“Reeducarea ca temă de istorie a literaturii române de detenție la Mihai Rădulescu”

12 Aug 2013 by m.gurza, Comments Off on “Reeducarea ca temă de istorie a literaturii române de detenție la Mihai Rădulescu”

“În cele ce urmează dorim să prezentăm primul volum din ampla lucrare a lui Mihai Rădulescu (din care au apărut deja două volume) intitulată Istoria literaturii române de detenţie, volum aflat la a doua sa ediţie, care are ca subtitlu tematic Memorialistica reeducărilor. Dacă prima ediţie apărea în editura autorului, Ramida (la Bucureşti, în anul 1999, 510 p.), această a doua ediţie apare într-o altă formă, pe suport electronic (compact disc), la Societatea Culturală Noesis din Bucureşti, la sfîrşitul anului 2001 (vezi situl organizaţiei la adresa de Internet www.noesis.ro). Cartea lui Mihai Rădulescu apare pe acelaşi compact disc împreună cu alte 50 de titluri de autori români contemporani, din domenii care merg de la eseistică (este cazul lui Gabriel Andreescu) sau poezie pînă la la roman ori istorie literară (ca în cazul autorului nostru).

La fel ca şi la ediţia întîi, primul volum reeditat al Memorialisticii reeducării a trecut în mod complet nemeritat nu doar să fie recenzat, ci chiar menţionat printre apariţiile editoriale. Lucrarea lui Mihai Rădulescu fiind în mod voit una de istorie literară, faptul ne apare cu atît mai bizar cu cît în România numărul criticilor şi istoricilor literari îl depăşeşte de departe pe cel al creatorilor, lucrările de critică literară stîrnind de regulă o mai mare receptare decît producţiile literare. Deplîngînd această completă absenţă a receptării critice a lucrării lui Mihai Rădulescu, am decis să o prezentăm nu pentru tratamentul injust aplicat cărţii de către confraţii săi, ci pentru meritele inerente textului însuşi.

Critica şi istoria literară nefiind domeniile noastre de presupusă competenţă, prezentarea care urmează are un dublu scop: pe de o parte, acela de a atrage atenţia asupra acestei lucrări pe care o considerăm de maxim interes pentru ştiinţele umane de la noi, iar pe de alta, de a face cîteva reflecţii asupra unor teme comune atît istoriei literare, cît şi reflecţiei politice: cele ale istoriei, memoriei şi justiţiei, teme care subîntind orice analiză asupra crimelor şi torturilor psihice şi fizice ale unui regim ideologic, aşa cum este cel comunist.

Din cuvîntul înainte al autorului la primul volum aflăm că proiectata sa Istorie are în vedere nu doar o investigare a literaturii de detenţie în comunism, ci una în genere, intenţia sa fiind de a grupa analitic scriitori care şi-au descris experienţa închisorii în diferite perioade istorice şi sub diverse regimuri politice, ca: Liviu Rebreanu, Constantin Stere, George Topîrceanu, Tudor Arghezi sau Ioan Slavici. Cu cei de-al doilea volum din lucrarea sa, Mihai Rădulescu atacă o altă problemă a detenţiei în comunism, Mărturisirea colaborării (Editura Ramida, Bucureşti, 1998, 319 p.).

Autorul nu evită posibila obiecţie de fond care ar putea fi adusă demersului său analitic, şi anume: cum pot cădea sub acelaşi concept – cel de „literatură” – producţii atît de diverse ca gen (memorii, mărturii, amintiri, romane, eseuri) şi inegale ca reuşită estetică? Răspunsul lui Mihai Rădulescu este clar: toate aceste lucrări trebuie considerate ca literare, singura lor deosebire constînd în nivelul de împlinire estetică. „Unul din scopurile lucrării de faţă – spune autorul în cuvîntul său înainte – este să scoată în evidenţă deosebirea calitativă estetică dintre aceste scrieri, precum şi aceea impusă de oglindirea persoanlităţilor deosebite ale autorilor în stil şi obiective realizate, prin asta demonstrîndu-se şi literaturitatea lor.” (p. 12) Prin urmare, deosebirea dintre diversele lucrări ar fi una de grad, iar nu de esenţă, argumentaţia autorului, sprijinită din abundenţă cu citate, ilustrînd această idee pe tot parcursul cărţii.

Caracteristicile literaturii astfel definite sînt: didacticitatea – faptul de a transmite în mod implicit o lecţie despre răul care nu trebuie să se repete şi dezvăluirea adevărului asupra realităţii închisorilor şi lagărelor comuniste, ca trăsătură fundamentală. Invocînd aceste caracteristici, Mihai Rădulescu se situează astfel pe poziţia după care, în vremuri în care răul este realitatea cotidiană, literatura trebuie judecată în primul rînd după cantitatea de adevăr şi de bine pe care le conţine, şi numai apoi după stil. Căci în vremuri de restrişte o literatură se justifică prin caracterul său mărturisitor, fără a-şi căuta alibiuri de tipul «rezistenţei prin cultură» sau al apolitismului de principiu. Spunînd acestea, poate că trecem dincolo de textul autorului, dar dacă este aşa nu o facem decît pentru a indica faptul că Mihai Rădulescu se desparte de discursul dominant în materie de istorie literară, după care în timpul comunismului românii n-au avut nevoie de samizdat şi de „literatură de sertar”, întrucît ceea ce a fost mai valoros s-a publicat oricum cu voia cenzurii. Desigur, nici o sciere, oricît de «adevărată» şi de «etică» ar fi ea, nu se poate dispensa de o estetică pentru a atinge stadiul de literatură, aşa cum este cazul cu unele dintre lucrările incluse de Mihai Rădulescu în corpusul său analitic. Însă faptul că autorul vîsleşte împotriva curentului conservator al criticii de la noi din consideraţie faşă de aceste texte îi cîştigă simpatia cititorului.

Metoda aleasă de autor pentru prezentarea lucrărilor care compun corpusul (care este, cu cîteva excepţii, aproape complet) este aceea a unei antologii de texte comentate, în care rolul său este cel al unui ghid ce-l însoţeşte pe cititor în interiorul lucrărilor. Motivaţia citatului lung este justificată, cu temei, prin dificultatea procurării cărţilor pe care autorul le supune analizei, cea mai mare parte a lor apărînd în ediţii minuscule, la edituri obscure din provincie şi nebeneficiind – în mod tragic şi similar comentatorului lor – de nici o publicitate. Constantele analizei pe care Mihai Rădulescu o face cărţilor despre reeducare, care dau imaginea unui tot coerent în ciuda abundenţei şi lungimii pasajelor citate, sînt: stilul, limbajul, portretistica şi visele de detenţie. Imposibil de rezumat această analiză, vom lăsa cititorului plăcerea să o descopere singur, limitîndu-ne doar la cîteva remarci.

Lucrarea debutează, în mod firesc, cu Originile reeducării, aşa cum sînt ele povestite de Onisifor Ghibu în Ziar de lagăr (Editura Albatros, 1991) şi se încheie – în mod neconvingător după noi – cu capitolul intitulat Presimţirea reeducărilor. Versurile profetice ale lui Cezar Săvescu. Corpusul de texte analizate de autor se referă în întregime (cu excepţia cărţii lui Ghibu şi a versurilor lui Săvescu considerate ca profetice) la reeducarea «de tip Piteşti», începută la închisoarea Piteşti şi continuată în alte patru locuri de detenţie: la penitenciarele Gherla, Ocnele Mari, Tîrgu-Ocna şi în lagărul de la Peninsula, de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, în perioada 25 noiembrie 1949-19 decembrie 1951. Tocmai de aceea credem că titlul cărţii lui Mihai Rădulescu ar fi trebuit să specifice că este vorba de reeducarea din această perioadă, iar nu despre toate valurile reeducative din penitenciare şi lagăre, ca cel din perioada 1948-1949 („de tip Suceava”, reeducarea de acestă generaţie desfăşurîndu-se şi la penitenciarul Tîrgşor) sau ca cel din anii 1962-1964 (care a avut loc în penitenciarele Aiud, Gherla, Botoşani şi în lagărul de la Periprava).

Foarte interesantă şi pertinentă este analiza pe care Mihai Rădulescu o face viselor deţinuţilor, aşa cum o probează prin explicarea celor trei vise reproduse de Onisifor Ghibu în cartea sa. Luînd ca reper psihanaliza lui Jung, dar cu experienţa şi intuiţia sa de fost deţinut politic, autorul explică în mod convingător producţiile onirice ale lui Ghibu prin teama inconştientă de transformare psihică în urma participării la reeducare. Din contră, găsim cu totul neconvingătoare credinţa sa că visele în general, iar cele ale deţinuţilor în special, au un caracter profetic. Dar poate că fiind vorba de o credinţă, autorul nici nu doreşte să fie convingător. La fel de neconvingătoare este apropierea dintre tematica celor trei poeme ale lui Cezar Săvescu, scrise în preajma anului 1890, şi realitatea ulterioară a reeducării. Imaginea sfîrtecării în bucăţi de către prieteni, atmosfera glaciară de care poetul simbolist se simte înconjurat şi sentimentul părăsirii de către lumea întreagă, care sînt temele celor trei poeme, gîndim că pot fi explicate prin traumele sale personale în contextul unei epoci în care societatea de atunci ieşea în mod dureros din cadrele tradiţionale. Apropierea pe care Mihai Rădulescu o face între acele texte şi realitatea reeducării găsim că se datorează dureroasei sale experienţe de fost deţinut politic la Jilava, cînd poetul Horia Niţulescu, şi el deţinut politic, îi recita unul din poeme celui care zăcea pe atunci „vlăguit de o avitaminoză însoţită de crize nervoase, de care sufeream, ce nu avea nume, contactul literar cu el [cu Horia Niţulescu, n. n.] izbutind să-mi menţină în suflet o oareşicare frumuseţe, necesară supravieţuirii.” (p. 507) Acest presupus caracter profetic al viselor ni se pare ideea cea mai greu de susţinut a autorului, cu atît mai mult cu cît el îşi inserează demersul în cel al istoriei literare, prin natura sa unul de tip ştiinţific, non-oracular deci.

În analiza pe care o face textelor, judecata de gust a lui Mihai Rădulescu este în mod consecvent de partea celor ale deţinuţilor politici, în dauna scrierilor celor care nu au fost închişi dar au scris despre reeducare (Virgil Ierunca), şi de partea deţinuţilor politici trecuţi prin reeducare , în dauna celor care nu au trecut prin ea, dar au scris despre ea (Paul Goma). Fiind vorba despre o judecată de gust, iar nu despre una de fapt, opţiunea autorului este indiscutabilă. Însă nu întotdeauna judecata de gust este identică cu judecata de valoare; am spune chiar că dimpotrivă. În plus, chiar făcînd o asemenea judecată de gust ca cea a autorului, nu se poate – în virtutea criteriilor stipulate de Mihai Rădulescu însuşi – să nu spunem că Paul Goma este primul care a scris în România despre reeducare în romanul său Ostinato (scris în 1966), căutînd să înlăture ceea ce era pe atunci un conturat tabu: „despre reeducare să vorbească numai cei care au trecut pe acolo”. Nu putem să nu spunem că reeducarea este pentru Paul Goma un subiect de care s-a ocupat timp de peste treizeci de ani şi care apare în mai toate lucrările sale, publicate sau aflate în manuscris. Că, în plus, el este angajat într-un demers practic singular, susţinînd teza după care reeducarea nu se încheie o dată cu perioada de detenţie, ci continuă într-un mod mai eficace, sub alte forme, în afara închisorii sau lagărului. Apoi, nu putem uita că Virgil Ierunca, cu studiul său, Le phénomène concentrationnaire en Roumanie, publicat ca postfaţă a romanului Gherla de Paul Goma, în ediţia franceză a cărţii de la Editura Galimard, în 1973, este cel care a făcut cunoscută în occident teribila crimă a reeducării. Şi, în mod identic, nu putem să trecem cu vederea că acelaşi ne-a făcut cunoscută şi nouă, în anii ’80, celor care nu puteam să avem memoria a ceva ce n-am ştiut niciodată, pentru că n-am avut de la cine să aflăm, prin intermediul Radio Europa Liberă, groaznica experienţă.

Faptul că autorul tratează Patimile după Piteşti de Paul Goma alături de memoriile lui Nicolae Călinescu, Dan Lucinescu, Marcel Petrişor şi de propria sa relatare (care reproduce istoria personală a lui Aurel Obreja) arată că pentru sine ficţiunea ronanescă nu este altceva decît un alt mod de a spune adevărul, conform criteriilor indicate mai sus. Dar faptul că textele tuturor acestor autori aînt grupate sub capitolul Ficţiunea nu este, iarăşi, decît un reflex al preferinţei lui Mihai Rădulescu pentru expunerea „brută” a experienţei reeducării altfel decît luminată prin flash-uri de memorie (ca la Nicolae Călinescu), divagaţii lirice (la Dan Lucinescu), presupuneri cu rol de clarificare (asemeni lui Marcel Petrişor) sau intuiţie artistică (la Paul Goma).

Credem – din punctul de vedere al memoriei comunismului – că, în general, relatările despre detenţia politică trebuie analizate în funcţie de două criterii. Primul este cel al momentului în care au fost scrise şi/sau publicate (înainte de 1989 şi după). Căci nu-i totuna să scrii sub pedeapsa unei noi arestări, a unei noi anchete şi a unor alte torturi, din dorinţa de a trezi şi întreţine memoria contemporanilor, cu a scrie în absenţa pericolului, relatarea fiind în acest caz expresia cea mai pură a învingerii fricii. Cel de-al doilea criteriu este al cantităţii de adevăr pe care relatările o conţin. Aceste două criterii ni se par a fi cele care discriminează între mărturie (care a dat în mod egal „martor” şi „martir”) şi simplele amintiri. În privinţa reeducării, dată fiind experienţa limită la care deţinuţii au fost conduşi, apreciem că un criteriu special este cel care ar trebui să prevaleze: cel care îi împarte pe foştii deţinuţi politici în cei care au scris sau au acceptat să relateze pe bandă istoria lor de detenţie şi cei care nu au făcut-o. Iată de ce lucrarea lui Mihai Rădulescu o putem citi şi ca pe un omagiu adus celor care au reuşit să se rupă de frica, singurătatea şi neîncrederea în oameni generate în ei de reeducare, căci prin aceasta ei şi-au făcut datoria de foşti deţinuţi politici.

Dat fiind caracterul de autoritate al unei prefeţe, se cuvine ca cel care o scrie – cel puţin în cazul unei cărţi cu un asemenea subiect – să fie de o etică ireproşabilă. Iar dacă este un fost deţinut politic, ca în cazul de faţă, el să nu fi abdicat de la etica deţinutului politic. Căci din perspectiva acestei etici, între punctul de vedere al călăului şi cel al victimei, între delirul celui care torturează şi strigătele celui torturat nu poate exista conciliere în eternitate. Tocmai de aceea textul scris de Nicolae Balotă, scriitor pe care îl regăsim în Antologia ruşinii a lui Virgil Ierunca – ce grupează pe mînuitorii cuvîntului care au păcătuit prin cuvînt scriind laude la adresa lui Ceauşescu – credem că nu îşi găseşte locul în fruntea acestei Istorii*.

Despre Mihai Rădulescu nu se poate scrie fără a spune măcar un cuvînt de recunoaştere a muncii sale de recuperare a memoriei comunismului. Cu mijloace mai mult decît precare şi cu forţe fizice care au început să fie din ce în ce mai reduse, începînd cu 1992 Mihai Rădulescu este editorul a peste 30 de lucrări de gen. Într-o perioadă în care în România societatea civilă este din ce în ce mai mult o ficţiune, în care victimele se prind voios în hora unirii cu călăii şi reperele anticomunismului se reconciliază în mod naţionalist cu nomencalaturiştii şi securiştii, Mihai Rădulescu se obstinează să scrie despre comunism. Merită din plin, credem, omagiul nostru.

Procedînd pentru prima dată la redactarea unei Istorii a literaturii române de detenţie, lucrare pe cît de ambiţioasă pe atît de dificilă – şi de aici dificultăţile inerente oricărui început – considerăm că încercarea autorului merită apreciată nu doar ca o premieră, ci lecturată cu încrederea că ea va contribui la îmbogăţirea reflecţiei tuturor acelora care nutresc un interes pentru memoria şi istoria comunismului.”


Mircea Stănescu
Bucureşti, 9 ianuarie 2002

* Revista „Memoria” a cenzurat acest pasaj rescriindu-l în următorul mod: „Tocmai de aceea unii mînuitori ai cuvîntului care au păcătuit prin cuvînt scriind laude la adresa lui Ceauşescu – credem că nu îşi găsesc locul în fruntea acestei Istorii.”

Publicat în revista „Memoria”, nr. 1 (38), 2002, pp. 9-14.

Sursa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2007/12/reeducarea-ca-tem-de-istorie.html

_______

***

 

 

 

  P.S. Scriitorul Mihai Rădulescu, un scriitor uitat? Ne este teamă de adevar?  De ce? Tăcerea, frica, încă mai bântuie România ortodocsă ! Prietenia cu cei mai mari duhovnici ai Neamului Românesc, Arsenie Papacioc, Adrian Făgețeanu, Justin Pârvu, și mulți alții,  a însemnat mult pentru profesorul Mihai Rădulescu.

Ce ascund dosarele vremurilor? Nu știu și poate niciodată nu vom știi…Interese și marginalizare…Poporul român în tăcerea sa, știe că mai devreme sau mai târziu fiecare își va primi răsplata…

Acumunde e el, acolo, săracul, nu mai are nevoie de așa ceva ” Oare? Memoria colectivă dispare și ea ? Nouă romanior: NE PASA! Apreciem cărțile document, cele de ieri și cele de azi…Ce ne-am face dacă am deveni amnezici?  Fostul deținut politic , scriitorul Mihai Rădulescu și-a câștigat locul printre ceilalți mărturisitori. “Rugul Aprins” încă mai arde!


Timpul este cel care vrămuiește!

Deja incep sa dispara materiale. http://www.litdedetentie.as.ro

Puteti citi si:

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/mradul/

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/rradina/

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/vatamaniucg/muntele_marturisitor/

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/vatamaniucg/filme/

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/roventu/

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/mart45_64/

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/basarabia/

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/grosu/

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ibugan/

Mariana Gurza

Timisoara

***

 

DREPŢII PENTRU CEI NEDREPŢI

 Mihai Rădulescu

În cursul primăverii lui 1956, către partea a doua a ei, călduroasă, blândă, prietenoasă –, prezent într-o dimineaţă la Biblioteca Institutului de Relaţii cu Străinătatea, din Bulevardul Daciei, unde nu făceam greşeala de a lipsi în vreuna din zilele săptămânii, cum tratam seminariile şi cursurile facultăţii de filologie la cari eram înscris în anul I –, ridicându-mă de la masa încântărilor şi îndreptându-mă spre locul unde mi-aş fi putut aprinde o ţigară, mi-am aruncat ochii asupra cărţii citite de un alt tânăr. Am descifrat numele lui Bacovia, pe pagină. L-am privit curios pe cel care răsfoia tomul cu veneraţie şi un entuziasm abia reţinut de surâsul tăcut. Era un băiat vânjos, bine hrănit, sănătos, cu bujori în obraji, ce trădau aerul bun ce-i străbătea plămânii de când era pe lume. Castaniu luminos, părul cu fir mai lung decât se purta pe atunci – pesemne încercând un stil de tonsură eminescian – era străbătut transversal de câteva ondulări. Ochii migdalaţi îngăduiau să cutreiere peste filă nişte priviri senine şi încrezătoare, cu ape albastre. Nasul viguros, fără a ieşi, totuşi din suprafaţa feţii în mod supărător cumva, ca şi rotunjirea buzelor roşii, a bărbiei, a pomeţilor proeminenţi, trădau senzualitatea, plăcerea de a trăi. Cum mişcarea mea parcă i-ar fi trezit nevoia personală de mişcare, îşi mută şi el greutatea corpului pe tălpile pantofilor şi mă ajunse din urmă. Era cu câţiva centimetri mai scund ca mine, însă clădirea trupului său – despre care francezul ar fi spus că aparţinea unui tip ‘costaud’ – îl desemna mai rezistent la efortul fizic şi, parcă, beneficiind de o voinţă mai puternică decât aceea folosită de mine să mă descurc cu învăţătura sau alte îndatoriri.

            Nu m-am putut reţine să-i vorbesc, deoarece parcurgea versurile poetului meu preferat, ceea ce mi-l făcea frate de suflet. Şi el se dovedi fascinat de băcăuanul singular şi, mai ales, bucuros că descoperise acea bibliotecă publică unde plachetele acestuia nu erau epurate, cum stăteau lucrurile în toate celelalte biblioteci din ţară. Îmi înşiră cu hilaritate entuziasmată câteva nume de scriitori români, desemnaţi în imensa listă de cărţi interzise publicată de statul socialist în două, dacă nu trei, volume – primul monstruos de mare –, literaţi pe care, totuşi, îi găsise cuprinşi, prin miracol, credea, în fişierele din holul străbătut de noi. Nu era minune, ci Institutul ce tutela biblioteca beneficia de anumite deschideri, aiurea inexistente, tocmai pentru că ne reprezenta, într-un fel, în alte ţări – cu o imagină fals democratică.

            Până într-un sfert de ceas, mă întrebă dacă, în cursul vacanţei ce se apropia grabnic, l-aş fi însoţit acasă, în Bucovina, unde părinţii îl sfătuiseră să revină cu un coleg din Bucureşti.

            Am acceptat pe loc, apoi ne-am strâns mâinile, rostindu-ne numele, pentru a ne ului unul pe celălalt cu aceea că, de fapt, eram colegi de an, el student la limba şi literatura română, eu – la limba şi literatura engleză.

            Precum se vede, toate le făceam pe dos, întocmai ca şi aceste planuri de vară urzite împreună înainte de a ne fi cunoscut. Cele ce au urmat nu puteau decât să confirme astă ciudăţenie a unui comportament cu întârziere adolescentin.

            Din gara Dărmăneşti, unde coborârăm din tren, pentru a ajunge în comuna sa natală, Costâna, aveam de trecut apa largă a Sucevei prin vad, podul de beton, situat mai în afara căii noastre drepte, fiind prăbuşit. Pe urmele lui Vasile Zvanciuc, îmi încercam pentru întâia oară abilitatea de a călca din piatră în piatră fără să fi lunecat bâldâbâc în undă.

            Pe malul celălalt, ne aştepta tatăl lui, cu căruţa. Ne-am căţărat; părintele a ales să mâie calul, noi să stăm în coş. Curând am intrat în comună. Ajunşi în dreptul bisericii, cu coada ochiului am băgat de seamă crucea mare cu care îşi împodobi pieptul, desenându-şi-o acolo din vârful a trei degete, noul meu prieten. Coborând, străbătând ograda, intrând în casă, lăsându-ne amândoi sărutaţi de maica sa, adevărată cloşcă umană, plină de tandreţe, căldură, prevenire a oricăror nevoi sau dorinţe, tatăl lui Vasile îi grăi soaţei sale despre schimbarea suferită de fiul lor …datorită mie: era vorba despre ampla cruce pe care şi-o pusese scut pe piept, la venire. Am priceput că Vasile, înainte de a descinde în Capitală, trecuse printr-o criză de emancipare, iar acum voise să îmi înfăţişeze chipul model al băietului de ‘ţăran tradiţional’, cu care mă momise într-acolo; cât despre rolul jucat de mine în cuminţirea lui, să fim serioşi! Dacă îşi punea mintea, m-ar fi modelat cum o faci cu un boţ de noroi. Atâta mă fascina perspectiva de a cunoaşte săteanul român în intimitatea existenţei sale zilnice încât, pentru a anula anii precedenţi, toţi câţi îi număram, pentru a-i anula în favoarea preschimbării mele, la rândul meu, în pui de ţăran, m-aş fi lăsat până şi lăbărţat şi resubţiat în formă nouă, pe nicovală, de mult ce iubeam din carte opinca ţării.

            De la mama lui am aflat despre fuga de acasă a bărbatului ei, urmărit de autorităţi pentru a se înscrie cu tot avutul în ‘întovărăşirea agricolă’ şi despre nopţile dârdâite de ea însăşi în păpuşoi, pentru evitarea comisiei ce făcea prin ogrăzile oamenilor incursiuni aducătoare de groază, după căderea întunericului, cu acelaşi scop. De la ea am mâncat, în două luni, vreo şapte gâşte, gătite împărăteşte. În Costâna m-am îndrăgostit de unica învăţătoare de găsit în memoria mea sentimentală, al cărei nume de legendă – Oltea – de bună seamă că mi-a înflăcărat închipuirea şi patriotismul, mai mult decât să zic că boiul ei mi-ar fi aprins nesocotinţa ce-mi dogorea din cuptorul vârstei. Vasile m-a dus la o nuntă sătească, peste munte, noaptea, prin pădure, luminându-mi cărarea cu felinarul. Pe malul Sucevei am cules pentru prima şi ultima oară folclor ţigănesc de detenţie – de Canal! – în limba originară, dar şi în variantă românească. Atunci am renunţat la farafastâcurile moderniste în versuri şi m-am lăsat scăldat de ritmurile populare şi de prospeţimea imagisticii din ghicitori şi strigături. Zvanciuc m-a condus la mănăstirea cu turlă de piatră sculptată – zbor împietrit – a Dragomirnei, unde am dormit pe nişte saltele de ne îngropau în uitare, în apartamentul metropolitan, şi m-a readus kilometri întregi prin codru, de am văzut primul guşter din viaţa mea; şi tot atunci m-a deprins să culeg ciuperci, el împletind, în acest scop, un coş de nuiele comod de purtat şi, oricum, binevenit. El mi-a arătat casa lui Ciprian Porumbescu şi aceea a  preotului culegător de folclor Tudor Pamfile, plină de manuscrise inedite şi, cu toate aceea, interzise tiparului. Pe uliţele Sucevei am apucat să văd şi eu un profesor de liceu de odinioară, străbătând caldarâmul în frac verde închis ca frunza de vişin. Ne-am aflat împreună, tot acolo, taman când arheologii, au descoperit beciurile unei case boiereşti, unde se ascunseseră, poate pe timpul lui Petru Rareş, comori, de spaima tătarilor răpitori de codane şi aur. Şi, în ultimul rând şi cel mai important, cu Vasile ne-am afundat în saltele de puf la mănăstirea Dragomirna, în apartamentul Mitropolitului, unde a doua zi la deşteptare un frăţior de mănăstire de vreo paisprezece anişori ne-a adus pe o tavă două căni de lapte cald muls atunci, şi am înnoptat în acelaşi pat, în casa familiei Eminovici, din Ipoteşti. A fost o vacanţă suficientă să mă for- meze pe tot restul vieţii, datorită acelui flăcău întâlnit la biblioteca Institutului de Relaţii cu Străinătatea din Bucureşti, pe care, nu peste multe luni urma să o evoc cu drag la Jilava împreună cu Nicolae Balotă.

            Rămânându-mi un examen amânat, m-am grăbit cel dintâi spre Capitală.

            Când m-a ajuns din urmă Vasile, peste vreo săptămână-zece zile, eram afundat în cea mai de neînchipuit experienţă culturală ce aveam s-o trăiesc: frecventarea pictorului Ion Ţuculescu, în propriu-i apartament din strada Lizeanu, unde, cu mari eforturi, izbutise să obţină dispensa de a deschide prima sa expoziţie sub comunism, până atunci fiindu-i interzis – cam des apare acest cuvânt, nu? – până şi să picteze şi riscând arestarea şi condamnarea pentru spionaj dacă ar fi fost prins ‘ieşind la peisaj’, cum nu i se dăduse adeverinţă de la Uniunea Artiştilor Plastici Români pentru dreptul de a picta în aer liber.

            Apoi, m-am vârât până-n gât într-o afacere politică studen-ţească, prin realizarea căreia nădăjduiam să piară comunismul din ţară pe vecie.

            Peste şase luni de la reţinerea mea, am fost depus la Tribunalul Militar. Avocatul îmi confie că părinţii mei insistau mult, prin mijlocirea sa, să numesc nişte martori ai apărării, pentru ca procesul să decurgă normal şi să-mi creez – zicea el – oarecari şanse. Luat astfel, nu am putut ceda amestecului de cinism, născut peste nopţile celor aproximativ o sută optzeci de zile ce mă despărţeau de acel mine însumi fluşturatic şi indiferent la soarta proprie ce fusesem înainte de arestare, nu am putut ceda, spuneam, amestecului de cinism şi matur– amară cunoaştere a minciunilor aşa-zisei legalităţi cu care mă confruntam şi am rostit numele lui Vasile. Poate şi al altora, nu-mi mai amintesc.

            La data cuvenită, Vasile intră în sala tribunalului din strada Negru-Vodă şi, cu curajul pentru care îl admirasem în cursul vacanţei abia trecute, afirmă multe lucruri frumoase despre mine şi mai ales că s-a mirat că eram acuzat pentru preocupări politice, când eu îmi petrecusem dimineţi şi după-amieze în expoziţia pictorului Ion Ţuculescu. Mi-a trecut un fier roşu prin inimă: ‘Dacă îl vor lua şi pe Maestru la întrebări despre ce voi fi vorbit eu acolo!?’

            Abia peste patru ani, după eliberare, am aflat de la părinţii mei că Vasile Zvanciuc, mutat între timp la căminul din Matei Voevod, venise într-o zi pe nepusă masă – probabil după ce avocatul meu îl desemnase ca martor al apărării – să le povestească în ce hazna se desfăşura formarea noastră, a studenţilor acelor timpuri. Fusese chemat de prodecanul filologiei, Ion Coteanu, şi acesta îi ceruse să semneze o declaraţie că aş fi fost dependent de droguri, mai exact opioman. Vasile refuzase. I se dăduse timp să-şi amintească faptul că astfel ‘stăteau lucrurile cu adevărat’… El îi vizitase pe tatăl şi mama mea, să-şi întărească sufletul, mai ales că i se specificase a fi urmat excluderea lui din universitate, de nu-şi forţa minţile să recunoască ceea ce i se afirmase despre mine. Vizitându-i, mai mult dorea să-i avertizeze pe părinţii mei în legătură cu ce anume trebuiau să se fi aşteptat a auzi la proces. Între paranteze, se cuvine să se afle că, în timpul Revoluţiei din ’89 şi după ea, când în Piaţa Universităţii studenţimea lupta prin marşuri ale tăcerii sau sub bâtele minierilor şi securiştilor din fruntea lor, acelaşi Coteanu, ajuns director al Institutului de Lingvistică, a venit la televiziune să protesteze împotriva studenţimii insubordonate. Exact ca odinioară…!

            Va să zică Vasile luase hotărârea de a rămâne pe aceeaşi poziţie, adică să nu accepte a depune mărturiile mincinoase ce-i erau impuse de Ion Coteanu, sub ameninţări.

            Şi l-au dat afară din facultate.

            Să fi trecut vreo zece ani de la liberarea mea din spitalul Slobozia, unde ajunsesem din lagărul de muncă forţată Luciu-Giurgeni, când a avut loc lansarea primei mele cărţi originale: “Shakespeare – un psiholog modern”, la Teatrul Naţional din Cluj. În acel oraş locuia acum Vasile. Ne-am dat întâlnire.

            Am aflat că, după exmatricularea lui, s-a prezentat la un nou examen de admitere, în alt centru universitar. A fost lăsat să promoveze un an, doi, şi a fost iarăşi exmatriculat. Nu a acceptat să se lase îngenunchiat. A luat-o de la început, aiurea. Acelaşi joc. A învăţat legătoria de cărţi, să nu mai depindă doar de banii părinţilor. Încă o dată s-a înfăţişat la un examen de admitere. Bineînţeles că i s-a îngăduit să mai urmeze cursurile vreo doi ani. Pe urmă, i s-au încheiat socotelile şi în acea facultate. Până ce, a patra oară, dacă ţin bine minte, se miră şi el când se văzu încă student şi în anul terminal, la filosofie, la Cluj. În apropiere de sfârşitul facultăţii, fu chemat de un domn  –  da, un domn! – care era şi factor de răspundere politică. Acesta spălă ruşinea învăţământului universitar românesc: îl încunoştinţă că ştia tot despre toate necazurile lui, dar că nu socotea că ar fi fost un duşman de clasă şi că îi încuviinţa luarea licenţei. Îl mai îndrumă ca, dacă intenţiona să ducă o viaţă paşnică, să rămână cu postul în Cluj, sub ochii săi atenţi. Astfel, când l-am întâlnit eu, Vasile era lector universitar, cu norma în cercetare, la institutul de filosofie al Academiei. Acum se poate să fie cineva mult mai important, în afara faptului că este poet, aşa cum l-am cunoscut dintotdeauna. Eu i-am editat atât volumul de versuri cât şi două cărţi de istorie a filosofiei, sub numele Vasile Zvăncescu.

            Pentru ca cititorul să mai afle ceva despre Vasile, în afară de mărturia precedentă privitoare la caracterul fără pată al acestui tânăr care a fost victima prieteniei ce a purtat-o unui alt tânăr prea romantic şi prea puţin cu picioarele pe pământ – acela fiind eu, o mărturisesc cu tot regretul – sunt dator să istorisesc o întâmplare stranie de care am avut parte în satul Mănăstirea Humor.

            Petrecând acolo de mai multe zile, în umbra frescelor miraculos de frumoase şi a turnului adiacent, mă îndreptam după prânz spre biserică. Am băgat de seamă de la distanţă un autocar din care descinseseră turişti, care acum se întorceau la vehicol. Pentru a evita aglomeraţia lor zgomotoasă, am cotit astfel încât să-i las în urmă, intenţionând să-mi recuperez priveliştea paradisiacă numai după abandonarea locului de către invadatori.

            După ce m-am depărtat de stolul străinilor cu vreo douăzeci de paşi, aud dinapoi un glas bărbătesc, prietenos şi vesel:

            – “Mihai! Mihai Rădulescu! Hei, Mihai!”

            M-am răsucit pe călcâie degrabă. Deşi nu recunoscusem vocea, era limpede un cunoscut. Acela, un ins către patruzeci de ani, înalt, cu umeri largi, cu cămaşa descheiată la piept nu numai datorită căldurii, ci lăsând şi impresia unui nobil şi boem dezinteres pentru cum arăta, îmi făcea semne încântate cu braţul, dacă nu chiar cu braţele amândouă. M-am grăbit către el, la fel de nedumerit ca şi până atunci: cine putea fi?

            – “Sunteţi Mihai Rădulescu?”

            – “Da. Eu sunt…”

            – “Andone mă numesc…”

            – “Ne cunoaştem?”, l-am întrebat stânjenit.

            – “Nu chiar. Eu vă cunosc; d-voastră pe mine, nu.”

            – “De unde mă cunoaşteţi şi cum de eu…nu?”

            – “De la Vasile Zvanciuc.”

            – “Adică, el… cum…? Ne-am cunoscut în Costâna sau unde?”

            – “Niciodată şi nicăieri. Vasile mi-a vorbit de d-voastră şi …v-am recunoscut!”

            Sărmanul fratele meu Vasile – după câte ai suferit de pe urma mea, să mă mai ştii descrie cu atâta …dragoste!

            Şi aş mai adăuga un cuvânt. După un nenorocit accident vascular cerebral, ce l-a lăsat întins pe podea, singur în casa părintească, până ce a fost descoperit de careva şi salvat, Vasile mi-a dat un telefon. Câtă căldură era în glasul lui!

            – “Mihai, dacă vrei să mai petreci o vară la Costâna, grăbeşte-te! O să vând casa…”

            Vasile, deşi nu stăm de vorbă mai niciodată, ştie ce a însemnat Costâna în existenţa mea.

            După încheierea acestor rânduri, sper să afle şi ce a însemnat el în existenţa mea.

Mihai Rădulescu

P.S. Cititorul este rugat să acceseze site-ul www.litdedetentie.as.ro

pentru a afla mai multe despre condiţia intelectualilor români sub comunism, din scrierile mele: “Însemnări pe “Calendarul meu” de Radu Gyr, “Hrandt” (îmbogăţit cu o galerie de laviuri) şi ““Rugul Aprins” de la Antim la Aiud”

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii