Cuvânt și iubire

[Bucureşti, 7 iulie 1974]

Dragă Emile,

“Te rog să crezi în nestrămutata mea prietenie. Vorbesc mereu tinerei generaţii despre tine, în această vorbire împletindu-se admiraţia nelimitată pentru strălucirea ta, cu dragostea fraternă. Mi-aduc aminte de o întâmplare din închisoare. Mi s-a cerut să te atac în scris, acest lucru având o deosebită importanţă la eliberarea mea. Am refuzat în aceşti termeni: prefer să mor în închisoare decât să atac un amic sacru şi ilustru!

Am gândit şi simţit ca tine de-a lungul vieţii mele. Deosebirea dintre mine şi tine a constat în refuzul meu de a practica sinceritatea totală, fiindcă am vrut să devin legiuitor şi să mă bucur de admiraţia mulţimii stupide. Am procedat ca acei cabotini care cerşesc aplauze la galerie.

Sunt trist şi neconsolat. Drama fără ieşire a timpului nostru se cheamă democratizare. A fost lichidată barbaria. Cirezile din stepa rusească s-au îmbolnăvit de iluminism. Ele aspiră să citească algebric fulgerele. Au poftă să negocieze, nu să distrugă. Şiretenie primitivă convertită în mesianism. Ce greaţă! Ce frumos ar arăta şi ce regenerator ar fi un cuceritor de tipul unui Gengis-Khan, care ar intra în oraşele din occident şi, după fiecare ispravă în stilul lui, s-ar retrage în bivuac.

Tu eşti singura imagine pură în memoria mea, aşa de încărcată de erori, de neputinţe şi de înfrângeri. Cea mai sinistră înfrângere a fost fructul amar al unei confuzii, căreia i-a căzut victimă şi gloriosul bătrân luliu Maniu: am confundat negustorul occidental şi pe cel american cu cavalerul de spadă, deşi am ştiut teoretic că acest negustor a înlocuit onoarea cu creditul.

Ciorchinile de erori din memoria mea mă otrăvesc cu regrete inutile. Trecutul încărcat de impurităţi, de neputinţe şi de eşecuri, şi viitorul purtător de moarte, mi-au revelat un lucru: venim de nicăieri şi mergem spre nicăieri. Totuşi, n-am reuşit să mă detaşez de murdăria acestei lumi, care în fond nu reprezintă nimic. Aş vrea să te mai văd o dată, înainte de a muri. într-un pustiu, nu în occidentul în care trăieşti tu, fiindcă pute a hoit.

Am o rugăminte: să-mi trimiţi prin amabilul aducător al acestei scrisori un pachet cu tot ce-ai scris în Franţa. Tu ştii că eu sânt un cititor serios, în rest, oboseală şi dezgust. Sau cum spune inspirat în “melancolia” lui poetul lacrimogen:

“Asta e tot ce-mi rămâne:
Silă de ziua de azi
Şi teamă de ziua de mâine”

Cu aceeaşi dragoste şi cu nestrămutată prietenie,

Petre Ţutea

***

[Bucureşti, inainte de 1989] – scrisoare publicată iniţial în revista Apostrof din Cluj, în numărul 2 din 1990

Dragă Emil,

Mi-e dor să te văd si să te îmbrăţişez. As vrea să mă întîlnesc cu tine si cu doamna într-un spaţiu fără oameni şi să trăim împreună cîteva clipe bucuria orizontului vizual pe care o trăiesc sfinţii si copiii. De altfel, Sf. Augustin spune că adevărul este ceea ce se vede. Este evident acest lucru, fiindcă în afară de acest spaţiu limitat se desfăşoară plăsmuirile închipuirii si speculaţiile goale de adevăr ale raţiunii, ducătoare la nimic, chiar dacă uneori sînt relativ utile.

Permite-mi să afirm că semăn cu tine, cu deosebire că tu practici o sinceritate nelimitată, în timp ce îndrăznelile mele sînt mărginite de credinţe, de care nu mă pot detaşa. Mă mişc între Dumnezeu şi neamul din care fac parte. In afară de aceşti termeni, nu văd nimic semnificativ între cer si pămînt. Totuşi, vreau să spun unele lucruri si despre om. Vreau să scriu o lucrare în cinci volume intitulată OMUL.

Vol. I Problemele omului (Omul ca fiinţă întrebătoare si căutătoare de soluţii utile, dar neadevârate. În întrebările fundamentale şi în toate celelalte, am să încerc să expun soluţii aleatorii, aporii si rătăciri. Omul autonom nu poate depăşi soluţia utilă si paradoxul).

Vol. II Sistemele (încercările omului de a cuprinde logic întregurile, mişcîndu-se paralel cu ele, fiind permanent incapabil să descopere, fără har, unităţi reale).

Vol. III. Stilurile (Windelband afirmă că filosofic – ca si cum aceasta ar fi mare lucru – n-au făcut decît grecii şi, deci, europenii. Eu cred că stiluri n-au decît europenii – deşi nici aceasta nu-i vreo ispravă. Am să încep cu apolinicul si dionisiacul grecesc, trecînd prin toate stilurile cunoscute pînă azi în spaţiul european).

Vol. IV. Disciplinele (Ştiinţele naturii, în cap cu matematica. Dacă matematica nu este nici justă, nici injustă, ci comodă mintal, cum spune Poincaré, ce s-ar putea spune mai mult de ştiinţele experimentale, tot atît de utile si de neadevărate ca matematica? Omul caută, bineînţeles, căutarea ne fiind o cale spre adevăr, soluţii care să-l scoată din captivitatea naturii si comunităţii. Este permanent mişcat de iluziile progresului. De altfel, întrebările, căutările si soluţiile nu-i aparţin, fiind predeterminări. Şi-nchipuie că este descoperitor, inventator si chiar creator. Mă gîndesc la formula din Sofistul, după cîte mi-amintesc, în care se spune: “Zeul este creator si omul imitator”).

Vol. V Dogmele (În această sferă “calea omului este înlocuită cu calea Domnului” (Bossuet). Certitudinea este vehiculată de credinţa în adevărul venit de sus. Perspectiva istorică ne arată că alt adevăr nu există. Devenirea? “Amestec de abator si bal”, cum bine afirmi tu).

Ţin să-ti mulţumesc pentru nemeritatele aprecieri privind persoana mea, din La Nouvelle Revue Française.

Te asigur de nestrămutata mea prietenie, iar doamnei să-i transmiţi omagiile mele.

P.S. Am o dorinţă, să cumperi garsoniera mea, fiindcă nu vreau să mor chiriaş: poate să-ti servească vreodată la venirea ta în Bucureşti, împreună cu doamna. Este în centrul Bucureştiului, lingă Cişmigiu. Într-o proprietate a lui Cioran nu mă simt chiriaş.

Petre Ţutea

***

Dragă Emil,

“Mă gândesc cu plăcere la clipa când ne-am cunoscut. Ţin să subliniez că apari, pregnant, în conştiinţa mea în mod pur, detaşat de timp şi spaţiu. Încerc să gândesc jocul pe care-l port între prietenie şi admiraţie. Am certitudinea că te-ai împlinit, eu însă nu. Mă consolez nu cu această iluzorie formă a nemuririi: gloria, ci cu nemurirea religioasă, care punctează cimitirele cu cruci.

Crucea simbolizează anularea distincţiei între glorioşi şi învinşi. Fără religia creştină omul ar trăi neliniştea produsă de limitele vieţii şi de moartea absolută. Ce glorios este creştinismul ce populează templele şi cimitirele cu nemuritori! Religia creştină asigură fraternitatea între glorioşi şi anonimi şi învinşi. Fără creştinism, umanitatea ar fi alcătuită din bipezi anonimi şi glorioşi. Ce glorioasă e viziunea creştină asupra omului în care nebunii, neîmpliniţii şi geniile se întâlnesc, fratern, aici şi dincolo.

Religia creştină ne permite să vorbim despre oameni fără deosebire. Este şi firesc, pentru că, deşi fizic se aseamănă, metafizic se deosebesc prin destin. De altfel, metafizica, această disciplină filosofică fundamentală, nu a putut şi nu poate înlocui religia. Religia creştină, prin puterea ei nivelatoare, înlătură oamenii de prisos; ea înlătură dezgustul existenţei şi spaima morţii absolute.
Dragă Emil, sunt bătrân, bolnav şi trist. Sunt neliniştit de perspectiva morţii. Ce pustie ar fi viaţa fără temple, sacerdoţi şi credincioşi. Îmi pare bine că şcoala, cu toate disciplinele ei, nu poate înlocui Biserica.”

P.S. Dragă Emile, cred că-ţi aduci aminte de scrisoarea, trimisă acum câţiva ani, prin care te rugam să-ţi las camera de lângă Cişmigiu. Acum, când perspectiva morţii mă preocupă mai mult ca altădată, revin cu aceeaşi rugăminte, pentru a avea şi tu, când te vei fi întorcând la Bucureşti, un acoperiş.

3 martie 1991

Bucureşti,  Petre Ţuţea