Cuvânt și iubire

Elemente generale pentru o viziune ortodoxa asupra mediului

“Oferita ca un cadru finit ce duce catre infinit, creatia vazuta si persoana umana exista intr-o reciprocitate fizica dar mai ales spirituala, intrucat se implica una pe cealalta, fiind gandite de Creator impreuna, in lucrare, dar si in rasplatirea actiunii de tindere catre comuniunea cu El.

La sfarsitul celei de a sasea zile, Dumnezeu l-a asezat pe intaiul om in mijlocul lumii create pentru el, deja pregatita sa-si primeasca imparatul si stapanitorul intr-un loc special, raiul – asemanat de Parintii rasariteni cu Biserica si cu imparatia – cu scopul de a-l lucra si pazi (Facerea 2,15). Ca semn al puterii omului asupra creatiei si al legaturii directe cu ea, Adam a dat nume tuturor fapturilor (Facerea 2,19-20).

Creata pentru asezarea intru iubirea lui Dumnezeu, persoana isi lucreaza mantuirea si indumnezeirea numai in acest context spatial si temporal, chiar daca ea a suferit de pe urma pacatului adamic; pe de alta parte, sfintenia se realizeaza numai impreuna cu creatia si in timpul de existenta a creatiei.

Omul nu poate sa fie gandit inafara cadrului cosmic, iar aceasta nu numai in sensul ca aici isi poate el implini desavarsirea – ceea ce este adevarat – dar si pentru ca indumnezeirea lucrata pentru sine va aduce o contributie la indumnezeirea creaturii, asa cum starea de pacat atinge sfintenia creaturalului.

Interdependenta existenta ne indreptateste sa afirmam ca “natura e o parte a naturii omului, e sursa unei parti a naturii umane si deci conditie a existentei si a dezvoltarii integrale a omului pe pamant”.

Lumea, inteleasa ca parte vazuta a mediului in care omul isi cauta mantuirea, va deveni treapta tranzitorie in a-L descoperi pe Dumnezeu, fara a se interpune intre El si om cu opacitatea conferita de planul fizic. Sfantul Siluan Athonitul spunea: “Din copilarie am iubit si lumea si frumusetea ei. Iubeam pomii si gradinile inverzite, iubeam campiile si toata frumusetea zidirii lui Dumnezeu. Imi placea sa privesc stralucirea norilor, sa-i vad trecand in inaltimile albastre. Dar, de cand am cunoscut pe Domnul meu si El a robit sufletul meu, totul s-a schimbat in mine. Nu mai vreau sa privesc aceasta lume, caci sufletul meu este neincetat atras spre lumea in care locuieste Domnul. Sufletul meu sufera pe pamant ca o pasare in colivie.”

Procesul de indumnezeire a omului are menirea de a se rasfrange si asupra creaturii in intregul ei, fiindca aceasta – solidara cu omul in cadere – este sensibila si la ridicarea nivelului duhovnicesc uman, asteptand, potrivit invataturii Sfantului Apostol Pavel, inaltarea omului la Hristos, stare ce surprinde o alta realitate de existenta, al carei proces este identic cu o noua nastere, cu o alta creare: “Nerabdatorul dor al fapturii cu nerabdare asteapta descoperirea fiilor lui Dumnezeu.. cu nadejdea ca si ea, faptura insasi, se va elibera din robia stricaciunii spre libertatea slavei fiilor lui Dumnezeii” (Romani 8,19-21).

Iata de ce omul nu se ofera doar pe sine lui Dumnezeu in actul de lucrare a indumnezeirii pe care-l indeplineste asupra sa ci, impreuna cu el – intr-o distantare ce ii apropie creatia – aduce universul si pe acesta induhovnicit de prezenta lui mijlocitoare a dumnezeirii.

Responsabilitatea pentru darul creatiei o are omul, mai intai si in cel mai inalt grad, fata de Dumnezeu, din iubirea Caruia vine atat persoana cat si natura si pentru aceea ca lumea exista deja, ca i-a fost pusa la dispozitie de catre Creator mai inainte de fiintarea sa, fara ca el sa-si fi adus vreun aport direct la conturarea cadrului natural in care isi desfasoara activitatea, dar bucurandu-se de frumusete si de roade: “Iata, va dau voua toata iarba datatoare de samanta pe fata-ntregului pamant” (Facerea 1,29) si avand capacitatea rationala de a le descifra pe cele create si de a vedea in ele sensul bun: “Toate cele cate sunt le-a facut Dumnezeu spre folosul nostru.. cele placute ale lumii.. si cele socotite neplacute”.

In starea paradisiaca, toate ii erau supuse omului, el posedand – prin binecuvantare divina – stapanire fizica si morala asupra naturii; pacatul introduce in lume nu doar ruptura dintre om si Dumnezeu ci si dintre el si creatie, restabilirea dominatiei morale asupra lumii create facandu-se acum prin truda muncii.

Prin inviere, Hristos il ridica pe om din starea de decadere, dar acest lucru se intampla si cu creatia intreaga: ea se transfigureaza de prezenta Fiului in lume, de lumina Taborului si isi primeste valoarea prin excelenta actului de inviere, care pe toate le face noi. Innoita prin jertfa hristica, lumea irationala – plina insa de ratiunile divine care au adus-o la existenta si care au asezat in ea insasi tinta indumnezeitoare – ajunge sa fie intinata de actiunile umane directe si indirecte, indreptate impotriva naturii in sine, impotriva plantelor, a animalelor etc, atitudini ce depasesc adesea “drepturile” omului asupra ei, intelese restrictiv si unilateral ca stapanire atotputernica.

Asemenea omului, si creatura se gaseste in relatie directa cu Dumnezeu, doar ca – spre deosebire de om – raportarea ei la Creator se face prin mijlocirea umanitatii, in modul in care ratiunea noastra cuprinde acest adevar si in care nu se poate exclude raportarea directa, duhovniceasca a creaturii la Creatorul sau.

Raspunderea pe care o are persoana inaintea lui Dumnezeu pentru pastrarea creatiei vine tocmai din calitatea omului de a aduce echilibrul intre lumea irationala – dar facuta dupa ratiunile divine – si Ratiunea suprema, din iubirea Careia lumea exista. Fara a exacerba importanta prezentei omului in lume, e necesar sa subliniem ca sta in puterea lui ca prin sfintenia vietii sale sa aduca si creatia la starea de sfintenie, asa cum pacatul sau aduce atingere realitatii fiintarii lumii pana la riscul intoarcerii ei in neant, intelegand prin aceasta mai ales starea spirituala de inexistenta.

Vocatia speciala a omului este aceea de a fi inel al creatiei, prin calitatea sa de imago mundi si imago dei fiind chemat sa armonizeze cerul si pamantul, sa induhovniceasca materia pentru a deveni chip sensibil si zona de manifestare a Duhului lui Dumnezeu.

Stapanirea materiei este inteleasa din punct de vedere ortodox ca o transfigurare a ei, o actiune de subtiere a formelor sale grosiere – dar fara de care omul s-ar simti ca un corp strain – realizata prin permanenta transformare a materialitatii trupului omului in mediu de manifestare a sufletului; stapanirea naturii nu este nici administrare, inteleasa ca forma distanta si care sa nu implice raportul creator al persoanei cu ea. Se va dovedi astfel ca, asa cum duhovnicescul omului ii transfigureaza trupul prin modelarea treptata a materialului, creatia intreaga se induhovniceste prin aceeasi actiune, caci perceperea umana asupra stapanirii trupului se va rasfrange asupra intregii materii.

Sfantul Simeon Metafrastul scrie: “Fiecare din cele vazute, daca n-ar avea in ajutorul ei si o alta fire straina, ar fi prin sine nelucratoare si fara podoaba. Caci intelepciunea negraita a lui Dumnezeu arata taine si chipuri prin cele vazute.”

In ecteniile celor mai importante slujbe religioase si in ierurgiile Bisericii Ortodoxe, in special in cele care solicita binecuvantarea lui Dumnezeu pentru lucrarea omului asupra creatiei nerationale, se arata foarte clar relatia responsabila dintre persoana umana si creatie, dintre induhovnicirea omului si procesul de spiritualizare a materiei, ceea ce descopera specificul ortodox al viziunii liturgice asupra creatiei.

Atitudinea negativa fata de natura loveste – indirect – in semeni si in solidaritatea conferita de unitatea actului creator si de folosirea comuna a ei. Cadrul de vietuire pe care il primim la intrarea in lume are ca tinta si descoperirea si activarea iubirii pentru aproapele, creatia devenind in acest mod mijloc de comunicare intre noi si semeni.

Comunitatea umana este data si de caracterele vazute ale existentei, nu doar de cele spirituale, pentru ca ea sa fie mai usor sesizata si traita ca dimensiune unificatoare a omului cu creatia si cu ceilalti oameni. Lucrul mainilor lui Dumnezeu este de natura sa le defineasca si sa le indrepte pe toate catre scopul suprem pe care l-a asezat din iubire pentru intrega sa creatie: indumnezeirea; de aceea in creatie nu il vedem doar pe Dumnezeu Care ne-a daruit cadrul de vietuire, ci si pe aproapele nostru, impreuna cu care lucram la transformarea lumii, la spiritualizarea ei. Prin atentia mea fata de pastrarea creatiei intr-o forma apropiata cat mai autentic de cea in care ea a fost asezata sa functioneze, imi arat responsabilitatea fata de Dumnezeu de la care ea vine, dar si fata de aproapele meu care traieste in acelasi cadru natural, este creat dupa acelasi “Chip” si inainteaza catre aceeasi desavarsire.

In cel de-al treilea rand, responsabilitatea omului fata de creatie se raporteaza la natura insasi, pentru ca de desavarsirea persoanei depinde starea de desavarsire a lumii neinsufletite, dupa cum natura – prin elementele de spiritualizare pe care le poseda deja si pe care le transmite umanitatii – poate ajuta la intarirea sentimentului de raspundere a omului fata de ea insasi, dar si la descoperirea slavei divine cuprinse in ea: “Cerurile povestesc marirea lui Dumnezeu si facerea manilor Lui o vesteste taria” (Psalmul 18, 1).

Creatia este adesea mult mai fidela in descoperirea maretiilor lui Dumnezeu, a iubirii Sale pentru om, decat este omul insusi care, datorita libertatii, poate sa eludeze evidenta divina din ea, sau o poate chiar nega, fara ca prin aceasta atitudinea de ignorata sau de negare sa-i aduca atingere creaturii si lui insusi.

Sfantul Vasile cel Mare scrie: “Din frumusetea celor vazute sa intelegem pe Cel Care-i mai presus de frumusete, iar din maretia celor care cad sub simturile noastre si din corpurile acestea marginite din lume sa ne ducem cu mintea la Cel nemarginit, la Cel mai presus de maretie, Care depaseste toata mintea cu multimea puterii Sale. E drept, nu cunoastem natura existentelor; dar este atat de minunat cat ne cade sub simturi, incat mintea cea mai ascutita se vadeste a fi neputincioasa in fata celei mai mici fapturi din lume, fie pentru a o descrie cum se cuvine, fie pentru a da lauda cuvenita Creatorului.”

Creatura il marturiseste pe Dumnezeu dar, pe de alta parte, insusi Dumnezeu este Cel ce Se marturiseste pe Sine prin frumusetile creaturii. “Pelerinul rus” marturiseste ca “oamenii, pomii, plantele, animalele, toate imi erau atat de inrudite incat in toate gaseam icoana Numelui lui Iisus Hristos“.

El Se descopera in mod natural prin lucrul mainilor Sale, prin ordinea instituita si prin tinta asezata la capatul drumului, iar omul a incercat dintotdeauna sa cuprinda sub simturi, in granitele cercetarii, prezenta lui Dumnezeu in lume.

Pornind in special din ratiuni economice si incercand cautarea de solutii fara cercetarea cauzelor, mai ales ultimul secol a fost marcat de incercari disperate, cateodata, ale miscarilor ecologiste din intreaga lume de a-l responsabiliza pe fiecare om dar si omenirea in ansamblu fata de pericolul folosirii irationale a elementului creat, atitudine benefica in esenta pentru sensibilizarea constiintelor moderne asupra creatiei, dar care a pierdut adesea sensul corect al ecuatiei Dumnezeu-om-natura. S-a plecat de la realitatea cruda a industrializarii poluante, a exploatarii irationale a resurselor, a cresterii demografice, de la folosirea iresponsabila a deseurilor radioactive si a apelor reziduale.

In aceasta febra a semnalelor si rezolvarilor posibile, Biserica Ortodoxa si-a mentinut intotdeauna invatatura despre sfintenia creatiei si despre contributia omului la gradul ei de sfintenie sau de degradare, dar in contextul mentionat s’au facut simtite accentuari necesare, de natura sa influenteze pozitiv si sa nuanteze raspunderea umana pentru pazirea intreaga a creatiei.

In cunoscuta sa carte Creatia ca Euharistie, episcopul Ioannis Zizioulas al Pergamului atragea atentia asupra responsabilitatii pe care Biserica si teologia in general o au fata de aceasta problema, construind o argumentatie ce trece dincolo de simpla creionare a unor solutii externe duhului eclesial: recastigarea sensului euharistie al creatiei pentru fundamentarea sacramentala a lumii; afirmarea Adevarului si a credintei despre viata si moarte ca elemente definitorii ale protejarii mediului inconjurator; reafirmarea si recunoasterea din partea fiecarei persoane a statutului sau de “preot al creatiei” si implicit a interdependentei dintre om si natura.

Din pacate, de cele mai multe ori sistemele ecologiste – situandu-se in afara pozitiei crestine – au la temelie ideile panteiste si, drept urmare, idolatre asupra cosmosului, de unde rezulta si modalitatile defectuoase de argumentare a rationalizarii folosirii materiei, in vreme ce transfigurarea materiei ramane singura modalitate de pastrare a datului revelat despre calitatea interventiei omului asupra creatiei, in asa fel ca aceasta sa devina adevarata Euharistie a creaturalului – om si materie – adusa lui Dumnezeu.

Pe de alta parte, cautarea de solutii fara a tine seama de realitatea cauzelor si de aportul pe care si-l aduce omul zi de zi, in mod mai mult sau mai putin constient, la distrugerea creatiei, continua procesul titirambic al rezolvarilor improprii16. in tarile care expun tragic doctrine ecologice, problemei i se ofera rezolvari departe de cele duhovnicesti, caci crestinismul a incetat de mult sa constituie dimensiunea fundamentala a constiintelor, astfel incat sa fie formulate concluzii pertinente, in sensul in care in acest stadiu omul risca sa fie “devorat de civilizatia pe care spiritul lui a creat-o”.

Fara substanta crestina a imaginii creatiei venite dinspre Dumnezeu, creata din iubire pentru om si lasata spre folosire responsabila, stapanirea umana asupra naturii devine absoluta si arbitrara, neintelegand faptul ca supunerea ei este de ordin metafizic si moral, in conformitate cu vointa lui Dumnezeu si cu scopul pentru care a fost creata, ca omul o stapaneste in numele lui Dumnezeu si ca doar accentuarea caracterului rationalist il face sa se creada singurul ei stapan.

Ecologia este asadar in cel mai inalt grad o problema de relatie duhovniceasca a omului cu creatia, de raportare personala la actul lui Dumnezeu de creare si de interpretare a modului in care el are “dreptul” sa foloseasca elementele creatiei. Fiinta umana are menirea de a uni in iubire pamantul cu cerul, de a fi mijlocitorul celui de jos pentru cel de sus, de a distruge in sine diferentele prin transformarea creatiei in Euharistie iubitoare pentru Creator.

Decrestinarea gandirii contemporane atrage dupa sine mutatiile vizibile ale sensului de a vedea lumea si, in consecinta, legaturile aparent insesizabile ori chiar inexistente – dar, in fond, foarte clare – dintre problema legata de stadiul mediului si cea a slabirii religiozitatii din lumea noastra: “Poluarea mediului inconjurator si distrugerea ecosistemelor nu reprezinta urmarea mecanica a progresului tehnologic si nici efortul secundar al cresterii demografice, cat consecinta secularizarii care apasa excesiv societatile moderne (‘anonime’ si ‘cu responsabilitate limitata’)”.

Responsabilitatea umana fata de creatie este cu atat mai mare cu cat se pierde mai mult adevaratul sens crestin al lumii in care omul traieste si cu cat atitudinile sale vadesc acest lucru in actiunile agresive asupra creatiei in intregul ei.

Rosia Montana sau lupta omului impotriva naturii

Cateva din datele problemei

Una dintre situatiile recente din Romania solicita manifestarea responsabilitatii personale si comunitare cu privire la grija omului pentru natura inconjuratoare. Zona Muntilor Apuseni, mai concret arealul in care este asezata cea mai veche localitate atestata documentar in tara noastra – Rosia Montana: Alburnus Major – s-a situat si inca se mai afla in miezul unei dispute ecologice.

Firma canadiana Gabriel Resources Ltd (GR) si Compania Nationala a Cuprului, Aurului si Fierului Minvest SA Deva s-au asociat, in anul 1997, in Compania Eurogold SA, care in 1999 si-a schimbat numele in SC Rosia Montana Gold Corporation SA (RMGC), in cadrul careia 80% din actiuni sunt detinute de GR si 19,3% de catre Minvest Deva.

In baza acordului, GR ar urma sa furnizeze capitalul de baza estimat la 550 milioane USD, iar RMGC sa intreprinda exploatarea. Compania propune aplicarea la Rosia Montanta a celui mai mare proiect de exploatare la suprafata la scala larga din Europa, folosind cianurarea ca procedeu de extragere a aurului si a argintului.

Pentru a extrage cele circa 310 tone de aur si 1.300 tone de argint de pe un perimetru de aprox. 7 km patrati, RMGC isi propune ca pe parcursul a aproape 17 ani sa deschida patru cariere de minerit, realizand o productie miniera totala de 36.000 tone/zi.

Din Studiul de Fezabilitate realizat la nivelul anului 2001, rezulta ca singura metoda viabila economic de producere a aurului este tratarea minereului cu cianura de sodiu. Se estimeaza folosirea unei cantitati de 250.000 tone de cianura; sterilele rezultate dupa procesarea minereului vor fi stocate – potrivit proiectului – intr-un iaz de decantare ce va ocupa o suprafata de aprox. 400 ha., cu o capacitate de stocare de 250 milioane tone si un baraj inalt de 180 m. Locul propus pentru realizarea iazului este Valea Cornei, populata de aproximativ 400 familii, care toate ar trebui sa-si paraseasca actualul amplasament.

Iata cateva justificari ale RMGC: Case demolate? Nicidecum: noi le achizitionam pentru a le conserva si a le renova; Explozii de cariera? E adevarat: suntem in posesia unui exploziv din care doar 250 gr. dizloca o tona de roca, dar aceasta se va realiza fara praf, fara zgomot si fara trepidatii; Iaz cianurat? Chiar daca vom folosi cianuri in contradictie cu prevederile Consiliului Europei, avem posibilitatea de a le neutraliza aproape total, astfel ca in iaz apa va fi aproape curata.

Reactii

Compania a incercat sa atraga de partea sa mari companii miniere, dar a fost refuzata in mod repetat; i-a fost refuzat si imprumutul de 250 milioane USD de catre International Financial Institution, corpul privat de imprumuturi al Bancii Mondiale.

In comuna Rosia Montana, peste 350 familii s-au grupat in Asociatia “Alburnus Maior”, opunandu-se proiectului si refuzand sa-si vanda proprietatile.

Academia Romana si Sinodul Bisericii Ortodoxe Romane s-au declarat impotriva proiectului.

Academicieni, profesori universitari, ierarhi, ecologisti, ingineri de mine, economisti au anuntat ca exploatarea miniera de la Rosia Montana va fi un dezastru din toate punctele de vedere.

GR nu a efectuat niciodata un proiect minier si a fost infiintata special pentru proiectul Rosia Montana.

Se pare ca actiunea ar urma sa legitimeze cea mai mare catastrofa umanitara, culturala si ecologica din Romania postdecembrista, aspectul antiumanitar referindu-se la stramutarea locuitorilor in zone ferite de efectele cianurilor, iar cel cultural la distrugerea vestigiilor miniere romane din zona, a galeriilor antice si a constructiilor specifice, recunoscute pe plan international ca parte exceptionala a mostenirii intregii omeniri. Prin aplicarea proiectului s-ar produce si alte efecte grave:

1. Asupra mediului inconjurator: decopertarea unei suprafete mari de teren, influentarea negativa a mediului prin depozitarea rocii sterile, poluarea atmosferei, a solului si a apelor; posibila poluare radioactiva realizata prin uraniul preconizat a se afla in roca, pericolul poluarii cu cianuri prin curentii de aer si prin infiltrarile accidentale produse inafara bazinului decantor, pericolul scurgerilor cianurilor si a componentelor lor in apele menajere;

2. Cu caracter social: noile locuri de munca preconizate vor ramane activate doar pe termen scurt si mediu; migratia persoanelor din zonele invecinate si din cele mai indepartate presupun efecte sociale negative, mai ales ca ele vor fi urmate de reversul lor in momentul in care locurile de munca vor disparea; dupa inchiderea exploatarii se asteapta cresterea somajului in zona. Solutia pe termen lung a problemelor sociale pare mult mai usor de rezolvat nu prin sacrificarea mediului natural, ci prin folosirea lui in turism, unul dintre punctele de atractie constituindu-l chiar vestigiile romane – care cuprind, intre altele, si cel mai vechi instrument de aductiune de apa creat de tehnologia antica – la care s-ar adauga faimoasele traditii ale zonei.

Implicatii negative

In prezentarea fiabilitatii de realizare a proiectului Rosia Montana, aspectele sociale au fost asezate pe ultimul loc, ierarhia criteriilor fiind urmatoarea: tehnic, economic, de mediu si social.

1. Pentru realizarea proiectului este necesara stramutarea a 2.156 persoane – 958 familii – din arealul geografic si din specificul social, religios si cultural unde activeaza in prezent. Stramutarea este insa unul dintre cele mai negative aspecte ale acestui gen de proiecte. Studiile actuale identifica efectele directe si indirecte ale dezradacinarii oamenilor in urmatoarele:

– pierderea identitatii culturale si a autoritatii traditionale

– disparitia retelelor sociale de cunostinte

– diminuarea posibilitatii de ajutor reciproc

– pierderea bunurilor si a surselor de venit

– neacomodarea sau acomodarea dificila la noul mediu de vietuire

– cresterea mortalitatii la populatia in varsta.

In ciuda absentei unui Studiu Social si de Impact asupra Mediului si cu toate ca lipseau consultari publice valide, RMGC a inceput, in aprilie 2002, un program de stramutare, iar in luna mai 2002 au fost deja vandute de catre proprietari primele case; programul de stramutare a fost relansat in mai multe randuri. Ca varianta finala pentru familiile care nu doresc sa paraseasca zona, RMGC a ajuns sa propuna chiar exproprierea. In acest context, cateva sute de familii au acceptat deja sa se mute, iar motivatiile sunt diverse:

– presiunile puternice facute de Companie

– sumele mari primite pe terenuri si locuinte

– disparitia infrasctructurii: mare parte din terenul comunal este deja vandut sau concesionat Companiei

– dezintegrarea relatiilor sociale: unii dintre cunoscuti au plecat deja

– teama ca, in timp, vor disparea scoala si serviciile sanitare corespunzatoare.

2. Vor fi distruse sau reamplasate 10 biserici, 9 cimitire, apoi gradinite, un camin cultural si alte cladiri utilitare ale comunitatii.

3. Beneficiile pentru localnici vor fi minime. Data fiind natura extrem de tehnologizata a exploatarii, numarul de locuri de munca necesar pentru perioada exploatarii efective va fi de numai 250-300, iar studiul de fezabilitate arata ca mare parte din acest personal va fi strain. Pana acum, localnici au fost angajati numai la munci slab calificate – sapaturi, paza etc. – iar numarul maxim de personal angajat va fi de aprox. 2.000, dar numai in perioada de constructie, care nu dureaza mai mult de 1.5 – 2 ani.

4. Alte implicatii sociale. Datorita diferentei de opinii, comunitatea de la Rosia Montana este divizata; reprezentantii Companiei poarta un razboi psihologic impotriva celor care refuza sa isi vanda proprietatile; programul de stramutare a cauzat tensiuni si chiar violente in familii; a crescut foarte mult pretul caselor care se vand dar si al celor care ar putea sa fie cumparate in localitatile din apropiere.

5. Dintre implicatiile economice, amintim doar urmatoarea realitate: concentratia de aur de 1.4 gr/tona de minereu din rezerva de la Rosia Montana este foarte aproape de limita rentabilitatii economice a exploatarii aurului: 1.2 gr/tona de minereu, ceea ce presupune faptul ca mina ar fi foarte sensibila la fluctuatiile pretului aurului pe piata mondiala.

Concluzii

Cazul Rosia Montana este simptomatic pentru timpurile postmoderne pe care le traim si care stau sub semnul extrem de acut al lipsei de responsabilitate si al interesului imediat. Unii dintre localnici sunt multumiti ca isi pot vinde averea lor si a stramosilor lor la un pret bun si ca pot pleca din zona. Fiecare ia in calcul ceea ce are de castigat; nimeni sau prea putini se gandesc la consecinte.

Lipsa de atitudine ferma a organismelor Statului roman induc incertitudinea si nesiguranta luptei pentru apararea naturii, a creatiei la Rosia Montana. Exemplele din Indonezia, Peru sau Bulgaria arata ca, in locurile unde deschis exploatari aurifere similare, dupa realizarea extragerii firmele au lasat in urma dezastre economice, si ecologice, oameni bolnavi si rauri poluate.

Am fost la Rosia Montana. Era intr-o seara linistita de mai, catre apusul soarelui. Inainte de intrarea in localitate, la o privire imediata si oarecum aparenta, totul parea in ordine: il simteai pe Dumnezeu traind in creatia Sa.

Am intalnit insa o incredibila lume a contrastelor care vietuiesc impreuna intr-un mod tragic, punand fata in fata frumusetea creatiei care Il marturiseste pe Dumnezeu si interventia brutala si iresponsabila a omului in lume, considerandu-se unicul si perpetuul ei stapanitor.

Armonioasa asezare a dealurilor se imbina curios cu pamantiul excavatiilor realizate, acum sau mai de mult, in crestetul si in pieptul lor; susurul paraului care-si cauta drum prin valea adanca este acoperit de zgomotul utilajelor care forfotesc pe soseaua din apropiere; verdele crud si necalcat al ierbii din curti anunta deja ruinele caselor din imediata vecinatate, dintre care unele cu arhitectura unica.

Centrul satului este intru totul parasit; exista case care nu mai au in viata decat peretele dinspre strada; altele sunt deja ruinate; de dupa garduri si din spatele perdelelor, acolo unde mai exista inca locuitori, te urmaresc priviri indiscrete si intrebatoare: acesta de care tabara tine?

Singurul semn de eternitate, si acela fragil, in aceasta lume pestrita si de o nesiguranta uluitoare pare mina romana, scobita la baza muntelui. Soarele gaseste si el cu cale sa apuna, dar in nori. Maine va fi oare mai intunecat decat azi?

Rosia Montana este exemplul negativ despre cum actiunea umana – urmarind numai interesele materiale si pe cele financiare, de scurta durata si doar pentru un numar mic de persoane – se intoarce impotriva vointei lui Dumnezeu care le-a adus pe toate la existenta pentru a-l imbogati pe om si pentru a-i facilita calea spre desavarsire. Natura se constituie intr-unul din cadrele necliseizate ce este pus in relatie cu omul si care tine seama de starea umanitatii noastre, participand la trairile, succesele si insuccesele spirituale ale omenirii. Lucrarea buna a omului contribuie la spiritualizarea cadrului sau natural de vietuire, iar pacatul marcheaza pregnant evolutia creaturii nerationale, ridicata insa si ea din starea de decadere prin jertfa lui Hristos. Starile nefiresti in care omul – in loc sa foloseasca pozitiv cadrul natural – il influenteaza negativ, reprezinta actul prin care se intoarce de fapt impotriva lui insusi.

Sa mergem la Rosia Montana! Aici, creatia lui Dumnezeu isi asteapta inca salvatorii!”

Stefan Iloaie

Sursa: Crestin ortodox