Ovidiu Vasile: “Versuri clare, dulci – amare”
,,Odată biruită ispita prigonirii vine ispita triumfului care este mult mai grea…”
Părintele Arsenie Boca
Dăruire
Mă dăruiesc prin versuri
Şi mă destram în fire
De plânset de fecioară
Şi slovă de zidire,
Alcătuit în noapte
De îngeri în cădere,
Din vinovate şoapte
Şi căzătoare stele.
Venit pe-o albă cale,
Romantică solie,
Cu vorbă de la Tatăl
La oricare Marie.
Prin apă şi descântec,
Din cuget şi simţire,
Mă descompun în versuri
Să dăruiesc iubire.
Ne plânge cerul
Ne plânge şi cerul cu lacrimi de ploaie
Durerea şi răul făcut cu ştiinţă,
Din ura aprinsă ca focul de paie
Ce-o stinge pe cruce Divina Fiinţă.
Căci mielul tăcut a murit să renască
S-a stins să aprindă creştină făclie,
Obrazul smerit pentru palma frăţească,
Cand lumea putea să o ardă de vie.
Sărmani fără minte, trufii aberante,
Greşita-ţi o dată, halal să vă fie,
A doua venire-a Fiinţei inalte
Găsească-vă-n rugă, smeriţi pe vecie.
Adevărat a înviat !
Nu poţi să stingi cu moartea
Ce este însăşi Viul,
Cum nu poţi să faci Tatăl
Să nu-şi iubească Fiul.
Nu poţi să treci în moarte
Ca să ne-aduci lumină,
Fără să rabzi pe cruce
Senin şi fără vină.
Nu poţi urca la ceruri
Să duci păcatul lumii,
La Tatăl ca să-l ardă
Cu flacăra minunii,
Cum nu poţi da uitării minunea învierii,
Secretele trădării şi crucea răstignirii,
Complet reinventată, ajunsă peste noapte
Din instrument al morţii, simbol al nemuririi.
Ovidiu Vasile
