Ce mai este omul azi?
uimită privesc
uimită privesc
cum lumea încet
coboară
fără tăgadă
în adâncuri.
Dorința de a capta
universul
dezlănțuit
de răutatea din noi.
Purtăm încă povara
neîmplinirilor
a iubirilor risipite
în troiene de aur
pentru a stăpâni
ceea ce nu vom avea niciodată…
am obosit…
Am obosit de toate…
de micimea ta omule,
de indiferență
de miniciună.
Privesc cameleonii
cum caută copacul
stufos
doar pentru
a-și satisface
capricii
fara sens.
Să domini prin tot
doar pentru a demonstra
ca tu, ești în vârful copacului
stăpânind
fără remușcări
ultima suflare umană…
singuratate
Singuratatea ta este și a mea
durerea ta o simt
fara să vreau.
Nopțile chinuite în așteptări
aruncă cu praf de stele
pe așternutul alb…
Întind mâna
și văd un loc gol…
Mă înspăimânată imaginea
singurătății
cu forme diferite.
Să fie vorba de noua figură geometrică
descoperită de savanți
în singuratatea lor?
poezia
Poezia mea este și a ta
poezia ta este și poezia mea.
Iubirea este aceeași…
Trufașă,
intangibilă,
interesată.
Ne aplecam spre ape
ca trestiile
și ele singuratice
în universul lor.
Apa vie
este cea care ne dă speranța,
ea, este cea pe care o căutăm toți.
Cine ajunge primul,
se poate considera
fericit…
Ce mai este omul azi?
Ne-am ascuțit armele
Pregatiți de ce va veni…
Mirosul de pușcă
Îl simt de la cei care îl produc…
Totul a deviat într-o șaradă,
Un joc al celor care se vor stăpâni…
Ce mai este omul azi?
O țintă,
O sfidare,
Un încătușat…
Te simți liber?
Poți oare zbura
În trecut, prezent și viitor?
Ne războim cu Dumnezeu
Pentru că așa vor alții?
Unde am ajuns
Prin indiferența si toleranța noastră
Sau prin voia “stăpânilor”?
Mă doare ce văd
Cuvintele par cenușii
Moartea nu mai este o pedeapsă
Doar o binecuvântare
Pentru cei care se frâng
Pentru visele lor.
Doar acolo sus
Cineva are grijă
Să ne primească eroii
Cu lauri,
În Grădina Veșniciei…
Mariana Gurza
20 feb. 2014
