407/1959 semnat şi parafat de Prea Sfinţitul Episcop Andrei Mageru, a fost îndepărtat din mănăstire.51 La fel s-a procedat şi în cazul stareţei Mănăstirii Prislop, Monahia Zamfira Constantinescu, cu actul nr. 2408/1959. Prin urmare maicile au fost alungate iar mănăstirea desfiinţată.52 În incinta ei s-a organizat un Cămin de bătrâni.53

După anul redeschiderii Mănăstirii Prislop, adică 1976 şi pe parcursul a mai mult de două decenii, toate lucrările efectuate au respectat planurile Părintelui Arsenie, viaţa însăşi a mănăstirii fiind tributară rânduielilor pe care obştea încropită în 1949 şi transformată în mănăstire de maici în luna aprilie 1950, le-a respectat cu sfinţenie.54

Pribegia în Bucureşti

După ce a fost alungat de la Prislop, Părintele Arsenie şi-a început pribegia în Bucureşti. A fost angajat la Biserica Sfântul Elefterie ca pictor secund pe lângă pictorul Vasile Rudeanu, iar în 1961 a fost angajat la Atelierul de pictură al Patriarhiei de la Schitul Maicilor cu încadrarea de muncitor pictor.55

Este foarte important să amintim aici că „Părintele Arsenie nu a voit să încalce decizia unui ierarh, în semn de adevărată ascultare călugărească, nemaislujind, ci doar participând la slujbe, ca şi cântăreţ de strană, rămânând încă duhovnic, fără a spovedi, ci doar în înţelesul de îndrumător spiritual, pentru generaţii de preoţi şi credincioşi, care i-au păstrat şi îi poartă o recunoştinţă aleasă”.56

Pictarea bisericii din Drăgănescu

Ieşind la pensie, o pensie minoră, în 1968 a început pictura bisericii parohiale din Drăgănescu, de lângă Bucureşti, la care a lucrat vreme de 15 ani. Părintele Arsenie a pictat-o de două ori, aceasta pentru că, pe alocuri, din pricina lumânărilor, pictura s-a „pangarit” (afumat), după expresia Sfinţiei Sale. (La anumite compoziţii se observă cu uşurinţă cele două straturi picturale.) Aici, cum chiar dânsul spunea, a fost căutat de o „adevărată avalanşă de oameni”.

Pictura de la Drăgănescu nu este una obişnuită, în înţelesul că Părintele Arsenie nu s-a limitat strict la programul iconografic clasic.

Încercând să actualizeze mesajul Evangheliei, Părintele a introdus în pictura de aici, pe lângă scenele clasice, deja consacrate, şi compoziţii de-a dreptul şocante care au un rol vădit catehetic şi care se adresează oamenilor zilelor noastre.

Dacă i s-a interzis să predice, o face acum într-alt chip, cu ajutorul penelului şi al culorilor. Oamenii care-l căutau aveau ce învăţa doar din lectura picturii, care le grăia direct, fără ocolişuri şi pe înţelesul tuturor, „ca să nu mai orbecăiască şi ei în noaptea neştiinţei şi a lipsei de sfat, de unde vin toate relele care chinuiesc pe oameni, întunecă vremile şi prea adesea cruntă pământul”.57

„Mica biserică de la Drăgănescu are norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite predicile fierbinţi, pe care miile de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus.

E o pictură nouă ca şi predica de atunci.”58

Ca „predica” de acum să fie cât mai convingătoare, Părintele, cu splendida-i caligrafie, aşterne pe ziduri, lângă scenele reprezentate, numeroase sentinţe scurte, lămuritoare, care reprezintă o sinteză a gândirii Sfinţiei Sale. Ele nu sunt simple vorbe de spirit, ci mai degrabă sunt aşchiile ţâşnite din coerenţa şi vigoarea unui trunchi cu rădăcini adânci.59

Ar mai fi foarte multe de spus şi în ceea ce priveşte felul în care Părintele Arsenie a gândit programul iconografic în ansamblul lui, adică dispunerea fiecărei compoziţii în parte, însă nu acesta este scopul lucrării de faţă. Totuşi, nu se poate trece cu vederea o amplă compoziţie pe care Părintele a zugrăvit-o pe absida altarului. Ea ne prezintă momente „Din viaţa şi patimile Cuviosului Ştefan cel Nou, pe vremea Împăratului iconoclast Constantin Copronimul, care a tiranisit biserica între anii 741-775; Iar cuviosul primind mucenicia la 53 de ani ai vârstei sale în 28 ale idelor lui noemvrie, cu vina de pe urmă: «Ştefan mi-a făcut temniţa mănăstire!»”.60

Este ştiut faptul că în nici o altă biserică nu este zugrăvită pe absida altarului mucenicia acestui Cuvios, care oricum este destul de rar reprezentată. Deci pictarea ei aici este firesc să ridice semne de întrebare, mai ales că ocupă un loc important în absidă, atât în ceea ce priveşte dimensiunea ei, cât şi în ceea ce priveşte spaţiul pe care se desfăşoară, şi anume cel din dreptul ochilor. Prin urmare, este limpede că Părintele Arsenie nu a pus întâmplător această compoziţie aici.

Nu aş vrea să fiu înţeles greşit şi să se creadă că, în cele ce urmează, doresc să accentuez doar latura profetică a personalităţii Părintelui Arsenie, însă, căutând un răspuns la semnificaţia amplasării compoziţiei cu pricina în acel loc însemnat, nu pot să nu observ asemănările dintre cele două vieţi – a Cuviosului Ştefan cel Nou şi a Părintelui Arsenie – şi mai ales faptul că amândoi s-au săvârşit din viaţă în 28 ale lunii lui noiembrie!61

Aşezământul de la Sinaia

După izgonirea forţată din mănăstire în anul 1959, obştea s-a reorganizat într-un Aşezământ mănăstiresc în oraşul Sinaia, care acum este metocul Mănăstirii Prislop. În acest aşezământ Părintele Arsenie şi-a avut chilia şi atelierul de pictură din anul 1969 până în anul 1989, când s-a săvârşit din viaţă. Aici şi-a lăsat într-o rânduială desăvârşită şi predici şi meditaţii şi desene, dar şi ultima dorinţă de a nu-i fi date publicităţii.62

Scrierile Părintelui Arsenie

Pe lângă faptul de a fi fost un mare propagator al gândirii patristice, al gândirii filocalice, Părintele Arsenie a fost şi un înzestrat scriitor bisericesc.

Scrierile Părintelui Arsenie au circulat între credincioşi în mai multe variante. Cea mai cunoscută dintre ele şi cea mai răspândită a fost Cărarea Împărăţiei. Mai erau apoi cunoscute şi multiplicate (dactilografiate) şi predici ale Sfinţiei Sale şi, o dată cu acestea, mare căutare au avut şi fotografiile Părintelui Arsenie din perioada de când era la Sâmbăta, fotografii care erau şi sunt puse de mulţi credincioşi lângă icoane.

De viaţa şi opera Părintelui s-au interesat şi se interesează oameni şi teologi de seamă, credincioşi care l-au cunoscut sau nu l-au cunoscut, care l-au cercetat sau nu l-au cercetat, care l-au ascultat sau nu l-au ascultat vreodată, aşa încât, în acest context, scrierile Părintelui e firesc să cunoască o rapidă răspândire.

Dar, văzând câte variante ale scrierilor Părintelui Arsenie circulă, cei care-i deţin manuscrisele s-au gândit că în cele din urmă este mai bine să le publice, chiar dacă Părintele Arsenie nu a dorit acest lucru. S a început cu câteva cuvinte de învăţătură publicate în revista „Gândirea”, Serie nouă, iar în 1995 şi în 2000 s-a ajuns să se tipărească (în două ediţii deci) „forma definitivă a Cărării Împărăţiei, cum (Părintele) a gândit-o şi cum a lăsat-o în 1949, după care vor urma predicile – care şi ele circulă în nu ştiu câte variante –, pe care şi le-a legat singur într-un volum – se pricepea să lege foarte frumos cărţile – după o anumită ordine şi cu o caligrafie unică”.63

S-au mai tipărit şi se mai tipăresc şi în continuare predicile şi meditaţiile Părintelui Arsenie cuprinse în manuscrisul numit Fiii Învierii, în „Foaia duhovnicească pentru popor – Străjerul Ortodox”.

De o largă răspândire s-a bucurat şi scrierea Pravila Albă, un manuscris care i s-a furat Părintelui Arsenie şi care pe urmă a fost modificat şi rescris. Iată caracterizarea pe care o face Părintele pe un asemenea exemplar: „Pravila Albă – model de strâmbare a unui original furat”.64

I s-a mai atribuit şi scrierea numită Sundar Singh vorbeşte globului pământesc, mai puţin răspândită decât celelalte. Iată caracterizarea pe care o face Părintele şi asupra acesteia: „Sundar Sing – Ce frumos scrie Sundar Singh şi de ce proastă calitate e apocrifa aceasta, a unui fanatic, incult şi mincinos”.65

O altă scriere care o găsim deja publicată în câteva site-uri ortodoxe web este Trepte spre vieţuirea în monahism, care se adresează în special monahilor care doresc să-şi rânduiască viaţa interioară în vederea urcuşului duhovnicesc. În final lucrarea mai cuprinde şi o tâlcuire a rânduielii tunderii în monahism.

Trebuie amintite aici şi zicerile Părintelui Arsenie, care şi ele circulă, şi pe care mai ales Părintele Arhimandrit Teofil Părăian le popularizează cu timp şi fără timp. (Nu există carte a Părintelui Teofil în care să nu apară cel puţin o zicere a Părintelui Arsenie. Cele mai frumoase şi cunoscute cuvinte ale Părintelui Arsenie le-am cuprins în cartea Părintelui Teofil Veniţi de luaţi bucurie, de editarea căreia m-am ocupat personal.)

La fel, nu trebuie uitat că Părintele Arsenie a lăsat acel program de angajare într-o viaţă duhovnicească autentică în cinci puncte: „Oxigen, glicogen, somn, păstrarea hormonilor şi concepţia de viaţă creştină”, îndreptar de viaţă care nu a fost cuprins în vreo scriere publicată (de pildă Cărarea Împărăţiei), ci a fost auzit de către un tânăr din gura Părintelui Arsenie, lucru care nu înseamnă deloc că nu ar fi şi acesta foarte important.

Tot aici trebuie să amintim şi scrisorile pe care Părintele Arsenie le a trimis celor apropiaţi, pentru că, să nu uităm, scrisorile Părinţilor sunt unele dintre cele mai frumoase opere din literatura patristică. Unele dintre ele au fost deja făcute cunoscute cititorilor, iar altele probabil că vor urma a fi publicate. Până una alta, mai ales de când există posibilitatea ca ele să fie fotocopiate (xeroxate), copii după scrisorile Părintelui au ajuns la foarte mulţi credincioşi.

Îndrumător al monahilor

„De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul!” (Părintele Arsenie Boca)

Părintele Arsenie a fost cercetat de mulţi doritori de viaţă monahală. Le spunea Părintele: „Măi, nu toţi cei din lume se prăpădesc, nici toţi cei din mănăstire se mântuiesc”.

Era şi un foarte bun psiholog. Dintr-o singură privire şi schimbând două-trei cuvinte putea să înţeleagă şi să cântărească exact ce-i de făcut cu doritorul de călugărie ce-i stătea în faţă. Nimeni nu putea înşela ochiul său ager cu prefăcătorii sau vicleşuguri. Nu stătea să se tocmească cu nimeni în privinţa asta. Spunea răspicat ce avea de spus. Dar, înainte de a da un verdict în ceea ce priveşte recomandarea pentru călugărie, Părintele Arsenie „căuta să vadă prin tine dincolo de tine”. Lua foarte în serios problema călugăriei. Foarte elocventă în acest sens este relatarea despre întâlnirea din 1942 dintre Părintele Arsenie şi pe atunci tânărul de 13 ani Ioan Părăian (azi Arhimandritul Teofil Părăian) care dorea să rămână în Mănăstirea de la Sâmbăta:

„Când m-am dus eu la Mănăstirea de la Sâmbăta în 1942 să mă fac călugăr, aveam treisprezece ani şi jumătate. Părintele era acolo. M-a luat la spovedit, am stat de vorbă, mi-aduc aminte şi de amănunte, de întrebările pe care mi le-a pus, între care o întrebare care am spus-o eu de multe ori, prin care vroia să intre dincolo de mine, prin mine dincolo de mine. Mă întrebă dacă mi-a venit în gând vreodată să omor un om. Mie mi s-a părut foarte curios la vârsta aceea că m-a întrebat dacă mi-a venit în minte să omor vreun om, că nu-mi venise niciodată un gând de acesta, nici până atunci, şi nici de atunci încoace, dar i-am mai auzit pe oameni zicând: «Te omor, fire-ai …» şi nu ştiu ce. Şi nu m-am gândit decât după aceea că Părintele a vrut să vadă de unde vin, care sunt străfundurile existenţei mele. De ce? Pentru că Părintele avea în gândurile lui şi după aceea în afirmaţiile lui, zicerea aceasta că copilul e oglinda părinţilor, că moştenim din străfunduri de existenţă lucruri pozitive şi negative, că fiecare dintre noi aducem o încărcătură în existenţa noastră.

A zis odată părintele către unul: «Mă, tu eşti sinteza harababurii din casa voastră». Deci, părintele îşi dădea seama de anumite lucruri, pe care ceilalţi nu le observau, sau treceau pe lângă ele, sau, în orice caz, nu aveau posiblitatea să le formuleze aşa de fain: «Tu eşti sinteza harababurii din casa voastră».

Deci, dacă vrei să ştii cine eşti, cercetează-te şi vezi de unde ai venit! Şi părintele, bineînţeles că ştia toate lucrurile acestea, că noi nu începem propriu-zis de la conceperea noastră, ci începem cu rădăcini, mai departe, Dumnezeu ştie de unde, îi cumulăm pe părinţii noştri, pe bunicii noştri.

Eu aveam o bunică, mama mamei, şi când zicea câte cineva de un nepot al ei: «Seamănă cu dumneata», ea răspundea: «Păi numai de-ar semăna cu mine, că-i bine».

Vedeţi, sunt nişte lucruri pe lângă care noi trecem uşor. Adevărul este că fiecare dintre noi suntem o sinteză, a unei harababuri, a unei linişti, Dumnezeu ştie cum suntem, cine suntem. Dar lucrurile acestea trebuie rezolvate, şi dacă nu le rezolvăm noi, nu le rezolvăm niciodată şi nu le rezolvă nimeni. Şi atunci părintele ştiind lucrul acesta, şi având capacitatea aceasta de a intui esenţialul în orice chestiune, ca şi când ar fi zis către mine: «Uite ce-i, tu vrei să te faci călugăr? Păi îţi spun eu ce să faci tu, dacă vrei să te faci călugăr. Nu te faci călugăr, dar faci ce fac călugării: zici rugăciunea cu care se mântuiesc călugării». Şi mi-a spus să zic: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul». Mi-a zis aşa: «S-o zici cu gândul, deci cu cuvântul gândit, nu cu cuvântul vorbit, deşi se poate şi cu cuvântul vorbit, e voie, dar s-o zici cu cuvântul gândit». Nu mi-a dat nici o explicaţie, bineînţeles că s-a gândit la asta, ca să o zic cu cuvântul gândit, pentru că lupta se dă în gând, şi atunci, ca să scoatem din lucrare gândurile negative, trebuie să avem gânduri pozitive; nu mi-a făcut nici un fel de teorie, ci mi-a zis aşa: «Zici în gând, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul», lipeşti de respiraţie rugăciunea, în felul următor: între respiraţii zici «Doamne», trăgând aerul în piept, o dată cu asta zici «Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu», şi dând aerul afară din piept, o dată cu asta zici «miluieşte mă pe mine, păcătosul». Atât mi-a spus, despre altceva nu mi a spus nimic. Am mai vorbit noi de una, de alta, am plecat, mi-am văzut de şcoală, am făcut liceul, am făcut Teologia şi după unsprezece ani m-am făcut călugăr. Deci, înainte cu unsprezece ani de a mă face călugăr, ştiam rugăciunea cu care se mântuiesc călugării şi foloseam rugăciunea cât o puteam folosi.

Interesant, însă, că Părintele nu mi-a dat directiva să iau legătura cu vreun practicant al rugăciunii, cu vreun duhovnic, cu cineva care să mă îndrumeze, doar mi-a spus să mă angajez la rugăciune. Nu mi-a spus cât să zic, de câte ori să zic, cât timp să stau în rugăciune, să am o pravilă, cât timp să zic rugăciunea, dar s-o zic. Bineînţeles că mi-am văzut de treabă, nu m-am gândit niciodată că trebuie să o fac cu exclusivitate, dar am ştiut de rugăciune şi de câte ori îmi aduceam aminte ziceam: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul», cum m a învăţat părintele: între respiraţii: «Doamne»; trăgând aerul în piept: «Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu»; dând aerul afară: «miluieşte-mă pe mine, păcătosul». Bineînţeles, nu e absolut necesar să se facă aşa, dar aşa m-a învăţat părintele, şi eu aşa am făcut.”66

Au ales calea călugăriei mulţi dintre tinerii care l-au căutat pe Părintele Arsenie. Amintim aici pe cei mai cunoscuţi: Leonida Plămădeală, viitorul Mitropolit al Ardealului, Stelian Manolache, devenit vestitul duhovnic de la Râmeţi, Julieta Constantinescu, ajunsă stareţă la Prislop, şi lista ar putea continua.67

Petru tinerii de atunci, dar şi pentru tinerii de azi care doresc să urmeze calea monahală, cât şi pentru cei care au făcut deja acest pas, Părintele Arsenie Boca a lăsat o scriere care se referă la creşterea duhovnicească a doritorilor de desăvârşire. Este vorba despre Trepte spre vieţuierea în monahism, o lucrare destul de puţin cunoscută, din pricină că încă nu a fost editată.

Dar negrăit mai importantă decât această scriere este pilda vieţii Părintelui Arsenie68, care arată călugărilor că pot trăi ca Părinţii din vechime, „că le poate fi viaţa aşa cum le este şi numele” (Arhimandritul Teofil Părăian), adică pot fi „bătrâni frumoşi”, chiar şi în mijlocul unei lumi plină de confuzie, disperare şi abandonare a adevărului.69

Concepţia Părintelui Arsenie despre monahism

Părintele a văzut de-a lungul vieţii sale şi cazuri de călugări rataţi. Despre ei zicea: „Unii dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti”.

Pentru a evita apariţia acestora, Părintele Arsenie i-a scris Episcopului Aradului, Prea Sfinţitului Andrei Mageru, în eparhia căruia era în acei ani, spre a-i arăta cu iubirea, experienţa şi competenţa cu care scrisese Cărarea Împărăţiei şi Trepte spre vieţuierea în monahism, că înnoirea monahismului (atât de dorită şi atunci, ca şi acum), de care depinde şi înnoirea mai generală a Bisericii şi a societăţii, nu se face prin înmulţirea numărului de mănăstiri şi schituleţe şi nici prin simple directive venite „de sus”.

Alcătuită cu precizie, claritate, profunzime şi cu o putere de discernământ cu totul aparte, epistola lămuritoare a Părintelui Arsenie – o adevărată sinteză a gândirii Sfinţiei Sale despre monahismul contemporan – poate fi socotită, pe bună dreptate, „un luminos punct de reper într-o eventuală încercare de înviorare a monahismului”.

„Am văzut şi răsăritul şi apusul multor mănăstiri.

Răsar, când grăiesc conştiinţei poporului prin simplă existenţa lor; şi apun, când această existenţă e pătată de nevrednicia vieţuitorilor lor. De răsăritul sau apusul acestora atârnă încrederea sau neîncrederea ce le mai rămâne oamenilor în forţa de creaţie a creştinismului. E destul să pomenim bisericile şi mănăstirile din Ardeal, înfiinţate de ctitorii de peste munţi, ai căror vieţuitori au ţinut trează în conştiinţă unitatea ortodoxă a neamului. Iar când vitregiile trecutului – urzite de Vatican – le-a dărâmat şi ars, s-au arătat mucenicii.

E un apus frumos.

Acesta ne-a ferit de cel ruşinos, al decadenţei actuale, când mănăstirile şi le desfiinţează călugării.

Aci e cazul de popas. Ce reînfiinţăm, care situaţie?

E frumoasă iniţiativa şi trebuie apreciată, dar fără oameni îndeajuns formaţi, care să conducă cuminte ceea ce se adună la întâmplare, nu se ajunge decât la o situaţie decadentă.

Iată câteva decadenţe:

Sărăcia, cu care uneori se începe o mănăstire, determină cerşetoria, umblatul cu «pantahuza», pretarea la slujbe pe rufărie, taxe pe slujbe – ruşini.

Din diferenţa de zestre, pe care şi-o aduce fiecare, se nasc în obşte atitudini umilitoare, întâietăţi nedrepte – destrămare sufletească.

Oamenii din afară, care ajută prin donaţii mai de seamă, ba şi care n-ajută cu nimic, dacă nu li se are grija, încep să se amestece în treburile interne ale mănăstirii, să învrăjbească obştea şi să se învrăjbească şi între ei înafară – smintelile.

Sănătatea fizică a fiecărui ins în parte trebuie medical şi dinainte ştiută. Aci e un punct gingaş, care nu mai trebuie neglijat. Nu pot fi primiţi în această nevoinţă de o viaţă a sfaturilor evanghelice, decât oameni perfect sănătoşi cu plămânii, inima, dar mai ales cu sistemul nervos, sângele şi glandele endocrine. Acestea din urmă, pricinuind oarecare jenă, rămân de obicei la voia întâmplării şi pradă unei păreri cu totul pe dos, mai ales între femei, că încetarea mai devreme a unor funcţii de natură endocrină, ar fi o învrednicire, un preludiu al sfinţeniei. De fapt e o tragedie care bate la uşă: dezorganizarea mintală, în diferite grade, de unde înclinaţia spre exagerări, denaturări, habotnicii, închipuiri, năluciri – toate tulburări psihice din cauze netratate. De multe ori, «înclinaţia spre mănăstire» nu e de fapt o înclinaţie, ci o infirmitate de adaptare, din cauze organice sau din alte cauze. Adevărata chemare însă nu are nimic cu infirmitatea. Curajul de a alege liber acest mod de mântuire nu aruncă ponoase pe celălalt mod de mântuire, al familiei. Infirmii văd în mănăstire: vis, uşurare, litanie, ca să sfârşească în decepţii şi sminteli. Adevăraţii chemaţi văd limpede eroica nevoinţă a desăvârşirii, fără ispita sfinţeniei.

De asemenea e foarte bine să se ştie de la început care e punctul de vedere al fiecărui ins asupra răului. Multe structuri psihice sunt pradă obsesiei răului, a păcatului, a diavolului, manihei asupra trupului şi osânditori ai familiei – obsesii şi interpretări nesănătoase ca obiecte de cugetare, dovedind un climat nesănătos al minţii sau ducând la el. Speriaţii aceştia se dedau de capul lor la nevoinţe care le ruinează amândouă sănătăţile – nu sunt de nici o treabă în mănăstiri. Iar dacă totuşi sunt primiţi, sub influenţa structurii lor, obştea poate ajunge pradă mâncătoriei, lucrăturilor, viciilor, străini la trapeză şi rugăciune, ba chiar duşmani. Infirmii se fixează pe îngustimi neesenţiale creştinismului, ca de pildă pe amănunte de tipic, de calendar (stilismul), chiar de pravilă, îngustimi habotnice, care au pricinuit Bisericii numai supărări.

Întotdeauna se găsesc vieţuitori de mănăstire, dar foarte arareori se nasc povăţuitorii: stareţii şi duhovnicii. Aceştia trebuie să fie minţi luminate, vederi largi, buni cunoscători ai omului: limpezi în doctrină, îmbunătăţiţi în smerenie şi iscusiţi în dreapta socoteală şi, pe deasupra, structuri cu o fericită îmbinare între iubire şi autoritate. Din câte au ei de făcut pomenesc doar una:

Unificarea sufletească a obştii, ca toţi să fie într-un cuget. E atât de anevoios lucrul acesta dar şi atât de mare, încât atrage prezenţa nevăzută a lui Iisus într-o atare obşte. Iubirea de Dumnezeu şi de oameni, într-o obşte de un cuget, e ridicată de Noul Testament la valoarea de argument al existenţei lui Dumnezeu. Aceasta este ultima Lui definiţie, poruncă şi rugăciune. Iată rostul şi sarcina povăţuitorilor. Ziduri se pot face uşor, gospodărie la fel, adunare de vieţuitori foarte uşor – greutatea i la ales. Căci mulţi par buni, luaţi în parte, dar devin răi adunaţi laolaltă – devin ceea ce erau de fapt.

Obştile mari, mari din neprevedere, chiar de-ar avea povăţuitori cu calităţi, cu cât sunt mai mari cu atât au o viaţă mai scurtă. Fiecare ins e o lume de necunoscute. De aceea, a face unire între oameni, chiar puţini, e o dovadă de lucrare dumnezeiască şi, desăvârşit, numai El o poate face.

Deci, ca încheiere a părerilor: decât realizări sortite decadenţei, sub raportul aşezării, al înzestrării şi al componenţei personalului, mai bine fără ele. Căci pietrele, păstrate aşa: moment de culme al trecutului grăiesc mai bine conştiinţei poporului, decât realizările prezente fără nădejde. Nu multe mănăstiri, ci puţine: cât mai puţine, dar cu atât mai bune, şi nu prea mari.”70

Plecarea la cele veşnice

Părintele Arsenie a murit la Sinaia, în 28 noiembrie 1989, acolo şi a dat sfârşitul.

„Se fac fel de fel de vorbe, fel de fel de aprecieri de către oameni necompetenţi, de către oameni care nu ştiu realitatea şi care vreau să îl pună pe Părintele în atenţia altora. Că a vorbit cu Ceauşescu, că i-a spus lui Ceauşescu că va muri, şi nu ştiu ce … Nu-i adevărat! Sunt nişte lucruri care nu s-au întâmplat şi pe care le inventează oamenii şi pe care le citesc credincioşii şi necredincioşii, după care trag nişte concluzii care nu sunt adevărate. A suferit, a avut ceva cu rinichii şi din aceasta i s-a tras şi sfârşitul. Apoi, la 79 de ani, nu se mai pune problema din ce pricină ai murit. Mori, că moare lumea la 79 de ani şi mai devreme. Deci Părintele Arsenie s-a sfârşit în Sinaia, la ora 9 şi ceva seara, în 28 noiembrie 1989.”71

Prohodit de o mulţime impresionantă de credincioşi, Părintele Arsenie a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Prislop, în ziua de 4 decembrie 1989.

„Mormântul Sfinţiei Sale de la Mănăstirea Prislop, duhul Sfinţiei Sale de la Mănăstirea Sâmbăta-Brâncoveanu, ctitoria Sfinţiei Sale de la Sinaia, pictura Sfinţiei Sale de la biserica din Drăgănescu, vor vorbi şi vorbesc chiar pentru foarte multă vreme, dacă nu cumva pentru totdeauna, despre trăirea în Hristos, credinţa în Hristos, dragostea faţă de Hristos, despre adevărul Bisericii Ortodoxe, mormântul Sfinţiei Sale şi crucea de la mormânt fiind dintre cele mai cunoscute şi importante în acelaşi timp şi discrete locuri de pelerinaj, unde vin creştini din toată ţara şi chiar şi din alte părţi. Vin, se roagă, aprind o lumânare, se închină şi cer mijlocirea prin rugăciunea de foc a Părintelui Arsenie pentru ei, pentru familie, pentru ţară, pentru lume, pentru Biserică, pentru noi toţi.”72

La parastasul de 12 ani, P.S. Părinte Daniil Partoşanul, în predica rostită cu acest prilej, tâlcuind duhovniceşte viaţa şi lucrarea Părintelui Arsenie Boca, a spus printre altele:

„Am meditat şi m-am gândit: Oare ce semnificaţie, printre multe altele, a avut pentru veacul nostru, pentru timpul nostru, pentru vremea noastră şi personalitatea şi activitatea şi lucrarea duhovnicească şi cea scrisă şi cea reprezentată estetic sau artistic, iconografic a Părintelui nostru Arsenie? Şi am găsit o asemănare, am găsit o comparaţie, cu ceea ce s-a petrecut în Babilon pe vremea Împăratului Belşaţar, când la ospăţul idolatru şi păgânesc al acestuia, Dumnezeu trimite o mâna care scrie pe tencuiala peretelui din interiorul palatului nişte cuvinte. Împăratul s-a cutremurat. N-a ştiut ce semnificaţie au aceste cuvinte şi nici altcineva din anturajul său, dar, proorocul Daniel, chemat de Împărăteasă, a venit şi a tâlcuit cuvintele: „Mene, mene, techel ufarsin” – „Număraţi, număraţi, cântăriţi şi împărţiţi”.

Aşa mi se pare că a făcut şi Prea Cuviosul Părintele nostru Arsenie, în veacul acesta, în Biserica noastră, în ţara noastră, în poporul nostru, în familiile noastre, în sufletele noastre: ne-a descifrat, ne a tâlcuit, ne-a tălmăcit mesajul lui Dumnezeu, cuvântul lui Dumnezeu, harul şi darul lui Dumnezeu, ne-a citit chiar şi ne-a descifrat parte din semnele timpului pe care noi le trăim şi cu care suntem martori şi contemporani, pentru ca astăzi să ne trăim viaţa noastră creştineşte, în duh curat ortodox, în fidelitate şi credincioşie faţă de Biserica noastră Ortodoxă, cea una singură, sobornicească şi apostolească. De aceea suntem noi astăzi aici, ca şi femeia din Şunem pe Muntele Carmel, nu din curiozitate, nu din alte gânduri, ci din necesitate sufletească şi spirituală, pentru că, repet, avem nevoie, ca şi Sfântul Elisei, de pietrele Carmelului, avem nevoie de focul Carmelului, avem nevoie de urmele paşilor Sfântului Ilie pe Carmel, avem nevoie de duhul şi puterea şi rugăciunea şi mijlocirea şi binecuvântarea Prea Cuviosului Părintelui nostru Arsenie Ieromonahul.”73

 

         OMAGIU PĂRINTELUI DRAG

 

Noi, cei ce l-am cunoscut,

Şi Părinte drag l-am avut,

Simţim astăzi adâncă durere,

Dar şi mare mângâiere.

Căci noi ştim că şi acum,

Nu va înceta nici cum,

Viu să fie-n amintiri,

Chipul sfintei lui iubiri.

Şi cu toţi nădăjduim,

Cu Părintele să fim,

De vom împlini curat,

Sfaturile ce ne-a dat.

Iar acum la despărţire,

Cu smerenie şi iubire,

De la cel plecat în zare,

Cerem binecuvântare…

 

 

 

           Cu nemărginită recunoştinţă,

                     Teodosia – Zorica Laţcu,

                                împreună cu toţi credincioşii,

                                                  copii ai Părintelui.

Braşov,

3-4.XII.1989

 

O SINTEZĂ A GÂDIRII PĂRINTELUI ARSENIE BOCA

Tradiţia vie a apoftegmelor

„Din fericire, Părinţii au vorbit iar unele din cuvintele lor au fost transmise posterităţii, prelungind de-a lungul veacurilor iradierea pe care au avut-o în timpul vieţii lor. Pe drept cuvânt, zicerile lor sunt numite «Apoftegmele Părinţilor», căci ele emană de la Părinţi ca atare, în însuşi exerciţiul paternităţii lor. Nu sunt cuvinte rostite în văzduh, nici sentinţe frumoase mai mult sau mai puţin pioase scrise de un autor duhovnicesc. Sunt cuvinte ţâşnite din viaţă şi întrupate în viaţă, pentru a răspunde unei întrebări vitale, unei chestiuni stăruitoare şi presante. (…) Mai mult, trebuie remarcat că transmiterea orală a acestor cuvinte a trebuit să se facă cel mai adesea în acelaşi context al îndrumării duhovniceşti, fiii deveniţi părinţi transmiţând la rândul lor ucenicilor lor ceea ce primiseră. Apoi, când apoftegmele au fos aşternute în scris, ele au continuat să se transmită şi să se propage într-o tradiţie monastică vie. (…)

Începând de la sfârşitul secolului V circula în Palestina o culegere ce aduna în ordine alfabetică cuvintele şi faptele atribuite «bătrânilor» celor mai faimoşi. Era ca o galerie de portrete vii ale marilor strămoşi, în care monahii îşi puteau regăsi de acum, din generaţie în generaţie, portretele familiale ale celor pe care-i considerau întotdeauna drept părinţii lor, ai tuturor. Corespondenţa avvilor Varsanufie şi Ioan, faimoşii zăvorâţi din Gaza secolului VI, ne furnizează o mărturie deosebit de remarcabilă asupra locului pe care, prin intermediul apoftegmelor, Părinţii deşertului îl deţineau în viaţa monahilor palestinieni ai acestor epoci, şi nu numai ai monahilor, pentru că vedem aici că şi laicii puteau discuta între ei asupra Cuvintelor Părinţilor. Monahi şi laici rumegau apoftegmele ca pe cuvintele Sfintei Scripturi, găsind în ele o hrană pe gustul lor şi potrivită gustului fiecăruia, ca mana.”1

Apoftegmele Părinţilor contemporani

Fireşte, şi zicerile şi apoftegmele marilor duhovnici contemporani exercită asupra credincioşilor noştri o atracţie evidentă. Cine nu cunoaşte astăzi, de pildă, cuvântul Părintelui Cleopa: „Mânca-v-ar Raiul!”, sau zicerile Părintelui Paisie: „Să ne întâlnim la uşa Raiului!”, sau „Să nu crezi tot ce auzi, să nu faci tot ce poţi, să nu spui tot ce ştii, să nu dai tot ce ai”?

Mulţi credincioşi le-au auzit şi le-au ţinut minte, în primul rând pentru că au în ele acea notă de spontaneitate, prospeţime şi dulceaţă specifică rostirii mai mult decât scrisului.

Cînd le citesc de prin cărţi parcă şi aud glasul Părintelui care le-a rostit. Mulţi credincioşi mărturisesc acest lucru. Cel mai adesea mi se întâmplă asta când citesc cuvintele Părintelui Teofil. Vocea inconfundabilă a dânsului le însoţeşte şi parcă le dă o putere şi mai mare. Acesta-i avantajul celor care „culeg” direct de la sursă astfel de ziceri.

La fel putem vorbi şi despre cuvintele Părintelui Arsenie Boca, atât de citite şi citate în ultima vreme. Pe câţi prieteni sau credincioşi nu i-am auzit rostind ziceri de-ale Părintelui, sau în câte predici nu am auzit deja celebrele cuvinte: „Dragostea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.”; „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă.”; „Mustrarea învinge, dar nu convinge.”; „Cine face curte nu face carte.”; „Nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc.”; „Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă.”?

Poate mai mult decât oricare alt duhovnic de la noi, Părintele Arsenie Boca are o mulţime de astfel de cuvinte care au o expresivitate proprie celebrelor apoftegme din Pateric. Oricine a citit măcar o predică a Părintelui, se poate convinge de această realitate. Zicerile, sentinţele Sfinţiei Sale, atât de aparte formulate, îl arată pe Părintele Arsenie ca pe un om cu o putere de sinteză deosebită, o putere de intuiţie şi o putere de a cunoaşte totdeauna esenţialul într-o chestiune.1

Acesta este unul din motivele pentru care am socotit ca foarte binevenită realizarea, în partea a 2-a a lucrării de faţă, unei Sinteze a gândirii Părintelui Arsenie Boca, deci relizarea unei antologii, care să cuprindă cu precădere acele cuvinte scrise într-un limbaj aforistic.2 Un alt motiv care m-a determinat să fac această selecţie, este latura practică pe care am avut-o în vedere, adică folosul duhovnicesc al cititorilor.

Zicerile şi fragmentele cuprinse aici au fost selectate din mai multe surse, pe care le voi enumera în cele ce urmează:

Cărarea Împărăţiei;

Predicile Părintelui publicate în revista „Gândirea” (Serie nouă);

Predicile din manuscrisul intitulat Fiii Învierii, publicate în „Străjerul Ortodox”;

Trepte spre vieţuirea în monahism;

Predicile din caietul Părintelui Ioan Fărcaş (predici copiate de Maica Miruna de la Sinaia, care era rudă cu Părintele Ioan Fărcaş din Blaj, de pe un caiet al Părintelui Arsenie cu notiţe, cu binecuvântarea Părintelui Arsenie, cu specificaţia ca să nu schimbe nimic din text. Părintele Ioan Fărcaş a înregistrat Părintelui Teofil, cu care este prieten, aceste predici pe bandă de magnetofon. Între timp acest caiet s-a pierdut, dar au rămas benzile magnetice.)

Caietul cu predicile şi zicerile culese de Părintele Petru Vanvulescu, un ucenic apropiat al Părintelui;

Cuvintele culese de Părintele Arhimandrit Teofil Părăian, adunate în cartea Veniţi de luaţi bucurie;

Cuvintele culese de cei care l-au cercetat duhovniceşte pe Părintele Arsenie.

Scrierile Pravila Albă şi Sundar Singh vorbeşte globului pământesc, atribuite de unii Părintelui Arsenie Boca, dar aspru caracterizate chiar de Părintele Arsenie, prima ca fiind „un manuscris furat, modificat şi rescris”, iar cea de-a doua ca fiind „o apocrifă a unui fanatic, incult şi mincinos”, nu le-am luat în discuţie.

Întrucât partea aceasta are structura unui dicţionar, cititorii vor putea afla, fără să mai caute ei înşişi în întreaga operă, ce anume îi interesează din gândirea Părintelui Arsenie. Forţa formativă şi varietatea ţintelor atinse de cuvintele Părintelui sper să-i convingă pe toţi de utilitatea acestui demers.”

http://www.manastireabrancoveanu.ro/

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii